Cine sa schimbe Romania?

Din avalansa de stiri, opinii, injuraturi, glume si indemnuri la protest din ultimele zile mi-a atras atentia un post al unui anonim de pe facebook, mult-shareuit si mult-likeuit. Merita citit, poate te face sa gandesti un pic…

Concluzia lui:

Screen shot 2015-11-05 at 10.21.03 AM

Cine s-a gandit in ultimele zile de revolta mult-asteptata la ce presupune o schimbare?

Cine s-a gandit ca totul incepe de la el, nu de la altii?

Cine s-a gandit ca toti politicienii si functionarii publici si micii si marii patroni care au permis ultima tragedie nu sunt cu (aproape) nimic diferiti fata de el/ea? Nu sunt tot romani?

Cine s-a gandit ca nu e vina rusilor, americanilor, masonilor, evreilor, nemtilor, rasistilor europeni, capitalistilor exploatatori sau a mai stiu eu cine e tinta preferata pentru aruncarea vinei pentru starea in care e Romania?

Cine s-a gandit ca cu fiecare lege pe care o incalca el, e partas la sistemul general de lipsa de respect fata de reguli si legi care formeaza (in esenta) un stat modern, civilizat si democratic?

Cine n-a dat niciodata spaga pentru a rezolva o hartie, un permis, o adeverinta, o nota, o amenda ceva? Pentru ca, nu-i asa, nu se poate altfel?

Cine n-a aparat aiurea cate un comportament din asta (vezi exemplul din ultimele zile, cu apararea sarmanului patron de club care “n-a stiut, saracul”), pentru ca nu se poate altfel?

Cine n-a calcat pe colegii lui de munca pentru a promova, pentru ca “doar asa se poate avansa”?

Cine nu s-a enervat in trafic cand altii fac unele si altele, dar a ramas tacut atunci cand a circulat cu 30-40 kmh peste limita admisa, a trecut pe rosu, a parcat dublu sau triplu pentru ca “ma grabesc si nu se poate altfel“?

Cine nu a acceptat sa fie platit la negru sau prin orice artificiu financiar care presupune taxe mai mici si bani mai multi pentru el, dar apoi s-a dus la spital si a cerut sa fie tratat cum trebuie “finca-s bani” (sic), pentru ca, nu-i asa, el/ea plateste taxe (la minimul pe economie) de zeci de ani?

Cine nu a facut NICIODATA nimic mai mult decat teoretic ar trebui sa faca, pentru ca, nu-i asa, NU E TREABA LUI?

Cine n-a votat in viata lui, pentru ca, nu-i asa, “ma piș pe el de vot” si oricum “toți sunt hoți“, dar apoi s-a lamentat ca e condus de “cei pe care i-ați ales voi, nu eu“?

Cine nu s-a interesat niciodata de politica, de felul in care e condusa tara, nu stie cine e primar, presedinte sau orice, dar tot timpul zice “domne’, ce țară de căcat“?

Cine vede doar furturile si hotiile altora, dar uita de faptul ca si el/ea ar face (sau deja o face) cam la fel in pozitia de putere pe care o obtin alti romani?

Si acum vin si eu si ma intreb:

cine sa schimbe Romania?

Advertisements

Un articol (din “Dilema veche”) despre recuperarea post-AVC din perspectiva familiei

Articol (si) despre realitatile triste ale medicinei in Romania.

Mi l-a aratat sotia, stiind ca am si facut practica intr-una din sectiile pe care le mentioneaza autorul. Sunt multe momente in care te simti neputincios in medicina moderna, dar in fata unui pacient care a suferit un AVC si a supravietuit, oricat de mult ai sti ca exista sperante, ca se poate imbunatati situatia sa foarte mult cu perseverenta si vointa a pacientului si a familiei… tot esti cuprins de niste simtamite foarte greu de descris.

In 3 ani, am facut practica in 2 sectii diferite de Neurologie si intr-una de Terapie Intensiva Neurologica. Mi-a fost foarte greu sa ma pun in pielea asistentilor si asistentelor (sau a doctorilor, infirmierelor samd) care lucreaza acolo. Si de fiecare data cand vedeam ca nu sunt deloc asa duri cum par si ca mai au momente in care starea unui pacient ii intristeaza pana la lacrimi, ma gandeam ca n-as vrea sa fiu in situatia lor. Si ca am tot respectul din lume pentru (majoritatea dintre) ei.

Nu pot sa citesc articolul fara sa ma intreb oare cat de multe lucruri avea de facut medicul rezident la care se refera. Si sa nu uit ca m-am gasit de mai multe ori in situatia sa spun eu rudelor sau pacientilor care asteptau ceva, orice, pe hol “mai asteptati un pic, domnul/doamna doctor va va vedea imediat” si ca m-am simtit ca un gunoi pentru ca stiam ca vor mai astepta mult sau foarte mult – in picioare, pe holuri aglomerate, prost luminate si asa mai departe.

Pe de alta parte, stiu ca, de cele mai multe ori, cand i se spune unui pacient sa astepte – asta e din cauza ca sunt alte nenumarate alte lucruri de facut si prioritizarea este dificila.

