Jurnal de Elvetia (final)

Cand am fost la interviul pentru a fi admis in programul asta, vreo 6 doamne profesoare m-au supus unui tir de intrebari intr-o camaruta micuta. Printre ele era si “de ce vrei sa pleci in acest schimb de experienta?“. Am spus ceva ce suna bine “sunt convins ca o persoana poate schimba ceva in jurul sau prin exemplul personal. Cred ca pot observa niste lucruri care functioneaza poate mai bine  decat la noi in afara, pe care mai apoi as putea sa incerc sa le aplic in viitoarea mea cariera de asistent medical. Pentru ca intotdeauna experientele noastre ne afecteaza felul de-a fi si ne modeleaza“. Oare or fi considerat ca totul a fost bullshit dar m-au lasat in pace pentru ca nu am dat niste raspunsuri gresite in general? Habar-n-am. Cu ce raman din aceasta perioada?

Concluzie

Tin minte un comentariu citit de mine (pe presseurop*) la un articol despre Erasmus, programul Uniunii Europene de studiu in strainatate:

Never seen an Erasmus student saying “Oh, I feel more European” or something. The most likely phrase is “Our country sucks. I’ll try to escape as soon as I can”.

Nu am plecat pentru 3 luni (durata medie a unui schimb de experienta in Erasmus). Dar am vazut ce presupune studiul SI munca de Asistent Medical in alta tara europeana. Mi-am recitit postul de acum 6 luni, scris la plecarea din celalalt stagiu al meu de pregatire in strainatate. Atunci am vazut doar ce presupune munca in alta tara. Daca atunci eram la sfarsit doar bucuros pentru ca am strans niste cunostinte noi si am obtinut niste repere in care sa ma incadrez in viitor daca vreau sa ma gandesc la mine ca la un Asistent Medical European, fara sa fiu impresionat intr-un mod aparte, acum mi se pare mai dificila plecarea.

In primul rand, totul este atat de diferit aici. Ok, banii au un rol, dar oamenii, relatiile interpersonale, dimensiunea actului medical, respectul impresionant (desi e pe jumatate fortat, pe jumatate din principiu) pentru pacienti, colegi** si reguli, toate sunt greu de comensurat pentru cineva obisnuit cu spitalele din Bucuresti.

Cel mai frustrant este sa vad faptul ca in alte tari elevii sunt lasati sa lucreze cu pacientii (din prima perioada de practica), sunt incurajati s-o faca independent (dar sub supervizare) si pur si simplu li se dau responsabilitatile unei AM (si 1-4 pacienti proprii)… la cateva luni de la inceperea scolii. Desigur, asta vine cu niste reguli stricte (pe langa cele legate de cunostinte, tehnici etc.). De exemplu, daca lipsesti mai mult de 2 saptamani intr-o perioada de 6 luni de practica, din orice fel de motive, repeti anul sau esti dat afara. Lucrezi si ture de seara si de noapte si de week-end, si nu prea ai voie sa comentezi. Vii la spital si stai fix cat sta o AM (9 ore si jumatate/tura, cu tot cu pauze). Ai 5 saptamani de vacanta pe tot anul (aici nu sunt 100% sigur ca am inteles corect).

Stiu ca peste 1 saptamana voi reveni la practica in spital la noi. Revenirea la starea de fapt din sistemul nostru medical va fi un pic dificila, oricat de echilibrat ma cred. Revin la fuga dupa autobuz dimineata la 6, pentru ca nu stii daca urmatorul vine peste 10 minute sau 30 – si nu vrei sa intarzii. Revin la schimbatul printre gunoaie, in camarute imputite sau pe coridoare insalubre. La lipsa de medicamente si echipamente si la saracie palpabila. Si la oameni supraincarcati cu munca si griji. Si la a fi considerat de prea multe ori DIN PRINCIPIU un prost ingamfat, un intrus sau de-a dreptul un dusman care trebuie ignorat, nu invatat ceva, indiferent (uneori poate si din cauza) de comportamentul meu.

Eh, daca era simplu, se cheama ca n-as mai fi facut scoala in Romania, nu?

Ultimele impresii din spital

Am mai mentionat ca in a doua saptamana am fost trimis (impreuna cu studenta din Germania) la o clinica de oftalmologie. “Clinica” avea, de fapt, 1 cladire pe care o impartea cu o clinica de ORL, 1 parte de Policlinica (pentru pacientii de zi) plina de echipamente pentru investigatii oftalmologice si 3 sali de operatie pe care le imparteau cu departamentul de Chirurgie Estetica. In mod normal, ar fi trebuit sa stau prin Policlinica si sa observ cateva masuratori. 2 zile. Dar mi s-a oferit optiunea a doua: sa stau in salile de operatie ambele zile. Am acceptat cu multe Danke si Merci vielmals.

Ce am vazut? La oftalmologie: 1 operatie de debridare a corneei la un pacient cu cataracta. 1 operatie pentru tratamentului sindromului de pseudoexfoliatie (asociat glacomului). 1 operatie in care se curatau niste cheaguri de sange in iris sau cornee (care arata a hifema) – dar n-am stat la toata, pentru ca trebuia sa plec, deci n-am primit nici o explicatie. Plus pregatirea pentru alte cateva operatii. La chirurgie estetica am avut norocul sa vad cateva ore dintr-o operatie complicata, multidisciplinara, pentru un pacient (care a suferit un accident) cu o fractura multipla la un picior, combinata cu un transplant de muschi la celalalt picior. Partea de transplant n-am mai prins-o, mi se terminase timpul pentru ziua cu pricina si aici daca ai voie sa stai pana la 1, la 1 fara 10 ti se aduce aminte ca trebuie sa pleci. Am mai prins si 2 biopsii, 1 asociata cu o reconstructie extinsa post-excizie.

Ziceam in ultimul post ca exista un check-list preoperatoriu facut in camera de pregatire. Ei bine, exista 3 check-listuri aici. 1 facut in pre-op, 1 facut de echipa de anestezie (daca e cazul) si 1 facut in sala de operatie. La cel facut in sala de operatie se verifica numele si varsta pacientului, operatia, se prezinta toate persoanele prezente in camera (si sunt trecute in catastif), se reverifica daca pacientul ia medicamente, daca e alergic, daca ia antibiotice, daca are pacemaker/ICD, daca are alte probleme de sanatate relevante si daca se asteapta vreo complicatie in cursul operatiei. Asta e facut cu pixul, pe foi. Se mai adauga o descriere constanta a operatiei, facuta si de echipa de anestezie (pe partea lor) si de o asistenta (pe partea ei – cu medicamentele, trusa de echipamente si orice alt lucru folosit). Plus – toate echipamentele sterile (si anumite medicamente) vin cu niste stickere, care se pun pe o alta foaie, pentru niste verificari ulterioare.

Cand am auzit la check-list ca ma pun si pe mine sa ma prezint si ca imi zambesc toti din camera la auzul “und Studierende: Cristian, von Rumänien” – pe bune de nu mi-a dat o lacrima. Stiu, sunt un sensibilos. Dar a fost o senzatie placuta, f. greu de descris.

Studenta din Germania zicea dupa (singura) operatia la care a stat si ea ca i s-a parut foarte mica sala de operatii – fata de cea din spitalul universitar unde a facut ea Praktikum. Mie mi se parea imensa fata de ce vazusem la noi. Chestiune de perspective.

Eu l-am avertizat pe cel care se ocupa de noi, dinainte de a intra in sala de operatie ca sunt “persoana care nu se poate uita la orice procedura invaziva pe ochiul uman fara sa se incordeze si sa aiba o senzatie de neplacere”, iar nemtoaica zicea ca n-are nici o problema. E o problema pe care o am de mic – nu am probleme cu sange, mirosuri, rani infectate. Dar cand vad un ochi in care intra un ac ma urc pe pereti. Cand a inceput doctorul sa rascheteze corneea cu un fel de bisturiu, ea s-a cam albit, eu m-am tinut tare (dar incordat). Dupa o vreme, studenta din Germania a plecat, n-a mai suportat. Dupa inca vreo 5 operatii care au implicat ochiul… pot zice ca m-am mai obisnuit. Inca putin si o sa mi se para ceva banal. :)) Nu, nu ma laud, nici nu fac misto de ea… doar observam ceva.

Echipa de operatie consta in minim 2 asistente si 1 doctor. Plus echipa de anestezie (minim un Asistent Medical cu studii de Anesteziologie + un eventual doctor Anestezist la mai multe sali). La asta se adauga rezidenti sau studenti. Echipe de genul Doctor + Rezident (plus Anestezist, desigur) pentru 1 operatie (plus o asistenta doar la nevoie), cum am vazut la operatii mai mici – nu prea se poarta. Mai precis, instrumentele sunt intotdeauna manipulate de o asistenta medicala scrubbed-in, mana stanga a doctorului (sa zicem), cu o specializare specifica in domeniul asta. Ea este la randul ei asistata de o Asistenta Medicala – care se ocupa de checklist, calculator, hartogaraie, instrumentar suplimentar, ate, medicamente suplimentare (cu exceptia celor folosite de Anestezisti, desigur). Asistenta de instrumentar iriga locul operatiei sau ajuta doctorul la nevoie (cu un departator sau o pensa tinute), dar, din ce am vazut, daca e nevoie de cineva care sa faca ceva pe pacient – atunci se folosesc rezidenti sau studenti. O rezidenta a tinut un departator ieri cateva zeci de minute incontinuu.

Am mai vazut picioare rupte, am mai vazut operatii pentru corectarea unor fracturi (pe youtube), dar n-am mai vazut de aproape cat de lipsit de viata este un membru si cum e miscat de colo-colo de parca e o papusa in sala de operatie.

Cand am intrat intr-o sala de operatii noua (azi), am fost prezentat “das ist der Cristian, er ist Austausch Student” si cam atat. Salut eu pe toata lumea, raman langa o asistenta, cea care se ocupa de calculator, hartii, reimprospatarea cu instrumente si consumabile etc. O intreb pe unde sa stau, imi indica, imi pune o foaie in fata ca sa vad cum se numeste operatia (eu ma rog in sinea mea sa ajung vreodata sa inteleg toate porcariile lor de prescurtari care pentru moment nu prea au sens pentur mine) si ma trezesc interpelat: “So, Cristian, woher kommst du?” Incep repede cu “Ich bin Austausch Student von Bukarest, Rumänien, ich bin hier nur für etwa Tage” Imi raspunde “Aaaa, ich bin auch von Rumänien. Îs din Sibiu” “Aaaa, buna ziua!”. 🙂

Aveam eu impresia ca viata intr-o sala de operatii a unei clinici mai mici din afara nu e foarte grea. Cate operatii pot ei sa aiba pe zi? Ei bine, nu e chiar asa. Ieri, operatia la care am asistat doar partial a durat vreo 10 ore, si asistentele nu au terminat programul la 4:30, ci atunci cand s-a terminat operatia si pacientul a fost trimis la rezerva sa. Azi aveau vreo 6 operatii programate/sala, la foc continuu, si estimarea din program nu prea corespundea cu realitatea… Aici orele suplimentare sunt platite si ti se ofera si un bonus la zilele libere (daca am inteles bine), dar ajungi sa nu iti poti lua zilele libere in plus pentru simplul motiv ca nu are clinica suficient personal. Ditamai clinica, in ditamai orasul, posturi platite cu salarii de director executiv in companii maricele din Romania – si nu au personal. In week-end sau seara poti fi sunat si chemat la operatie, daca e vorba de un caz de urgenta.

