Un serial nou (The Expanse) si o serie de carti pe care e bazat

In 2011 foarte putini romani auzisera de seria lui George R. R. Martin “A Song of Ice and Fire“. Apoi HBO a inceput sa-si faca reclama noii serii TV bazate pe ea (ceea ce acum toata lumea cunoaste drept “Game of Thrones“). Prin ianuarie 2011 au lansat si un preview cu primele 15 minute din serial. Mi-a placut atat de mult incat am cumparat primele 4 volume (din seria care va avea 7 carti) a doua zi dupa ce am vazut acele 15 minute.

Cand au lansat serialul (in aprilie), deja ma uitam zambitor si cu complicitate la cei care abia citeau primele volume. Si ma manca limba sa le spun “mori toti, ba, nu mai citi, toate personajele care iti plac vor muri, mama lui de George RR“.

Ei bine, ceva asemanator s-a intamplat cand am vazut primul episod din The Expanse. Desi trailerul nu are nimic exceptional, primul episod mi-a placut suficient de mult incat sa vreau sa citesc cartile.

De ce introducerea asta? Pentru ca seria “The Expanse” (care se pare ca va avea 9 carti) e scrisa sub un pseudonim (comun, James S. A. Corey) de 2 scriitori, iar unul dintre ei chiar a colaborat cu George R. R. Martin pentru cateva proiecte.

Si pentru ca intro-ul seamana cu cel de la GoT:

Si pentru ca este foarte asemanator in intriga cu GoT, desi se petrece in spatiu (deci in viitor): mai multe factiuni se lupta pentru suprematie intr-o lume in care omenirea s-a extins pana la marginile sistemului solar si se pregateste sa il si paraseasca.

Pamantul (condus de UN) are 20 de miliarde de locuitori si a colonizat Luna. Marte, desi colonizat de oameni, a dezvoltat un fel de identitate proprie printre locuitorii sai (cam 4 miliarde), si incearca din toate puterile sa teraformeze planeta rosie. Mai multe luni ale altor planete din sistemul solar sunt colonizate (cu populatii de la cateva zeci de mii la cateva zeci de milioane de locuitoi). Si mai exista si centura de sateliti, populata de cateva zeci de milioane (sau mai multi) locuitori, care sunt periferia umanitatii (la propriu si la figurat) si care se lupta sa obtina independenta fata de planetele mai apropiate de Soare.

La asta se adauga corporatii interplanetare, pirati spatiali, mici comercianti si transportatori de diferite materiale si avem o lume foarte diversa. Tehnologia este “avansata”, dar in afara de un mod de transport oarecum SF (motor cu “fuziune”), totul este destul de credibil – nu avem tot felul de tehnologii inventate sau care ignora regulile simple ale fizicii (gen “teleportoare” sau “warp drive” sau “fazere” etc.).

Ei bine, in acest viitor oarecum plauzibil apare o noua entitate, extraterestra, care poate fi foarte amenintatoare pentru rasa umana. Si nimic nu mai ramane la fel. šŸ™‚

Avem trei planuri ale actiunii: pe Pamant, unde un reprezentant al UN face tot posibilul sa evite un razboi intre oameni, pe Ceres (un satelit al planetei Neptun) – unde un ofiter de politie lipsit de scrupule este implicat fara sa vrea in cautarea fiicei unui mare proprietar de corporatie pamanteana si in spatiu, unde echipajul (supravietuitor al) unei nave de transport este implicat in confruntari din ce in ce mai grave, fara sa caute (mai) deloc pericolul. Totul sub amenintarea unui dusman necunoscut.

Serialul e interesant (primele 2 episoade sunt ok, al treilea e cam plictisitor, al 4-lea e foarte tare – apoi ramane oarecum constant ok), dar se misca destul de incet. E destul de dificil sa comprime toate firele povestii in 50 de minute de ecran, o problema de care se loveste si GoT.

Pe scurt, pentru cine cauta un serial “SF in spatiu” destul de interesant (ceva ce n-a mai prea aparut de minim 10 ani), “The Expanse” ar putea fi interesant.

Pentru cine vrea sa citeasca o serie de carti SF pe tema de mai sus – si ii place sa aiba o poveste care se intinde pe mai multe volume, seria The Expanse ar fi de citit.

