Ce sa faci ca elev/student asistent medical in practica

De-a lungul celor 3 ani de blog (ce repede trece timpul) am primit ba comentarii, ba e-mailuri in care eram intrebat de colegi/colege (cu 1-2, acum si 3 ani mai mici). Zilele acestea am primit un asemenea e-mail, in care un coleg viitor asistent medical ma intreba acelasi lucru.

Sincer astept cu nerabdare, dar ma cam streseaza faptul ca plonjez in necunoscut. Nu stiu la ce sa ma astept la aceasta prima perioada de practica. Oare doar la covrigi, mancare, tigari si cafea pentru asistente/medici?
Imi poti da si mie cateva sfaturi pentru un bun inceput?

elev asistent medical

I-am raspuns cu ce a functionat in cazul meu (si trebuie sa recunosc ca am dat cam acelasi raspuns tot timpul). Adnotez un pic raspunsul, pentru a-l adapta la orice perioada de practica:

Nu ai de ce sa te temi, mai ales la inceput.
Nimeni nu se asteapta sa stii prea multe, dar multi se asteapta (NORMAL) sa vrei sa faci CEVA.
Problema e ce inseamna acel CEVA. Unii cred ca daca te trimit cu analizele prin spital, “inveti ceva”. Nu e rau s-o faci, dar ar fi bine sa fii lasat apoi sa faci si altceva, pe principiul “te ajut, ma ajuti si tu” (adica te lasa sa-l/s-o ajuti). 🙂
Sfatul meu e sa fii calm, sa tii minte sa te speli pe maini inainte de-a pune mana pe pacient sau pe orice ajunge in contact cu pacientul, sa nu faci nimic ce nu stii nesupravegheat si sa fii dispus sa faci orice, atata timp cat asta inseamna ca inveti ceva. Daca te trimite cineva dupa cafea sau covrigi (mie nu mi s-a intamplat niciodata in 3 ani), sa refuzi – nu de asta esti acolo. Daca vrei tu, personal, sa ajuti pe cineva care are altceva de facut, nu e o problema sa-i cumperi si aduci ceva. Dar e o diferenta intre a face ceva pentru ca vrei si a fi pus sa faci “cumparaturi” doar pentru ca unii cred ca esti sclavul lor.
Si daca vezi ca nu e nimic de facut, nu sta degeaba! Uita-te prin sectie, incearca sa afli unde se tin medicamentele, unde sunt instrumentele, ce e si ce face fiecare, cum se folosesc, cum arata fisele, cum si cand se completeaza. Toate astea pentru ca ulterior sa poti ajuta.
La medicamente poti intotdeauna sa citesti prospectele – sa vezi indicatii, modul de administrare si efecte adverse (macar atat).
Din fisele pacientilor vei retine la inceput doar numele unor boli. Pe parcurs vei sti mai multe lucruri despre ele. Nu te sfii sa pui intrebari si apoi acasa sa citesti in plus. 
Retine tratamentele, evolutia bolii, interventiile medicale asupra lor.
Apoi… tensiunea, temperatura si pulsul sunt tot timpul de masurat, nu te feri de la a le masura tu (daca te lasa – sau ofera-te).
Vorbeste (daca esti lasat) cu pacientii, incearca sa afli istoricul bolii, ceva cu care ii poti ajuta. Nu te transforma intr-un anchetator, e foarte usor sa devii enervant, dar invata sa comunici si cu pacientul, e un lucru pe care multi nu vor sa-l faca.
Daca esti trimis cu pacientul la investigatii, fii atent(a) pe unde-l duci, de regula sunt imbracati subtire si nu uita ca nu ti-ar placea nici tie sa fii plimbat prin spital dezbracat. Sau mai rau, sa iesi afara dezbracat. Intreaba daca exista vreo patura. Invata cum arata spitalul si pe unde sunt sectiile. Nu te sfii sa intrebi de la inceput – nu uita ca in Romania de multe ori vei fi trimisi la origini daca te plimbi printr-un spital si intrebi angajatii “cum ajung la Radiografie”. Pentru ca, nu-i asa, romanii sunt saritori.
Nu uita sa verifici ceea ce ai invatat cu manualul. Macar procedurile retine-le ‘ca la carte’. Nu retine cum sa faci o injectie doar pentru ca iti zice o asistenta ca asa e bine. Corecteaza-te mental. E important sa nu te obisnuiesti de la inceput GRESIT!
Nu te sfii de lucruri imputite, urate, scarboase. Nu fugi de schimbat si spalat pacientul, nu fugi de bandajarea unei rani infectate a unui diabetic, nu stramba din nas daca esti pus sa aspiri un pacient. Evident, NU TE BAGA SA FACI TU NIMIC daca NU STII! Dar nu uita ca daca nu faci nimic, nu o sa inveti niciodata nimic.
Cere ajutorul daca nu stii sa faci ceva! Nu face ca un dobitoc cu care, din pacate, am fost coleg de clasa, care nu facuse niciodata injectii dar se lauda cu faptul ca le-a zis unor asistente in practica “stiu sa fac injectii i.m. si s.c.” si apoi a facut numai prostii in perioada lui de practica.
Nu uita ca ai grija de o fiinta umana si ca ceea ce faci tu il influenteaza foarte usor in rau!
Incearca sa nu stai in calea doctorilor sau asistentelor, invata cum sa stai ca sa vezi lucruri, dar si sa nu stai in calea cuiva.
Pe scurt: fii util, NU STA NICIODATA DEGEABA, pune intrebari si nu inghiti orice si o sa fie bine. 🙂

Dar fiecare are personalitate proprie, fiecare sectie are oameni diferiti, cu care trebuie sa inveti sa te intelegi si fiecare gaseste alte moduri de-a invata lucruri.

Nu in ultimul rand, sunt primul care va afirma ca nu sunt bun de dat exemplu si ca i-as recomanda fiecaruia sa isi gaseasca felul propriu de-a invata lucruri.

Cum imi place sa cred ca din experientele diferite ale altora poti strange niste mici reguli personale, care te pot ajuta sa evoluezi, intreb pe oricine imi mai citeste blogul si este sau a fost in situatia asta sa isi aduca aportul sau:

Cum ati invatat lucruri utile pentru meseria de asistent medical din perioadele voastre de practica?

 

P.S. Daca spun prostii mai sus, astept si accept criticile 🙂

Advertisements

Jurnal de practica in spital (3)

• Adaug inca un nume la colectia de nume-cu-care-ma-striga-asistentele-in-spital™: Rareș. Plus lista vecheFlavius, Costin, Flavian, băiatu’ si copilulCezar, Paraschiv, Catalin, Laurentiu, Ionut. Cum se face ca toate infirmierele din sectia asta (si sunt destul de multe) imi stiu numele, nu inteleg.

• Cred ca o parte din meseria de Asistent Medical presupune si managementul conflictelor si a ostilitatii. In privinta asta, practica din scoala mi-a oferit cateva oportunitati sa vad cum ar trebui sa relationez cu persoane ostile. Din pacate, o parte din experienta in domeniul asta a venit fix din felul in care a trebuit sa ma lupt cu ostilitatea anumitor asistente medicale fata de mine. Ironic, nu? 🙂 Desigur, nu ma refer la certuri sau violenta, n-am avut parte de asa ceva, din fericire – dar si din cauza ca am incercat sa dezamorsez aproape toate conflictele posibile (cu exceptia unuia), desi asta inseamna ca unele persoane cred (probabil) ca sunt cam pampalau.

• Nu inteleg de ce ma intreaba asistentele de aici “vrei sa vii sa lucrezi la noi cand termini?“. De parca se elibereaza posturi pe banda rulanta in spitalele noastre de stat si n-ar exista examen, interviu si alte nebunii de trecut. Asta ca sa nu luam in calcul faptul ca sunt departe de a fi extraordinar pregatit – si se vede asta. O colega gasea in intrebarea asta explicatia pentru acreala uneia dintre asistente fata de mine (singura din 20 si ceva, am mai mentionat-o eu pe aici): “sa stii ca asta crede ca vrei sa-i iei postul, sau ceva de genul asta“. Dupa ce a fost si ea repezita de cateva ori fara motiv, a ajuns si colega la concluzia mea “unii oameni pur si simplu sunt rai“. 🙂

• In spiritul punctului de mai sus, nu inteleg cum se face ca atunci cand ma vad cu asistente de la alte sectii ale spitalului (unde am mai facut practica, voluntariat sau pur si simplu am ajuns de mai multe ori) sunt salutat cat de cat amical, se mai schimba 3 cuvinte, dar aici nu primesc nici un raspuns la “buna dimineata” de la acritura. De ce imi pasa, intr-un final?

• Asa cum ziceam si-n vara trecuta, e interesant sa vad cum plec de la spital intr-o zi in care mai fac cate ceva si consider c-o fac bine si cum plec in zilele in care nu fac mai nimic si mai sunt si admonestat sau jignit gratuit. Daca asa fac acum, cand am o alta meserie si alta viata (practic), cand am sa lucrez full-time ca Asistent Medical cum o sa reactionez dupa o zi intreaga la job?

• Zilele astea am primit in spital o propunere foarte bizara pentru mine. Un doctor rezident cu care nu mai vorbisem niciodata pana atunci ma intreaba brusc, atunci cand ma uitam la foaia unui pacient (la tratament, recomandari si evolutie) in coma. “Esti asistent medical?“. Eu raspund ca nu inca, dar “urmeaza sa devin in vreo 6 luni” (sunt 4, dar cine mai numara? 🙂 ). Continua repede cu “uite, poate vrei sa recoltezi de la acest pacient”. Eu ma uit la foaie, ma uit la rezultatele analizelor de dimineata care tocmai sosisera (la recoltarea carora ajutasem), apoi ma intorc cu o fata foarte contrariata “Nu inteleg. E ceva suplimentar de recoltat?”. Imi raspunde “nu, dar el e in coma, poate vrei sa il intepi, sa iti faci mana la recoltari”. Am raspuns la fel de contrariat: “a, multumesc, dar credeam ca aveti vreun set nou de analize de recoltat. Nu stiu ce sa zic. N-as vrea sa il intep daca nu e nevoie, chit ca e in coma. E un pacient, nu vreau sa il intep nenecesar”. Si-a vazut de treaba si nu mi-a mai zis nimic. Uite de unde a iesit omul mai catolic decat Papa. Ma tot plang ca nu sunt lasat sa castig experienta cu pacientul (sau nu cat as vrea eu), dar refuz sa fac ceva cand mi se ofera oportunitatea. Pacientul a murit in urmatoarele 24 de ore, dar chiar si-asa, e o problema de etica pentru mine. N-am retineri in a recolta (sau monta branule) de la un pacient (oricum ar fi el) atata timp cat e necesar – desi stiu ca o fac mai incet si probabil mai prost decat un asistent cu experienta, tocmai din cauza lipsei de experienta -, dar am o problema cu a face o procedura medicala nenecesara pe un pacient, fie si comatos si pe cale sa moara. Doar ca, daca refuz asemenea “oferte”, pierd oportunitati de-a-mi imbunatati tehnica.

Prea mult negativism reiese din postarile mele.

A venit primavara, anotimpul in care pana si Bucurestiul arata frumos. Pacat ca alerg dintr-o parte in alta a orasului, in loc sa ma bucur de vremea asta si sa ma relaxez un pic. 🙂

Pentru moment, avem ceruri superbe. In curand o sa apara peste tot si verdele viu, de primavara, copacii infloriti, flori peste flori si mirosul ala de tei. Si nu mult dupa o sa termin si scoala.