Regulile de igiena sunt respectate foarte strict in salile de operatii: nu ai voie sa intri cu pantofi de afara (i.e. de spital) mai departe de vestiarul lateral de acces. Fiecare sectie are pantofii sai (pentru angajati sau vizitatori). Nu ai voie sa intri in zona salilor de operatii fara masca, boneta si echipament de sala de operatii (nerefolosibil, obligatoriu purtat peste maxim un base layer – maieu, tricou etc.). Nu conteaza cine esti, nu intri in sala de operatie fara sa te fi spalat cu sapun si dezinfectant, CHIT ca nu atingi nimic. Nu intri in sala de operatie (sau in coridorul din fata lor) fara masca pe fata. Nu intri in sala de operatie direct dupa ce pacientul a intrat, intotdeauna intri prin lateral, dintr-o antecamera. Evident, nu atingi campul steril daca nu ai manusi sterile si halat steril. Daca nu ai halat steril, nu stai la mai putin de 0,5 m de campul steril. Dupa ce dai ceva catre campul steril, te speli cu dezinfectant. Si asta e doar ce am observat de capul meu (sau mi s-a mentionat). Am cerut si o lista cu regulile lor, dar n-am mai avut cand s-o mai citesc, din pacate, ambele zile au trecut repede.

Drumul catre statutul de asistenta medicala angajata intr-un Elvetia e anevoios, presarat cu piedici birocratice si incepe in multe cazuri prin munca intr-un camin de batrani (Altersheim). Nu e o regula, desigur, dar 4/4 asistente straine cu care am vorbit eu (care au facut scoala in alta tara) au facut asta… Trebuie sa fii luat in evidenta de primarie (si primesti un fel de dovada a sederii aici), dar primaria nu face asta daca nu ai un loc unde sa stai. Nu iti inchiriaza nimeni nimic daca nu ai un contract de munca (sau dovada unor depozite bancare, presupun). Si contract de munca nu vei primi pana nu iti da cantonul permis de munca. Permis de munca nu primesti daca nu ai dosarul complet, care include MUSAI dovada de la primarie ca esti luat in evidenta. Suna usor lantul asta, nu? Plus, trebuie sa iti faci asigurare medicala la maxim 3 luni de la momentul sosirii in tara (sau de la momentul in care primaria te-a luat in evidenta). Procedura de eliberare a permisului de munca (si de Anerkennung a studiilor din ROmania) dureaza in jur de 6 luni (dar poate dura si mai mult). Asigurarea medicala (de baza) e, daca am inteles corect, aproape 200 de franci/persoana.

La final, o poza relaxanta:

20141014_151540

*Uniunea Europeana finantase (pana anul trecut) un proiect de prezentare multi-lingvistica a stirilor importante din tarile componente: presseurop.eu. Birocratii de la Bruxelles au decis ca banii pentru presseurop pot fi cheltuiti mai bine pe salariile lor (sau pe studii privind dimensiunea cozii pestilor din oceanul Arctic) si au retras fondurile. Presseurop a inviat anul asta ca voxeurop cu ajutorul unor voluntari, dar cu o eficienta mult scazuta. Daca vrea cineva sa fie la curent cu stirile europene – din toate tarile UE, recomand site-ul cu pricina.

**Si da, respectul se manifesta inclusiv pentru elevii tampiti si ingamfati care indraznesc sa deranjeze oamenii cu intrebari sau cu simpla lor prezenta. Si da, si aici respectul se castiga, dar nu se porneste de la “taci si inghite pentru ca DOAR asa e constructiv“. Se porneste de la “daca respecti regulile noastre si vrei sa inveti ceea ce trebuie sa stii, nu ne purtam cu tine ca cu un gunoi, doar pentru ca putem“.

Jurnal de Elvetia (4)

Cate ceva despre partea de schimb international

Fiecare student are niste obiective proprii pentru perioada asta. E interesant cum incearca profesoara care se ocupa de proiect sa se muleze pe aceste obiective, adaugand informatii care sa ne ajute pe toti sa intelegem aspectul intercultural al povestii asteia mai bine.

Pentru ca e foarte usor sa te duci intr-un loc, sa stai intr-un colt si sa judeci pe toata lumea “asta nu e bine, asta nu imi place, asta e diferit – deci rau”. Mesajul ei de baza este “It is different, but different doesn’t mean it’s worse or that it’s better”. Cu cat accepti asta mai usor, cu atat poti pleca mai bogat de aici.

Asta ar trebui sa aplic si in experientele mele din spitalele noastre. Dar pe bune de nu e asa de usor sa judeci. 🙂

Am ajuns si la o ora de “Interkulturelle Erfahrungen” (experiente interculturale), unde toti studentii locali ne-au inconjurat si au inceput sa ne traga de limba. Dar s-a intalnit sacul cu peticul. I-am tras eu pe ei de limba. Haha! 🙂

Am avut si cam 4 ore de descriere a fiecarui sistem de sanatate din toate tarile reprezentate in acest schimb de experienta: Norvegia, UK, Germania, Spania. Si Romania la final. Nu, nu am zis ca la noi “e nașpa” – desi as fi fost tentat sa zic asta, daca era sa compar ce prezentam eu cu ce au prezentat colegele dinaintea mea. Am folosit prezentarea data de scoala si mesajul de baza a fost “facem cat de multe putem cu ce resurse si personal avem“. Nu stiu cat de bine o pica asta pentru eventualii nationalisti care mi-or citi blogul, dar mai mult de-atata chiar nu pot spune. Acuma, judecand dupa ce cunostinte am demonstrat eu ca as avea, as zice ca nu am facut țara de râs.

Oricum, e interesant sa vezi cu cata mandrie isi descriu scolile si sistemele medicale vest-europenii. Sincer vorbind, daca tot ceea ce zic ei se traduce in realitate in generatii noi de Asistente Medicale educate la standardele descrise… pe bune de ma intreb de ce angajeaza personal de la noi pe acolo. Sa nu fiu inteles gresit, am intalnit incredibil de multi oameni excelenti in ceea ce fac in Sanatate in Romania. Dar pur si simplu sistemele lor educationale ar trebui (IN TEORIE) sa produca niste oameni exceptional de bine pregatiti. Pentru simplul motiv ca lucreaza din primele zile CU PACIENTI, PE PACIENTI si nu li se interzice accesul in anumite zone ale spitalelor pentru ca “trebuie sa castige acest drept”. Si nu sunt tratati cu nesimtire pentru ca “toata lumea inghite rahat ca sa invete ceva”.

Desigur, nu e nimic perfect pe lumea asta. Toate au recunoscut ca exista probleme de toate felurile prin spitalele lor. Si ele au avut probleme in anumite stagii de practica.

Dar la nivel de ingrijire medicala, eu zic ca nu m-as teme sa intru pe mainile unui proaspat absolvent de forma de invatamant medical pentru AM din tarile de mai sus. Daca as intra pe mainile unuia ca mine (sau mai rau), intr-un spital din Romania, mi-ar fi teama. Foarte teama.

La final, o ultima fraza mi-a mai ramas in cap. Multa lume zice “as vrea sa am grija de dvs. cum mi-as dori sa fiu EU ingrijit”. Si eu gandesc asa. Dar ne-a spus profesoara de aici: “Has any of you thought that maybe someone wouldn’t want to be treated as you want to? Maybe someone wants something entirely different?”. Bai, chiar nu m-am gandit la asta.

Ni s-a dat un exemplu: un batran e singur, pe moarte, intr-un spital. Ce parere avem? Eu si spanioloaicele am zis ca e ceva trist (ele au adaugat “o rusine”). Norvegiencele au contracarat cu “poate nu vrea pe nimeni in jur, si-a instrainat familia, nu vrea sa fie o povara“. Tari diferite, perspective diferite.

 

Cate ceva despre a doua sectie (Oftalmologie)

Aha, exista si cladiri vechi si sectii mai inghesuite si la ei. Asta as zice daca as vrea sa le caut nod in papura. Or fi cladirile vechi si sectiile mai mici, dar dotarea este excelenta si curatenia exemplara. Personalul e la fel de bine pregatit. Imaginea de ansamblu e la fel de buna ca peste tot – cel putin pentru romanul obisnuit cu spitalele noastre de renume mondial.

Si in Elvetia se sta la asteptat la consultatii. In partea de policlinica a sectiei de Oftalmologie se poate astepta cateva zeci de minute pana sa ajungi sa fii vazut de un doctor, pentru anumite consultatii. In anumite cazuri (pacienti carora li se fac mai multe investigatii) se pot petrece in spital si 8 ore (marturisea gazda noastra, un pic rusinata). Eu am stat aproape 7 ore in Spitalul de Urgente Oftalmologice pe scari, pe scaune si in picioare pentru o banalitate de aplicare de laser in cazul unei leziuni oculare. 1 singura “investigatie” mi s-a facut in tot timpul asta. M-am abtinut de la comentarii cu “bei uns“.

Am murit de ras cand a fost luata peste picior de elvetieni studenta din Germania pentru ca in spitalul unde face ea practica exista niste probleme cu echipamentele de incalzire si distribuire a mancarii, ceea ce inseamna ca uneori, anumiti pacienti primesc mancare aproape congelata. Pentru ca la ei, pentru a se economisi bani si a se scadea riscul de imbolnavire, mancarea este gatita, congelata imediat si apoi servita (reincalzita) in urmatoarele 48 de ore. Dar daca nu merge aparatul… primeste pacientul un bloc de gheata. 🙂

In acelasi spital din Germania (un campus – si nu exagerez, am cautat pe wikipedia – cu 100 de cladiri si 5000-6000 de angajati) se spala toate uniformele, hainele si cearceafurile si fetele de perna samd … IN POLONIA. Pentru ca e mai ieftin decat sa o faca in house (si orasul nu e deloc langa granita cu Polonia). Eficienta nemteasca, taica…

In sectia asta se folosesc bare la paturi (spre deosebire de sectia de Reha dinainte).