Destule opinii personale. Articolul Merita citit.

Recuperarea mamei s-a asemănat creşterii unui copil. De altfel, în cele şase luni de stat la pat a slăbit 40 de kilograme. I-am cumpărat alte haine. Pamperşi. Rolurile s-au inversat şi am repetat în oglindă gesturile pe care ea le făcuse odată cu mine. A trebuit s-o învăţăm din nou să-şi ţină capul drept, să mestece mîncarea solidă, să-şi folosească mîna stîngă (la spălat pe dinţi, de pildă), să facă primii paşi cu un picior moale. Înainte s-o ajutăm să rostească primele cuvinte şi să-i reconstruim memoria povestindu-i şi explicîndu-i fotografiile familiei, a trebui s-o învăţăm gesturi şi sunete prin care să ne anunţe că îi e sete sau că vrea la toaletă.

Si familia trebuie felicitata si admirata pentru rabdare si dragoste – pentru ca, de prea multe ori, asa cum observa si autorul, primul lucru care dispare dupa ce un pacient face un AVC (in Romania) este afectiunea familiei si prietenilor.

Transport in comun gratuit daca citesti o carte

In Cluj!

Oricine citeste o carte in mijloacele de transport in comun din Cluj in perioada 4-7 iunie 2015 circula gratuit.

carte parte

Foarte tare stirea asta.

Felicitari celor care au venit cu ideea si au reusit sa si convinga pe cine trebuie ca ar fi frumos s-o puna in practica.

Vin si eu de pe margine si intreb: daca citesc (cum fac eu) cartea de pe smartphone, se mai pune? Dar daca e vorba de un manual pentru scoala? Dar o revista groasa cu benzi desenate (pe care americanii ar numi-o graphic novel)? 🙂

Inca o campanie idioata de la BRD

Cea mai proasta banca din Romania. Am avut 1 an si 1 luna de zile un cont la ei. In viata mea n-o sa le mai dau vreun leu (de-al meu, cel putin). 🙂 Ultima lor campanie e o mare prostie

Prin “Serviciul de economisire la plata cu cardul” iti ofera posibilitatea de-a transfera intr-un cont de economii o suma de bani la fiecare plata cu cardul. Nimic inovator, nimic extraordinar. Nu inteleg cu ce vor ei sa atraga un client nou pentru a plati cam cele mai mari comisioane de pe piata, in conditiile in care nu ofera practic nici un avantaj.

Singurele elemente de atragere a atentiei sunt un cuvant tampit inventat (cumparamisirea) si un comision imens de 25 de lei (pentru un numar limitat de clienti).

NICI O INFORMATIE despre dobanda pe care o ofera in contul de economisire ales. NIMIC. Nici in reclama radio, nici in afisele din sucursale, nici in fluturasi nici pe bannerele stradale. Eu, unul, cand aud ‘hai sa economisesti la noi‘, in primul rand ma gandesc la dobanda oferita. Apoi la cat de sigura pare banca (adica nu as depune nici macar 1 leu la o banca greceasca in zilele astea, orice ar zice Isarescu sau mai stiu eu cine). Ei bine, BRD nu considera aceasta informatie drept importanta.

Daca economisesti bani la o banca, vrei sa primesti ceva in plus la suma economisita. La 3% dobanda anuala, daca scazi comisioanele lunare, comisioanele de retragere numerar, comisioanele anuale si alte comisioane, ramai cu fix nimic. Deci CE ECONOMISESTI la BRD?

Ca sa ajungi la dobanzile pe care le ofera trebuie sa scormonesti serios intr-un site in care navigarea e greoaie. Pana la urma am gasit. 3,4% sau 3,65%. ING ofera o dobanda mai buna (4%) pentru un produs mult mai eficient. Pentru sumele nou-atrase ofera o dobanda mai mare. Millenium Bank ofera o dobanda mai mare de-atat pentru un cont de economii standard. La un depozit pe termen fix ofera dobanzi si mai mari. Multe banci ofereau sau ofera niste programe prin care primesti 1-2-3% inapoi din orice plata facuta la anumiti comercianti cu cardul lor (daca primesti salariul la ei sau ceva de genul asta).

Poate de asta nu fac nici o referire la dobanzi. Nu ofera nici macar ceva comparabil cu ce e pe piata.

Problema e ca atunci cand nici nu oferi vreun avantaj real (25 lei nu inseamna nimic), ceri niste comisioane mai mari decat media pietei (care oricum e prea ridicata pentru nivelul de trai al romanilor) si oferi o dobanda sub media pietei pentru sumele economisite – in opinia mea ai un produs prost. Cine e desteptul care s-a gandit ca o sa atraga vreun client nou cu porcaria asta, nu stiu. Dar sunt sigur ca el se considera un mic geniu in marketing si banking.