Pana acum am citit primele doua volume (Leviathan Wakes si Caliban’s War) si am inceput volumul 3 (Abbadon’s Gate) (din 5 aparute).

leviathan wakes

Ca (aproape) intotdeauna, cartile sunt mult mai bune decat ecranizarea lor. Fiecare volum urmareste cateva linii narative, care mai devreme sau mai tarziu se intalnesc si ajung la un punct culminant. Fiecare volum are un pericol principal major, dar si niste jucatori din umbra, care nu sunt 100% dezvaluiti (sau agenda lor ascunsa), ceea ce duce mai departe povestea de la o carte la alta.

Fiecare volum incepe oarecum mai incet, ne prezinta pe larg jucatorii si zona de desfasurare a evenimentelor in primele capitole, dar prinde viteza pe parcurs si te tine cu sufletul la gura cam dupa ce trece de 50-60% (deh, atunci cand citesti o carte electronic, tot timpul stii progresul tau in procente).

Mie mi-au placut cartile nu numai pentru faptul ca sunt captivante ci si pentru ca personajele sunt destul de credibile si iti doresti sa-ti pese de ele. Si nu avem multe zeci de pagini care par ca au fost scrise doar pentru ca autorul sa trimita la tipar un manuscris mai voluminos, pentru a putea cere bani mai multi pentru o poveste nu foarte lunga.

E adevarat, are si parti deranjante: personajele negative sunt enervant de putin conturate si afli detalii foarte putine despre ceea ce ii maneaza pe ei in actiunile lor.

Si, la fel ca in Game of Thrones, prea se omoara cu drag si spor oamenii intre ei atunci cand stiu ca exista o amenintare foarte mare “la doi pasi”. Inteleg ca nu poti sa introduci in poveste o factiune care este suficient de puternica sa dea totul peste cap – atunci nu ai mai avea o poveste. Dar nici sa nu pastrezi la nesfarsit o amenintare vaga, doar pentru a putea scrie si vinde cat mai multe carti.

Oricum, o lectura interesanta. Daca esti fan al genului.

 

Si s-a terminat luna ianuarie si am citit 4 carti. In ritmul asta, o sa ajung la 48 de carti pe an. Ha. Poate chiar o sa-mi indeplinesc promisiunea de an nou (minim 30 de carti citite in 2016). šŸ™‚ Pentru mine cititul e o metoda ideala de-a uita cu totul de oboseala de la munca sau de incarcatura emotionala/psihica de acolo. De aici si sporul in a citi.

“Soumission” de Michel Houellebecq – un viitor posibil?

Presupun ca toata lumea tine minte atacul asupra saptamanalului de satira frantuzesc “Charlie Hebdo” de acum un an si cateva zile. Fix in ziua atacului,Ā printr-o coincidenta macabra, aparea Soumission, carte parodiata de saptamanalul francez rapid pe coperta:

Charlie-Hebdo-236x300

Apoi niste idioti au intrat cu arme de asalt in redactia respectiva si au deschis focul si cartea a devenit instant un bestseller.

O luasem de mai multa vreme, dar mi-am facut timp s-o citesc fix la inceputul anului asta. Din coincidenta – am mers si cu avionul si mai faceam si zilnic 1 drum de 30 de minute cu bus-ul, deci timp suficient pentru a citi cateva sute de pagini.

Cartea este oarecum impartita in 3 parti. Personajul-povestitor este un proaspat doctor in Soumissionliteratura franceza, expert in Joris-Karl Huysmans, care urca incet pe scara ierarhica a educatiei universitare frantuzesti. Concomitent cu inceata sa evolutie profesionala, Franta se apropie din ce in ce mai mult de un Islam politizat, dezamagita de anii de socialism sau guvernare de dreapta care nu au dus nicaieri.

De ce 3 parti?

Pentru ca avem planul prezentului povestitorului, un personaj anost, lipsit de carisma, opinii politice sau credinte religioase, care nu-si gaseste locul intr-o societate in care (aparent) majoritatea compatriotilor sai sunt la fel de anosti si lipsiti de convingeri politice sau religioase. Incapabil sa pastreze o relatie, incapabil sa se hotarasca ce vrea, incapabil sa iubeasca pe cineva, avand doar o singura “performanta” intelectuala: studiul unui autor francez de mult mort.

Apoi avem planul trecutului lui Huysmans, pe care povestitorul nostru il urmeaza oarecum in evolutia sa profesionala si spirituala. Desi exista oarecare paralele intre cele 2 vieti, a autorului din secolul XIX si a epigonului sau care nu e capabil sa scrie ceva ci doar sa cerceteze si sa scrie despre opera idolului. Legatura intre cele doua planuri e facuta de nemultumirea celor doi fata de involutia si decadenta societatilor in care traiau – desi, dpdv economic si social fiecare putea considera ca traieste in apogeul civilizatiei franceze.