20150402_115423~2

Jurnal de practica in spital (2)

  • E incredibil cat de usor poti gasi bucurie in lucruri mici si simple ale vietii. Faptul ca nu ma mai trezesc pe bezna si nu mai scormonesc prin dulap in intuneric (nu deschid lumina ca sa nu-mi trezesc sotia) ma face sa ies mai calm din casa. Mersul catre spital pe lumina e mult mai linistitor decat atunci cand e intuneric. Acuma… ce bine ar fi daca ar trece si frigul si n-ar mai fi 0-4 grade la prima ora. Ar fi prea mult sa cer? 🙂
  • Am mai strans 2 prenume la colectia de nume-cu-care-ma-striga-asistentele-in-spital™: Flavius si Costin. Dat fiind faptul ca am fost strigat (in aceeasi zi) si Flavius si Flavian, pot adauga chiar 3? Desigur, la astea avem si mai vechile băiatu’ si copilul (ca sa fiu mai precis, sunt parte din “copiii astia” – atunci cand se refera o asistenta la mine si colegele mele, desi avem fix 90 de ani toti 3 impreuna). Adaugam la lista veche: Cezar, Paraschiv, Catalin, Laurentiu, Ionut. Prin pur exercitiu de hazard, dupa suficient de multe incercari, intr-una din zile o sa imi nimereasca si numele meu :))

  • Am zis-o de nenumarate ori, o repet: felul in care te raportezi personal la ceea ce se intampla intr-o sectie de spital are o influenta foarte mare asupra cantitatii de informatii si a “experientei” pe care o acumulezi in practica. Cand schimbi sectiile si pleci dintr-o parte unde te obisnuisei cu lucrurile intr-un anume fel si oamenii se obisnuisera cu tine, ai multe sanse sa ti se para neplacuta sau inutila perioada urmatoare de practica. Depinde mult de tine si de ce vrei ca sa inveti ceva (sau nimic) din orice situatie. Prima impresie a colegelor mele despre sectia unde, cu bune, cu rele, m-am obisnuit sa vin si sa invat ceva a fost una de nemultumire. Ma intreb daca va ramane aceeasi la sfarsitul perioadei de practica.

  • Cateva dintre asistentele mai tinere au inceput acum sa ma intrebe direct: “vrei sa te angajezi la noi de tot vii aici?”.

  • Ce enervant este sa observ faptul ca fetele se incadreaza mult mai usor intr-un colectiv de femei decat mine. Colegele mele sunt acceptate mult mai usor de asistente (fata de cum eram eu in primele zile). E adevarat, nu sunt eu cel mai sociabil om cu putinta, dar chiar ma straduiesc sa nu fac o impresie proasta de la inceput si apoi sa imi pastrez o oarecare simpatie din partea asistentelor. Problema e ca sunt de multe ori considerat intrus – mai ales cand relationez cu un grup de asistente. E mai simplu daca le iau pe rand si relationez 1-la-1, dar chiar si atunci exista o anumita jena – daca e vorba de o persoana mai tanara, nu vreau sa interpreteze gresit ceva din ce zic sau fac. In toti anii astia de practica, cel mai bine am relationat cu femeile mai in varsta (45+ ani), mai specific cu cele care par cele mai intepate la prima vedere (si care au, de multe ori, cele mai vaste si mai corecte cunostinte in domeniul ingrijirii medicale).

  • Nu pot intelege cum vorbesc unii oameni atat de usor de fata cu (sau relativ aproape de) un pacient in coma despre probabila sa moarte. “Mi-a zis doctorul de dimineata ca ăsta moare“, “asta nu mai traieste mult“, “du-te si adu o lumanare ca nu mai are mult“, “a, el o sa moara, nu ii mai faceti nimic de azi“. Oi fi eu ciudat, dar nu mi se pare nici respectuos nici semn de profesionalism sa vorbesti asa de un pacient aflat la cativa metri de tine.

  • Fiecare asistent medical se obisnuieste sa faca niste lucruri intr-un anume fel. Treaba lui, raspunderea lui. Problema pentru mine apare atunci cand eu fac o anumita procedura ori cum citisem in carte (sau in ghidul asta) ori cum facusem sub supervizarea altor asistente. De mai multe ori in anii astia m-am trezit corectat sau mi s-au facut observatii. E cea mai neplacuta situatie in care te poti afla ca elev. Daca stii sigur ca faci treaba “ca la manual” si insisti sa-i spui asta persoanei care te supervizeaza, in aproape toate cazurile ti se va spune ca gresesti si a doua oara nu mai esti lasat sa faci nimic pe tura persoanei cu pricina. Problema e ca poti ajunge sa faci niste lucruri gresit sau chiar sa pui direct viata unui pacient intr-un anume pericol (asta daca nu crezi ca regulile de asepsie si antisepsie exista doar pentru a fi respectate de altii).

  • Imi tot aduc aminte de cazul unei asistente intalnite in anul 1. Era cea mai noua intr-o sectie, nu se intelegea cu celelalte (chit ca si-a tot schimbat colegele de tura). Intamplator, cu mine si colegele mele de scoala se purta ok (ne lasa s-o ajutam, ne explica lucruri, ne tolera). S-a mutat in alta sectie cu ceva scandal, facand plangere la sefa sectiei si la directorul de ingrijiri fata de colegele sale. Chiar nu stiu cum as reactiona intr-o situatie asemanatoare. Aici am observat de multa vreme cum se poarta mai multe asistente cu o anumita colega de-a lor. Din nou, o persoana cu care n-am avut nici o problema. Nu m-am implicat in vreun fel in conflictele lor. Personal, in viata mea de adult angajat nu am trecut printr-o situatie asemanatoare. Daca ar fi cazul, cred ca n-as rezista prea mult, decat sa ma consum inutil, as pleca oriunde. Atata doar ca in sistemul sanitar din Romania pleci mai greu dintr-un loc. Oricum mi se pare o situatie neplacuta si dificil de gestionat – si de persoana in sine si de superiori. Inca o data nu inteleg cum gasesc unii oameni energie ca sa se consume cu certuri inutile, cand e atat de mult de munca, salariul e atat de mic si viata e atat de grea intr-un spital de la noi.
    Meh, imi pun prea multe probleme. A venit primavara.

primavara

Jurnal de practica in spital (1)

• Penultima perioada de practica, mai ramane 1, la vara, inainte de examen. Ultima mi-am pastrat-o pentru chirurgie, ramanea sa aleg* ce sa fac de data asta. Am ales din nou sa merg la sigur, in sectia unde am mai facut practica. Exista avantaje si dezavantaje clare legate de decizia asta, dar am preferat sa am o oarecare continuitate.

• E prima data dupa 1 an cand vin la practica cu colegi de clasa. Exista avantaje si dezavantaje si in cazul asta: e mai putina munca ramasa pentru mine, dar ai un anumit confort psihic atunci cand faci ceva impreuna cu cineva care te vede ca egal, nu ca un inferior (cum ne vad unele asistente medicale sau doctori).

• Orice s-ar intelege din ce povestesc eu pe aici, realitatea e ca, de multe ori, ca invatacel asistent-medical nu faci (efectiv) prea multe in practica. Nu generalizez, dar fac o presupunere logica. Pe langa faptul ca teoretic nu avem voie (legal) sa punem mana pe pacient, doar sa observam, ceea ce putem face noi este limitat de ceea ce considera o AM ca suntem in stare sa facem (si de ceea ce ii permite climatul sectia in care lucreaza sa ne lase sa facem). Din start, cunostintele noastre teoretice si practice sunt mult limitate fata de o AM cu vechime. Daca la practica ajungem pe tura unei persoane careia ii place sa faca totul personal, sau nu are incredere in noi sau pur si simplu nu poate delega anumite lucruri – scade brusc numarul de lucruri pe care le poti face cu pacientul. Nu zic ca trebuie sa fie altfel, am obosit plangandu-ma inutil pe tema asta. Doar stau si ma gandesc la toate zilele mele de practica din ultimii ani si ma gandesc ca am facut incredibil de putine lucruri – si ca se vede. Pana si colegele mele mi-au spus ca se asteptau sa fiu mai agil si mai sigur pe mine dupa atata timp petrecut prin spital.

• Nu inteleg ceva in privinta mea. Nu am probleme cu sangele de prin diverse orificii, aspiratul gastric, ranile infectate, puroiul, eruptiile cutanate, materiile fecale, urina, mirosurile de spital, stomele, escarele, amputatiile samd. Dar cand vad niste secretii traheale pe sonda IOT sau pe traheostoma, ma loveste un pic de scarba. E singurul lucru care inca imi mai provoaca o urma de scarba in ziua de azi in spital. Nu e nici cel mai puternic miros si nici cel mai periculos lucru cu care te intalnesti in spital. Dar ma deranjeaza. Bizar.

• Mi se pare interesant sa vad introducerea unor noi si noi hartii, limitari si modificari in procesul de ingrijire al pacientului. Din octombrie si pana acum am observat mai multe noutati, introduse incet-incet. Ca elev, imi sunt relativ indiferente, practic orice lucru e mai mult sau mai putin nou pentru mine in spital. Pentru AM, mai ales pentru cele cu vechime, e cu totul alta mancare de peste. Rezistenta la nou este mult mai mare cand ii ceri cuiva care a facut ceva intr-un fel (bun, rau) cu un anumit grad de eficienta sa schimbe si sa faca altfel. Ma intreb sau pot sa imi imaginez cum au reactionat oamenii la introducerea purtarii obligatorii a manusilor, a regulilor de asespsie si antisepsie, a calculatoarelor, a injectomatelor samd. Oare cum o sa reactionez la schimbari in viitor, din postura de angajat? Stiu sigur ca nici in jobul meu in publicitate nu mi-au placut multe schimbari si ca le-am acceptat cu greu.

• Azi am asistat la mutarea unui pacient cu enterostoma (post-enterectomie) pentru curatarea unei escare sacrale, la cererea unui doctor. Cum s-a nimerit sa fiu eu pe partea cu stoma, am intrebat fix eu de 2 ori daca va tine stoma aia cand se va lasa pe ea greutatea unui pacient de 100 si ceva de kg. Doctorul si 1 rezident mi-au zis ca nu e problema, sa “las asa”. Ce s-a intamplat peste nici 5 minute de la intoarcerea pacientului? Stoma a plesnit, umpland patul, pacientul, electrozii, tubul de dren, cicatricea de pe mijlocul abdomenului SI locul de insertie al unui cateter arterial de materii fecale. Bineinteles ca n-a zis nimeni nimic. Cand un infirmier a smuls fara sa vrea perfuzorul din serul heparinizat conectat la cateterul arterial, umpland pacienta si jumatate din oamenii de langa pat cu ser, n-a zis nimeni nimic. Cand a venit asistenta sefa si a pus mana (fara manusi) pe bandajul murdar ca sa vada cum sta situatia sub el, n-a zis nimeni nimic. Cand eu am gresit si am atins foarte putin cicatricea de sub bandaj (indepartat intre timp) cu un fir de la monitor (pe care m-am gandit eu sa-l indrept, pentru ca bazaia monitorul), greseala corectata dupa mai putin de 10 secunde tot de mine, imediat mi-am primit nu una, ci 2 observatii: nu te mai baga tu sa faci nimic, lasa-le pe asistente sa faca daca nu te pricepi.

• Stiu ca nu e corect sa-mi dau eu cu parerea despre viata altor oameni cu care am contact doar o perioada scurta de timp. Dar in astia 2 ani jumatate de practica am vazut de mai multe ori niste cazuri de mancatorie, certuri, tipete, observatii facute in public. Ca unele persoane se poarta urat cu mine sau colegi de-ai mei sau cu pacientii, e inutil sa mai mentionez sau sa mai comentez. Dar mi se pare incredibil cum pot sa se poarte intre ei cateodata colegii de sectie, oameni care lucreaza 12 ore zi de zi unii cu altii, de luni sau ani buni. Si e incredibil cat de urat se rezolva niste situatii problematice de anumiti oameni si cat de plin de tact se rezolva de alti oameni. Nu ca as fi eu usa de biserica si nici n-am fost numai in locuri de munca unde toata lumea se placea cu toata lumea (desi am lucrat intr-un loc unde angajatii se cam iubeau intre ei mai mult decat ai fi zis 🙂 ). Dar tot timpul a existat un minim respect si o dorinta de-a rezolva problemele cat de cat in privat, nu cu certuri in vazul lumii si cu jigniri constante. Nu pot sa inteleg cum pot functiona niste locuri unde colegii nu au un minim de respect unii fata de ceilalti. Ca sa nu vorbesc de alt aspect: cand esti platit cu 2 lei si mai ai si o gramada de munca si griji, de unde mai ai timp si energie sa te consumi cu ura fata de un coleg (sau mai multi)?

  • Scoala mea NU ne permite sa ne alegem noi sectiile de practica, dar, cu niste rugaminti si putin bun-simt, se accepta si ceea ce fac eu. Logica mea e simpla: colegele mele (si eu, acum 2 ani) pierd in anumite cazuri 1-2-3 zile pana sunt repartizate pe cate o sectie de cineva de la scoala, apoi inca 1 cu un instructaj de protectia muncii, in ultimele zile de practica mai pierd vremea fugind dupa semnaturi prin spitale.Desigur, nu zic ca asa se intampla tot timpul si peste tot, dar asa am pierdut niste zile de practica in anul 1 si la inceputul anului 2, nu vroiam sa mi se intample asta si acum. Eu merg la As. Sefa inainte de perioada de practica, o intreb frumos daca ma primeste de luni, luni la prima ora sunt la spital si vin pana in ultima zi, cand las foile de semnat pe biroul dansei si le culeg saptamana urmatoare. 0 zile de practica pierdute.