Nu stiu exact cine e Agentia de Publicitate care are contul BRD acum (GMP sau Leo Burnett), dar cu siguranta n-au vreun Client service capabil sa gandeasca in termeni financiari sau dispus sa comenteze in fata clientului. Campania asta n-ar trebui sa aiba deloc succes. E un esec predeterminat. Cineva ar fi trebuit sa le spuna asta maretilor strategi economici din BRD, poate se scremeau de alta idee, mai vandabila.

Image
umitor, dar adevarat, nu iti spunem ce beneficii iti oferim

3 idei de afaceri in care n-a crezut nimeni

Sunt convins de ani buni de faptul ca grafica (2D) publicitara pe calculator va disparea in cativa ani. Si publicatiile tiparite (reviste, ziare nespecializate, brosuri samd).

Vor exista din ce in ce mai putine locuri de munca in acest domeniu, pe care se vor bate multi angajati actuali + cativa nefericiti care tocmai vor sa-si inceapa drumul profesional. Rezultatul: fara MULT noroc, ma voi trezi la 35-40 de ani cu niste skilluri profesionale inutile si cu perspective negative de-a fi din nou angajat.

Inainte sa ma hotarasc ca vreau sa ajung sa muncesc in Sanatate , am stat si m-am gandit la alte meserii in care m-as putea reprofila mai cu usurinta. Inainte de-a te reprofila, la o anumita varsta, ar trebui sa te gandesti si la a porni o afacere. Poate ai o idee stralucita si de fapt trebuie sa devii antreprenor, nu neaparat sa inveti alta meserie.Image

  1. In 2008, un fost coleg pleca la Amsterdam. Desi avea cam 5 ani vechime ca Art Director pe la cateva agentii de publicitate si la 2 reviste mari din Bucuresti (una parte a Sanoma), nu si-a gasit un job in domeniul asta acolo. Restrictiile pe piata muncii aplicate cetatenilor de mana a 2-a a UE sunt destul de dure. Asta plus faptul ca olandezii sunt destul de nationalisti atunci cand li se permite (dar de asta si-a dat seama prea tarziu) inseamna ca nici pana acum nu si-a indeplinit visul lui olandez. Planul lui era sa mearga acolo, sa stea la un cunoscut (deci chirie f. mica) si sa studieze la SAE Institute. Spera ca dupa cele 4 semestre la aia, cu noua diploma in buzunar (alaturi de licenta + masterul in Teoria Comunicarii din Ro.) sa fie demn de bagat in seama la angajare. Gresit!

Asa am aflat de SAE. Intre timp, si-au deschis un sediu si in Bucuresti. Pe vremea aia nu aveau decat vreo 6 sucursale in toata lumea. Acum au si cate 3 intr-o tara.

In 2008 am venit cu ideea mea la actualii mei patroni. Un Institut de Design care ar putea sa se laude cu angajati de prin agentii mari locale si care ar putea oferi si un parteneriat cu cativa eventuali angajatori – pentru a creste sansele de angajare. Si ei sunt de-acord ca publicitatea si grafica pe calculator mor. Cu toate acestea, din ce in ce mai multi oameni vor sa intre in acest domeniu foarte ‘la moda’. Asa iti poti refolosi oamenii valorosi pe care-i ai, transformandu-i din Creativi, Art Directori, Copywriteri in Profesori in Design si Publicitate. Daca in alte tari se pot castiga bani din asta, de ce nu s-ar putea si la noi? N-au crezut in propunerea mea, eu n-am mai insistat, totul a ramas doar o idee de-a mea.

Acum, la SAE Bucuresti costa un curs de baza pe undeva pe la 450 euro/4-8 saptamani de curs. Mai exista si Link-Academy, care cere intre 1100 si 1400 euro pentru 2 semestre. Plus o gramada de mici intreprinzatori cu scoli ‘de cartier’ care cer intre 500 si 2000 lei pentru un curs de 2-3 luni. Acuma, nu stiu eu cat de mare profit fac aceste “scoli de design”, dar cerere cu siguranta exista si e foarte posibil sa existe suficienti oameni care sa aiba si banii ceruti pentru aceste cursuri.

  1. Dintotdeauna m-a enervat faptul ca n-a existat nici un specialist caruia sa ma adresez in clasa a 11-a, a 12-a, care sa-mi spuna pentru ce meserii as fi potrivit, in functie de competentele mele si de lucrurile care-mi placeau si ma interesau.

M-am gandit la o afacere integrata, in care sa ai:

  • evaluari ale competentelor si aptitudinilor facute de un psiholog (testari de inteligenta si aptitudini exista de zeci de ani)
  • evaluari ale limbilor straine cunoscute (si a capacitatii de a invata altele)

  • testimoniale ale unor diversi profesionisti in licee. Una e sa te gandesti ‘vreau sa fiu doctor’ si alta e sa vorbesti cu un doctor de 30 de ani, care sa-ti spuna tie, un copil cu vise mari de 17-19 ani ce o sa faci de fapt in viata ta profesionala. Una e sa visezi sa devii avocat si alta e sa vorbesti de fapt cu un avocat.

  • colaborari cu diverse facultati de la noi si din strainatate, prin care poti ajuta elevii sa ajunga intr-un mediu unde sa-si intregeasca cunostintele mai bine.