Alta chestie observata e ca NU au duze de oxigen in pereti, deci folosesc cilindri mici (pe care la noi ii vezi in UPU sau la transportul pacientilor) sau mari (numiti Sauerstoff Bombe – ceea ce e amuzant pentru mine) cu Oxigen. Aparent… nu au prea avut explozii de recipienti din astia, deci e un risc pe care si-l asuma.

Am intrat cu un pacient in sala de pregatire pentru operatii (oftalmologice). Au ditamai checklistul pe perete, pe care trebuie sa il respecte pentru fiecare pacient: “e pacientul corect? corespunde operatia din foaie cu cea de pe calculator? alergii? ia sau a luat medicamente inainte de op?” si altele. Simplu, dar eficient.

Respect: toti doctorii dau mana cu pacientii cand ajung la ei, se prezinta din nou si abia apoi incep sa vorbeasca. Si vorbesc tot timpul cu Sie (dumneavoastra). Si se spala pe maini cu dezinfectant (inainte si dupa, de regula). Simplu, dar corect.

O parte importanta din munca unui AM aici este ocupata de completarea procesului de ingrijire al pacientului (partea pe care o face AM, nu ce scrie doctorul). Se folosesc diagnosticele NANDA din greu pentru fiecare lucru facut (sau observat la) pacientului.

Stiu ca deja e ceva vechi (am mai scris despre asta), dar sfintenia cu care isi respecta pauzele de masa e incredibila. Ma intreb cum fac cei de pe o sectie de Terapie Intensiva sau de Chirurgie. Iar numarul de restaurante pe care spitalul le are e impresionant. Ma intreb daca fac profit din ele (mancarea e sensibil mai ieftina decat in orice șaormărie locală). La cati clienti au, inclin sa cred ca da.

 

Impresii de turist

Cu exceptia zilei de duminica, pana acum am prins o vreme foarte ok pentru octombrie intr-o tara situatia in miezul Alpilor si pentru un oras situat la 480 m deasupra marii in mijlocul numitei tari.

Am mai facut referire la articolul scris de o absolventa a scolii mele despre vizita ei in Berna, articol care a fost unul dintre motivele pentru care am ales scoala asta intr-un final (acum 2 ani jumatate). Mama, ce vreme a prins ea atunci. Ploaie, innorat si, in pauze… ploaie. 🙂

Ei bine, am avut si eu ploaie, dar ori seara, ori noaptea, ori la prima ora. Am avut 1 zi innorata de dimineata pana seara, dar in rest am avut soare si 18-22 grade. Radeam cu o nemtoaica (venita aici pentru 3 luni, prin Erasmus) care se lauda ca s-a “bronzat” in cele 40 de zile petrecute in Berna, aratandu-mi o mana albicioasa cu o slaba tenta de cel mult… alb sanatos, pe care o numea “schon braune Haut” (piele aproape bronzata). “Nein, das ist nicht braun!” a venit raspunsul de roman obisnuit cu bronz din ala care noaptea te face invizibil daca nu zambesti. 🙂

Lasand prostiile mele la o parte, Berna e foarte misto de vizitat daca prinzi vreme frumoasa. Si NU esti sarac. Oricum, partea buna la vizitat este ca gasesti si restaurante aproape ieftine (pentru Berna, ieftin inseamna un fel de mancare relativ gustos la mai putin de 20 de franci).

Am vizitat dealul cel mai inalt din imprejurimi intr-o zi cu soare – Gurten, care ar fi la vreo 300 m mai sus de nivelul raului care curge prin Berna (Aare). Sus exista un platou cu o iarba taiata la milimetru, 2 restaurante, o zona de agrement pentru plozi, un turn de vreo 10-15 m inaltime, de unde poti vedea cam cat de mare e Berna de fapt. Si cat de aproape sunt Alpii. Exista un funicular (pe care il poti folosi gratuit daca ai abonament), dar coborarea printre pasuni (populate cu vaci) si prin padure merita fiecare minut (vreo 30 la pas intins, 50 daca te lalai). Tot aici am vazut si cea mai mica oaie din lume. Beh, nu chiar asa interesanta.

20141014_145702 20141014_154744 20141014_150438

Berna are o gradina zoologica relativ mica (Tierpark Dählhölzli), partial accesibila gratuit (partea de pe malul raului), partial pentru bani. Exista si o zona numita Bärengraben, unde vreo 3 ursi stau inghesuiti, ca sa se uite lumea la ei… ca la urs. Pentru simbolul orasului (numele ii vine de la germanul pentru urs)… nu duc o viata prea grozava. Amandoua mi-au lasat un gust cam amar. Gradina zoologica e mult prea mica, iar ursii traiesc foarte inghesuit intr-o zona mult prea mica. Ma rog… traditiile lor, tara lor, treaba lor.

20141011_161555 20141012_153017

Raul Aare imparte Berna moderna in 2 (Westside si Eastside). In Evul Mediu si mai tarziu, Berna se limita la malul de vest al raului, unde a si ramas orasul vechi (in patrimoniul Unesco). Acolo am vazut Bundeshaus (Palatul Parlamentului), Banca Elvetiei (in fata careia a avut loc Miss Elvetia sambata) si multe alte cladiri din orasul vechi (care e plin ochi de terase, restaurante si magazine). Evident, nu pot uita de Zytglogge, turnul cu ceas.

20141012_154203

Raul este incredibil de curat pentru un rau care curge printr-o capitala europeana in secolul 21. Desi e destul de rapid curentul, lumea face baie in el (inclusiv acum, cu temperaturile astea văratice). Am vazut si unii oameni facand surfing (folosind ori o barca cu motor, ori o coarda elastica legata de un pod pentru a fi propulsati cativa metri). Evident, exista si niste piscine publice (inchise si golite acum).

20141011_163832

O chestie bizara pe care am observat-o a fost prezenta destul de des a supermarketurilor de la lanturile concurente (Migros si COOP) in vecinatatea fiecaruia. Nu, nu ai ca in Bucuresti cate un Mega Image la fiecare colt de strada, dar au destul de multe supermarketuri si foarte des cei 2 competitori deschid magazinele unul langa altul. Ciudata strategie.

 

Am vazut si blocuri – dar mult in afara orasului Cand zic blocuri, zic blocuri (am numarat peste 15 etaje din departare). In aceeasi zona am vazut si niste gradini personale (mici loturi de teren, unde lumea isi cultiva flori, legume sau fructe).

Ca sa ajung la Aare, am trecut prin cartierul de bogatani (Elfenau). Pe acolo, surpriza, langa case de cateva milioane de franci… vacutele pasteau. Si la 50 m mai sus era malul raului, unde puteai face un gratar linistit. Si aveai cosul de gunoi la 2 pasi.

20141011_143300

Am vazut si varianta locala de pod al dragostei – unde indragostitii leaga lacate pe pod, ca sa arate o legatura care nu se rupe. Nu se rupe pana nu se prind prea multe lacate asa pe pod si i se afecteaza structura de rezistenta. 🙂

20141011_162900  20141012_132817

Am vazut si primul control de bilete/abonamente in transportul in comun. Si cum a fost prins un adolescent fara bilet. Nu tu injuraturi, nu tu tipete, nimic. Nu tu “sunt sarac, mi-a mancat pisica banii, am uitat, ma doare piciorul” si de asta nu am bilet. A coborat, a completat si semnat un Protokoll si gata.

 

Per ansamblu, toata experienta e placuta si nu am de ce sa ma plang, dar pe bune de nu m-a obosit atata limba germana (s-o urmaresc, inteleg si vorbesc). Tot timpul asta mi-a tot venit in cap eseul lui Mark Twain “The awful german language” din 1880, care este inca atat de actual. Nu ma intelegeti gresit. Gramatica o stiu, vocabularul german e destul de ok (inclusiv in termeni medicali, oricat de enervanti ar fi, pentru ca se incapataneaza sa NU foloseasca denumirile internationale din latina). Dar e atat de dificil de urmarit si vorbit corect, mai ales cand interlocutorii se obisnuiesc cu ideea ca “du kannst Dsmile and waveeutsch gut” si incep sa turuie. In anumite conversatii m-am vazut redus la postura de “smile and wave” de cateva ori. Noroc cu smartphoneul si dictionarul, ma mai ajuta in anumite cazuri.

Daca as munci intr-o tara vorbitoare de germana m-as face usor inteles, asta mi-e clar. Problema apare cand vreau sa vorbesc germana 100% corect gramatical sau sa inteleg 100% din ce vorbeste X cand vorbeste la viteza de nativ. Personal, ma enerveaza asta pentru ca nu cred ca poti trece de nivelul de emigrant daca nu ajungi sa vorbesti si intelegi limba tarii foarte bine. Iar daca adaugi la asta si un dialect care reinventeaza limba original invatata de tine…

 

La final… noul meu banner:

20141014_152149

Jurnal de Elvetia (2)

Am indraznit sa cer permisiunea sa fac niste poze in spital. In loc sa se tipe la mine si 20141008_080502sa mi se mentioneze isteric “regulamente, nu ai voie, te dau afara, te spun lu’ mama“, mi s-a spus ca nu e nici o problema, atata timp cat nu apare nici un pacient in poza. Bine, intrebasem inainte si la scoala de aici daca se poate asta, dar tot ma asteptam sa nu fie chiar atat de simplu sa fac o poza intr-un spital. Doar e obiectiv strategic, cu nivel de securitate maxim, in țara noastra atat de atenta la incalcarile flagrante ale legilor. Aici trebuia sa fie si mai si, nu?

Haha, am aflat, si elvetienii accepta bacșișuri in spitale. Ok, inainte sa-i categorisesc imediat drept “natiune de corupti”, trebuie sa mentionez ca e de fapt un fel de obicei, mai ales la pacientii internati pentru o perioada mai lunga (cum e situatia in sectia asta). La sfarsitul sederii, daca sunt multumiti de servicii, exista un fel de cutie in care se pot depune acesti bani, care NICIODATA nu intra in buzunarul vreunei asistente. Cu banii aia se cumpara mancare pentru bucataria comuna (pentru Asistente si pacienti/rude) si ceai si cafea. Daca raman bani mai multi dupa 6 luni/1 an, iese tot departamentul la o masa intr-un restaurant cu banii aia. La cat costa o masa la astia, inclin sa cred ca sumele de bani sunt maricele. 🙂 Mi s-a spus si povestea unui membru de ceva familie de nobili europeni care ar fi lasat o suma mai mare la un moment dat.