Cele 2 planuri se intrepatrund cu realitatea politica, sociala si religioasa a unei Frante care este demoralizata si amortita de decenii de alternare la guvernare a acelorasi doua partide (unul de dreapta, unul de stanga), care culmineaza cu 2 (!) mandate ale lui Francois Hollande. Un presedinte a carui singura “calitate” pare sa fie (in opinia scriitorului si nu numai) faptul ca este singura alternativa cat de cat rationala, in ochii alegatorilor deziluzionati, la extremism sau capitalism corupt (de parca socialismul frantuzesc este altceva decat capitalism corupt).

Autorul propune ca viitor probabil o impartire a vietii politice in extremisti de dreapta (Frontul National al lui Le Pen – fiica), putine procente pentru partidele de dreapta/stanga actuale si emergenta unui Partid Islamist Moderat, care propune un candidat carismatic la alegerile prezidentiale din 2022.

Fara sa povestesc toata cartea, autorul ofera mai multe indicii despre cum poate ajunge Franta, cu o populatie mare musulmana, dar care se estimeaza ca NU va ajunge pana in 2050 sa depaseasca nici 10% din total, sa fie guvernata de un partid islamist.

Multe dintre motivele prezentate in carte sunt plauzibile: o populatie majoritar atee sau laicizata este mai putin coeziva fata de una care este legata de o credinta unica, esecul politicilor sociale, statul incompetent, cedarea anumitor puteri unor interese comerciale, egoismul si egocentrismul unei populatii care nu mai crede in planuri mari si deziluziile repetate cu niste politicieni duplicitari, anosti si mincinosi.

Problema acestei realitati posibile (dar putin plauzibile) este ca autorul presupune ca un grup divers etnic (emigrantii musulmani) poate strange o putere politica mult mai mare decat marimea sa reala, ca partea radicala (de dreapta) a populatiei va accepta asta cu mainile in san si ca, ulterior, majoritatea populatiei va accepta un set de schimbari incrementale in legi si realitate care vor schimba Europa unita intr-un mare stat islamic. Posibil, dar implauzibil.

Oricum ar fi, cartea e foarte interesanta. Ca opera de fictiune, este captivanta (daca ignoram paragrafele prea lungi despre viata si opera lui Huysmans sau esecurile romantice si sexuale mult prea multe ale povestitorului).

Merita citita, mai ales daca vrei sa-ti mai improspatezi cunostintele de franceza (nu exista traducere in romana iar cea in engleza era mai dificil de procurat anul trecut – ceva ce cred ca s-a schimbat intre timp).

2 carti hard-SF pentru zile friguroase

Mi-am facut un mic calcul cu cate carti am citit in 2015. Mi-au iesit undeva spre 15 (cu tot cu astea 2). Pentru ca e momentul propice pentru asa ceva, ca promisiune personala pentru 2016 vreau sa depasesc 30. Daca iau in calcul timpul petrecut citind cursuri de anul trecut si il convertesc in “timp pentru carti”, cred ca as fi putut trece de 20. Deci nu ar fi deloc imposibil.

Sa revin. La Hard-SF intra cartile in care autorii nu arunca cu lasere, fazere, torpile cu fotoni, teleportoare, hyperdrive, midichlorieni ( šŸ™‚ ) si alte nebunii care fac deliciul maselor. Totul se petrece intr-un viitor plauzibil, in care evolutia tehnologica continua, dar nu ajungi de la smartphone la teleportoare in cateva generatii si regulile fizicii sunt respectate cat de cat (deci nu avem transport mai rapid ca lumina sau dispozitive de “cloaking“). Cel mai recent exemplu din categoria asta ar fi The Martian, ecranizat intr-un film destul de reusit cu Mark Wahlberg Matt Damon anul trecut.

Mi-a placut The Martian din acelasi motiv pentru care acum 10 ani mi-a placut trilogia Marte a lui K.S. Robinson: incearca sa prezinte un viitor cat mai plauzibil, fara tehnologii imposibile, fara sa introduca prea multe momente in intriga cand totul merge mai departe doar multumita unor interventii majore – ceea ce am numi Deus ex machina. Deci era normal sa fiu interesat de noua carte a lui K. S. Robinson:

Aurora

Povestea e simpla: tehnologia oamenilor evolueaza in urmatoarele secole pana cand pot coloniza partial mai multi asteroizi si cateva luni din sistemul solar si incep terraformarea lui Marte. Aici intervine o mica referinta amuzanta la faptul ca propria sa trilogie (Marte) era implauzibila: oamenii nu pot teraforma Marte atat de repede precum se presupunea in anii ’90 din cauza ca (intre timp) s-a descoperit ca planeta Marte este acoperita cu perclorati (diverse saruri de ClO4), care sunt extrem de toxici pentru oameni. Plus, lipsa de azot din atmosfera lui Marte este o problema greu de rezolvat, chiar si pentru oamenii “din viitor”.