M-am gandit la o combinare ONG + Firma de consultanta privata. Cu ONG-ul aduci un serviciu comunitatii, cu Consultanta obtii venituri.

M-am dus cu ideea asta la cineva din Ministerul Invatamantului. Interes 0. Posibilitati aproape 0 de a intra intr-un liceu fara 1000 de permisiuni si 10 șpăgi – PENTRU FIECARE LICEU IN PARTE. Asta in conditiile in care Statul nu trebuie sa plateasca nimic, doar sa ofere accesul unui ONG la elevi (eventual la sfarsitul orelor de curs).

In Austria, la o vizita facuta in primavara asta in Viena, am descoperit cu mirare ca afacerea cea mai in voga in momentul asta este cea de consiliere profesionala (Bildungsberatung). Reclame la TV, radio, in transportul in comun etc. Firme peste firme care se inghesuie sa te sfatuiasca ce sa faci ca sa ai o karriere.

Citez dintr-un comentariu primit la ideea mea: “nu ies bani din consiliere profesionala, asta nu e afacere“.

  1.  Ultima idee mi-a venit dupa ce am citit un articol in BI in aprilie. Bootcamp pentru pregatirea unui profesionist IT. Ok, n-o sa scoti niciodata un geniu in cateva luni. Dar daca in America se poate, s-ar putea si la noi, nu se lauda romanii ca sunt genii in informatica, nu avem peste 200.000 de angajati in industria IT (foarte bine platiti multi dintre ei)? Cu adaugiri – sa oferi certificari pentru diverse softuri/platforme sau in diverse sub-domenii (BA/BI). Pentru cei care lucreaza deja in domeniu, dar doresc sa evolueze. Colaborari cu diferite firme medii/mari, care cauta in disperare oameni cat de cat pregatiti pentru a-i angaja.

Dupa cateva discutii cu vreo 5 cunoscuti din industria IT, m-am dezumflat de tot. Daca firma ofera cursurile si plateste costurile cu examenele, romanul se școlește. Daca e vorba sa dea el bani… e mai reticent sa invete ceva, orice – mai ales daca nu are de ce.

Ori faci o facultate care e 50% inutila – si esti considerat ‘absolvent pregatit’, ori inveti de capul tau. Nimeni nu vrea sa plateasca pentru a invata, cel putin nu in domeniul asta. Cel putin asta cred fostii mei colegi de liceu, care acum au deja 7-10 ani vechime in industrie. Din cate vad eu, oferte ar fi pe piata (inclusiv Link Academy si SAE ofera asa ceva). Oare cerere chiar nu exista?

Ma rog, un mare post in care n-am zis si n-am demonstrat nimic. Doar am defulat un pic.

De ce sunt romanii altfel?

Nu, nu am descoperit vreo teorie irefutabila brusc.
Am citit o carte relativ usoara, de week-end, a unui istoric roman care se ocupa cu demistificarea istoriei – Lucian Boia.
Ofera o perspectiva foarte interesanta asupra societatii romanesti de azi, plecand de la principiul ‘prezentul e rezultatul trecutului’.
Mi-a placut faptul ca nu trage concluzii repede-repede ( cum obisnuim noi, romanii ) si incearca sa-si argumenteze ideile concret, nu prin conexiuni si nuantari mai mult sau mai putin inchipuite.
Dintre cauzele aduse de el in discutie as enumera:
– aparitia cu intarziere a micilor principate romanesti
– lipsa unei elite interesata de cultura pentru multa vreme ( de exemplu, nu avem documente scrise pe teritoriul tarii noastre pana tarziu in Evul Mediu)
– lipsa unei clase de mijloc romanesti pentru multa vreme. Orasele, atatea cate erau, aveau populatie eclectica, iar populatia cu diverse specializari/meserii/bani era predominant straina
– aparitia si perpetuarea unor complexe de inferioritate romanesti
– obisnuinta poporului de-a avea un conducator considerat puternic, care a dus lamulte derapaje de-a lungul istoriei
– pastrarea unui procent insemnat al populatiei ‘in intuneric’ de-a lungul timpului. Inca avem un numar imens de analfabeti sau semianalfabeti, ceea ce are efecte negative usor de imaginat asupra dezvoltarii noastre economice si sociale.
– perpetuarea unor mituri nationaliste in stransa legatura cu tendinta generalizata de a vedea drept mai valoros orice e strain
– lipsa efectului pozitiv al oraselor asupra dezvoltarii poporului. Distrugerea aproape totala a ‘civilizatiei rurale’, atata cata era. Nu avem nici orase nici sate in acceptiunea normala a cuvintelor. Avem o imensa mahala, guvernata de legi proprii.
– obisnuinta din vremuri stravechi cu discursul dublu. Una zicem, alta facem. ‘Ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim’. ‘Capul plecat, sabia nu-l taie’ etc.
– Obisnuinta cu furtul si bacsisul, ca metode de-a indrepta vreun rau social, real sau inchipuit.
– nu in ultimul rand, apatia romaneasca. Lipsa traditiei de a protesta.

