Cum a fost admiterea la Scoala Postliceala “Fundeni” la buget in 2015

In continuarea postului din 2014, care se adauga la subiectele de admitere la UMF “Carol Davila” din 2014 si UMF “Iuliu Hatieganu” din 2015, postez subiectele la admiterea la postliceala de stat din Bucuresti din 2015.

Multumesc mult Ioanei si Andreei pentru subiecte (si/sau rezolvari). Le felicit pentru ca au intrat si le urez mult succes mai departe.

Au fost 302 candidati pe 140 de locuri, la AMG prima nota a fost 9,6 iar ultima 5,9. La radiologie ultima nota a fost 3,5. Au fost 100 de intrebari cu 3 variante din care 1 singura corecta, 0 puncte din oficiu.

Am rezolvat si eu subiectele de curiozitate, cu ce mai stiu acum. Am facut 81/100. Slabut. Oricum, subiectele nu sunt deloc grele, daca eu, cu Anatomia din anul 1 am nimerit 81 de raspunsuri.

A, da, 3 lucruri de tinut minte:

Sistemul Nervos PARASimpatetic  se ocupa cu Odihna si Digestia, cel Simpatetic cu raspunsul de tip lupta-sau-fugi (fight-or-flight).

SI lordoza si cifoza SUNT curburi in planul sagital ale coloanei vertebrale (nu doar lordoza, ca in rezolvare)! Sursa. Asta observase si Ioana care mi-a dat subiectele.

Gustul nu e simtit doar pe o anumita parte a limbii, e o teorie de mult discreditata stiintific! Citez (dintr-un articol foarte misto despre biochimia gustului):

In humans, there are ∼5,000 taste buds in the oral cavity, situated on the superior surface of the tongue, on the palate, and on the epiglottis (Miller, 1995). Taste buds across the oral cavity serve similar functions. Although there are subtle regional differences in sensitivity to different compounds over the lingual surface, the oft-quoted concept of a “tongue map” defining distinct zones for sweet, bitter, salty, and sour has largely been discredited (Lindemann, 1999).

Deci nu invatati niciodata orbeste ce scrie in carte, mai completati-va cunostintele. 🙂

2015 1-17 2015 18-42

2015 43-72 2015 73-100

Rezolvare:

1B
2B
3C
4B
5A
6C
7B
8A
9B
10A
11C
12A
13B
14C
15C
16B
17A
18B
19A
20C
21A
22C
23B
24C
25C
26A
27C
28A
29B
30C
31B
32B
33A
34C
35A
36A
37C
38B
39A
40A
41B
42B
43C
44C
45C
46C
47A
48C
49A
50B
51B
52A
53B
54B
55A
56B
57B
58B
59C
60C
61C
62A
63B
64B
65A
66C
67A
68C
69A
70A
71A
72B
73A
74B
75B
76B
77A
78C
79C
80A
81A
82B
83B
84A
85B
86B
87A
88A
89B
90B
91B
92B
93B
94A
95C
96B
97A
98B
99B
100A

Incet, incet, lucrurile se mai schimba si in bine

Cine imi citeste blogul de multa vreme stie ca nu prea laud scoala postliceala de asistenti medicali ale carei cursuri le frecventez.

Principala mea problema este cu diferenta intre slogane si realitate.

Educatia se axeaza prea des pe “eu imi predau materia si atat” (vezi ce am avut de zis despre asta acum cateva luni) si prea putin pe intrebarea “oare elevii mei au ramas cu ceva dupa orele mele?”.

Se marșează pe ideea de parteneriat elevi-scoala pentru a produce niste profesionisti in domeniul medical. Realitatea e ca, de multe ori, suntem priviti si tratati (vezi cazul asta) ca niste inferiori, niste oameni care trebuie DOAR sa accepte ceea ce se decide pentru ei.

Oricare ar fi nemultumirile mele legate de scoala, trebuie sa recunosc ca anumite lucruri se schimba in bine. Sau se imbunatatesc. Sau ca se vrea, pe undeva, o schimbare in bine.

Ca sa fiu corect, e normal sa recunosti atunci cand se fac si lucruri bune. Daca nu vezi think, do, be positiveniciodata decat lucruri negative, te incarci negativ inutil. Pentru meseria noastra viitoare, cred ca e foarte important sa poti sa vezi si partea pozitiva a oricarei situatii, altfel ajungi sa ai probleme foarte rapid.