Anul 1 din perspectiva altui elev de postliceala

Florin a dat peste blogul meu pe la sfarsitul lui 2013 (daca tin eu minte bine).

E doar cu cativa ani mai mic decat mine, a absolvit o facultate si un master si are un job nici prea rau, nici prea bun. Dar vroia altceva.

Cauta niste informatii despre felul in care devii asistent medical. Nu era hotarat ce scoala sa aleaga, vroia sa vada cam cum e viata pentru viitorii asistenti medicali si vroia sa afle ce ar fi trebuit sa invete pentru a se pregati pentru inceputul scolii.

Am comunicat prin e-mail. I-am raspuns la intrebari in masura in care am fost in stare. Vara trecuta a dat admitere la scoala unde sunt si eu elev.

In toamna a inceput anul 1.

L-am rugat sa-mi povesteasca in scris, pe scurt, experienta lui ca viitor asistent medical, intamplator coleg de scoala.

Tot ce pot sa spun e ca sunt invidios pe cat de repede a reusit sa se descurce si sa invete sa faca anumite lucruri in spital, in conditiile in care mie mi-au trebuit aproape 3 semestre (si o perioada de voluntariat peste vara) ca sa ajung la un nivel al cunostintelor practice similar.

Un om care stie ce vrea sa faca, are un plan si nu se lasa descurajat rapid. Felicitarile mele.

Urmeaza un scurt guest post, din care sper sa invete eventuale persoane care se vor afla in situatii similare cu cele prin care am trecut noi pe drumul spre a deveni asistent medical:

1. Scoala a inceput de 2 saptamani, pana in acest moment sunt multumit de capitolul cursuri, in clasa avem un efectiv de 35 de cursanti, dintre care 25 frecventeaza cu regularitate cursurile, profesorii au intrat in paine inca de la inceput, predau la fiecare ora, metodologia de predare este una buna, exemple clare, teste, recapitulari … pana acum e ok.

Inca incerc sa ma adaptez cu ritmul alert pe care il impune munca, scoala, familia, iubita etc. Chiar daca au trecut 2 saptamani tot nu am reusit pe deplin sa ma acomodez, programul e foarte incarcat, sa nu mai punem la indoiala ca e necesar sa gasesti timp pentru studiu intr-un program care incepe la ora 6 dimineata si dureaza pana la ora 21.
Mai in gluma mai in serios mi-am gasit raspuns si la problema asta, simplu: in metrou, in tramvai etc. … bine sunt lucruri cu care te contrunti si tu si pe care le stii deja.
Astept cu nerabdare perioada de practica.

2. Sper sa nu trag concluzii primite, dar ma declar dezamagit de sistemul de predare, nu in totalitate, dar am materii la care profesorii MEREU se grabesc, vin, iti trantesc 10 pagini in 1 h/1,5 h de curs si restul… studiu individual. Da, sunt de acord ca trebuie sa inveti singur, dar cand vine vorba de “conspect” de 30/40 de pagini de carte de pe o saptamana pe alta, ma dezgusta. Nu pentru faptul ca trebuie sa muncesc singur, ci pentru faptu ca platesc niste bani, bani munciti, pentru niste servicii care nu le primesc in schimb. Asta e frustrant, imi si imaginez in anul 2 sau 3 ca o sa am multe lipsuri din cauza asta. Sunt (aproape) sigur de asta pentru ca inca de pe acum aud lozinci de gen: “trecem mai departe, ati vorbit despre asta la bazele nursingului” si multe alte exemple.
Si nu in ultimul rand ma nemultumeste faptul ca in mare am terminat aproape un semestru si nu am intrat decat 1 data in sala de demonstratii a scolii. E aberant sa-i spui cuiva ca ai fost de 4 ori in sala de informatica si 1 data in sala de demonstratii. Am ales sa ajung asistent medical, nicidecum in domeniul IT.

3. Iata-ma ajuns si in semestrul al doilea din primul an, iar tu apropiindu-te cu pasi repezi de finalul acestei provocari.

As dori sa abordez discutia din 2 puncte de vedere : scoala (cursuri) / practica.

Practica.
Per total, sunt multumit de ce am facut la practica, dar se putea si mai bine.
Mai exact, am trecut prin 2 stagii de practica, primul la spitalul X ( 3 saptamani ) pe sectia X, unde m-am lovit pentru prima data de ceea ce inseamna profesia de asistent medical.
Pe langa tot ce am invatat si tot ce am vazut, usor, usor mi s-a permis sa:
dizolv zeci de medicamente si sa le administrez pe branula
schimb perfuzii
sa pun branule (noi) de cateva ori
sa scot branule
adimistrez medicamente cale orala
recoltez de cateva ori
sa verific tot stocul de medicamente/toate fisele pacientilor la discretie ( am avut unii colegi care nici macar nu aveau permisiunea sa se atinga de fisele pacientilor )
sa asist la: ekg-uri / paracenteze / ecografii / endoscopii
Aici la spitalul X era un flux continuu, sa nu zic haos, foarte multi pacienti cu diferite afectiuni chiar si HIV stateau in acelasi salon cu ceilati pacienti. Conditiile nu erau tocmai ok. Mi s-a permis sa fac destul de multe lucuri pentru ca asistentele de acolo nu faceau fata, lucru care a fost un plus pentru noi cei veniti in practica.
Am intalnit si asistente mai amabile care cand erau in toane bune aveu chef de tine, in alte zile nici nu te bagau in seama, dar mi-am vazut interesul, cand eram dat afara pe usa intram pe geam. ( primul stagiu de practica )

In al doilea stagiu de practica am fost repartizat la spitalul Y pe sectia de Y.
Aici sistemul era cu totul altfel, totul era mult mai curat, mai organizat si toate erau bine puse la punct.
Si aici am reusit sa castig increderea asistentelor si sa imi vad de treaba mea chiar daca pentru unele asistente am devenit antipatic din prisma faptului ca eram prea curios, altele au apreciat lucrul asta samd.

Dupa prima saptamana de practica am reusit sa le castig increderea asistentelor si pe langa unele lucruri pe care le-am facut in spitalul X, aici am reusit sa:
sa pregatesc instrumentar pt sterilizare
sa schimb pansamente
sa fac injectii subcutan (anticoagulante)
am ajutat acolo unde era nevoie, chiar si la nevoile de baza: hranit pacienti / am facut si toaleta completa a unui pacient ( nu am dat inapoi de la nimic )
masurat glicemie cu glucometru
am asistat la: eco de cord (nu prea am inteles mare lucru), radiografii de toate tipurile – abdominale, toracale etc. Luam pacientul in carucior din pat, asitentele imi puneau foia de observatie in brate si mergeam oriunde pacientul avea programare. La final aducem pacientul in pat. Am avut si pacienti supraponderali cu care m-am cam chinuit singur, pentru ca nu m-a ajutat vreun brancardier.
mi se permitea zilnic sa notez in fisele pacientilor: tensiune, temperatura, scaun. ( devenise treaba mea )
Cam atat din ce imi amintesc ca am facut in plus la spitalul Y fata de X.

Si dupa al doilea stagiu de practica am fost multumit de ce am reusit sa asimilez din ceea cat mi s-a permis, insa aici am intalnit un personal mult mai generos si dispus sa imi raspunda la intrebari.

Aici intervin eu (Cristian): prin spitalul Y bantui eu de ceva vreme si mi s-a parut de departe cel mai ok (luat per ansamblu) ca mediu de invatare. Oamenii cu care m-am intalnit au fost in majoritatea lor dispusi sa ma invete, ajute sa invat si si-au gasit timp sa ii raspunda unui elev de postliceala la intrebari poate enervante, poate stupide. Nu conteaza ca era vorba de sefi de sectie, asistente-sefe, rezidenti, asistente, brancardieri sau infirmiere. Pentru mine, asta a fost spitalul in care am invatat cele mai multe lucruri. Asta desi nu este cel mai modern, cel mai bine dotat sau cel mai nu-stiu-cum din Bucuresti. Nimic nu bate oamenii de calitate. Gata cu interventia mea. 🙂

Scoala
Un subiect delicat , stiu ca iti impartaseam eu acum ceva vreme cu mare entuziasm ca avem o prezenta foarte mare la clasa, profesorii isi faceau treaba cum trebuie si multe altele.
Ce sa zic, au trecut apoximativ 6 luni de cand a inceput scoala si prezenta a scazut drastic, orele sunt din ce in ce mai scurte, iar sistemul de notare lasa de dorit.
Notarea nu reflecta nici pe departe cunostintele elevului, orele se termina MAXIM cu 2 ore inainte de ora normala de terminare, totul se face comasat si pe repede inainte.
Nici nu vreau sa ma gandesc cum o sa fie pana in anul 3. Cand am primit canetul de elev si am vazut toate modulele prin care trebuie sa trecem pe parcursul anilor am fost foarte multumit, insa acum realizez ca in ritumul asta o sa stiu foarte putine si ca voi avea unele materii ca: pneumologie, chirurgie toracica, ortopedie etc la care nu cred ca o am mai mult de 20 pagini de cursuri. Poate sunt pesimist dar sper sa nu fie asa.
Daca un profesor nu vine de cel putin 3 zile la scoala din diferite motive, de 2 ori intarzie, in alte zile da teste, materia deja e compromisa. Poate gresesc, ramane de vazut.
Se pare ca studiul individual e baza.

Florin

Parca imi citesc experientele mele, repovestite in alt fel. 🙂

Ii urez mult succes lui Florin si nu pot decat sa regret faptul ca nu am citit o postare de genul asta acum 2 ani si jumatate, cred as fi facut anumite lucruri mult mai bine.

Concluzii dupa inca un stagiu de practica

Spuneam dupa ultimul stagiu de practica cum ca e enervant faptul evident “ca sunt nepregatit psihic, fizic si dpdv al cunostintelor (teoretice si practice) pentru” a fi asistent medical.

Opinia asta nu mi s-a schimbat, desi acum mai am doar 9 saptamani de practica (si mai multe de teorie) pana la finalul scolii.

Mi-am schimbat comportamentul un pic, relativ la acest adevar. Decat sa ma ingrijorez si enervez fara sens pentru faptul ca nu stiu suficient de multe lucruri, mai bine las grijile deoparte si imi vad de invatat si acumulat cunostinte.

Dupa ce am ajuns la concluzia asta, am avut o perioada de practica mult mai putin obositoare psihic. Daca n-ar fi fost si oboseala suplimentara a trezirii cu noaptea in cap, drumul pe frig, urmate de timpul petrecut la serviciu, as fi zis “mama, ce usor e acum in practica“. Pentru prima data in 3 ani. Asta desi practica o fac in cea mai solicitanta sectie dintr-un spital (in opinia mea).

Stiu nivelul la care sunt, accept in sfarsit faptul ca nu voi fi perfect din prima si ma straduiesc sa corectez orice eroare sau lacuna pe care o observ (sau asupra careia mi se atrage atentia). Stiu ca mai am mult de lucrat – in ultima saptamana m-am fastacit si blocat de 2 ori la niste lucruri pe care le stiam si le mai facusem, doar pentru ca am fost luat rapid la intrebari fix in momentul in care faceam ceva.

Gresesc, nu gresesc? Habar-n-am.

E adevarat, am avut si o perioada de concediu, au fost si sarbatorile, practica n-a fost 3 saptamani consecutive (ci, mai degraba, 6 saptamani in care am strans cele 15 zile) dar m-am straduit sa imi notez si invat (sau recapitulez) cate ceva nou in fiecare zi. Fie ceva vocabular medical, fie cate ceva despre niste medicamente, fie despre vreo procedura, fie despre o boala despre care ori stiam prea putine ori habar-n-aveam ce presupune.

Am zis-o si o repet: este incredibil mai usor sa faci si inveti ceva in practica atunci cand se obisnuiesc cu tine angajatii sectiei unde ajungi. Asistente, infirmiere, doctori, rezidenti – toti se poarta mai ok cu tine atunci cand te-au vazut pe acolo mai multa vreme si au vazut ca poti ajuta cu ceva. Din pacate, asta se intampla abia dupa 2-3 saptamani. Sau dupa minim 1 perioada de practica pe acolo. Ca or fi si oameni care nu te vor suporta – e inevitabil. Cu cat accepti mai usor asta si iti vezi de treaba fara sa creezi conflicte inutile, cu atat va fi mai bine.