Cel mai trist e ca prezentul pare sa nu schimbe nimic din greselile trecutului, totul e angrenat in perpetuarea starii de fapt actuale.

image

Un sfat bun, dat la momentul potrivit

Pe la sfarsitul lui 2007 castigam foarte bine. In doar 3 ani mi se triplase salariul lunar. Comparat cu primul meu salariu, pe care l-am primit in anul 1 de facultate, muncind ca portar la Flamingo Otopeni, mi se inmultise de cam 13 ori (in lei). Preturile pentru un apartament cu 2 camere crescusera in perioada 2003 – 2007 tot cam de 13 ori.

Fratele meu intentiona sa-si vanda apartamentul micut din Titan cu aproximativ 80k euro si sa-si cumpere un apartament mai mare intr-un proiect rezidential numit pompos. Era un pret ‘mic’, daca te refereai strict la valorile cu care se tranzactionau apartamente de 2 camere in perioada aia. Ma gadeam sa ma inteleg cumva cu el sa facem o ‘afacere’. Eu iau un credit, el ia banii, isi ia casa, eu cumpar casa lui, toata lumea e fericita, nu?

Toata lumea din jurul meu mentiona intr-un fel sau altul imobiliarele. “Ai vazut cu cat au mai crescut preturile?” era pe buzele tuturor. Economia duduia, Tariceanu spunea ca o sa ajungem a 7-a economie din UE in cativa ani, euro era la un nivel minim samd. Totul “țipa” a absurd. Ok, castigai 500-700-1000 euro. Dar ti se cerea sa iti faci un credit pentru o suma imensa. Nu cred ca multa lume se gandea atunci ce inseamna 60.000 – 80.000 euro. Ce inseamna aceeasi suma platita in vreo 30 de ani (pe undeva peste 200.000 euro).

Stateam eu (drept) si ma gandeam (stramb):

• suma e foarte mare, asa e

• dar salariul mi-a crescut foarte mult in ultima vreme

• daca salariul va tot creste, in 10-20 de ani o rata de 600 euro nu va mai insemna mare lucru.

• daca preturile vor continua sa creasca? Acum nu-mi permit sa cumpar un apartament, d-apoi in 10 ani de cresteri ca astea de acum

Image

• chiriile sunt mari, nu chiar cat o rata, dar daca platesti ratele la timp… te poti considera un fel de proprietar (ok, banca detine apartamentul, dar parca e altceva, nu?).

Multa prostie se invartea in capul meu.

Daca nu citeam o fraza extrem de simpla si corecta, in momentul asta as fi avut de platit o rata egala cu 90% din salariul meu lunar actual si perspective negative pe termen mediu (pierderea locului de munca, imposibilitatea de-a gasi un job platit macar cu cat castig aici samd).

Îi sfătuiesc pe toţi cei care nu au de pe acum un salariu de 3000 de euro / lună să nici nu acţioneze ca şi cum ar urma să aibă.

La cate porcarii am pe cap acum, sa stiu ca ar trebui sa traiesc cu 10% din banii pe care-i castig intr-o luna cred ca m-ar fi facut praf.

copyright imagine: www.abe.org.uk

Angajarea la romani – salariul (continuare)

Continuare de aici.

In ultimii 4 ani am fost la peste 20 de interviuri. Tot timpul m-am enervat din cauza faptului ca nu exista feedback la sfarsitul “procesului de recrutare”. Ori nu te mai contacteaza nimeni, ori primesti un mesaj tampit, copiat cuvant-cu-cuvant din vreo carte. Cel mai enervant este faptul ca nu stii precis daca cerintele tale salariale au fost prea mari sau pur si simplu nu le-a placut comportamentul tau sau fata ta.

De partea cu salariul poti scapa foarte usor: pune compania in anunt un salariu aproximativ oferit la angajare, deci potentialii angajati stiu din start daca are sens sa isi piarda vremea cu un interviu. In tarile cu apa calda (Anglia, Luxemburg, Austria, Elvetia) pe unde am mai studiat eu piata muncii si am tot rasfoit anunturi de pe portalurile de joburi, in majoritatea cazurilor de pozitii entry/mid-level stii din anunt cat ofera angajatorul. Sau stii cam cat ofera piata pentru o pozitie similara, fara sa te iei dupa informatii care pot fi alterate (portalurile de recrutare ofera niste estimari bazate pe inputul vizitatorilor – deci pot fi gresite sau invechite informatiile).

In ultima vreme s-au mai desteptat si angajatii de la noi, au inceput sa adauge si salariul oferit in anuntul de angajare. Anunturi de genul asta sau asta primesc mult mai putine aplicatii decat unul care adauga doar fraze vagi, gen “salariu motivant“. Pariu ca si ultimii ofera maximum 1500 lei/luna?

Cat despre negocieri salariale la interviu… sunt o bataie de joc. Te intreaba cat vrei tu, noteaza si cam atat. Niciodata nu vor sa-ti spuna cat ofera ei si nu exista nici un fel de negociere.