Aurora Kim-Stanley-Robinson

Pasul urmator pentru oameni este sa priveasca spre stele. Au suficiente resurse pentru a construi o nava-generationala pe care s-o trimita catre sistemul solar Cetus – cu steaua asemanatoare cu Soarele nostru (Tau Ceti), situat la aproximativ 12 ani-lumina de Pamant. Distanta este foarte mare, ceea ce inseamna ca, in ciuda evolutiei tehnologiei, calatoria va dura aproximativ 170 de ani. Aici intervine aspectul de “nava-generationala”. Aproximativ 3 generatii de astronauti vor trai si vor muri in nava pana vor ajunge la destinatie – unul dintre satelitii a doua planete din Cetus, sateliti care au fost declarati suficient de asemanatori cu Pamantul pentru a suporta viata.

Toata cartea este povestita de catre Calculatorul-Inteligenta artficiala al navei. Ceea ce este oarecum nou si ofera o perspectiva interesanta in derularea povestirii (inteligenta artificiala nu imbatraneste, dar evolueaza).

Fara a strica prea mult din poveste, pot sa spun ca romanul e impartit in trei parti: incetinirea navei si sosirea la Aurora (primul satelit locuibil din Cetus), incercarea de teraformare odata ajunsi acolo si, apoi, intoarcerea catre Pamant a unei parti din astronautii ramasi. Fiecare parte are de invins probleme diferite.

Cu exceptia finalului, care e un pic prea hippie pentru gustul meu – si care imi da un sens de deja-vu cu Marte Verde – cartea a fost excelenta si m-a tinut in priza constant.
Mi-a placut mult si faptul ca a prezentat intr-un mod oarecum nou problemele transportului interstelar si ale explorarii spatiale si a teraformarii altor planete.

Singura mea problema a fost cu felul in care se oboseste sa construiasca conceptul de inteligenta artificiala pentru a ii da apoi un final foarte dezamagitor.

Si a doua carte:

SevenEves, de Neal Stephenson

Premiza acestei carti este interesanta: un eveniment neexplicat (cam singurul din roman) distruge Luna intr-un viitor foarte apropiat, fragmentand-o in 7 bucati. Dupa o perioada scurta de euforie, toata lumea realizeaza ca asta se va termina foarte rau pentru rasa umana si intregul Pamant isi pune resursele la comun pentru a pune in miscare un plan care va asigura supravietuirea rasei umane.

Seven Eves Neal Stephenson

Fara spoilere, planul e un pic neasteptat: pe scheletul statiei spatiale internationale din ziua de azi (ISS) se construieste o baza un pic mai mare, de care se conecteaza mai multe mici “Arce” spatiale (in esenta, cilindri relativ mici cu sisteme de pastrare a vietii, capacitate de crestere de alimente si stocare de apa si mici mijloace de propulsie) in care un numar limitat de oameni, alesi din toate tarile lumii, vor pastra in viata rasa umana pana cand Pamantul va fi repopulabil.

Spoilere mici de-aici inainte: cartea e impartita in 3 parti. Prima (si cam cea mai lunga) descrie raspunsul oamenilor la catastrofa care va urma. A doua (si cea mai enervanta) descrie felul in care ramasitele rasei umane supravietuiesc in primii ani dupa distrugerea Pamantului de bombardamentul de meteoriti rezultat din distrugerea sistematica a Lunei. A treia (cea mai lenta) prezinta felul in care rasa umana isi revine peste 5000 de ani de la distrugerea planetei, fix in momentul in care au reusit sa re-teraformeze Pamantul, dupa ce au colonizat tot ce era de colonizat in ramasitele Lunii si au reusit sa opreasca “bombardamentul” cu meteoriti.

Per ansamblu, cartea ar fi fost mult mai misto daca autorul nu ar fi insistat sa descrie prea amanuntit fiecare proces si fiecare particica a fiecarui echipament folosit in incercarea oamenilor de-a ramane in viata.