Ieri ziceam ca departamentul are 2 asistente sefe, cate una pe etaj, si ca fiecare are si pacienti proprii. Ei bine, exista si o asistenta si mai sefa. Adica exista cate 1 Stationsleiter/zona de ingrijiri (un fel de sectie, pentru ca ocupa un spatiu destul de mare) si 1 Pflegeleiter (Sef sau Conducator de ingrijiri, tradus mot-a-mot) pentru fiecare departament. Si peste toti  Pflegeleiter-ii exista un alt Leiter (un fel de Director de ingrijiri de la noi).

Am vazut si ce presupune ergoterapia, o chestie despre care doar am citit. Pentru pacientii care se pot misca, exista niste camere unde sunt ajutati sau invatati sa foloseasca ustensile casnice normale pentru a realiza anumite lucruri banale in casa. E greu de inteles de o persoana care n-a vazut niciodata un pacient cu AVC, dar majoritatea lucrurilor pe care le facem noi fara sa ne gandim prea mult trebuiesc reinvatate de acesti pacienti. Pentru cazurile mai grave, totul trebuie sa inceapa cu miscarea mainilor si picioarelor (aici se aseamana cu kinetoterapia standard), dar poate evolua pana la gatirea unui fel de mancare si multe altele. Oricum, totul presupune extrem de multa rabdare si o gandire pe termen lung, pentru ca pe termen scurt pacientii par sa nu faca nici un avans, un lucru foarte obositor pentru o persoana care vrea sa imbunatateasca starea unui pacient.

20141008_082714Ca tot vorbim de pacienti cu AVC (care nu prea pot inghiti medicamente), m-am amuzat (si am plans in sufletul meu) cand am vazut ca aici au fie mojar cu pistil, fie un aparat un pic mai modern care face acelasi lucru (piseaza medicamente) fie un aparat special care tot ce face e sa taie pastile (sau maini de asistente medicale, dupa cum mi-a zis elvetianca). Cand i-am spus ca noi mai folosim cateodata (de fapt tot timpul, dar mai bine sa nu stie asta) fundul unui recipient de sticla pentru medicamente pentru a face asta si ca rupem medicamentele cu mânuțele a facut ochii mari “neeein, das kann nicht sein” (nu, nu se poate).

Cand mi-a zis ca pe sectia cu pricina nu poate avea in tura de zi mai mult de 4 pacienti (ca asistent medical) am inceput sa rad. S-a uitat ciudat la mine, m-a intrebat cati sunt la noi. Am zis ca “ceva mai multi, se poate intampla sa fie si 10, se poate intampla sa fie si mai putini, se poate si mai multi”. Iar a facut ochii mari.

Alt lucru pe care l-am vazut a fost sistemul automat de trimitere a probelor biologice 20141008_080607(sange, urina, materii fecale, exsudate etc.) catre laborator. Prin toate cladirile trec niste tuburi vidate, prin care pot circula niste cilindri din plastic, in care se baga mostrele. Bagi sangele, scrii unde trebuie sa mearga si hop, a plecat. Vai de mine si de mine, daca ar aparea asa ceva la noi in spitale, nu ar mai avea ce sa ne dea de “invatat” asistentele medicale. S-ar duce de rapa sistemul nostru de educatie pentru sanatate. Cand a auzit ca “bei uns” noi ducem personal sangele la laborator, iarasi a facut ochii mari elvetianca “aber wann haben sie Zeit dafür, sie haben so viele Patienten?” (cand aveti timp pentru asta, doar aveti asa multi pacienti). Eh, se gaseste timp. Sau elevi. Sau infirmieri.

Alt lucru care m-a dat peste cap a fost faptul ca aici folosesc (de cativa ani) plan de nursing (Pflege Plan) pentru ingrijirea pacientilor. 3 ani de zile ne freaca cu porcaria aia la cap in scoala si apoi nu e folosit nicaieri in spitalele de stat din Romania. Ok, ca mod de-a gandi ingrijirea pacientului pe etape e chiar util, dar ar fi dragut daca chiar ar fi folosit asa cum ni se preda, nu doar ceva ce inveti la scoala si apoi te intrebi de ce te-au invatat asta daca nu e folosit. Ei bine, aici e folosit. Noroc ca nu trebuie sa scrii decat interventiile, nu si diagnosticul si obiectivele (care sunt oferite pentru alegere). Fata din Germania zicea ca ea a facut doar de cateva ori asa ceva la scoala, dar ca nu s-ar prea descurca. M-a mancat limba sa spun ca la noi toti elevii sunt experti in Planuri de Nursing (si nu multe alte lucruri), dar m-am retinut.

Cum eu vroiam sa aflu si cum se poarta elvetienii cu emigrantii, am prins cateva minute asa, printre picaturi, cand doamna asistenta medicala din Ucraina era singura prin cabinet si am intrebat-o despre cum se poarta cu ea, cum a fost sa-si gaseasca job, cum a rezolvat cu chiria si cat de greu a fost totul pentru ea sa se reobisnuiasca cu un sistem nou medical, cu noi reguli si alte obiceiuri locale. IN primul rand, zicea ca daca au nevoie de tine (cum e cazul in domeniul Krankenpflegen), atunci sunt ok cu tine. Mai departe, pe scurt… e greu, dar cu un pic de vointa se poate. Dar totul e super scump, trebuie sa ai un buget maricel pentru a face totul de aici. Daca ai noroc sa iti faci recunoasterea actelor (Anerkennung) din tara, atunci totul devine usurel, atata timp cat stii limba germana si ai suficienti bani pentru chiria pe 1-2 luni si garantie (inca 1-3 chirii). Oricum, cica se poarta angajarile pe perioada de proba (1-3 luni), urmate de contractul pe perioada nedeterminata (sau “ne pare rau, dar nu putem continua colaborarea“). O treaba enervanta e ca proprietarii (sau societatile care se ocupa de inchiriatul de proprietati imobiliare) cer sa fii angajat ca sa te primeasca in chirie. La primarie trebuie sa fii luat in evidenta, dar se poate doar daca ai inchiriat o locuinta. Iar un job nu primesti usor daca nu esti fizic in orasul cu pricina si ai toate actele in regula (inclusiv inregistrarea “Meldung” de la primarie). Deci e un fel de lant fara scapare.

O sa inchei cu 2 poze din Berna, care e incredibil de calduroasa pentru octombrie (mai ales ca noaptea cam ploua).

Loc de zacut. La soare. In parc. Fix in centru, langa Banca Nationala a Elvetiei.
Loc de zacut. La soare. In parc. Fix in centru, langa Banca Nationala a Elvetiei.
Da, aia sunt Alpii in fundal.
Da, aia sunt Alpii in fundal.

Jurnal de Elvetia (1)

Click pentru partile 2, 3, 4 si concluziile.
Primele impresii

Poate experienta mea ii va fi folositoare altcuiva in viitor. Poate ma voi uita la posturile astea peste cativa ani si voi rade de ce imi trecea prin cap. De asta scriu toate lucrurile astea (intr-un post MULT mai lung decat de obicei)

DSCN3338
Casa de licitatii Christie’s si da, acolo scrie 21 de milioane de franci pentru o piatra.
DSCN3322
lacul Léman

Trebuie sa vorbesc un pic si de pregatirea pentru acest schimb de experienta (practica ar fi un pic impropriu spus, nu e nimeni – in acest schimb – lasat sa atinga pacientii aici).
In primul rand, mi s-au cerut niste dovezi ale vaccinarilor anti Polio, Tetanus si HepB + un test actual (nu mai vechi de 7 zile) de secretii rinofaringiene (care sa arate ca nu ai avea o infectie cu MRSA). Nu o sa intru in detalii, dar toate lucrurile de mai sus sunt mult mai greu de obtinut decat ai crede. Si daca nu ai fost vaccinat (anti HepB, de ex.) te mai si costa. In al doilea rand, eu am trecut si printr-un interviu/examinare orala pentru a fi acceptat in programul asta + m-am ocupat de studentii straini care au venit la randul lor in tara intr-un schimb de experienta, deci nu am fost trimis pe ochi frumosi… In al treilea rand, trebuie sa-i multumesc profesoarei care se ocupa de program, a facut tot posibilul sa fim informati, nu ne-a cerut lucruri imposibilie si, in general, s-a ocupat de acest proiect cu multa inima si munceste foarte mult sa iasa totul cat mai bine.

Buun. Acum sa revin la oile noastre elvetiene.
Primul lucru la care sa te gandesti cand zici Elvetia nu ar trebui sa fie svaiter, ciocolata, Alpi, salarii mari sau bogatie. Ca roman care vine in vizita… ar trebui in primul rand sa constientizezi ca totul este foarte scump aici. Eram eu pregatit psihic inainte, dar dupa ce am cheltuit 190 de franci in prima zi pe tren, abonamentul pentru transportul in comun in Berna, 2 mese ieftine (deci nu prea gustoase), 1 plasa de cumparaturi la supermarket si o taxa la aeroport pentru pastrarea bagajului cateva ore… pe bune de nu m-a lovit un pic damblaua. 🙂DSCN3308
Apoi, pentru cine n-a mai fost aici si vine mai mult de 1-2 zile, trebuie sa retii faptul ca au alt tip de prize. Deci iti trebuie adaptor, care aici costa cam 13 franci (la un magazin ieftin). Incarcatoarele mici (inguste) se potrivesc la prizele lor, dar cele late (rotunde/schuko) nu se potrivesc. Mie imi trebuia adaptorul pentru foen. Echivalentul a 13 franci in lei dadusem pe foen in Bucuresti. 🙂
Desi schimbul se petrece in Berna, nu exista avion direct Bucuresti-Berna (nici cu escala), iar coborarea si luarea unui zbor local nu e chiar o idee buna (ar fi mai scump decat avion + tren, care oricum e scump). Asa ca am zburat in Geneva (unde Taromul a avut o oferta in timpul verii si am dat chiar putin pe bilet).
Cu ocazia asta am vazut si Geneva. Cat am vazut din ea a parut excelent. Este un oras de vizitat in cateva zile, pe putin. Bani si vreme frumoasa sa ai. 🙂 Prognoza zicea ca va ploua si va fi frig, cand am ajuns acolo eram cu tricou, pulover si geaca groase pe mine si toti bastinasii erau in sorturi si tricouri. 🙂 Sa vizitez orasul intr-o zi nici prea calda, nici prea rece a fost chiar foarte placut.