M-am surprins in cateva instante folosind “stii ce am vazut la munca azi?” intr-o discutie despre practica mea la spital. Oare asta inseamna ca, inconstient, incep sa ma identific drept “muncitor la spital” (si nu grafician + elev)? Oare inconstientul o ia inaintea realitatii?

Urmatoarea perioada de practica va fi candva prin martie. Intre timp am obtinut permisiunea asistentei sefe de la sectia asta sa mai vin din cand in cand – ca sa mai invat cate ceva.

Nu stiu ce voi face data viitoare. Voi avea de ales intre a mai vedea si alte sectii (pe unde n-am fost pana acum si unde ar fi cazul sa mai ajung, pentru a-mi completa cunostintele) sau a alege sa raman aici, la sigur, unde stiu ca lumea s-a obisnuit cu mine si pot sa invat si ajut. Grea alegere.

Daca n-as sti ca alternativa poate fi neplacuta, alegerea ar fi mai simpla. In afara de exemplele mele proprii – am avut destule perioade de practica in care nu am fost lasat sa fac nimic, am fost plimbat de colo-colo prin spital si mi se zicea ca asta e “educatie” sau pur si simplu am nimerit intr-o sectie fara pacienti – am si exemplul proaspat al colegelor mele de clasa de la ultima perioada de practica:

Am avut 3 saptamani de practica. Au fost repartizate pe sectii abia marti, miercuri au venit prima zi si au stat efectiv 6 ore. Pana vineri a fost ok (atunci imi manifestam eu invidia pe blog pentru sectia unde au ajuns ele). Saptamana a doua au fost mutate in alta sectie, ca sa le dea ocazia si altor colege sa vada ceva pe acolo. Saptamana a treia au fost mutate din nou. O zi din ultima saptamana a fost ocupata cu un colocviu (la care eu n-am ajuns), alta cu strangerea de semnaturi pe foile de practica. Din 15 zile, n-au facut efectiv ceva decat in vreo 4-5, iar chiar utile au fost doar primele 3 zile, in care lumea a fost foarte primitoare si au fost puse sa faca lucruri.

Spre comparatie, eu am venit la practica efectiv 15 zile, in aceeasi sectie, fara sa pierd nici un minut pentru nimic suplimentar. Cand era ceva de facut si mi se permitea sa ajut, ajutam, cand nu, imi gaseam tot timpul ceva de facut. Teoretic, ce am facut eu nu este permis de scoala. Programa spune ca practica ar trebui sa se desfasoare ca in cazul colegelor mele. Cine a invatat mai multe din practica si de ce?

Jurnal de practica in spital (iar)

• Acum cateva luni scriam pe aici ca imi placea sa fac EKG-uri si ca imi luam timp sa le fac si refac daca iesea ceva gresit. Imi spunea cineva bine-intentionat ca abia asteapta sa vada cum voi reactiona cand voi avea de facut vreo 10 EKG-uri in timp scurt si cat de atent la detalii voi mai fi.

Ieri am avut de facut fix 10 EKG-uri. Am fost ajutat de una din asistentele noi, cu care ma inteleg mai bine (am inceput practica aici cam in acelasi moment in care incepeau ele sa lucreze si, din fericire, nu simt nevoia sa isi arate superioritatea fata de un elev, spre deosebire de altele). Daca erau doar EKG-uri de facut, probabil ca n-ar fi fost mare lucru. Dar am ajutat (eu mai putin, ea mai mult) si la o inlocuire de sonda urinara, la recoltarea de secretii traheale, la curatarea unor sonde IOT, am mai schimbat din pungile cu perfuzii, am curatat o sonda arteriala, rearanjat cate un pacient in pat, am mai schimbat cateva cuvinte cu cate alt pacient mai speriat, ne-am chinuit cu un pacient super-agitat, am repozitionat/inlocuit din senzori si cate si mai cate (du-te sa duci/iei niste recipiente de hemoculturi, sterge alt pacient, da-i apa altuia). Am inceput totul la 8 fara un pic, am terminat la 10 si a fost prima data in 2 ani jumatate de scoala cand 2 ore si ceva chiar n-am stat nici o secunda. De regula nu prea stau la practica – mai ales in anii 2 si 3. Daca se intampla (in anul 1) sa fie o sectie fara activitate, ori o schimbam, ori nu mai veneam, mai bine invatam acasa ceva. Daca aveam norocul sa ajung de-atunci in spitalul asta, altfel eram acum pregatit.

Oricum, totul a fost doar o mica parte din o tura a unei asistente de pe sectia asta. La care adaugi riscuri in munca, remuneratie proasta, oboseala, stres din alte motive samd. Asta in caz ca mai aveam nevoie de vreo explicatie la plecarea deasa a angajatilor de aici.

La final, trebuie sa recunosc ca n-am fost 100% corect la toate EKG-urile. Am pozitionat electrozii ochiometric la un pacient (din 10), am pus (4 din 6) electrozii precordiali ceva mai jos decat spatiul 5 intercostal la o pacienta cu sanii mari care statea câș si avea o mana rupta (deci imposibil de miscat un pic), am pus electrozii 3 si 4 pe aceeasi line la o pacienta ultra-agitata care avea cutia toracica la fel de mare cat am eu un picior. Si uite asa am ajuns eu sa nu mai fiu mandru de munca mea.

• Orice fac, ma lovesc de o acritură. Din toata sectia, unele asistente ma ignora, altele sunt distante, altele sunt ok. E normal, nici nu ma astept sa ma accepte sau placa toata lumea cu care ma intalnesc (sau care-mi citeste bazaconiile pe aici 🙂 ). Ma enerveaza doar cand mi se raspunde marlaneste fara sa fac nimic. Am o acritură, mai mica in varsta fata de mine, angajata aici de 1 an si care a terminat scoala la care merg si eu acum 2 veri… mama-mama ce nu pierde ocazia niciodata sa fie scarboasa. Nu raspunde la “buna dimineata” niciodata, daca ma vede pe langa un pacient striga repede “nu pune mana pe aparate, nu atinge pacientul, pleaca de langa fisa pacientului, pleaca de aici, ce cauti aici, ce vrei mă samd”. De regula ma feresc de partea ei a sectiei sau de pacientii ei ca de ciuma. Sau clostridium. Astazi am fost trimis pe partea ei a sectiei, pentru ca era singura, iar in cealalta jumatate erau 3 asistente (si jumatate, e mai complicat). Cum m-am dus, am vazut o glucoza care nu mai curgea, conectata la un cateter care parea infundat. N-am atins nimic, ca sa nu urle la mine sa nu-i ating aparatele, i-am zis (cand era singura, fara nimeni in jurul ei si cat se poate de frumos) ca “mi se pare ca s-a blocat o perfuzie la pacienta asta” si m-a luat din nou cu “ce vrei mă? Ia du-te de-o parte, ca ma obosesti“. Cine si-a gasit in secunda 2 ceva treaba in alt colt al sectiei si a injurat-o in gand?

Mda, stiu, nu-s nici eu mai breaz, dar cum o discutie simpla nu m-ar ajuta cu nimic (nu ai ce sa discuti cu oamenii ca ea) sipentru ca vreau sa mai revin pe aici, tot ce pot sa fac e sa fiu marlan in sinea mea (= sa injur in gand). Evident, fac ce fac si iar ajung sa dau peste ea. Am ajutat la o recoltare de hemoculturi, asistenta de pe partea ailalta imi vorbea calm si ma punea sa mai fac una-alta, asta a venit si imediat m-a repezit cand i-am dat recipientul BacT un pic miscat, pentru ca in acelasi timp opream o alarma: “fii, mă, atent, daca faci ceva, da?”.

Stiu, sunt eu suflet sensibil, ar trebui pur si simplu sa ignor totul. Cam asta si fac – doar ca imi si vars naduful pe aici.

• Imi place sectia asta pentru ca vad tot felul de cazuri. In afara de cazuri ceva mai complicate de AVC, infarct miocardic, traumatisme cranio-cerebrale si fracturi (de, a fost plin Bucurestiul de gheata), mai intalnesc si niste pacienti cu situatii mai complicate. Lucruri despre care doar am citit pana nu de mult. Anul trecut tot citeam de Pericardite si Endocardite, acum am intalnit un pacient care sufera de amandoua. Pacienti cu SDRA, BPOC, MODS, IR terminala (ESRD), hemoragie subdurala postpartum (ceva asemanator cu cazul asta) si altele. O gramada de motive sa mai citesc niste teorie de anul trecut (sau anul asta). Asa aflu si nume noi de medicamente, pe care le pot apoi cauta (ori pe internet, ori in MemoMed-urile sectiei, la care, surprinzator, am acces si eu si nimeni nu urla daca le ating)

• Pe principiul de mai sus, aici am reusit sa imi rotunjesc cunostintele despre cele mai intalnite bacterii in domeniul spitalicesc, dupa ce ma intalnesc zilnic cu Pseudomonas aeruginosa, MRSA, Klebsiella pneumoniae, Acinetobacter baumannii, Clostridium difficile, Enterococcus faecalis si E. faecium 

• Stii ca nu e chiar asa nasol sa mergi la spital daca pe acolo apuci sa discuti cu un fizioterapeut despre Eminescu, carti, ludditi, razboi, lumea de azi – fara sa iti propui asa ceva.

• Din categoria “auzite in spital” am 2 povestiri:

  1. Se face ca intr-o anumita sectie dintr-un anumit spital din Bucuresti existau mai multe calculatoare (deja suna aproape SF, nu?). Ei bine, nimeni nu stie cum se face, dar unul dintre calculatoare (care era folosit mai rar, pentru comenzi de medicamente, tiparirea de analize, scrierea de epicrize si cam atat) a stat minim 24h  fara sa il foloseasca nimeni. Adica nimeni nu s-a intrebat de ce era inchis 24 h. Pana la urma, cineva a vrut sa-l foloseasca si a descoperit ca nu pornea. Altcineva, mai cu spirit de inginer, a inceput sa scormoneasca prin spatele unitatii centrale, si a vazut niste gauri. Cu chiu, cu vai, a deschis carcasa si a avut o surpriza: cineva FURASE cateva componente din calculator (placa video, un hard si inca ceva, daca am inteles bine). Cum s-a petrecut acest lucru fara sa vada nimeni, nu se stie. Acum toata lumea acuza pe toata lumea de hotie in acea sectie. Pentru niste componente care nu pot costa mai mult de 500 lei nici daca le-ai lua noi.
  2. Eram eu curios cum se primeste spaga intr-o anumita sectie cu disciplina mai riguroasa – in care pacientii nu prea se misca/vorbesc (din cauza bolilor, nu din alte motive) si rudele nu prea au voie sa vina decat intr-un program strict (din nou suna SF pentru spitalele noastre, nu?). Am stat de vorba cu cineva cunoscut, care mi-a povestit ca e un adevarat ritual pe acolo. Se deschid usile la ora de vizita si atunci, ca prin minune, cum vine o ruda la un pacient (cu care nu prea are ce sa vorbeasca, deoarece pacientul e, in general, lipsit de constienta) cum apar asistentele pe langa pacientul ala. Mai schimba un electrod, mai sterg o sonda, mai potrivesc o punga de sonda urinara, mai umbla la monitor. Si asa se trezesc ca prin minune cu cate o hartie in buzunar (bani putini, nu va inchipuiti ca se imbogatesc din spaga). Cum pleca rudele, cum se duc din nou asistentele la treburile lor (nu ca ar fi putine).

• La categoria “vazute in spital” as trece un diagnostic bizar pe care nu l-am mai vazut vreodata. La un pacient om al strazii (cu TCC) care, intr-adevar, era extrem de murdar la internare, lipsit de rude, haine de schimb etc. am vazut in foaia de observatie diagnosticul “MIZERIE FIZIOLOGICA”.

• Ultima si ma duc: ajutam o asistenta sa aspire sonda IOT a pacientului sus-mentionat, intr-o incapere micuta, prost-aerisita, in care tocmai murise si o alta pacienta de cateva ore. Mirosul era îmbătător. Nenea avea si o sangerare (in vindecare) pe undeva la nivelul nas/gura/gat. Iar mirosul + zeama ce iesea de pe sonda aia erau de vis. Cum stateam eu un pic retras, cu seringa cu ser in mana si mai turnam un pic, in timp ce asistenta aspira pe acolo, mi-am adus aminte brusc de bancul cu ucenicul vidanjor care statea la intrarea in canal si ii dadea șarpele vidanjorului, care iese plin de rahat din canal si ii zice “pune mana si invata, pustiule, altfel n-o sa ajungi niciodata maestru, o sa cari toata viata ta trusa de scule“.