Tot la nemultumiri, partea a doua se da peste cap pentru a oferi foarte multe detalii despre felul in care supravietuitorii intra in conflict unii cu altii, pentru ca apoi sa ofere un final foarte grabit pentru toate problemele de pana atunci si sa introduca premiza pentru partea a treia (si motivul pentru care cartea se numeste 7 Eve). Ca sa intelegeti frustrarea mea: e ca si cum s-ar obosi cineva ore dupa ore sa iti descrie toate lucrurile posibile, pentru ca apoi, in 60 de secunde sa iti spuna ca nu trebuie sa-ti pese de nimic din ce ti-a zis.

Cu toate ca pica si in pacatul folosirii unor clisee si momente in care intriga merge mai departe cu ajutorul unor evenimente bruste (Deus ex machina de mai devreme), cartea este fara doar si poate interesanta.

Mie mi-a placut faptul ca totul se petrece intr-un viitor care ar putea fi si maine (tehnologia din momentul zero este in mare masura cea actuala), recunoasterea puterii social media si diverse referinte la trolli on-line, bloggeri, youtuberi samd, introducerea unor personaje care sunt evident copiate dupa personalitati din prezent (cum ar fi un om de stiinta care seamana foarte mult cu Neil deGrasse Tyson, un miliardar cu implicare in constructia de rachete si minarea de asteroizi care seamana cu Elon Musk, o supravietuitoare care seamana foarte mult cu Malala) si faptul ca cel mai puternic om de pe planeta (Presedintele SUA) e o femeie.

Nu pot sa nu ma intreb daca nu ar fi fost mai buna cartea daca avea cam 100 de pagini mai putin (sau era ceva mai lunga partea din viitor).

Oricum, per total, o carte misto.

“Contele de Monte Cristo” – o carte captivanta despre o razbunare complicata

In Bucuresti, in centru, exista o librarie mica unde gasesti tot felul de carti (noi) la final de editie, vandute la preturi mult sub medie. O data la cateva luni mai intru acolo si cumpar 1-2 carti la nimereala. Ultima data am gasit “Contele de Monte Cristo” in limba engleza. Cum o ecranizare am vazut doar cand eram mic (si nu mai tineam minte mai nimic) si cartea n-am citit-o vreodata, am cumparat-o.

contele de monte cristo

870 de pagini si 117 capitole mai incolo, pot zice ca mi-a placut destul de mult cartea. In conditiile in care atunci cand eram mic eram mare fan al cartilor lui Alexandre Dumas (printre primele carti cumparate de mine cu banii mei a fost “Vicontele de Bragelonne” – pentru ca vroiam sa vad cum se termina povestea muschetarilor), ma mir ca nu am citit-o mai demult.

Povestea, pe scurt, este urmatoarea: Edmond Dantes este un tanar marinar ce pare ca va avea un viitor luminos in fata. Pe cale sa devina capitan al unui vas comercial in Franta tumultoasa a lui 1815, el este arestat si aruncat in inchisoare pe nedrept – intr-o conspiratie pusa la cale de secundul sau de pe vas (Danglars), cel care era indragostit de iubita sa (Fernand) si de vecinul sau invidios (Caderousse). Printr-o coincidenta, procurorul (Villefort) care putea sa-l elibereze alege sa-l trimita rapid la inchisoare, pentru a-si apara tatal si viitorul sau. Dantes ajunge in temuta inchisoare Chateau d’If, de unde scapa dupa 14 ani, descopera o comoara si apoi porneste intr-o calatorie fantastica de razbunare asupra celor care l-au trimis la inchisoare.

Chateau_d'If-1

Dumas reuseste sa te tina in priza destul de bine, chit ca foloseste nenumarate personaje si povesteste niste evenimente dintr-un trecut de mult uitat pentru omul modern. Detaliile despre viata din Parisul sau Roma anului 1838 par acum de-a dreptul amuzante pentru omul modern. Cu toate acestea, repet, cartea te prinde – pentru ca nu stii ce chichita a mai putut introduce autorul in povestea si-asa plina de situatii (relativ) neprevazute.

Oricum, spre deosebire de eu acum 15-20 de ani, pot spune ca stilul episodic de a scrie romanul poate deveni un pic obositor. In perioada in care Alexandre Dumas isi scria romanele care l-au facut faimos, cartile erau publicate capitol cu capitol, in “ziare” care apareau saptamanal, bilunar sau lunar. Pentru a-si pastra cititorii interesati, (aproape) fiecare capitol e o mini-povestire in sine, cu un punct culminant mai mult sau mai putin fortat. Suna cunoscut? Serialele TV “de actiune” (sau drame sau thriller sau whatever) din ziua de azi sunt construite la fel. Ai o poveste-arc “de sezon” si cate o mini-povestire pentru fiecare episod, cu cate un mini-antierou de fiecare data.