20141006_093920
ze building

Apropo, in Elvetia roamingul este super scump. Nu sunt in UE, deci nu se aplica tarifele scazute (care din vara asta sunt aproape ok). Aici platesti 1,2 euro/minut de telefon dat, 0,7 euro/minut de telefon primit. O placere. 🙂 Noroc ca aproape toata Geneva are o retea oraseneasca de WiFi gratuit si ca sunt retele mai bune si pe la toate localurile. La cat cer pentru un fel de mancare, e de bun-simt sa-ti ofere un amarat de bonus :)) La fel, exista WiFi gratuit in toate statiile de tren (SBB) si prin mai multe statii de tramvai in Berna. Asta daca va fi cineva interesat cum sa NU plateasca un salariu mediu/economie romanesc doar pe factura la telefon.

Buuun. Am ajuns si scoala care ma primeste. Berner Bildungszentrum Pflege (Centrul de Educatie in Ingrijiri Medicale din Berna). Rezultatul unirii a 7 centre mai mici de educatie pentru Asistente Medicale, de 3 ani de zile s-a mutat intr-un sediu nou si ultra-modern (zic eu). In Elvetia se pastreaza sistemul de educatie pe meserii pentru AM (cam ca postlicealele noastre la origine), dar se implementeaza si studiile universitare pentru AM. In scoala asta pentru moment studiaza in sistem de colegiu toata lumea, daca vrei diploma de facultate trebuie sa mergi la Universitatea de Stiinte Aplicate, care “produce” doar cateva zeci de AM cu licenta/an (spre deosebire de BZ Pflege, care are cam 400 de absolventi anual).

Sediul este foarte bine gandit pentru activitatile de predare. La toate etajele exista niste 20141006_134639dulapuri/vestiare pentru studenti, salile de curs sunt toate dotate cu laptop si proiectoare, iar elevii sunt incurajati sa vina cu laptopul la scoala, ca sa scrie totul si pe laptop. Dar parca nu toata lumea era cu laptopul in brate la cursurile pe care le-am vazut eu. Totul este foarte aerisit si luminos, exista si o sala foarte mare pentru evenimente (auditoriu), o cantina si un sistem electronic de afisaj al tuturor cursurilor care se petrec in momentul cu pricina in scoala. 20141006_135554Oricine intra poate vedea ce cursuri sunt, ce clasa are cursul respectiv si in ce sala se tin. In toata cladirea exista conexiune gratuita WiFi, au multe colturi cu automate si cuptoare cu microunde pentru relaxare si luatul de gustari.20141006_135600

In afara de asta, exista si 3 (!) terase (cate una pe fiecare acoperis + una in curte) si un teren de volei pentru studenti si niste mese de ping-pong.

20141006_135307
Cred ca cineva nu a invatat ca “oamenii” nu trebuiesc pusi unii peste altii. 🙂

Cel mai tare lucru vazut au fost salile de practica. Era vorba ori de o sala mai mare cu manechine (unde se exerseaza tehnicile de nursing), ori de niste sali mai mici cu 1-2 paturi, unde sunt “internati” actori-pacienti atunci cand elevii sunt examinati si unde examinatorii pot fi prezenti in sala sau in afara (si sa urmareasca ce se intampla printr-o oglinda/geam). Si toate examinarile sunt inregistrate video, ca sa se poata face observatii ulterior cu privire la lucrurile care nu au fost facute chiar perfect. Pe mine oricum m-au cucerit cand am auzit de

Aici sta examinatorul, in fata este o oglinda/geam
Aici sta examinatorul, in fata este o oglinda/geam

pacienti-actori, dar tot procesul este foarte bine gandit.

Alt lucru pe care trebuie sa-l mentionez este ca in scoala asta se incearca din tot sufletul sa se ofere o experienta din care sa ramai cu ceva studentilor din strainatate. Profesoara care se ocupa de partea de schimb international a facut un sistem in care vizitatorul nu doar vine, observa si spune cateva impresii la sfarsit. Suntem invitati sa analizam tot ce vedem mai degraba din perspectiva “ce as retine eu din asta sau din asta”, nu doar “uite, ei fac lucrul asta diferit, inseamna ca e mult mai bine sau oh-atat-de-gresit”.
Toti elevii scolii au obligatia sa plece in ultimul an ori in alta scoala din Elvetia, ori in alta tara (din Europa sau din lume – si unii chiar pleaca in America de Sud/Asia de SE/Africa sau alte destinatii exotice pentru un roman), pentru 2 saptamani sau 3 luni. Se incearca din rasputeri sa invete viitoarea asistenta sa fie obisnuita cu diferentele socio-culturale si sa fie in stare sa ofere asistenta medicala adecvata fiecarei situatii in parte. Iesirea din zona ta de confort te ajuta mult sa faci asta.

Evident, biblioteca scolii este maricica si dotata cu carti noi si foarte noi – si cu ultimele20141006_140824 numere din jurnale de Nursing internationale (deci in limba engleza). Nu e chiar Biblioteca ASE-ului ca marime (care imi vine mie in cap), dar este mare, luminoasa si bine structurata.

Seara m-am plimbat un pic si prin terenul spitalului unde voi face practica. Pe google-maps parea de dimensiuni medii. In realitate, este un mastodont. Pe un teren de dimensiunea unui parc mediu-mare din Romania avem o cladire mare (unde sunt majoritatea sectiilor standard de ingrijire), cam de 2 ori cat Spitalul Universitar de Urgenta din Bucuresti. In jurul cladirii centrale avem inca vreo 20 si ceva de cladiri mai mici, fiecare de 3-4 etaje, fiecare reprezentand o clinica, niste laboratoare sau o cladire adminstrativa. In plus, exista si alte cladiri de locuit, unde traiau intr-o vreme majoritatea angajatilor spitalului. Acum mai sunt folosite doar pentru personalul care este “de garda” 24/24 dar care poate sa mai si doarma. Sau de studentii care nu sunt din

E mare!
E mare!

Berna/imprejurimi. Sau de studentii care vin in schimburi de experienta 🙂

Prima zi in spital a avut mult du-te-vino. Intai a trebuit sa ni se faca niste ecusoane/carduri de acces/carduri de plata (poti incarca bani pe ele si apoi poti plati in restaurantele/cafenelele spitalului mancarea, pentru care ai si reducerea acordata personalului). Cautiunea pentru cardurile astea a fost 50 de franci. Au, inima. Apoi ne-au dus la probat haine si ne-au dat 3 randuri de haine. Pentru 3 zile, 3 randuri de haine, apoi se schimba cu unele noi, curate, pentru saptamana viitoare.

Spitalul ofera hainele tuturor angajatilor. Pantalonii sunt la fel pentru toata lumea, in schimb bluzele difera in functie de meseria fiecaruia (doctor, asistenta, fizioterapeut, lucrator la curatenie, lucrator in bucatarie etc.). Hainele apartin spitalului si sunt spalate de spital. Nu stiu daca angajatii platesc ceva pentru asta, dar din ce am inteles, totul e “on the house”.
Ziceam ca spitalul e imens. Si mai e si pe niste coline, de trebuie sa urci binisor ca sa ajungi la unele departamente (sau clinici, cum le zic ei). Ei bine, elvetienii nu-s tampiti. TOATE cladirile sunt legate cu un sistem de tuneluri care poate fi folosit si pe post de adapost in caz de bombardament (sau mai posibilul incendiu). Sunt atat de mari si de late tunelurile incat angajatii folosesc biciclete ca sa ajunga din locul X in locul Y. Iar

Tunelul-adapost.
Tunelul-adapost.

pacientii sunt carati cu un serviciu specializat pentru asta, care detine niste masinute electrice. Am vazut si pacienti dusi direct cu patul, doar ca pe distante mici. E interesant ca aici sunt lasati pacientii sa se duca si singuri intre clinici daca sunt “independenti”. Daca nu sunt in stare grava sunt trimisi cu masinuta, iar asistentele insotesc pacientii doar daca e vorba de un caz mai grav, cand trebuie sa fie observata semnele vitale ale pacientului pe toata durata drumului.

Ziceam acum 2 saptamani ca fac practica pe o sectie de Reabilitare cognitiva si neurologica (prima saptamana) si intr-una de Oftalmologie (in a doua saptamana). Programul presupunea ca eu voi fi singur in prima sectie in prima saptamana si o alta fata (din Germania) in cealalta, iar in a doua saptamana am fi schimbat. Ei bine, spitalul a schimbat, acum suntem amandoi in sectie, pentru ca e mai simplu pentru personalul care ne primeste. Dupa prima zi, trebuie sa recunosc ca imi convine situatia, deoarece asa vorbesc mai toti angajatii in Hochdeutsch cu noi. Engleza nu vorbeste chiar toata lumea, iar Franceza cam la fel (surprinzator, nu?). Oricum, ideea era ca daca eram singur, mi-ar fi vorbit mai putin, pentru ca e evident ca am dificultati in a ma exprima in limba lor. Asa, nemtoaica mai completeaza, elvetiencele ciripesc pe pasareasca lor de Schwyzerduutsch, apoi ne raspund in Hochdeutsch si totul e inteligibil. Culmea e ca nici fata din Germania nu intelege tot ce vorbesc gazdele noastre in dialectul lor. :))
Imi pot doar imagina cum ar fi fost perioada asta daca habar-n-aveam o iota germana. Asa inteleg cam 99% din ce mi se vorbeste mie direct si mai prind si chestii din ce se vorbeste in jurul meu. Iar tot ce e scris e, din fericire, in Hochdeutsch, deci macar acolo nu am probleme.

Bun, vespre clinica: Abteilung fuer Kognitive und Restorative Neurologie (Departamentul pentru reabilitare cognitiva neurologica) are 2 etaje, aproximativ 20 de camere si maximum 26 pacienti. 2 etaje – 2 “Pflegestationen” (birouri ale asistentelor) cu 2 Stationsleiter (un fel de Asistente-Sefe) + cam 5 asistente pentru tura de zi (atunci cand sectia e plina). Tura de zi e intre 7 si 16:30 (include 1 pauza neplatita de 50 minute + 2 pauze de aproximativ 20 minute PLATITE). In tura de noapte au doar cate 1 asistenta/tura pentru ambele etaje (la un loc). Exista si un fel de tura intermediara (de pe la 16:30 pana noaptea) cand sunt cate 2 asistente, in mod normal. Daca au pacienti cu deficite neurologice mai grave, cica ar angaja studenti (medicina sau asistenta medicala) sa stea TOATA noaptea cu pacientii in camera si sa cheme asistenta la nevoie.
Ce mi s-a parut foarte interesant a fost ca Asistenta Sefa nu are birou propriu (toate stau la gramada in aceeasi incapere, care arata mai degraba a birou de corporatie, nu a camera de spital) si ca are pacienti proprii (ca o asistenta normala).
Am vazut si un raport – exista cate unul inainte de schimbarea turelor si unul la mijlocul turelor – in care fiecare asistenta si-a descris evolutia pacientului in ultimele ore. In mod normal era un doctor prezent pentru asta, dar azi era intr-o intalnire, deci AS a notat totul si i-a prezentat mai tarziu.
Am vazut si ce presupune ingrijirea multidisciplinara a unui pacient. Fiecare pacient are programul sau ZILNIC de reabilitare, care presupune fizioterapie, logoterapie, ergoterapie (de asta doar am citit pana acum) + niste teste de evaluare neurologica (facute de psihologi cu master in neuropsihologie). Programul este reevaluat de specialistii din toate departamentele, in functie de evolutia pacientului.