Pentru ce pot eu sa-mi laud scoala:

  • pentru ca anumiti angajati ai scolii (cu acordul sau la sfatul? conducerii) se straduiesc sa ajute elevii si proaspetii absolventi sa-si gaseasca un loc de munca. Ofera anumite informatii pe care cineva care n-a mai lucrat niciodata in viata sa le-ar putea gasi utile. Desigur, e o cale de strabatut intre a fi ajutat sa-ti gasesti un loc de munca si a fi angajat, dar e ceva de laudat.
  • pentru ca au incheiat niste parteneriate cu anumite entitati private de recrutare, in ideea de a oferi anumite avantaje celor care vor sa-si gaseasca un loc de munca.

  • pentru ca au incheiat niste parteneriate cu anumite lanturi private de sanatate, prin care se doreste inlesnirea gasirii unui job in cadrul unitatilor lor sanitare.

  • pentru ca, daca stii unde sa cauti, vei gasi cateva oferte de munca (la stat sau la privat) publicate pe canalele de comunicare ale scolii

  • pentru ca (se pare ca) exista un parteneriat cu o firma de recrutare/plasare pe piata muncii din Germania, care se arata interesata de gasirea unor angajati dispusi sa lucreze in camine de batrani din tara lui Goethe.

  • pentru ca (si asta e cel mai important pentru mine), daca iti dai un minim de interes si esti dispus sa muncesti un pic in plus, poti participa la niste schimburi de experienta peste hotare. Chit ca nu ai de gand sau nu o sa lucrezi vreodata in afara, e o ocazie excelenta pentru a-ti largi orizonturile si pentru a te gandi cu adevarat la ce inseamna ingrijirea bolnavilor.

  • pentru ca poti gasi oricand cativa profesori dispusi sa te ajute cu un sfat sau un raspuns la o intrebare – atata timp cat poti sa-i identifici si nu le ceri ceva imposibil. 🙂

Acuma… de ar reusi cumva mai multi profesori sa se schimbe si sa se ingrijoreze mai mult de ceea ce elevii lor retin si mai putin de concepte abstracte ca “programa” si “necesarul de note”. 🙂

Anul 1 din perspectiva altui elev de postliceala

Florin a dat peste blogul meu pe la sfarsitul lui 2013 (daca tin eu minte bine).

E doar cu cativa ani mai mic decat mine, a absolvit o facultate si un master si are un job nici prea rau, nici prea bun. Dar vroia altceva.

Cauta niste informatii despre felul in care devii asistent medical. Nu era hotarat ce scoala sa aleaga, vroia sa vada cam cum e viata pentru viitorii asistenti medicali si vroia sa afle ce ar fi trebuit sa invete pentru a se pregati pentru inceputul scolii.

Am comunicat prin e-mail. I-am raspuns la intrebari in masura in care am fost in stare. Vara trecuta a dat admitere la scoala unde sunt si eu elev.

In toamna a inceput anul 1.

L-am rugat sa-mi povesteasca in scris, pe scurt, experienta lui ca viitor asistent medical, intamplator coleg de scoala.

Tot ce pot sa spun e ca sunt invidios pe cat de repede a reusit sa se descurce si sa invete sa faca anumite lucruri in spital, in conditiile in care mie mi-au trebuit aproape 3 semestre (si o perioada de voluntariat peste vara) ca sa ajung la un nivel al cunostintelor practice similar.

Un om care stie ce vrea sa faca, are un plan si nu se lasa descurajat rapid. Felicitarile mele.

Urmeaza un scurt guest post, din care sper sa invete eventuale persoane care se vor afla in situatii similare cu cele prin care am trecut noi pe drumul spre a deveni asistent medical:

1. Scoala a inceput de 2 saptamani, pana in acest moment sunt multumit de capitolul cursuri, in clasa avem un efectiv de 35 de cursanti, dintre care 25 frecventeaza cu regularitate cursurile, profesorii au intrat in paine inca de la inceput, predau la fiecare ora, metodologia de predare este una buna, exemple clare, teste, recapitulari … pana acum e ok.