In practica din nou (final)

Concluziile mele la finalul unei noi perioade de practica:

• Pentru mine, din toate sectiile in care am fost pana acum (Medicina Interna, Terapie Intensiva – Toxicologie, Chirurgie Generala, Oncologie, Neurologie, Terapie Intensiva Neurologica, Gastroenterologie, Boli Infectioase, Hematologie plus cateva zile la ORL), in sectia asta mi s-a parut ca e cea mai grea viata pentru un asistent medical. In toate celelate sectii exista riscuri si e foarte mult de munca si viata nu e usoara. Dar aici (nu, nu e in lista de mai sus) ai tot timpul grija de pacienti in stare proasta sau grava, ai aproape tot timpul ceva de facut si iti mai si mor pacientii foarte des. Supraincarcare fizica si psihica, pe scurt.

• In stransa legatura cu punctul de mai sus, pe mine astea 3 saptamani m-au facut sa ma intreb in mod repetat de ce mama naibii vreau eu sa fac meseria asta. Oare n-ar fi lucruri mult mai usoare si mai putin apasatoare de facut in viata asta? Nu stiu exact daca si alte asistente medicale imi impartasesc opinia, dar stiu ca in sectia asta a spitalului asta exista o circulatie extrema a asistentelor. In 2 ani de zile aici s-au schimbat aproape toate asistentele. Au plecat in alte sectii (sau la privat) – ceva destul de greu de realizat in spitalele noastre de stat la ora actuala (cand numarul de posturi este strict limitat). Deci dorinta de a pleca trebuie sa fi fost puternica. Bine, pe de alta parte, daca esti in stare sa muncesti si sa o faci BINE in sectia asta cativa ani de zile, atunci poti lucra ca AMG in probabil orice sectie a unui spital din lumea asta. Parerea mea, din nou.

• Din anul 1 si pana acum n-am mai intalnit asistente medicale proaspete-absolvente de postliceala. Am intalnit in schimb multe absolvente ale scolii mele (sau ale facultatii) care faceau voluntariat de 3-4-6 luni si care nu isi gasisera inca un loc de munca. Ei bine, aici am intalnit asistente medicale si asistenti medicali care au terminat scoala mea cu un an in urma si acum munceau si o faceau si bine. Am intalnit si foste colege carora li s-a propus sa dea examen de post dupa ce au lucrat ca voluntare aici cateva luni. Fara sa dea vreo spaga, fara sa stie pe nimeni. Deci se poate.

• In completare la punctul de mai sus, stiu ca nu e corect sa te compari asa cu cineva. Dar in conditiile in care eu, care abia sunt in anul 3, ma descurcam acceptabil – dar nu mai bine – (comparat cu ele) si stiam comparabil de multe lucruri cu 2 absolvente ale scolii mele care lucrau aici de cateva luni, pot indrazni sa sper ca sunt pe drumul cel bun. Nu sunt ACOLO, dar stiu ce mai am de facut. Si acum sa curga cu avertizarile ca “sunt un mediocru ingamfatî” si “ca trebuie sa-mi stiu locul“.

• E interesant de observat cum se schimba comportamentul unei persoane odata ce trece de la statutul de elev (“invatacel”) la cel de angajat (deci “profesionist”). Din exterior e foarte usor sa observi cum vorbeste o asistenta medicala foarte noua cu cele vechi, mai ales cand e mai la inceput, versus cum vorbeste cu niste oameni de care o separa 1 an de scoala/experienta. Mai face greseli si e recunoscatoare colegelor care nu o reped, dar isi schimba tonul cand vorbeste cu cineva fata de care CREDE ca are o autoritate relativa. Daca asa voi fi si eu peste 1 an, merit palmuit. In completare la asta, mi se pare interesant faptul ca schimbarea asta nu prea e evidenta la medicii rezidenti. E adevarat, nici nu interactionez la fel de mult cu ei/ele si oricum e vorba doar de o observatie punctuala, bazata pe mai multe experiente personale.

• Nu trebuie sa se intample cine stie ce lucruri intr-o perioada de practica pentru ca sa fiu multumit de ceea ce am facut si invatat. In principiu, daca sunt lasat sa ajut pe ici pe colo, sa mai recoltez de cateva ori, poate sa mai montez o branula, o sondare, sa mai aspir, combinate cu a invata ce fac si cum sa lucrez cu diferite noi echipamente, sunt mai mult decat multumit cu o perioada de practica. Daca gasesc si oameni dispusi sa-mi raspunda la cate o intrebare despre o procedura sau cate un doctor care sa-mi raspunda la vreo intrebare de patologie deja sunt super multumit. Daca nu dau peste acrituri e deja perfect. 2/3 nu e rau 🙂 Oricum, din fericire, aici am dat peste o singura acritura si m-am ferit pe cat posibil de ea. Noroc ca pot oricand merge in alta parte a sectiei sau face ceva cu care nu incurc. Oricum, tot nu pot intelege cum 19 oameni dintr-o sectie se pot purta ok cu mine (in ciuda problemelor personale sau profesionale cu care trebuie sa se lupte zilnic), dar unul e suficient de acru incat sa nu raspunda la un amarat de salut, zi dupa zi, tura dupa tura. Asta ca sa nu ma apuc sa ma plang de tipete sau jigniri gratuite, pentru ca oricum nu-i pasa nimanui de asta.

• Prefer sa cred ca n-am pus la fel de multe intrebari stupide in astea 3 saptamani. Mai putin treaba cu “ce inseamna dz” (diureza, idiot, stiu). Si ca am ajuns in situatia asta treptat. Poate prea incet, poate cu prea multe lacune. Dar parca stiu sa fac mai bine mai multe lucruri decat acum 1 an. Acuma… daca as trece si peste blocajul mental la deschiderea de fiole, as fi chiar fericit.

• Din nou, termin practica fix cand au inceput oamenii sa se obisnuiasca cu mine si sa aiba un dram de incredere ca sa ma puna sa fac cate ceva. Enervant.

Ma incearca o senzatie ciudata. Tocmai am terminat a 6-a din cele 18 saptamani de practica in spital pentru anul 3. Mai am mai putin de 3 luni de practica (si cam 5 luni de teorie) pana cand se cheama ca voi fi pregatit sa lucrez intr-un spital IN ORICE SECTIE. Chit ca sunt mult mai sigur pe anumite lucruri, e dureros de evident ca sunt nepregatit psihic, fizic si dpdv al cunostintelor (teoretice si practice) pentru asta.

Psihic: poti sa te fortezi sa te obisnuiesti cu durerea si suferinta zilnic. Dar am probleme cu faptul ca vad zilnic oameni murind (sau morti sau muribunzi). Ok, nu plang, nu mi-e teama, nu am vreo retinere in a ajuta la tratamentul pacientilor in ultimele minute de viata (fie ele haotice sau linistite), nu am retinere in a-i curata si baga in sac dupa aceea. Dar ma incarca emotional negativ destul de puternic evenimentele astea si mi se pare ca ma descarc mai greu decat anii trecuti, cand vedeam cate un mort la cateva luni de practica. Acum am ajuns la “performanta” de a asista la 2 morti FIX concomitente a 2 pacienti de varste diferite, cu boli diferite, care intamplator imparteau o rezerva. Bizar moment pentru mine, bizara zi am avut pana seara.

Fizic: am verificat de cand n-am mai avut mai mult de 1 saptamana de nemers in spital. De la mijlocul lui iunie si pana acum, cu exceptia unei saptamani de teorie si a catorva zile (4 in Elvetia, cateva in Romania) am fost zilnic (in timpul saptamanii) la un spital intre 3 si 5 ore, urmate de intre 7 si 9 ore la serviciu (plus drumurile intre ele). Plus citit (teorie). Plus “trait”. Trezitul la 5 si ceva zilnic urmat de programul asta… a devenit obositor. Zilele trecute am adormit cu ochii in monitor la miezul zilei, la munca. Prima data in viata mea. Cu adormitul ca aurolacii in autobuze sau metrou m-am obisnuit, dar la birou n-am mai reusit asta. Si sper sa nu-mi fac un obicei. 🙂

Dpdv al cunostintelor: recunosteam acum 3 saptamani ca am intrat intr-o sectie noua si am descoperit numai in primele zile cateva zeci de lucruri pe care nu le cunosteam, nu stiam cand sunt folosite si ce ar trebui sa fac eu cu ele. Intre timp, am schimbat eu aceasta situatie, pe cat posibil. Am citit, am intrebat, am observat, am verificat. Dar este evident ca m-as gasi intr-o situatie asemanatoare si in alte sectii. Si ma enerveaza treaba asta.

In Practica din nou (1)

• Mi se pare foarte bizar faptul ca am o senzatie neplacuta greu de descris inainte de a incepe practica intr-o noua sectie. De regula se manifesta prin o vaga senzatie de nemultumire in zilele inainte de-a incepe practica si tulburari de somn in noaptea dinainte de prima zi de practica. E bizar pentru ca m-am obisnuit de ani buni cu stresul si pot dormi aproape oricand (atata timp cat pot sa-mi opresc mintea de la “a mai gandi” inainte de-a ma pune in pat). Pur si simplu e modul corpului meu de-a reactiona la gandul ca iarasi urmeaza o perioada in care trebuie sa conving niste necunoscuti ca sunt bun la ceva, ca nu sunt un tampit si sa accept ca toata lumea ma va judeca automat drept “unu’ care nu stie nimic”.Ar fi totul asa de usor daca as sta doar intr-o sectie si n-ar trebui sa schimb nimic. Din fericire, trece dupa 1-2 nopti. Senzatia mea. Pentru ca unii oameni raman convinsi ca sunt un idiot îngâmfat care nu știe nimic.

• Dupa ultima perioada de practica (din tara, pentru ca ce am facut in Strainezia nu conteaza ca “practica“) am plecat pe jumatate dezamagit, pe jumatate multumit de faptul ca am vazut/facut/inteles anumite lucruri noi. Imi facusem eu niste asteptari absurde in cap despre sectia unde (declarativ) as vrea sa lucrez in viitor, incat atunci cand am facut si vazut mult mai putine lucruri decat speram… pur si simplu nu aveam cum sa nu fiu dezamagit. Interesant e ca, daca ma intrebi, la fel mi-as putea descrie si perioadele de practica la Chirurgie (cealalta optiune a mea pentru viitoarea mea cariera). Coincidenta? Ei bine, aici am venit cu asteptari foarte scazute. Stiu ca e (probabil) sectia cu cele mai mari si vaste responsabilitati dintr-un spital, mi s-a tot spus ca “nu sunt pregatit pentru asta” incat am venit aici cu probleme serioase de respect de sine. Felul meu de-a invata ceva in ultimii doi ani a fost bazat pe o combinatie de “vezi, intreaba, ajuta, observa, citeste, intreaba din nou, ajuta, FĂ”. Ei bine, dupa ultima experienta am ramas cu sechele, pentru ca ma observ reticent in a mai intreba orice. Si e extrem de frustrant, pentru ca am dat peste o combinatie speciala de oameni dispusi sa raspunda la intrebari, o gramada de lucruri necunoscute si interesante, pacienti cu simptomatologie foarte variata SI o sectie care pare extrem de bine-dotata (e cea mai bine-dotata sectie in care am ajuns eu in Romania, a 14-a, daca numara cineva).

• Daca pana acum 1 perioada de practica aveam o opinie prea buna despre cunostintele mele teoretice, tehnice si practice, ultimele experiente au fost un mod de-a-mi deschide ochii. Printre primele lucruri pe care le fac cand ajung intr-o sectie noua este “verificarea echipamentului” si notarea mentala a locului unde se gasesc toate lucrurile – pentru a sti de unde sa le iau daca o sa fac eu ceva sau daca o sa ajut pe cineva. Daca intalnesc ceva necunoscut, imi notez si apoi ori intreb pe cineva dispus sa imi raspunda la intrebari, ori citesc pe-acasa. Ei bine, dupa ce mi-am facut o lista de vreo 40 de lucruri necunoscute pentru mine (lista incompleta, oricum), mi-am dat seama cat de putine stiam pana acum. Vai de capul meu. Dar mai am aproape 20 de zile (imi propun sa vin si in week-enduri aici) pentru a schimba situatia.