Ce inseamna toate astea pentru pacient? Cam 1600 franci pe zi costuri de spitalizare. In clinica asta nu stau pacientii niciodata mai mult de 3 luni si nu sunt primiti pacientii peste 70 de ani (pe motiv ca nu prea raspund bine la terapie si casele de asigurari nu platesc tratamentul).

Pacientii sunt de toate felurile. Toti sunt incurajati si ajutati sa faca progrese si se incearca pe cat posibil sa fie reobisnuiti sa faca totul singuri – pentru a se putea reintegra in societate.
Dupa perioada lunga petrecuta  in sectii de TIN, trebuie sa recunosc ca ma bucura sa vad ca nu se termina un AVC chiar peste tot in lume cu consecinte nefaste. Dar la naiba, reabilitarea e lunga si extrem de grea (si scumpa).
Alta chestie interesanta a fost bucataria etajului, folosita de angajati in pauzele lor obligatorii si de pacienti si rudele lor, care sunt incurajati sa foloseasca lucruri de pe acolo.

Evident, s-a ajuns si la discutii despre bani, un pic. Desi salariul mediu pentru o asistenta medicala incepatoare (angajata 100% – e un sistem mai complicat de explicat) este pe la 4000-4500 franci/luna (net, in conditiile in care salariul mediu brut pentru toate AM e cam 5500/luna, ceea ce inseamna 4815 in mana, conform cu calculatorul asta), aici se considera prost-platite si aproape sarace cu acest salariu. Ok, mancatul in oras e foarte scump. Transportul public e f. scump (cam 750 franci/an daca vrei doar in oras in sine, pana la 2660 franci daca stai la cucurigu in munti si faci zilnic naveta cam 1 ora).  Chiria e scumpa (1000 franci o garsoniera ieftina). Telefonia/INternetul sunt relativ scumpe (30-40 franci/luna fiecare, + niste taxe la semnarea contractului). Anumite lucruri sunt FOARTE scumpe la supermarket (carnea, ouale, bautura) – dar restul lucrurilor sunt la preturi comparabile cu Romania (1 L lapte la 1,4 franci, 1 dulceata bunicica la 3 franci, 1 iaurt mic bio la 0,6 franci, painea la 1,5 franci). Asigurarea medicala e intre 200 (baza) si 400 franci (cu adaugiri) pe luna (cum altfel ai putea plati 1 zi de spitalizare la preturile de aici?).
Dar daca pui totul cap la cap… tot iti raman MINIM 1000 de franci pe luna (sau mai mult). Durerea mea, in Romania ramai cu cateva sute de lei pe luna daca ai salariul mediu pe economie. Cate AM castiga salariul mediu pe economie in Romania? Plus ca mai exista si al 13-lea salariu. Ce e adevarat e ca nu au decat 24 de zile de concediu/an si nu prea exista bonusuri (cel putin nu pana la 50 de ani, daca am inteles eu bine). Fata de Germania sau Anglia, aici e mai rau.

Ce am mai vazut? Nu exista hartii decat pentru pacienti, in rest totul se face pe calculator. Pacientii au un panou propriu in camera, pe care au data de azi, programul de recuperare pentru 1 saptamana, poze cu toti doctorii, asistentele si terapeutii care au grija de ei. Pacientii sunt incurajati sa isi lipeasca (sau sa li se lipeasca de rude) poze din viata lor pe peretele de langa pat.

Nu exista camere cu mai mult de 2 pacienti (iar cele cu un pat sunt de regula ocupate de pacientii in stare mai grava, nu de cei care “stiu pe cineva”). Desi e vorba de pacienti post AVC (dezorientati sau violenti, cateodata), NU se leaga pacientul niciodata de pat si nu exista bare in lateralele paturilor. Le-am citit regulile interne (pentru ca nu am crezut-o pe AM cand a zis ca NICIODATA nu fac asta). Romanul tot roman ramane. 🙂 Mi-au dat sa citesc inca un document despre asta, daca tot eram interesat, citau niste studii din anii 90 care aratau ca pacientii deveneau mai violenti daca erau legati sau tinuti cu barele ridicate.

Daca pacientii sunt periculosi pentru ei insisi, atunci li se ofera ingrijire 24/24, adica o asistenta medicala statea cu ei tot timpul, pana se calmau (si cu ajutorul medicamentelor, totusi).
In anumite cazuri aplicau si o tehnica de ingrijire care presupune eliminarea patului cu totul si punerea unor saltele de izopren pe jos in toata camera, iar saltea pacientului este tinuta direct pe jos. Incet-incet se incearca obisnuirea pacientului cu schimbarea pozitiei (se adauga o saltea, apoi inca una langa, apoi se trece pe pat + saltea de siguranta langa, apoi se scot saltelele din camera si se lasa pacientul doar pe saltea. Tratament DE DURATA.

Mi s-a mai parut interesant faptul ca erau angajati aici din toate colturile Elvetiei si din afara (am intalnit 1 asistenta din Ucraina, una din Slovenia + o femeie de serviciu ce parea sa fie din Bangladesh/Pakistan). Oricum, dupa astea 2 zile, as zice ca culoarea absolut majoritara in spital este blondul (si la barbati). 🙂 Asta desi angajatii de pe la subsol erau majoritar de alte nationalitati (cei care faceau muncile mai putin stralucitoare, dar necesare). Multi-Kulti.20141006_174830

Ultima impresie si gata: tot campusul spitalului este impanzit de semne cu fumatul interzis. Este incredibil cat de multi elvetieni fumeaza fix langa semnele cu pricina, care sunt puse fix pe cosurile de gunoi dotate cu scrumiere (si cat de multi dintre ei sunt medici/AM).

Ma asteptam sa fie mai putini fumatori intr-o tara atat de plina de biciclisti, alergatori, schiori, boarderi si in general cu putini oameni cu adevarat saraci. Ei bine, 28% dintre elvetieni fumeaza si 21,5% sunt fumatori care s-au lasat. Adica mai multi ca-n Romania.

Jurnal de stagiu de practica in strainatate (ultima parte)

Clic pentru partile 1, 2, 3, 4 si 5

9 luni de asteptare.
3 zile pentru a-mi completa dosarul.
3 zile de examinari.
3 luni pentru a pune deoparte banii de avion + banii “de buzunar”.
3 luni de cursuri (suplimentar fata de scoala) de engleza, greaca si altele.
1 bucata radiografie pulmonara + 1 set de analize (care m-au speriat degeaba, din cauza unei erori de masina/procedura)
nenumarate sedinte, intalniri, anunturi importante si para-anunturi.
+ multe alte lucruri importante pentru mine la care a trebuit sa renunt
Totul pentru 3 saptamani de practica intr-o clinica din strainate. Si un certificat care sa ateste asta.

A meritat? Daca as avea 19-20 ani, probabil ca as zice “DAAA” cu gura mare. Asa zic doar un “da“… realist.
Pentru ca asa stiu eu sa ma exprim cel mai bine, voi face o lista:
– Prea multa teorie la cardiologie n-am invatat aici. In schimb am acumulat ceva cunostinte practice sau am avut ocazia sa fac/repet/vad niste proceduri de asistent medical.
Am reusit si sa observ/asist (foarte putin) la mai multe investigatii. Am putut vorbi cu diversi pacienti, am scormonit prin fisele lor, am vazut ceva radiografii, am urmarit niste studii de caz.
Cunostinte am acumulat, doar ca nu in ritmul si modul in care ma asteptam initial. Deh, daca nu as avea niciodata nici o asteptare, nu as fi niciodata nemultumit. Cand o sa invat asta?
– Daca am ramas cu ceva pe termen lung din perioada asta, e o IDEE: viata de asistent medical de dializa e posibil sa mi se potriveasca.
Nu e ideala nici asta, desigur. Din discutiile cu niste pacienti germani sau englezi, viata asistentilor medicali de dializa in sistemele medicale ale acestor 2 tari nu e deloc usoara.
Dar daca stau sa judec realist perspectivele mele de viitor, pana acum pot zice ca am adaugat si Dializa la Chirurgie, la sectiile unde as vrea sa muncesc peste 1 an si ceva.