Ei bine, stilul acesta de-a povesti, combinat cu schimbarile de identitate dese ale personajului principal (Edmond Dantes) in calea sa catre razbunare duc la o oarecare oboseala sau lipsa de interes de la un moment dat. Asta combinat cu o razbunare foarte alambicata, in care eroul pare sa stie precis ce va face, doar ca este dependent prea mult de noroc, poate face mai greu de urmarit cartea, mai ales atunci cand stilul de-a scrie al lui Dumas este foarte rigid si parca un pic simplist.

Per ansamblu, o carte de citit, dar potrivita mai degraba pentru un concediu sau vacanta, cand poti sa stai s-o citesti pe toata, nu sa o lungesti pe parcursul a mai multe saptamani.

“Stone bruises” de Simon Beckett – un thriller care te prinde fara sa-ti dai seama

In vacanta mea scurta in tari calde, am gasit o carte lasata de alti turisti la hotelul unde am stat. In esenta, hotelul oferea un loc unde lumea putea sa lase altora spre citit cartile pe care le luasera doar pentru vacanta.

Dintr-o colectie de carti ori de razboi, ori de dragoste (what’s up with German people?), Stone Bruises (Der HofCurtea, in varianta tradusa in germana pe care am citit-o eu) mi-a sarit in ochi.

stone bruises

Subiectul nu e foarte complicat: Sean, un tanar englez, este pe fuga din cauze necunoscute. Undeva in sudul Frantei, in mijlocul verii, el renunta la masina sa intr-o padure si isi continua drumu pe jos. Cuprins de o teama inexplicabila atunci cand vede o masina de politie venind, patrunde pe terenul ingradit de langa strada. Acolo, nefiind atent, calca intr-o capcana veche, ruginita. Nu reuseste sa se elibereze, in ciuda tuturor sfortarilor sale, chiar cand renunta la orice speranta, este gasit de fiicele proprietarului terenului respectiv (si cel care a pus capcane ilegale acolo). Desi proprietarul este un singuratic rauvoitor, care s-a izolat voit de restul lumii si caruia nu i-ar pasa cat de putin daca Sean ar muri din cauza ranii de la picior, fiicele sale (in special cea mai in varsta) il ingrijesc pe Sean.

Apoi aflam incetul cu incetul cine este Sean si de ce fuge, pe masura ce el descopera fara sa vrea faptul ca locul unde a ajuns ascunde la randul sau niste secrete care ar fi mai bine sa stea ascunse.

Cartea nu e foarte lunga (300 si ceva de pagini) si autorul reuseste sa te tina cu sufletul la gura pana la apogeul care vine abia in ultimele 40 de pagini. Cel mai mult mi-a placut faptul ca nu m-a lasat cu un gust amar de “de asta am asteptat atata, ca sa aflu asta?”. Plus, alegerile lui Sean nu sunt din alea in care te lovesti cu palma in cap “de ce naiba a facut asta, putea atat de simplu sa stea pe loc si nu se intampla nimic“. Cu alte cuvinte, mi-a placut faptul ca intriga thriller-ului nu e fortat complicata sau prelungita, de dragul lungirii romanului.

Ca roman de citit in vacanta, a fost perfect.

Simon Beckett este autorul unei cvadrilogii de romane de succes in UK, Germania si Tarile Scandinave, al caror erou este antropologul medico-legist genial David Hunter. In Romania a aparut primul volum – Chimia mortii. Mi-a placut cum scrie englezul, cred ca o sa-i mai citesc si alte carti.

“Freakonomics” – cum poti raspunde cu instrumente economice la intrebari mai degraba sociale

freakonomics

In anii ’90, SUA se confrunta cu un val de crime violente. Numarul de omucideri crestea constant, indiferent de ce faceau autoritatile. Nenumarati “experti” prognozau un viitor sumbru, in care numarul de omucideri ar fi crescut cu 100% pana la 200% pana in anii 2000.Ā Apocalipsa era aproape!