• In completare la ideea de mai sus, fraza “meseria de Asistent Medical NU se rezuma la recoltat sange, administrat tratamente si completat hartii” este demonstrata perfect intr-o sectie de genul asta.

• E interesant sa dau peste o sectie in care sunt mai multi asistenti medicali barbati angajati. Pana aici am intalnit in total (14 sectii, repet) 2 asistenti medicali + 1 asistent-sef. 3 barbati in 2 ani si jumatate. Pentru a fi ironia completa, aici exista doar 2 doctori-barbati, in rest fiind numai doctori si rezidenti – femei. Pana si grupa de studenti la medicina de aici e formata 99% doar din femei. Cred ca undeva, in negura timpului, varianta mea cea de 16 ani, dintr-un liceu in care aveam 20 de fete intr-o generatie de 225 de elevi, se gandeste ca soarta e probabil ironica. Deh, pe vremea aia conta cantitatea, nu calitatea. Nu stiu de ce, dar cred ca sotia mea nu gaseste situatia asta asa de amuzanta ca mine. 🙂

• M-am tot gandit zilele astea de ce in anumite sectii am o experienta mai neplacuta si in altele una mult mai placuta si mai propice invatarii. Desigur, o parte din vina o am si eu (asa cum le place sa-mi spuna cei care isi inchipuie ca ma cunosc doar pentru ca mi-au citit cateva posturi de pe blog). Dar mult se rezuma si la o problema de comunicare cu un grup nou de oameni. Cand trebuie sa te integrezi rapid intr-un grup mare de oameni, rezistenta din ambele parti e mai mare (deci si de la mine), dar daca grupul e foarte omogen (acelasi fel de-a gandi, aceleasi probleme, experiente asemanatoare etc.) – e evident ca te poti integra mai greu. Cand persoana care trebuie sa se integreze este si de alt sex fata de restul grupului e si mai greu. Plus, mai e si o chestiune de dimensiuni. Cand ai 6 asistente pe tura, inghesuite intr-o camaruta micuta si supraincarcate cu munca (pacienti), e evident ca va fi mai dificil sa-ti negociezi “acceptarea in grup”, pentru ca tot timpul trebuie sa discuti ori cu grupul, ori cu o persoana care poate nu vrea sa iasa din grup. Daca restul nu au chef sa vorbeasca, rar dai peste oameni dispusi sa iasa din nota grupului. Judecand in retrospectiva, de fiecare data cand am avut de-a face cu un grup de 5-7 asistente simultan, mi-a fost foarte greu sa invat ceva si de fiecare data am avut probleme in a obtine ce vroiam (cunostinte noi). De fiecare data cand ori aveam de-a face cu 2, maxim 3 asistente/tura mi-a fost mult mai usor totul. Cand sectia era foarte mare si asistentele erau mai mult impartite cate 1/salon mare si aveau multe de facut, era mult mai usor sa merg cu cate o asistenta mai prietenoasa si sa fac si eu ceva. Aici e asemanator – desi sectia e mare si sunt multe asistente, toata lumea e suficient de ocupata pe o parte separata a sectiei incat imi pot gasi cate un colt unde sa fiu util si sa evit o eventuala persoana mai putin prietenoasa. Ma rog, totul tine mult si de persoanele peste care dai in practica.

• Pe scurt, daca nu fac vreo boroboață pana la sfarsitul perioadei asteia, cred ca mi-am gasit sectia unde voi mai veni in practica si voluntariat pana anul viitor (cand cred ca voi trece pe Chirurgie, pentru ca atunci voi avea posibilitatea sa stau 8 ore pe zi).

• In zilele petrecute in Elvetia m-am intalnit cu o gramada de lucruri pe care nu le vazusem pana atunci. Am presupus eronat ca prea multe nu exista la noi prin spitale. Ei bine, am gresit. Sistemul ala de transmitere al analizelor in cilindru in tub de aer cica ar exista intr-o anumita zona a spitalului Grigore Alexandrescu. Infuzomate pentru alimentatie pe sonda nazogastrica exista in sectia asta la toate paturile. Paturi (NU pături) moderne – la fel. Injectomatele si infuzomatele de pe sectia asta sunt mai noi decat modelele vazute de mine in spitalul elvetian (care erau ceva mai noi decat majoritatea ruginiturilor de injectomate pe care le vazusem pana atunci la noi, de asta eram impresionat). Maneci/pantaloni/ciorapi de compresie cu aer comprimat (sau nu) exista. Ma rog, totul e nou sau aproape-nou, deci presupun ca sunt investitii recente. Dar exista, personalul stie sa le foloseasca si pacientii se “bucura” de ele. Deci nu suntem chiar fii ploii peste tot. Bine, subsolul spitalului arata ca o dugheana si in anumite sectii pacientii stau inghesuiti in niste saloane nerenovate de decenii bune. Dar asa e la noi. Avem si bune si rele.

• Este foarte tare sa vad in realitate niste chestii despre care doar citisem. Montare de sonda blakemore sengstakenCVC, montare de Cateter Arterial, montare de sonda Blakemore pentru varice esofagiene rupte. La sonda asta trebuie sa recunosc ca habar-n-aveam ca se numeste si Sengstaken (sau, mai precis, Sengstaken-Blakemore). Si tot nu imi vine sa cred ca intra prin nasul omului cu balonasele alea cu tot. Mult mai am de vazut si invatat.

• La final, o ultima observatie personala. Anul trecut am mers cu o studenta din Anglia intr-o sectie de Primire Urgente. Acolo, un asistent medical a tinut sa ne demonstreze cum se monteaza o sonda Foley in vezica urinara a unei paciente (care avea nevoie de asta). Totul a fost foarte teatral si un pic inutil. In Anglia, studenta cu pricina era Nursing Assistant intr-o sectie de IC. Nu avea voie sa administreze medicamente sau sa recolteze sange, dar monta catetere Foley aproape zilnic, de 3 ani. Pana si eu facusem deja asta si o mai vazusem facuta de cateva zeci de ori. Tin minte ca mi-a zis dupa ce a observat zambitoare totul “I have literally done that hundreds of times, but if he wanted to show that to me, who was I to stop his demonstration?“. Am trecut si eu printr-un episod similar aici. Citeam intr-un compendiu de medicamente si imi notam niste lucruri despre anumite medicamente cand a venit o infirmiera sa imi spuna sa vin repede, pentru ca “urmeaza sa se monteze o sonda urinara“. Ce era sa zic? Am mers si am dat din cap frumos cand mi s-a explicat ceva ce am facut de (e adevarat, DOAR) peste 10 ori pana acum (si vazut de prea multe ori).

Concluzii dupa un nou stagiu de practica

“Nu avea asteptari prea mari de la viata si n-o sa fii niciodata dezamagit”.

O fraza care te poate trece prin multe in viata, dar care (cred eu) are si completarea: “sunt slabe sanse sa-ti doresti vreodata prea multe de la viata daca gandesti asa”.

Scoala a inceput direct cu practica. Am ajuns pe o sectie unde ar fi trebuit sa ajung de anul trecut (cand am facut materia asta + Nursingul atasat). N-a fost sa fie atunci, am ajuns acum. La sfarsitul acestei perioade de 3 saptamani (eu m-am dus direct din prima zi de scoala, n-am mai pierdut vremea la festivitati si alte prostii) pot sa zic ca ma incearca o senzatie bizara, pe jumatate de multumire, pe jumatate de nemultumire.

Sunt multumit pentru ca:

  • am vazut o gramada de lucruri: paracenteze, gastroscopii, colonoscopii, montarea unei gastrostome plus un stop cardio-respirator RESUSCITAT (SCR esuate au un efect destul de nasol asupra psihicului meu, deci un mic succes e intotdeauna pozitiv).
  • am observat procedurile si pasii de urmat in pregatirea endoscoapelor intre proceduri. In sfarsit mi-am distrus mitul tampit auzit acum cativa ani: NU, colonoscopul nu e in mod normal folosit si pentru gastroscopii. Cel putin in spitalul asta, colonoscoapele sunt separate total de gastroscoape si nu se interschimba (primele sunt mai lungi si o țâră mai groase, oricum, deci nu prea ai cum sa le folosesti in mod eronat).

  • am vazut ce presupune tratamentul pacientilor cu ciroza, pancreatita cronica + importanta regimului alimentar adecvat in spital (pana acum ori am observat eu gresit, ori am vazut cam acelasi meniu dat unei intregi sectii – cu mici exceptii). De ce a fost asta important pentru mine? Eram curios, pana acum nu mai vazusem genul asta de pacienti, dar am tot citit despre ei in ultimele luni.

  • am apucat sa mai si lucrez cu pacientii, de facut cate ceva mi s-a tot dat de facut. In principiu, e placut sa vezi ca are cineva incredere in tine sa ai grija de un pacient (fie si la un nivel mai putin complicat). Desigur, daca ar fi cineva carcotas, ar putea zice ca eu n-ar trebui sa fiu lasat singur cu pacientii inca (o observatie corecta dpdv legal).

  • Sunt partial multumit de faptul ca am fost lasat sa recoltez sau sa montez branule. Dar ma  intristeaza ca am facut-o doar de cateva ori in 3 saptamani, mai ales ca pe sectia asta aveam mult mai multi pacienti cu vene accesibile (fata de cea unde am facut voluntariat peste vara si unde ma chinuiam mult mai mult la recoltari). Nu le poti avea pe toate.

  • Sunt partial multumit de faptul ca am vazut cateva zeci de endoscopii. Acuma… eu speram la mai mult si speram sa pot sa pun si niste intrebari ca sa-mi lamuresc niste chestiuni teoretice care mi se invart in cap si nu se pupa cu practica perfect. Aici au avut o influenta si femeile de la Endoscopie, care nu avea chef de intrusi pe acolo (desi mi-au dat acordul verbal initial). Asta e.

Sunt nemultumit pentru ca:
– Desi sectia era mare si era mult de munca, asistentele nu prea m-au lasat sa recoltez, mai ales pacientilor care veneau in ambulatoriu si avea vene “grase”. De pus sa alerg de colo-colo cu tratamente sau la carat pacienti si medicamente eram bun, dar de intepat pacientii… nu.

  • Sectia in sine era un microcosmos cu de toate (conditii, angajati, pacienti, probleme, bucurii, prietenii, barfe – de toate felurile). Ca peste tot. Dar m-a deranjat ceva. Avea si saloane mari, care aratau groaznic, si unde intrau pacientii normali, dar si saloane mai mici care aratau mai ok, pentru pacientii altfel SI saloane foarte mici (care aratau aproape bine), dar pentru pacientii speciali. De ce durerea mea e medicina de stat discriminatoare? Parca trebuia sa fie la fel pentru toata lumea.

– Mi s-a tot spus ca o sa ma obisnuiesc cu diferitele lipsuri si o sa ma invat sa le ignor sau sa gasesc solutii. Bai, e al naibii de greu sa ma obisnuiesc sa aud “spitalul nu are albumina, flaconul costa 300-400 de lei, trebuie sa va cumparati dumneavoastra” spus unei batrane care probabil ca n-are o pensie mai mare de 600 lei/luna.

Am facut efectiv mai putine decat in perioada de voluntariat de peste vara, ceea ce echivaleaza cu mai putina experienta (practica)  “la teșcherea”, dar macar pot sa zic ca am inteles niste lucruri si am gasit noi teme de documentare si citit.

Oricum, dupa perioada asta de practica pot sa zic ca sunt un pic șocat de cati pacienti cu Hepatita B (si C) pot fi in Bucuresti/tara. Citisem stiri despre numarul pacientilor tratati (care creste) si despre costurile tratamentului, dar una e sa citesti si alta e sa vezi cu ochii tai situatia. Ma asteptam la asa ceva la Bals, acolo nu m-am mirat, dar nu credeam ca situatia sta chiar asa peste tot. Si nu ma sochez usor de ceva vazut prin spitale.

 

Si, la sfarsit, oricare ar fi nemultumirile mele proprii fata de perioada asta, trebuie sa recunosc ca asistentele de pe sectia asta muncesc extraordinar de mult si indura foarte multe in munca lor. Tot respectul pentru asta. Cum se adapteaza la aceste conditii si ce opinie am eu despre comportamentul asta de adaptare… nu e relevant decat pentru mine si nu le scade valoarea muncii depuse. Asta pentru cine mi-a citit ultimele posturi si comentarii.