  • E important sa te compari din cand in cand cu colegii tai de scoala (la cunostinte/indemanare). In saptamanile astea am invatat destule lucruri si de la ei.
    E bine sa ai din cand in cand cate un “reality check” si sa-ti dai seama ca nu esti deloc marea cu sarea. Si ca in meseria asta conteaza mai putin cat de multe stii in general ci mai mult cat de bine poti face anumite lucruri.
    Relevant pentru acest lucru a fost si faptul ca doar cativa/cateva au fost luati “deoparte” si laudati personal. Eu NU am fost printre ei, dar recunosc ca nici nu m-am straduit sa ies in evidenta cu ceva.
    Ma rog, toti am “primit invitatia” de-a veni sa lucram aici dupa ce terminam scoala, dar doar unii s-au remarcat cumva. E o lectie de invatat si din asta.
  • Munca intr-o clinica privata dintr-o zona turistica e mult diferita fata de munca intr-un spital mare universitar (fie el si din Romania). Diversitatea cazurilor si a pacientilor e foarte scazuta. Chit ca e ceva logic, vezi majoritar oameni in varsta. Inca un lucru la care trebuie sa te gandesti ca viitor asistent medical – 8 ore pe zi vei vedea majoritar batrani. Bine, nu stiu cati se gandesc la acest aspect. Pe mine ma pune un pic pe ganduri.
  • Pacientii sunt de toate felurile, indiferent de natie sau rasa, educatie sau varsta. Nu ai voie sa-i tratezi diferit. Daca ai opinii personale despre ei, cel mai corect e sa ti le pastrezi pentru tine, nu sa te porti diferit!
  • Un alt lucru care ma tot roade este “cum faci sa-ti mai pese de pacienti dupa multi ani de munca intr-un spital”. O idee mi-a ramas in minte: “I’m a simple man”. Nevoi simple, stres putin, consum psihic scazut si tot vei gasi vointa sa ii zambesti si sa imbarbatezi un pacient care stii ca va muri in curand.
    Asta mi s-a raspuns cand l-am intrebat asta pe un doctor bulgar. A renuntat la slujba de asistent universitar si munca intr-un spital universitar din Sofia pentru a munci in Cipru. Munca intr-o clinica mica, unde vede doar cativa pacienti pe saptamana, pe care nu-i diagnosticheaza, doar e prezent la hemodializa. Recunostea ca s-a plafonat si ca “I’m not a GOOD doctor anymore. Not for many years now.”.
    Dar era relativ lipsit de griji aici si se vedea. Se credea el superior tuturor, avea ceva probleme serioase de caracter, dar isi facea timp sa vorbeasca cu fiecare pacient dializat si sa-l calmeze la finalul sedintelor. NU parea s-o faca din cauza noastra, pentru ca am intrat de mai multe ori in camera de dializa fara “avertisment” si la fel parea ca se comporta cu pacientii si cand nu-l vedea vreun ochi curios.
  • Daca am invatat ceva teorie, asta a fost la nefrologie. Am gasit pe cineva dispus sa raspunda unor intrebari (prea multe, probabil, si uneori prea stupide). Inca o data mi s-a confirmat faptul ca nu am invatat/nu mi s-au predat lucrurile chiar ok pana acum. Lipsa cursurilor de Fiziopatologie si Imunologie si cursuri incomplet invatate la Semiologie si Biochimie se vede.
  • Am o problema MARE: eu vad gresit procesul de ingrijire al unui pacient. Ma chinui sa invat TOTAL alandala niste lucruri pe care nu le voi folosi in practica, pentru ca eu de fapt trebuie sa fac alte lucruri cu pacientul.
    Din pacate, asta nu face decat sa-mi arate inca o data ca asistentul medical nu e medic si ca ori am facut inca o alegere gresita, ori ca trebuie sa gasesc o cale de mijloc mai eficienta decat cea actuala. In ritmul asta, nu voi fi nici macar asistent medical, ci o struto-camila cu o diploma de 2 lei si cunostinte de 1 leu.
  • Am o lista cu multe meserii pe care nu le-as putea face. Din diverse motive. Dar cea de profesor este cu siguranta sus de tot pe lista dupa perioada asta.
    Orice ai face, e imposibil sa multumesti pe toata lumea. Oricum ai organiza lucrurile (atat cat poti), vor exista oricand evenimente neprevazute care iti dau calculele peste cap.
    Colac peste pupaza, esti responsabil pentru actiunile si sanatatea unor (presupusi) adulti, unii aproape de-o varsta cu tine. O pozitie in care n-as vrea sa ma gasesc.
    Nu in ultimul rand, cred ca este extrem de frustrant sa te certe elevul tau, orice ai fi facut.
    Acestea fiind zise, daca toata lumea ar vedea lucrurile ca mine, oare ar mai fi cineva profesor in Romania? Probabil ca nu.
  • Raman la opinia initiala. Cateodata, ultima aparatura medicala, spitalul cel mai modern si doctorii cei mai priceputi si (din pacate) serviciile medicale de cea mai buna calitate NU valoreaza la fel de mult ca serviciile medicale facute cu un (fals sau nu) zambet si cu o (fortata sau nu) simpatie fata de pacient.
    Bine, cine sunt eu sa judec pe oricine? Ca element comparativ nu pot folosi decat spitalele (de stat sau private) pe unde am ajuns pana acum in Romania. Ok, si 2 clinici (foarte) mici din Austria, dar asta are valoare mai degraba de anecdota.
  • Nici in Cipru nu castigi cine stie ce bani ca asistent medical. Din impresiile colectate (direct sau indirect), aici “la privat” se munceste mult mai putin decat “la stat”, dar si salariile sunt ceva mai mici. Salarii de inceput ar fi pe la 600 euro net/luna la jumatate de norma si 800-900 euro net/luna la o norma intreaga (38 ore/saptamana). E clar ca nu sunt deloc salarii mari.

Ok, costurile vietii nu sunt foarte mari (o chirie decenta, la 2-3 camere, se invarte pe la 200-300 euro, la care adaugi curentul si apa 100-200 euro). OK, mai exista si un al 13-lea salariu. Dar (cel putin in orasul asta) o asistenta medicala nu o duce extraordinar daca se bazeaza doar pe veniturile de la 1 loc de munca.

  • Automat, si competentele personalului nu sunt neaparat la un nivel extraordinar – nu prea au cand si cum sa invete extraordinar de multe lucruri.
    Cu toate acestea, nemultumirea, blazarea si frustrarea nu sunt (atat de) evidente, chit ca e o tara unde se cheltuiesc foarte multi bani. Adica un amarat cu sub 1000 de euro nu cred ca nu poate sa observe diferenta intre valoarea muncii lui si sumele vehiculate chiar pe langa el.
  • Am intalnit si oameni pe care i-a deranjat prezenta noastra in clinica. Din diverse motive. Unele intemeiate, probabil. Cu toate astea, nu au facut niciodata urat si mai ales nu au comentat ceva de fata cu vreun pacient.
    Oricine se poate supara din nenumarate motive, dar e important felul in care iti arati supararea, mai ales in mediul spitalicesc, cand ar trebui sa ii creezi o atmosfera placuta pacientului.
  • Cand pleci la practica intr-un spital poti planifica multe lucruri. Dar e mai greu sa “planifici” numarul de pacienti pe care-l intalnesti. Practic, cu cat sunt mai multi, cu atat e mai bine pentru tine. Si mai rau pentru personalul medical – si pentru pacienti, desigur. Ma tot intreb: oare de problema asta se lovesc si viitorii asistenti medicali din alte tari?
  • Cipru e o tara (insula, cum vrei sa-i zici) interesanta. Locuitorii sunt de toate felurile. Dar diferenta fata de Romania e evidenta in foarte multe privinte. Cu toate acestea, e evident ca au si ei problemele lor, unele asemanatoare cu cele din Romania. Poate si de asta lucreaza atat de multi romani aici? Interesant e ca localnicii emigreaza (in cautarea unor venituri mai mari). Aici se stabilesc rusi, englezi si olandezi. Si vin sa munceasca bulgarii si romanii. Undeva, candva, cineva se va gasi sa faca un studiu interesant despre aceste miscari de populatii.

Una peste alta, a fost o experienta (cu rele, cu bune) utila.
Ma intreb cum voi vedea lucrurile peste 1/5/10 ani.

Partea medicala a stagiului a urmat evolutia normala a oricarei situatii noi.
Dupa ce toata lumea se obisnuieste cu tine si cu prezenta ta, odata ce ajungi la clinica se asteapta sa iti gasesti ceva de facut.
Ziua a 4-a a fost ultima in care am fost dus de manuta undeva. Am fost repartizat ca ajutator pentru medicul generalist “de garda” (altfel nu pot descrie ce facea el).
Asta a presupus o discutie mai lunga despre tipul de consultatii pe care le ofera (majoritar walk-in, rar cu programare in prealabil, cateodata si de urgenta – facea mai multe joburi intr-unul) si tipul de pacienti pe care ii vedea (majoritar turisti englezi, olandezi si rusi, dar si multi muncitori romani si bulgari).
Apoi am mers la radiografie, unde era de munca in acel moment. L-am ajutat la pregatirea (inclusiv partea scriptica) si efectuarea unor radiografii pulmonare (obligatorii la angajare) unui grup de lucratoare romance si bulgaroaice. M-a rugat sa ii fac o foaie mare pe care sa le-o arate romancelor, cu textul “va rugam sa va dati jos orice lantisor de la gat si sutienul, dar sa va pastrati bluza/tricoul pe corp!”.
Dupa o vreme a sosit si asistenta de imagistica care trebuia sa-l fi ajutat (“she usually does this, but she’s always late, but I don’t mind”). Dupa ce mi-a explicat cum isi arhiveaza toate radiografiile (pe dvd-uri, nimic iesit din comun), am putut vedea o gramada de radiografii din ultimele luni. Am vazut si cateva exemple de “asa nu”(radiografii cu lantisorul lasat la gat, radiografii cu un pachet de tigari si un telefon mobil la piept – “they actually teach us at school to not do this, but it sometimes happen, because you’re in a hurry”). O radiografie interesanta a fost a unui copilas de 6-7 ani, caruia ii puteai vedea dintii de lapte SI dintii finali crescand sub ei.
Am mai petrecut si ceva timp pe la laborator, am mai stat de vorba cu niste pacienti la hemodializa, apoi cu doctorul prietenos-dar-mare-amator-de-teorii-ale-conspiratiei si s-a terminat ziua.

In ziua a 5-a am stat o vreme in salonul de terapie intensiva, am mai aflat cate ceva de la asistente si am facut rost de niste fise ale pacientilor pe care sa le folosim pentru studii de caz (dupa ce au fost eliminate datele personale).
Am asistat si la prima mea endoscopie si colonoscopie. Initial era vorba sa i se faca doar o colonoscopie pacientei, dar dupa o scurta anamneza si semnarea unui formular de consimtamant, s-a efectuat si o endoscopie.
Doctorita gastroenterolog era foarte tare.
Si-a facut timp sa intrebe pacienta niste lucruri relevante pentru istoricul ei, apoi i-a explicat foarte amanuntit ce se va intampla in timpul procedurii.
Pacienta apoi n-a simtit nimic: n-a avut dureri (slabe) decat la introducerea tuburilor, in rest era foarte fericita ca n-a simtit mai nimic. Cocktailul de droguri administrate (buscopam, dormicum si propanolol – cred) n-au adormit-o (cel mai probabil datorita faptului ca pacienta obisnuia sa bea niste alcool zilnic – a clarificat doctorita dupa), dar a relaxat-o destul de bine.
Vorbea limba engleza excelent (de, educata in UK), desi era din Cipru. Asa mi-am dat seama de cat de prost stiu limba engleza, deoarece imi tot cautam cuvintele (e adevarat, termeni medicali) cand o intrebam ceva. Mai am multe de invatat.
Chiar si-asa, mi-a raspuns la toate intrebarile mele stupide cu privire la ce am vazut (sau nu) pe ecran. Am intrebat-o in plus cate-n luna si-n stele. Cat dureaza pana se releva testul de H. pylori (30 minute) , de ce a facut cate 4 punctii-biopsii si de ce a ales sa le faca unde le-a facut. Cum a ajuns la diagnosticul initial. Cum se pastreaza, transporta si cat dureaza pana se afla rezultatul biopsiilor. Daca endoscopul de ERCP e diferit fata de cel de gastroscopie. Cum isi da seama ca a trecut din colonul sigmoid in cel descendent, apoi in transvers apoi in ascendent. Cum inregistreaza medicamentele administrate in condica samd.
Sincer, ma mir ca m-a suportat, oricat de politicos am rugat-o sa-mi raspunda la intrebari 🙂
La final, am vazut si cum se curata tuburile de endo/colonoscopie si toata sala de operatii.
Mi s-a parut interesant faptul ca doctorita lucra si la spitalul de stat, unde zicea ca a facut 13 colonoscopii in acea zi (pana la ora 15:00), dar la cea de la privat a stat lejer cam 2 ore, desi n-a avut nici o complicatie, n-a excizat nici un polip etc. Diferente intre medicina “la gramada” versus “private practice” exista peste tot in lume, aparent.