Mi se pare incredibil cat de mare este foamea din piata. Oameni care (teoretic) lucreaza de mai mult de 3 ani in domeniu se bat pentru un post in care ti se spune din start ca vei lucra 12 ore pe zi, program zi/noapte, pentru 1500 lei/luna la inceput si 2000 mai apoi.

Oare pe cati bani lucreaza oamenii astia de 3 ani de zile? Ultima data cand am avut 350 euro pe luna aveam 21 de ani. N-aveam chirie de platit, intretinerea era mult mai mica si in general costurile vietii erau mai mici acum 8 ani. Cum durerea mea traiesti in 2013 cu banii astia in Bucuresti “pe picioarele tale“?

Oferte ca aia de anul trecut (pe care am respins-o) suna a “poveste de succes” in conditiile astea. Atunci m-am dus la Editura Galenus (adica editura in-house a farmaciei CATENA) si mi-au propus mai putin decat am cerut si in alte conditii: 2800 lei LA GRI (fara carte de munca, fara contract de drepturi de autor, dar platiti pe PFA prin chitanta lunara) – adica fara nici o “plasa de siguranta” daca vor sa ma dea afara pe motiv de ‘scadere de costuri’ sau mai stiu eu ce alt motiv. Ma rog, in conditiile actuale ale pietei, suma nu e deloc mica, dar ma intreb cati oameni se gandesc la ce inseamna sa muncesti fara vreun contract de munca de orice fel. La o mica verificare, experienta mea din primii 2 ani de munca in domeniu nu poate fi probata cu nimic altceva decat cuvantul meu si eventual al fostilor angajatori – daca mai exista si au chef sa se oboseasca sa vorbeasca despre mine.

Bine, eu vorbesc aici de venituri lunare (primite mai mult sau mai putin legal de la un ‘angajator’) de 2800 de lei – in timp ce un asistent medical primeste cam 1200 lei si un doctor rezident tot cam atat (in primii ani). Toate sunt sume mici (in opinia mea), dar salariile din Sanatate sunt niste mizerii, un mod in plus de a scuipa romaneste intre ochi niste oameni care au o gramada de responsabilitati si care invata o gramada (aici ma refer la Medici) pentru a ajunge sa primeasca “salariile” astea.

De ce facem anumite lucruri doar 1 data pe an?

E foarte bizara mentalitatea colectiva romaneasca. Ok, sa nu generalizez, pentru ca nu Imagecunosc atat de multi romani din alte orase – care locuiesc in orasele lor (ca sa pot sa incerc sa trag o concluzie). Mentalitatea colectiva a bucurestenilor. Mergem 1 noapte pe an la muzee, pentru ca atunci e ‘cool’ si merge toata lumea (si e si gratis). Dar in restul timpului de ce nu merge nimeni la muzeu? N-am vazut coada la MnAR in week-enduri niciodata. La Antipa au fost cozi la deschidere, in primele week-enduri. Inca mai sunt grupuri mari in week-enduri, dar asta are legatura si cu The Human Body. In rest, la Muzeul National de Istorie sau la MnAC nu cred ca am vazut vreodata coada de orice fel (bine, la MnAC mai sunt ‘evenimente’ cu prezenta mai numeroasa, numite ‘happening-uri’ de mixul eclectic de tineri care de regula pierd vremea pe terasa MnAC si care stiu tot ce se invarte pe acolo). 

Oricum, nu inteleg de ce sa te inghesui intr-o seara sa vezi cate o expozitie pe care o poti vedea in restul timpului pentru o suma modica. Oare mentalitatea de turma de ‘uite o coada, hai sa vedem ce se da’ n-a disparut dupa atatia ani si generatii de la comunism? Dupa un mic test, as putea zice ca nu. Sambata seara ne-am oprit pe Calea Victoriei sa citim o placuta despre o casa-monument, de curiozitate. Imediat s-a strans o mica gloata in jurul nostru, citind aceeasi placuta (total neinteresanta pentru 99,99% din oameni).

 

Copyright poza: Cotidianul.ro

Viata de chirias – cautarea unei locuinte

Image
Mobila ‘clasica’ – varianta toamna ’50

Caut de vreo 3 saptamani un apartament ‘dragut’ in care sa ma mut cu chirie. Procesul asta extrem de enervant.

Romanii chiar nu stiu valoarea banilor pe care-i castiga. Atunci cand salariul mediu in Bucuresti e pe la 2000 lei, sa platesti chiria medie de 250 euro pentru 1 garsoniera si 300 euro pentru 2 camere mi se pare absurd. Cu cati bani mai poti TRAI daca mai mult de 50% din salariul tau pentru care muncesti 1 luna il cheltuiesti din prima zi a lunii, inainte sa incepi sa-ti platesti intretinere, abonamente si mancare? Bla-bla, atata este nivelul pietei, ‘decat sa-l inchiriez pe mai putin, mai bine-l tin gol’, bla-bla. Nivelul pietei e dat de prostia chiriasilor si de foamea agentilor imobiliari si nu in ultimul rand de nesimtirea proprietarilor.