Atata doar ca asta NUĀ s-a intamplat! In loc sa creasca anual, numarul de crime a inceput sa scada si continua sa scada pana in ziua de azi. Dupa un maxim atins in 1992 (757.7 crime violente la 100.000 locuitori), numarul de crime violente a scazut pana la nivelul din 1970 (386,9 crime violente/100.000 locuitoriĀ in 2012). Aceiasi experti care in 1990 prevesteau sfarsitul au iesit acum cu teorii despre “ce s-a intamplat”. Dintre teoriile plauzibile avem: cresterea numarului de politisti, cresterea numarului de criminali incarcerati si inasprirea pedepselor (comparativ cu anii mai blanzi ’70) si imbatranirea populatiei/schimbarea demografica, coroborata cu o economie de boom, care a oferit joburi multe populatiei.

Aici intra in joc teoria autorului cartii, care spune ca, dupa un faimos proces din 1973, care a legalizat avortul la nivelul intregii tari (Roe v. Wade), numarul de avorturi a crescut vertiginos in anii ’70 si ’80, stabilizandu-se la nivelul anilor ’90. Studiind datele demografice ale persoanelor care au facut un avort legal dupa acest moment, se observa ca aproximativ 800.000 de copii provenind majoritar din familii cu situatie materiala precara, cu un singur parinte, din familii in care parintii aveau un nivel al educatiei precar samd. Nu trebuie sa fii economist sa te gandesti ca acesti copii erau fix printre cei predispusi in a deveni criminali la varste de 14-20 de ani. Printr-un act de interventie externa (“eliminarea” lor cu totul din “marea” de posibili criminali) se poate explica (o parte din) scaderea dramatica a ratei criminalitatii violente din SUA.

Evident, exista multi critici ai acestei teorii, unii cu argumente mai bune (dar gresite) sau mai proaste (de tipul “ad hominem” sau limitate la “teoria aceasta este cladita pe legalitatea avortului, nu sunt de acord cu avortul, deci nu sunt de acord cu teoria”).

Interesant este ca autorul foloseste chiar exemplul Decreteilor lui Ceausescu: in urma decretului prin care dictatorul interzicea avorturile s-au nascut un numar mare de copii, care s-au maturizat fix inainte de 1989. Si au avut un rol important in miscarile populare care l-au dat jos. Ma rog, apoi mentioneaza o tampenie (cum ca Ceausescu ar fi fugit cu 1 miliard de $ dupa el), dar exemplul e destul de bun.

O continuare la teoria sa ar fi daca cineva ar studia numarul de crime (violente sau nu) din Romania in anii 2000-2010. In 1990 se estimeaza ca am avut 900.000 de avorturi (un numar exagerat, in opinia mea) si numarul a ramas constant mare pana s-a stabilizat prin 2005. Tine minte cineva cat de pline erau orfelinatele in anii ’90 si numarul imens de copii (si oameni)Ā ai strazii de la inceputul anilor ’90? Sa nu-mi spuna mie cineva ca s-au imputinat doar pentru ca a inceput sa “duduie” economia tocmai in 2006.

Revenind la carte. Autorul nu este un economist in domeniul strict al cuvantului. Nu va discuta la nesfarsit despre politica monetaraĀ siĀ macroeconomie (a la Paul Krugman). Pur si simplu isi pune niste intrebari cu o oarecare valoare sociala (sau nu) si incearca sa le explice cu ajutorul statisticii sau a altor unelte pe care economia ti le pune la dispozitie. Numeste acest tip de economie (economics) “freakonomics“.

Astfel, in carte, el ofera raspunsuri la intrebari de genul “cum afli daca niste profesori isi ajuta elevii sa triseze la niste teste standardizate” si “cum prinzi acesti profesori trisori” (gandesti ca ei), “cum iti dai seama ca intr-o competitie sportiva e posibil sa existe rezultate trucate” (verifici date statistice pe o perioada mai lunga), “cat de profitabila e viata de traficant de droguri” (la fel ca intr-o companie capitalista, deloc profitabila pentru cei de la baza, dar foarte profitabila pentru cativa din varf), “de ce agentii imobiliari nu actioneaza tot timpul in bunul-interes al clientului lor” (motivatia lor e considerata de ei “prea mica”), “de ce triseaza sau incalca regulile/legile lumea, in general” (din cauza recompensei care depaseste pedeapsa teoretica) si la multe alte intrebari.

Editia pe care am citit-o Ā eu avea si cateva articole de pe blogul Freakonomics sau cateva articole printate in ziare, care completau imaginea generala de colectie de idei a cartii.