In ziua a 6-a am apucat sa vorbesc putin cu doctorul “de garda”, care m-a anuntat vesel ca in clinica este internat nu-stiu-ce fotbalist faimos portughez. M-am aratat fortat interesat (nu-mi mai pasa de fotbal de ani buni).
Apoi am fost chemat la hemodializa, ca sa-mi folosesc cunostintele de limba germana. Aparuse un pacient german (impreuna cu sotia lui, un cuplu in varsta) care nu vorbea o boaba de greaca sau engleza. Singura asistenta din Germania din spital nu era in tura, deci am fost cat de cat util.
Asa am aflat un pic si despre diferentele intre sistemul german medical si cel cipriot: sotia pacientului i se recomandase sa nu vina cu el in camerele de hemodializa (probabil pentru a pastra asepsia). Aici regulile erau mai putin stricte.
La inceputul intregului proces, si pacientul si sotia erau foarte speriati. O gramada de oameni in jurul lor si nimeni nu vorbea germana, habar-n-aveau ce se intampla. Noroc c-am venit eu sa salvez ziua :)) Serios vorbind, chiar s-au calmat dupa cateva explicatii, germana mea si-a mai revenit si am fost mai clar in ce ii intrebam si ce le explicam si totul a decurs foarte bine pana la urma.
Mama ei de “Sollgewicht” (dry-weight, greutatea pacientului inainte de dializa). Cuvantul asta sigur n-o sa-l mai uit.
Dupa ce treaba in salonul de hemodializa s-a terminat, ni s-au dat in sfarsit cele 2 manechine de cauciuc ale spitalului sa exersam pe ele.
Problema a fost ca ni s-au dat manechinele, ni s-au reexplicat procedurile de montare ale sondelor urinare si nazogastrice, dar nu ni s-au dat niste sonde adaptate dimensiunilor “anatomice” ale orificiilor manechinelor si nici gel lubrifiant.
Deci munca cu manechinele a fost sublima, dar a lipsit cu desavarsire.
Si uite asa a mai trecut o zi. De ar fi asa simpla si viata de asistent medical intr-un spital din Romania. 🙂

Ca note personale:
– cu cat ajungi sa cunosti mai mult niste oameni cu care trebuie sa lucrezi o perioada indelungata, cu atat afli mai multe lucruri despre ei si felul lor de-a fi. E incredibil cat de usor te poate pacali prima impresie la anumite persoane. Preferam sa cred ca sunt un destul-de-bun judge of character, dar vad ca m-am inselat.
– muncesc full-time de la 20 de ani fara intrerupere. Mi-am dat seama acum ca, dupa aproape 10 ani de vechime, niciodata nu am mai fost “departe de locul de munca” mai mult de 6 zile lucratoare (8 calendaristice). Si mi-am dat seama de asta intr-o perioada de practica, in care… muncesc 🙂 Pentru urmatorii 10 ani imi propun sa nu mai am nici un an in care sa nu-mi iau liber in toate cele 22 de zile de concediu (o treaba pe care n-am reusit-o niciodata pana acum, din varii motive). Sper sa reusesc!
– nu conteaza ca esti asistenta-medicala-in-devenire si ca stii ce inseamna expunerea la soare si tratamentul arsurilor. Cred ca marea si soarele au o putere magica de-a le lua femeilor mintile. Aproape jumatate din colegele mele au facut arsuri solare mai mult sau mai putin extinse (si probabil ar fi facut aproape toate, daca unele nu veneau mai tarziu la plaja).
– drept completare la randul de mai sus: dupa ce m-am crucit in privinta numarului prea mare de femei-care-au-uitat-sa-foloseasca-crema-de-soare, m-am trezit in camera cu un coleg de camera rosu ca racul pe toate partile corpului. Ardea la propriu atunci cand l-am dat cu crema de arsuri. Decanul de varsta al grupului, un om serios care are cunostinte foarte vaste in domeniul medical si nu numai… si s-a parlit intr-o zi ca o adolescenta cu capu-n-nori. Dupa o perioda lunga de munca prea multa, aparent acum s-a relaxat prea tare 🙂
– pana acum, majoritatea covarsitoare a romanilor cu care ne-am intalnit si am vorbit pe insula sunt lucratori aici. Mi s-a parut incredibil faptul ca aproape toti erau foarte prietenosi si vorbareti. Oare daca ne intalneam cu ei in tara… erau la fel? Defecte au toate popoarele, dar aici parca nu sunt asa evidente cele care sunt atribuite poporului roman.
– vara cica aici s-ar inregistra si temperaturi de 50 de grade la soare. Acum inteleg de ce “everybody has a car in Cyprus“.
– de ce in Creta, Rodos si Cipru costa 1 sezlong + 1 umbrela in jur de 4-5 euro/zi iar la noi la mare costa 30-50 lei? De ce accepta romanii sa plateasca preturile astea… nu inteleg.
– de ce aici e plin de toalete publice GRATUITE cu hartie igienica, apa si sapun iar la noi ti se cer bani ca sa folosesti cate o darapanatura de veceu unde te speli cu… nisip?
– in Cipru, teoretic sunt considerate zile libere Vinerea Mare + Luni si Marti de dupa Paste. De Craciun ei au liber pe 24, 25, 26 (si 27, daca am inteles bine). Pe de alta parte, majoritatea lucratorilor nu isi iau concediu decat in noiembrie-februarie, pentru ca in restul anului “e de munca”. Avantaje si dezavantaje…

 

This slideshow requires JavaScript.

Astazi a fost o zi in care mi s-a confirmat inca o data ca, oricat de departe de Romania ai merge, oricand poti avea probleme din cauza unor alti romani tampiti.
Ma rog, n-are sens sa ma plang acum de toate prostiile, dar e dezamagitor sa te lovesti de romanisme cand nu te astepti.

Revenind la stagiul meu de practica, astazi a fost o zi interesanta.
Am stat ceva vreme intr-un laborator de analize. Cei 2 anagajati de-acolo ne-au raspuns cu rabdare la toate intrebarile noastre, oricat de stupide sau alambicate erau.
Ne-au aratat cum pregatesc ei toate analizele, cum ajung din mostre de urina, sange sau fecale – un buletin de analize.

A fost interesant sa aflu ca ei fac si analiza apei de la restaurante/hoteluri de pe aici, pentru a verifica daca este buna de folosit pentru clienti. Idee buna de afacere secundara pentru un laborator. 🙂

Dupa o vreme de explicatii, uitat prin softurile analizoarelor si chiar uitat printr-un microscop optic (la o mostra), a venit si un pacient cu o mostra de urina. Mare bucurie pe capul nostru.
Mi s-a parut interesant faptul ca au ajuns total dependenti de instrumente. Aparatura face toate calculele, totul este aproape independent de aportul uman. Sigur, se elimina eroarea umana, dar ce faci cand ai eroare de masina (software sau hardware)? Asta ca sa nu vorbesc de faptul ca anumite teste au din start o anumita acuratete, care nu e nici macar 99%. De aici rezultatele fals-pozitive sau fals-negative.
Aici ar trebui sa mai citesc cate ceva, trebuie sa existe o explicatie mai stiintifica.

In afara de asta am mai avut o discutie interesanta (mai lunga) cu medicul nefrolog bulgar bucuros-de-oaspeti. E dispus sa raspunda la orice intrebare despre nefrologie. Pare genul de om caruia ii place sa se auda vorbind – daca interlocutorul pare sa-i acorde foarte mult respect (pe langa atentie). Un pic narcisist, dar ce conteaza, mi-a dat destul de multe subiecte de aprofundat. Si pare sa stie multa meserie.

Am mai fost si in sectia de ATI, unde mi-am notat o lista foarte lunga de medicamente, cu 2 scopuri: vreau sa le compar cu ce gasim la ATI la noi si vreau sa-mi fac pana la sfarsitul scolii o lista cu medicamente folosite in fiecare sectie. Cu substanta activa, grupul de medicamente din care face parte, farmacologie si atentionari/interactiuni. Proiect de durata. 🙂

In rest, am avut la dispozitie 2 maini-de-manechin (din plastic, cu niste tuburi pe post de vene), pe care le-am intepat in toate felurile posibile (cu seringa sau pentru a monta branule). O treaba foarte simpla, dar care la noi in scoala NU se face (decat in cazuri rare – eu n-am lucrat pe manechin inca). Asta desi exista asa ceva si la noi.
Eh, cui ii pasa ca un procent insemnat dintre absolventii scolii noastre termina fara sa fi facut o injectie sau sa fi montat o branula in 3 ani de zile. “O sa invete pe pacient, in spital“. O absurditate.

Oricum, a ramas ca vom pune mana de la mana cand ne intoarcem si vom cauta o mana din asta pe net, sa vedem daca ne putem cumpara in grup. In afara de un pacient dispus sa fie intepat peste tot sau un cadavru, e cel mai bun lucru pentru a invata. 🙂

Colegii si-au mai facut si EKG-uri si si-au luat tensiunea pana le-au iesit ochii din cap. E trist sa vezi ca si alti elevi (teoretic) buni ai scolii au avut la fel de putine oportunitati ca si mine sa faca niste proceduri de baza pentru un asistent medical, asta dupa 1 an si jumatate de practica prin spitale. Speram sa fiu eu singurul cu putina experienta si ceilalti sa fie toti experti.
Macar situatia se va schimba in bine, dupa perioada asta de practica.

In rest, am avut si 2 ore libere ca sa ajung la plaja. Intr-o parte cu nisip, de data asta. Deci mi-am udat un pic picioarele (apa era cam rece) si am stat cu fundu-n nisip. Si am pozat flori si barci.
Kali nichta.

This slideshow requires JavaScript.