Cateva aspecte care ma scot din sarite pe mine:

toti proprietarii lucreaza numai cu agentii. Unii au ajuns atat de comozi incat lasa absolut totul la alegerea agentului. Daca Gigel-Agentel nu are chef, nu vezi casa. O vezi cand vrea el, nu cand poti tu (de parca el te plateste pe tine). Daca incerci sa schimbi orele de vizionare (cine durerea mea poate pleca la 15:00 de la munca oricand?) incepe cu ‘nu sunteti o persoana serioasa, deci nu am de gand sa mai fac vreo vizionare’. Daca esti onest si ii spui ca vrei sa vezi apartamentul, se supara, de parca in fiecare zi te muti si e normal sa te hotarasti din prima vizionare a primei locatii. 50% dintre agentii imobiliari contactati au o singura fraza “mai am x vizionari azi, daca veniti cu banii, il puteti inchiria, daca nu, nu”. Statistic vorbind, e imposibil ca fix in acelasi moment in care eu imi caut un apartament sa isi caute atat de multi oameni chirie incat toate ofertele posibile din 4 cartiere diferite sa fie ‘fully booked’. Pentru niste oameni care presteaza o meserie de intermediar care poate fi ‘sarit’ usor,  majoritatea au un comportament execrabil cu cei care le platesc un comision mare. In opinia mea 125-150 euro inseamna foarte multi bani (judecand dupa salariile romanesti).

romanii isi supraapreciaza produsul pe care-l vand. Toate vagaunele care n-au mai vazut lumina soarelui de acum 60 de ani sunt ‘mobilate clasic’. Daca proprietarul s-a simtit inventiv si a cumparat 1 canapea si 2 dulapuri de la Ikea sunt ‘mobilate ultramodern’. Daca au 10 tigani (2 perechi vazute la vizionare) pe scara si intrarea se face prin ghena sunt ‘pozitionate intr-o zona linistita’. Faptul ca aceste vagauni au fost populate cu romani care si-au cheltuit banii munciti din greu pentru a sta in niste conditii neplacute spune multe despre valoarea pe care o dam banilor si caminului propriu

toti tampitii si-au spart zidurile de prin case si au facut bucatarii open-space. Dupa ce au vazut filmele americane de la inceputul anilor 90, au ajuns la concluzia ca o sufragerie mare, in care se mananca si exista si o bucatarie e tot ce si-ar putea dori analfabetul care abia are bani de-o ceapa. Asa ca avem majoritar apartamente de 2 camere cu bucatarii open-space. Ca de, nimeni nu mai gateste in ziua de azi. Cand or ajunge toti mancatorii de fast-food la 40 de ani sa aiba probleme cardiace, ulcer si tot felul de boli pe care parintii lor le aveau la 60 de ani – sa se gandeasca cu bucurie la viata ‘ca in filme’ din tineretea lor ‘zbuciumata’ cand si-au cheltuit banii cu cap si n-au mancat ceva (teoretic) mai sanatos.

 

Daca pana nu de mult ma miram cum e posibil ca o generatie intreaga de romani sa-si ipotecheze viitorul achizitionand niste apartamente minuscule pentru o gramada de bani pe care nu-i au si pe care nu i-ar strange niciodata in viata lor – dupa cautarile astea pentru un apartament m-am lamurit: nu mai vor sa stea in casa nasoala a altora si sa plateasca pentru asta, vor doar sa stea in casa lor nasoala si sa plateasca bancii pentru asta (avand falsa idee ca sunt acum ‘proprietari’).

Super tara, super locuitori.

Grija fata de pacientii grav-bolnavi

507690-404-59Grav-bolnavi sau care sunt in faze terminale ale unor boli de lunga sau scurta durata.

M-am uitat pe materiile de anul 2 si 3. Teoretic, atunci ar trebui sa ne ‘invete’ destul de multe despre pacientii aflati in aceste situatii.
Practic, din experienta mea cu un membru de familie aflat in situatia asta, pentru majoritatea asistentilor asta este ceva asa… pur teoretic, pe care parca cineva ti l-a spus la un moment dat, dar cu siguranta nu te-a interesat. Mi se pare incredibil ca la departamente de oncologie asistentele medicale se comporta cu pacientii cam cum s-ar comporta un țăran cu vitele lui. Am auzit tipete, injuraturi, jigniri (asta adaugat aglomeratiei si atmosferei proprii spitalelor din tara noastra). Multi dinte pacientii aia vor muri in curand. Dupa operatii dureroase, dupa niste tratamente cu niste chimicale care le dau peste cap tot organismul, cu efecte secundare deloc placute, cu limitari drastice in a manca niste feluri de mancare banale, toate in numele ‘insanatosirii’ pacientului.

Stau si ma gandesc: daca eu as suferi de cancer intr-o faza avansata, oare mi-as mai dori sa ma mai lupt pentru viata mea atunci cand sansele mele de supravietuire sunt minuscule si toate masurile pe care le iau pentru a lupta cu o boala mai repede ma omoara ele? Ultimele luni din viata mea pe Pamant vreau sa le petrec cu vizite regulate la doctor, cu analize saptamanale, cu tratamente administrate de niste acrituri care n-au nici cea mai mica urma de umanitate ramasa in ele?