Per ansamblu, o lectura usoara si foarte interesanta, daca esti genul de persoana care chiar isi pune intrebari despre lucrurile care se intampla in jurul sau. Exista si o continuare, pe care urmeaza s-o citesc, disponibila si tradusa in limba romana “Superfreakonomics: Incalzirea globala, Patriotismul prostituatelor si motivele pentru care teroristii-kamikaze ar trebui sa-si faca asigurari de viata

P.S. Eeeeh, ce bine e sa nu mai ai examene, cand citesti o carte nu te mai simti vinovat ca nu inveti šŸ™‚

intrebari

“Cum murim” – de Sherwin Nuland

Denumirea completa este “Cum murim: Reflectii pe tema ultimului capitol al vietii”.

Cati s-au intrebat, oare, daca ceea ce considerau parintii nostri a fi “moarte de batranete” astazi ar duce la o internareĀ in spital, urmata de zile sau saptamani de tratament cu aceeasi finalitate: moartea?how we die

Sherwin B. NulandĀ era un profesor de chirurgie la Scoala de Medicina a Universitatii Yale (si un chirurg de succes in SUA). A mai publicat o serie de carti cu subiect medical (cel putin una dintre ele e pe lista mea “de citit”) si a scris pentru diferite publicatii din SUA. Romanii ar trebui sa fi auzit de fiica sa, Victoria Nuland, Secretar de Stat adjunct pentru Afacerile Europene si Eurasiatice in USDoS, un critic al coruptiei de la noi.

Cartea nu se vrea un tratat de medicina si nici vreun romanĀ siĀ este scrisa ostentativ pentruĀ publicul larg. De exemplu, in cateva capitole discuta despre cancer. Descrierea bolilor numite generic “cancer” este foarte pe intelesul omului normal,Ā autorul se fereste cu succes sa foloseasca termeni prea complicati sau care ar necesita explicatii prea lungi pentru majoritatea cititorilor. Pentru cine vrea mai mult pe tema cancerului, recomand cu draga inima The Emperor of all Maladies.

Pe scurt: cartea isi propune sa prezinte cele 6 dintre cele mai intalnite cauze ale mortii (cel putin in SUA anilor ’90): infarctul miocardic, accidentul vascular cerebral, maladia Alzheimer pneumonia, SIDA si cancerul. La acestea adauga si cateva informatii despre infectii, traumatisme si ceea ce se intampla in corpul pacientului internat pentru o perioada indelungata.

Incepand cu descrierea foarte vie a primei morti (cu cauza cardiaca) la care a participat, autorul ne poarta prin cele 6 patologii destul de interesant. Reuseste sa imbine cateva informatii clare despre cauzele si evolutia bolii cu cateva cazuri intalnite in cariera sa.

Partea cea mai interesanta nu vine neaparat din felul in care reuseste sa explice pe interesul oricui bolile care duc la moartea majoritatii oamenilor ciĀ faptul ca incearca sa arate problemele de etica cu care se confrunta personalul medical (si in special medicii) in fiecare zi: cum ii spui unui pacient/familiei sale diagnosticul – cand stii ca este unul trist; cum ii pastrezi speranta unui pacient fara sa ii dai sperante desarte; cand e momentul sa-i comunici ca tratamentul medical e posibil sa faca mai mult rau decat bine de la acest punct incolo; cum te fortezi sa fii realist in ceea ce comunici pacientului, in conditiile in care toata viata ta tu esti conditionat sa speri la (si sa crezi in) rezultatul cel mai bun?

Cartea se vrea o demistificare a “mortii in spital” – care, ajutata de Hollywood, literatura si mass-media a creat o imagine idealizata si total separata de adevar. In preaĀ putine cazuri exista demnitate sau liniste sau blandete in moarte, de prea multe ori procesul este prelungit prea mult, o agonie fara iesire.

Desigur, asta nu inseamna ca trebuie sa citesti cartea si sa crezi ca medicina moderna nu face nimic pentru a imbunatati sanatatea populatiei in general (si a pacientilor spitalizati in special). Doar ca, atunci cand intelegi cu adevarat ce inseamna un infarct miocardic, un AVC, o pneumonie la un pacient in varsta, poti intelege mai bine moartea.

 

 

Cartea mi-a fost recomandata de un cititor fix acum 1 an. Multumesc din nou! šŸ™‚

Am gasit-o mai greu atunci, am inceput-o vara trecuta dar am tot lasat-o pe mai incolo, din cauza ca nu vroiam s-o citesc pe sarite.Ā Pana la urma am gasit timp pentru ea abia acum, cand, multumita unei micro-vacante am avut ceva timp la dispozitie s-o termin.

Intarzierea a fost utila, deoarece geriatrie noi studiem in semestrul 2 al anului 3, deci informatiile din carte imi sunt de un anumit ajutor.