 

2 mici adaugari:

Asta a fost a 9-a mea saptamana la rand petrecuta in spital. Cea mai lunga perioada neintrerupta de la inceputul anului si pana acum. 9 saptamani de trezit cu noaptea in cap, 4 ore la spital, urmate de serviciu, apoi… viata. Daca la inceputul verii eram foarte vesel si regretam faptul ca va incepe scoala in curand si voi pleca de la spital (unde tot exersam lucruri si simteam ca evoluam), pe masura ce oboseala si problemele s-au acumulat si evolutia a stagnat, am observat o schimbare in rau a atitudinii mele (cel putin a tolerantei fata de tampenii pe care nu le pot schimba) si o scadere a dorintei de-a mai veni la spital. Imi pot doar imagina cum as fi dupa 2-5-10 ani in acelasi loc.

 

Aveam o imagine asa… idealista, despre munca in cabinetul de endoscopie. Nu prea recoltezi, mai montezi o branula, pregatesti endoscoapele, ajuti doctorul. Cat de greu poate fi? In Cipru vazusem o colonoscopie + gastroscopie (cu endoscoape diferite, da?) care a durat aproape o ora. Doctorita de acolo zicea ca la sectia ei din spitalul de stat facea 13 colonoscopii in 7-8 ore. Aici am vazut si un ritm de 6 endoscopii pe ora (si cred ca se poate si mai rau – noroc ca nu au mai multe endoscoape, atunci femeile alea ar innebuni). Se poate asta pentru ca sunt multi doctori. Problema e ca sunt doar 3 asistente (+1 infirmiera + 1 voluntar).

Deci realitatea si idealul nu prea se intalnesc.

Niste sfaturi pentru Asistenti Medicali primite de la un Doctor

Dupa aproape toate stagiile de practica in spitale din timpul scolii, eu obisnuiesc sa scriu un mic rezumat. De regula scriu despre ce am vazut, ce am facut, ce n-am facut, ce n-am inteles in sectia respectiva.

Ca viitor AMG, de multe ori nu inteleg de ce se intampla anumite lucruri asa cum se intampla. La unul dintre posturile mele mi-a comentat un doctor ATI, care m-a lamurit in anumite privinte.

Dupa un schimb de comentarii (in care mi-a recomandat niste carti pe care le-as putea citi pentru a mai invata niste lucruri si ce as mai putea face pentru a-mi imbunatati cunostintele teoretice si practice), l-am rugat sa-mi impartaseasca si cateva probleme/lipsuri pe care le-a observat in spitale la Asistentele si Asistentii Medicali.

Teoria mea este ca intotdeauna poti invata din greselile tale sau ale altora – atata timp cat esti capabil sa accepti o critica drept constructiva. Intr-un final, nimeni nu se naste invatat si trebuie sa accepti ca faci greseli in timp ce inveti – dar trebuie sa le corectezi, daca vrei sa devii un om care sa fie mandru de faptul ca e bun in ceea ce face.

Asadar, iata un guest post:

Voi incerca in postul ce urmeaza sa enumar cateva din lipsurile pe care le-am observat eu la colegii asistenti medicali, fie ei mai noi sau nu in meserie…

Doresc sa specific ca nu este un post in care as dori sa condamn pe cineva ci doar sa reliefez locurile unde se poate lucra inca din timpul scolii.

Cele ce urmeaza vin din experienta mea din cadrul departamentului de Anestezie si Terapie Intensiva, deci nu spun ca sunt universal valabile…
a)    Lipsa de identitate profesionala – se pare ca multi AM nu sunt constienti sau nu vor sa isi asume raspunderea de profesionist in domeniul medical ce conlucreaza CU medicul, nu SUB un medic! Desi exista activitati delegate, asta nu inseamna ca AM nu trebuie sa intreprinda activitati separate de cele ale medicului astfel incat sa ajutam impreuna la bunastarea pacientului!
Scuza cu “vine medicul si va spune, eu nu am voie sa va spun!”  este o ofensa adusa profesiei voastre si voua implicit!
Aveti o profesie nobila si doar pentru ca este separata pe alocuri de cea a medicului nu inseamna ca sunteti mai prejos!
b)    Imi pare rau sa o spun dar chiulitul de la scoala si din stagiile practice se vede – lipsa de experienta este una dar sa nu ai habar de existenta si insemnatatea unori proceduri este o rusine!
c)    Probleme pe partea de Semiologie – sunt foarte multi dintre AM care nu au un limbaj medical dezvoltat corespunzator si care nu au cunostinte de Semiologie de baza! Este inadmisibil sa nu poti face o prezentare de caz, sa nu poti alcatui o anamneza, sa nu poti efectua un minim de examen fizic astfel incat sa poti transmite informatiile mai departe!
d)    Probleme pe partea de Farmacologie – aici cele mai grave pe care le intalnesc sunt:
1)    Necunoasterea modalitatii de administrare a medicatiei – ce medicamente se pot administra impreuna si ce nu, ce medicatie se dilueaza, ce se poate administra i.m., i.v., s.c. etc.
Ce medicamente se pot administra pe o vena periferica si ce trebuie a se administra pe una centrala?
Ce reactii adverse trebuie sa urmaresc in timpul injectarii, dar dupa?
Si asa mai departe!
2)    O mare problema in Terapie Intensiva – nu se cunoaste teoria administrarii de medicatie pe injectomate!!!
Cum se face o dilutie? Cum se calculeaza o rata de infuzie? Cum se afla concentratia de medicamente per cantitatea X de solutie? Dar pe 1 ml?
De curand am vazut o asistenta cu experienta care a primit indicatia sa administreze MgSO4 la o rata de X mcg/kgc/h si dupa ce a incarcat o seringa nu a mai putut sa faca calculele!!!

Regula de 3 simpla, ecuatiile cu o necunoscuta, fractiile si operatiile matematice uzuale trebuie sa ne fie cunoscute tuturor!

Nu se fac cu usurinta transformari de genul: g – mg – mcg.
e)    Nu se cunosc elemente de mica chirurgie: pansamente, toaletari de plagi, instrumente uzuale etc. = CHIULITUL DE LA PRACTICA!!!
Si aici vor fi unii care sa spuna “Pai nu ne lasau pe noi!” sau “Nu ne arata nimeni!” si eu voi spune “Este imposibil sa nu te invete chiar nimeni!!!”… eu am invata in primele zile de rezident sa faca toaletele escarelor de la o doamna infirmiera, caci asistentele si medicii nu aveau timp. Deci cautati si veti gasi!
f)    Si ca sa ma leg de punctul de mai sus… vad o din ce in ce mai mare dezvoltare a tupeului si nesimtirii fata de infirmiere. Nu uitati ca ele muncesc de 10x mai mult decat noi! Si daca voua nu va place sa fiti tratati fara respect de medici, nici infirmierelor nu le place sa va vada pe voi cum va revarsati frustrarile asupra lor!
g)    O alta problema mare… nerespectarea asespsiei in timpul unor manevre! Necunoasterea etapelor procedurilor ce se desfasoara steril! Am rugat 3 AM sa recolteze o proba de urocultura de fata cu mine… desi erau cu experienta nu au respectat 100% procedura si pasii.
Invatati din scoala sa faceti lucrurile ca la carte… va faceti astfel viata mai usoara in clinica.
h)    Nu se cunosc aparatele si modurile de utilizare dar nici materialele de lucru! Am rugat un elev de la AM anul III sa imi dicteze niste valori de pe un ventilator si nu a putut sa se orienteze pe monitorul acestuia!
Nu se cunosc alarmele aparatelor, nu se cunosc valorile… nu se stie a se lucra cu transductoare, linii arteriale, cateterele centrale, catetere spinale, drenuri, catetere ventriculare, s.a.m.d.
Invatati prescurtarile ce apar pe monitoare caci aparatele ne spun foarte multe daca vorbim aceeasi limba cu ele. Si prin prescurtari nu ma refer doar la SpO2, TA, AV ci la lucruri ca PEEP, PIP, Ppeak, FiO2, PCWP, TAM, SVR, PVR si asa mai departe… stiu ca sunt multe si dificile dar sunt necesare, mai ales daca veti lucra pe o sectie ca TI, UTIC, UTIN, UPU, etc.

Astea sunt cateva din lucrurile ce mi-au trecut acum prin minte!
Ma repet, nu este un post care sa acuze pe cineva caci stiu ca problemele acestea au ca sursa mai multi factori, printre care dezinteresul celor ce ar trebui sa va invete DAR sa nu uitam ca si lipsa de implicare a elevilor este la fel de prezenta!
Ca ultim lucru de mentionat… va rog sa fiti umani cu pacientii si sa nu ii tratati nerespectuos! Noi toti alegem sa facem asta in fiecare zi, ei nu au de ales! Si nici nu au vreo vina pentru problemele noastre!!!

Mult succes pe viitor si daca am gresit ceva printre cele scrise, va rog sa nu ezitati sa spuneti asta si sa ma corectati! Si eu am atat de multe de invatat, asa ca nu ma supar daca ma invatati ceva 😉 !

Semnat:

Un medic A.T.I.

Completare la dilutii:

Facusem observatia ca in g masuram masa, in L masuram volumul, intre cele doua nu exista o relatie directa universal valabila. Dar avem in prospectul medicamentelor informatii de genul “5 mg de substanta suspendata la 15 ml de ser”. Deci trebuie sa facem transformarea din g/mg/μg in ml administrati pacientului. Apropo, stiu ca e absurd sa repet asta, dar 1 g = 1.000 mg = 1.000.000 μg

In principiu te intereseaza masa de medicament X / volumul de lichid Y.
De exemplu, stiu ca ti-am vorbit despre MgSO4 asa ca daca vrei am sa iti scriu si care este algoritmul de lucru cu injectomatul.
Sunt mai multe modalitati si fiecare face cum vrea asa ca ce iti voi scrie eu este doar modalitatea aleasa de mine:
 
1. Rolul medicului: Doza ceruta de medic in foaie: 1 g / h / 24 ore
 
2. Rolul AM: Incarca seringa si seteaza rata pe injectomat in functie de doza ceruta de medic
Forma de prezentare: Fiole de 10 ml MgSO4 à 409,5 mg MgSO4 / ml (conform etichetei de pe fiola)
Transformare in grame pentru a afla doza/ml de medicament: Fiola 10 ml à 4,095 grame MgSO4 =  4.095.000  μg MgSO4
Regula de 3 simpla: in 10 ml de medicament avem 4,095 g MgSO4
                                 in x ml de medicament avem 1 g MgSO4
x = 10 ml x 1 g / 4,095 g = 2,442 ml
 
Incarcare seringa: 5 fiole MgSO4 à 20,475 grame MgSO4 / 50 ml (cat sa incarci o seringa de 50 ml ca sa o poti pune in injectomat)
                         
Setare rata injectomatului sub forma ml/h: La o doza ceruta de 1 g / h avem o rata de 2, 442 ml / h. Cu rotujirea la 2,4 ml / h, avem 1,0175 g/h
 
Cam asa sta treaba cu medicatia asta…
Cu amendamentul ca nu este neaparat sa incarci seringa doar cu medicamentul ca atare:
– poti sa ai medicament + NaCl
– medicament + glucoza
– medicament + medicament (de ex. cand nu ai suficiente injectomate si pui Midaz + Fenta in aceeasi seringa)
– si asa mai departe
Sau sa nu incarci seringa complet si atunci sa faci transformarea cu un volum al seringii mai mic, de ex. 20 ml, 27 ml etc.
 
Ideea este sa stii mereu cat medicament se gaseste in fiecare ml de solutie din seringa ta ca sa poti mai apoi sa setezi ratele in conformitate cu datele pe care le ai!
Pare complicat initial dar nu se rezuma decat la regula de 3 simpla si la foaie si pix ( si eventual un calculator daca vrei sa faci calculele mai simplu)!
 
 
Mie mi s-au parut de bun-simt si utile observatiile de mai sus.
Sincer, asa mi-am dat seama ca trebuie sa mai invat multe – mai precis, ca am ignorat anumite lucruri. De exemplu, am invatat teoria la recoltarea unei uroculturi, am si facut-o de cateva ori pana acum. Doar ca nu mai sunt sigur de toti pasii. O sa-mi recapitulez partea de proceduri din manualul de anul 1 inainte sa mai intru intr-o sectie de spital, sa fiu sigur ca am pasii corecti proaspeti in cap.
 