Si de partea cealalta a ‘baricadei’. Oare eu, ca asistent medical, mai pot ramane ‘om’ dupa ce vad/tratez zilnic pacienti care urmeaza sa moara aproape sigur in curand? Nu in ultimul rand, din ce am vazut eu, cu cat inaintezi in varsta si suferi de o boala, cu atat e mai probabil sa renunti la politete in situatii banale si la stapanire de sine in situatii relativ conflictuale. Ca nu exista ‘pacient perfect’ e evident. Dar cum ‘inveti’ sa te comporti profesionist si sa-ti pastrezi sanatatea mentala (si chiar umanitatea) intr-un mediu in care zilnic vezi moarte, nervi, ura, tristete si regret?

Cum?

La naiba, sunt abia anul 1, abia am trecut prin 3 spitale (ca asistent) si-mi pun deja probleme din astea.

drepturi imagine: www.buzzle.com

Evolutia profesionala sau Angajarile la romani (I)

Sau “De ce nu cred ca voi mai evolua mai mult in meseria pe care o fac de mai mult de 8 ani

Pe parcursul vietii ‘profesionale’, omul munceste pentru a fi platit si pentru eventualele beneficii pe care le aduce statutul de angajat (asigurare de sanatate, asigurari sociale in primul rand si apoi toate prostiile materiale pe care unii angajatori le ofera pentru ‘fidelizare’). Cum de la an la an viata e mai scumpa si nevoile adultului cresc pe masura ce creste in varsta, orice angajat normal spera ca ii va creste si salariul pe masura ce acumuleaza mai multe cunostinte, vechime, responsabilitati in meseria lui.

Ca or fi si oameni care se multumesc cu putin toata viata lor si gandesc “e mai bine sa ai un salariu mic decat sa n-ai nimic” nu neg. Dar oamenii aia nu au motiv, in opinia mea, sa se planga daca nu le ajung banii pentru a-si satisface anumite pofte sau nevoi. Te multumesti din start cu putini bani, atunci indura-ti soarta!

Revenind, daca vrei sa-ti creasca salariul, ar cam trebui sa inveti sa faci lucruri noi, sa iti creasca eficienta (viteza) cu care faci lucrurile simple (vechi) si in general sa te implici in munca ta. Sau cel putin asa iti impuie capul toate site-urile de recrutare, cartile, media, anturajul etc. Realitatea e ca, cu exceptia a 2-3 categorii de angajati foarte specializati (programatori, ingineri, consultanti financiari si domenii conexe), poti sa inveti tu toate tampeniile din lumea asta, sa te implici in toate porcariile posibile, sa iti pese de produsul finit al muncii tale de nu mai poti, sa inveti o limba-doua straine in plus, salariul in cel mai bun caz nu-ti scade. Sau daca-ti creste, creste cu cateva procente minuscule anual (daca ai noroc).

Negocierile salariale se fac in ultima vreme numai pe principiul “nu-ti place salariul de aici, pleaca, gasesc altul imediat care va primi MAI PUTIN”. Atunci pui mana si cauti. Site-uri de recrutare, cunoscuti, rude, oriunde poti gasi un job la care sa te pricepi si de unde sa speri ca vei primi mai multi bani pentru ceea ce stii sa faci foarte bine si unde vechimea si experienta ta sa fie respectate.

In domeniul meu, grafica pe calculator, salarii mari se ofera doar persoanelor foarte creative. Nu conteaza ca ei nu prea accepta sa faca si treaba mai exacta pe care grafica pe calculator o cere (pre-press, comunicare cu tipografia, paginare exacta etc.). Sunt pusi sa faca si lucrurile pe care pana acum cativa ani refuzau sa le faca (sau nu se astepta nimeni sa le faca) si li se tranteste eternul “nu-ti convine, pleaca”. Asta ma lasa pe mine, sarmanul grafician cu minte ordonata, rationala si mai putin creativa… pe dinafara.

Singurele firme care mai ofera salarii relativ mari (pentru Romania) in domeniul meu – graficienilor (DTP) sunt ori agentiile mari de publicitate, ori multinationalele. La multinationale exista o sumedenie de destepti prin departamentele de HR care pun niste cerinte tampite (ei cauta un grafician, dar pun filtre de experienta in ‘marketing’ sau ‘IT/Software’. Ca sa nu vorbim ca ei cer niste lucruri total rupte de realitatea din piata: experienta peste 4-6 ani si diploma de studii superioare in domeniu – cand majoritatea absoluta a graficienilor cu experienta din piata nu au studii in domeniu (graficieni, nu creativi/arti). Cat despre agentiile de publicitate mari – acolo nu se intra decat prin cunostinte (sau pile). Pe langa ca nu isi pun niciodata anunturi pe site-urile de joburi, angajarea se face numai si numai prin word-of-mouth. NU stii pe nimeni, nu o sa te angajeze o agentie de publicitate gen Ogilvy.

Cam atat pentru azi, urmeaza sa povestesc si cateva din experientele mele placute la angajari.