Scuza cu “nu mi s-a aratat, n-am fost lasat sa fac, n-am avut pe cine sa fac” e intr-adevar… O SCUZA. Recunosc, in doi ani de zile si eu am lipsit de la practica si am si eu destule gauri in cunostinte. Nu, nu sunt Lupul Moralist, dar stiu ca, oricate probleme ar fi, de-a lungul unui an de practica sigur nimeresti macar intr-o sectie unde sa ai si pacienti, si asistente dispuse sa-ti arate lucruri. Trebuie doar sa ai un pic de vointa si nitel noroc. In 3 ani (respectiv 4 – la facultate) chiar iti poti face un bagaj sensibil de cunostinte.
Acestea fiind zise, anumite lucruri nu le poti invata decat daca chiar iti dai silinta. Trebuie sa te uiti la monitoare, ventilatoare si multe altele si sa-i intrebi pe cei din jur “ce e asta, ce face, ce inseamna X“. Nu ti se raspunde, mergi la altcineva. Tot nu gasesti un raspuns, iti notezi si cauti pe internet. Eu pun atatea intrebari incat se enerveaza asistentele, cateodata.
N-am facut inca practica la ATI. Dar pot sa iau un pdf cu o LP de ATI de Medicina si sa-mi notez tot ce nu inteleg de acolo si apoi sa caut explicatii pe net.
 
Observatii, completari, intrebari, cineva? 🙂

Asta nu te invata la scoala

Am citit cu o saptamana in urma un articol scris de un doctor pe evz.ro. Dupa ce-l citesti, n-ai cum sa nu stai sa te gandesti la anumite aspecte ale ingrijirii bolnavului. Pentru mine a fost un articol emotionant din mai multe puncte de vedere.

In primul rand, povesteste (si) despre un batran diagnosticat cu cancer de cap pancreatic – boala de care tatal meu a murit cu mai putin de 9 luni in urma.

Ultimul an din viata lui a fost o amestecatura de senzatii si evenimente pentru care nimic nu te pregateste. Nici un doctor nu a avut curajul sa-i spuna verde in fata “domnule, aveti cancer si mai aveti de trait cateva luni, cel mai probabil”. Oare i-ar fi facut asta vreun bine? Chirurgul i-a zis “o sa fie bine”, medicul de familie i-a zis “o sa vedem cum evolueaza”, medicul oncolog ii tot repeta placa cu “sa vedem cum evolueaza tratamentul”, medicii de la spitatul unde l-am internat in vara pentru a-l mai intrema un pic se fereau sa-i dea vreo speranta desarta – dar nici nu-i spuneau realitatea starii lui de-atunci, medicul oncolog de la Hospice Casa Sperantei i-a administrat niste opioide si cam atat. Intr-un final, toti stiau ca nu prea au ce sa-i faca. Si noi stiam asta. Si noi i-am tot ascuns anumite detalii despre boala lui. Dar cate si ce poti sa-i spui unui om care e condamnat la moartefara sa-i grabesti plecarea din aceasta lume?

 

In al doilea rand, prezinta o problema care ma tot framanta pe mine: cine si cum te invata cum sa comunici cu un pacient? Aparent, nu scoala.

Facultatea de medicină m-a învăţat cum să recunosc bolile.  M-a învăţat cum să examinez un bolnav, cum să pun un diagnostic, cum să mă orientez atunci când trimit pacientul la anumite explorări, cum să iau decizia terapeutică potrivită. Şi m-a mai învăţat despre consimţământul informat al pacientului […] Asupra mea cel putin, aceste aspecte nu au avut un impact major pentru că eu voiam sa aud de la ei cum ar trebui să comunicăm noi diagnosticul pacientului. Cum să-i spui unui om: „vezi că ai cancer şi trebuie să te operăm, dar tot nu ai şanse” fără să-l distrugi sufleteşte şi mental? Asta nu ne-au învăţat atunci. Poate acum studenţii sunt ghidaţi oarecum, nu ştiu.

Un asistent medical interactioneaza cu pacientii mult mai mult decat un doctor. Cum inveti sa relationezi cu ei? Cum faci sa leimbunatatesti starea de spirit? Cum il faci sa uite de ce e in spital si incerci sa-l faci sa se gandeasca la altceva? Nu in ultimul rand, cum lasi toate astea la munca si pleci acasa fara sa te incarci negativ si sa fii dat peste cap?

La toate aceste intrebari, scoala NU iti ofera un raspuns.

Daca scoala nu te invata, singurul raspuns care ramane ar fi “inveti din mers, pur si simplu vorbind cu pacientii“. Oh, de ar fi asa de usor.

 

Saptamanile trecute, pe sectia de neurologie unde am facut practica, printre alte activitati mai mult sau mai putin utile pentru educatia mea ca asistent medical, a trebuit sa stau mai mult cu un pacient (tanar) internat pentru abuz (sau supradoza) de substante narcotice.

La internare nu se stia ce a consumat si in ce cantitate. Doar se stia ca este “utilizator de etnobotanice”. O asistenta zicea ca a fost internat pentru “supradoza de marijuana” (un non-sens, cu THC nu poti face supradoza, iar doza letala este extrem de mare, apropo: inregistrarea pentru a citi articolul e gratuita si merita, theLancet are o gramada de articole foarte utile). In urina avea urme de amobarbital si inca ceva (nu mai tin minte numele). O fi luat distonocalm?

Oricum, tratamentul a fost unul expectativ – rehidratare parenterala, IRM, analize de sange si de LCF pentru a determina ce narcotice folosise si daca are vreo afectare secundara neurologica. Cam atat.

In a 3-a zi de la internare a facut o mica criza de sevraj. Eram singurul al carui timp nu conta foarte mult. La o sectie medie, cu 2 asistente pe tura, era absurd sa puna 1 asistenta sa stea cu el tot timpul. La inceput, s-a urcat in picioare in pat si nu vroia sa mai coboare de acolo. 2 asistente, 2 infirmiere, 1 asistent, 1 rezidenta si cu mine ne-am chinuit sa-l coboram de acolo. Dupa ce s-a calmat un pic, mi s-a cerut sa stau cu el. Aproape 2 ore m-am plimbat cu el de colo-colo prin sectie. Orice faceam, nu ii convenea.

La inceput vroia sa iasa din salon. Apoi se plimbe prin spital. Apoi vroia sa plece la mama lui. Apoi vroia sa iasa la soare. Apoi vroia sa stea la televizor. Apoi vroia sa iasa la aer. Apoi vroia sa se spele pe fata. Apoi se scormonea in urechi. Apoi in nas. Apoi nu vroia sa se spele pe maini. Apoi vroia sa se spele pe maini, dar singur. Si tot asa. Un adult fara boli neurologice care se comporta fix ca un copil mic.

Datoria mea era sa-l feresc de vreo problema. De asta m-am achitat cu bine. N-a patit nimic pana a venit mama lui.

Problema e ca habar-n-am cum as fi putut sa-l fac sa comunice cu mine. Era in lumea lui si nimic nu-l scotea de acolo. Am incercat sa vorbesc cu el despre South Park (avea un tatuaj cu Kenny). Am incercat sa vorbesc cu el despre mama lui. Am incercat sa vorbesc cu el despre prietena lui (din cauza careia luase supradoza de ce luase). Ok, era probabil inca sub efectele medicamentelor luate. Dar trebuie sa fie un mod de-a comunica, inclusiv cu pacientii astia.

Bine, in cazul asta, era un pacient non-violent. Tin minte o intamplare de la primul meu stagiu de practica, pe o sectie de Toxicologie, unde era internat un alcoolic aflat in coma alcoolica. Cand s-a trezit, printre primele lucruri pe care le-a facut a fost sa ii trozneasca un pumn in barbie unei infirmiere. Apoi sa-si scoata sonda nazo-gastrica si branula. A fost nevoie de 2 brancardieri, un paznic si 2 asistente ca sa-l calmeze (legat de maini + o injectie). Atunci ce as fi facut?

 

Acuma… cine ma invata cum sa comunic cu pacientii?

De prin spital auzite

Ai auzit ce a facut X?” (n.b. o alta asistenta de pe sectia unde fac practica)

Ce?”

S-a intepat intr-un ac cu care recoltase de la una cu HIV

Pe bune sau e gluma?”

Da, e pe bune

Si ce a luat?”

Nu stiu. Nu stie. Nimic?“. (n.b. In fiecare sectie unde am facut practica am auzit cel putin de un caz de intepat cu ac provenind de la o pacienta cu HIV/Hepatita/alte nebunii. Am vazut asa un accident – fara urmari – si cu ochii mei).

 

Ah, ce bine ca nu mai e asistentul ala de ieri in tura si azi. Stii ce enervant era? Venea la 2 centimetri de tine ca sa-ti spuna ceva, iti viola grav spatiul intim. Si mai arata si naspa

A, deci daca arata bine, nu mai era o problema?

 

Unui pacient i s-a recoltat lichid cefalo-rahidian prin punctie lombara. Totul a mers struna, desi punctia a facut-o o doctorita rezident. Mult mai bine decat ultima data cand am vazut asta, cand o doctorita s-a chinuit 15 minute cu un pacient si n-a reusit nimic. La sfarsit:

Doctorita, catre pacient: “Uite, am terminat, vezi, n-a fost nici o problema”

Asistenta, de langa: “Asta poate pentru ca e ziua dumneavoastra”

Doctorita: “E si ziua ta. Suntem sfinte azi”

Asistenta: “Doar azi!” 🙂

 

“Du-te cu EKG-ul asta la biroul de EKG, pentru interpretare. E jos, chiar langa Farmacie”. Era jos, doar ca la vreo 7 usi (si 80 m de coridoare) distanta de Farmacie.

 

Cine era ieri pe sectie de la noi?

Trebuie sa recunosc ca nu stiu, nu retin niciodata nume. O doamna blonduta si mai grasuta si inca o doamna mai slabuta

A, prima era de fapt roscata si a doua era X

Scuze, chiar nu tin minte numele

Nu e problema, nu dai test din numele noastre

(Pana acum, din toate sectiile unde am fost nu am retinut 1 nume. Fețe, da. Nume, nu. Nu am loc unde sa le mai stochez pe toate 🙂 )

 

Ce inseamna TCC?

Habar-n-am, nu-mi vine in cap“.

Aparent, e vorba de traumatism cranio-cerebral.

 

Partea paralizata sau cu functionalitate redusa la un pacient cu AVC este cea opusa emisferei cerebrale afectate. Deci daca ai AVC drept, partea stanga va fi afectata

Trebuie sa citesc niste informatii de baza despre AVC azi, sunt o gramada de lucruri de baza pe care nu le stiu (chit ca e materie de anul 3). Spre rusinea mea.

Ce am retinut din perioada asta de practica in spital

Agitati-va voi, invatati, că oricum nu exista posturi libere!“.

Devii obraznic

Nu te obisnuiesti niciodata cu pacientii bolnavi de cancer. Unele asistente vechi ajung sa-si doreasca doar sa nu ii vada murind pe tura lor.

Daca pui aceeasi intrebare la 10 asistente medicale (colege de sectie) despre o tehnica pe care ar trebui s-o faca o asistenta, e foarte probabil sa primesti minim 5 raspunsuri diferite.

Si acum peste 15 ani la practica in spitale elevii de postliceale erau (cateodata) invartiti prin tot spitalul cu analize sau cu cate un instrument. Si atunci, ca si acum, asta se numea “practica“.

Unele profesoare cu obiceiuri proaste nu s-au schimbat deloc in bine in peste 15 ani.

Nu exista padure fara uscaturi: or fi ei (ele?) studenti la medicina, dar (cel putin unul dintre ei/ele) nu au nici o remuscare in a-si insusi (luat, inchis, scos SIM-urile, totul in 5 minute) un telefon (relativ ieftin) uitat in zona unde se schimba lumea inainte de a intra in spital. Nu, nu era cineva de la noi din scoala pentru simplul motiv ca fetele nu se schimbau in locul unde si-a uitat colegul telefonul, iar alti baieti nu erau in zona.

Fiolele de dexametazona sunt greu de spart si pentru o asistenta cu multi ani vechime. Doar ca lor nu li se sparg in maini (ca mie).

E foarte greu sa iei tensiunea precis pacientilor bolnavi de cancer in faza terminala. Stiu, pare stupid sa imi dau seama de asta dupa atata vreme. Una e s-o iei in conditii relaxate si alta e s-o iei  unui om care e pielea si osul (la propriu) careia nu-i gasesti pulsul, inconjurat de apartinatori, cu alti pacienti holbandu-se, cu asistenta stand in spatele tau SI cu o porcarie de manșetă care e ferfeniță de la atata utilizare.