Inca incerc sa ma adaptez cu ritmul alert pe care il impune munca, scoala, familia, iubita etc. Chiar daca au trecut 2 saptamani tot nu am reusit pe deplin sa ma acomodez, programul e foarte incarcat, sa nu mai punem la indoiala ca e necesar sa gasesti timp pentru studiu intr-un program care incepe la ora 6 dimineata si dureaza pana la ora 21.
Mai in gluma mai in serios mi-am gasit raspuns si la problema asta, simplu: in metrou, in tramvai etc. … bine sunt lucruri cu care te contrunti si tu si pe care le stii deja.
Astept cu nerabdare perioada de practica.

2. Sper sa nu trag concluzii primite, dar ma declar dezamagit de sistemul de predare, nu in totalitate, dar am materii la care profesorii MEREU se grabesc, vin, iti trantesc 10 pagini in 1 h/1,5 h de curs si restul… studiu individual. Da, sunt de acord ca trebuie sa inveti singur, dar cand vine vorba de “conspect” de 30/40 de pagini de carte de pe o saptamana pe alta, ma dezgusta. Nu pentru faptul ca trebuie sa muncesc singur, ci pentru faptu ca platesc niste bani, bani munciti, pentru niste servicii care nu le primesc in schimb. Asta e frustrant, imi si imaginez in anul 2 sau 3 ca o sa am multe lipsuri din cauza asta. Sunt (aproape) sigur de asta pentru ca inca de pe acum aud lozinci de gen: “trecem mai departe, ati vorbit despre asta la bazele nursingului” si multe alte exemple.
Si nu in ultimul rand ma nemultumeste faptul ca in mare am terminat aproape un semestru si nu am intrat decat 1 data in sala de demonstratii a scolii. E aberant sa-i spui cuiva ca ai fost de 4 ori in sala de informatica si 1 data in sala de demonstratii. Am ales sa ajung asistent medical, nicidecum in domeniul IT.

3. Iata-ma ajuns si in semestrul al doilea din primul an, iar tu apropiindu-te cu pasi repezi de finalul acestei provocari.

As dori sa abordez discutia din 2 puncte de vedere : scoala (cursuri) / practica.

Practica.
Per total, sunt multumit de ce am facut la practica, dar se putea si mai bine.
Mai exact, am trecut prin 2 stagii de practica, primul la spitalul X ( 3 saptamani ) pe sectia X, unde m-am lovit pentru prima data de ceea ce inseamna profesia de asistent medical.
Pe langa tot ce am invatat si tot ce am vazut, usor, usor mi s-a permis sa:
dizolv zeci de medicamente si sa le administrez pe branula
schimb perfuzii
sa pun branule (noi) de cateva ori
sa scot branule
adimistrez medicamente cale orala
recoltez de cateva ori
sa verific tot stocul de medicamente/toate fisele pacientilor la discretie ( am avut unii colegi care nici macar nu aveau permisiunea sa se atinga de fisele pacientilor )
sa asist la: ekg-uri / paracenteze / ecografii / endoscopii
Aici la spitalul X era un flux continuu, sa nu zic haos, foarte multi pacienti cu diferite afectiuni chiar si HIV stateau in acelasi salon cu ceilati pacienti. Conditiile nu erau tocmai ok. Mi s-a permis sa fac destul de multe lucuri pentru ca asistentele de acolo nu faceau fata, lucru care a fost un plus pentru noi cei veniti in practica.
Am intalnit si asistente mai amabile care cand erau in toane bune aveu chef de tine, in alte zile nici nu te bagau in seama, dar mi-am vazut interesul, cand eram dat afara pe usa intram pe geam. ( primul stagiu de practica )

In al doilea stagiu de practica am fost repartizat la spitalul Y pe sectia de Y.
Aici sistemul era cu totul altfel, totul era mult mai curat, mai organizat si toate erau bine puse la punct.
Si aici am reusit sa castig increderea asistentelor si sa imi vad de treaba mea chiar daca pentru unele asistente am devenit antipatic din prisma faptului ca eram prea curios, altele au apreciat lucrul asta samd.

Dupa prima saptamana de practica am reusit sa le castig increderea asistentelor si pe langa unele lucruri pe care le-am facut in spitalul X, aici am reusit sa:
sa pregatesc instrumentar pt sterilizare
sa schimb pansamente
sa fac injectii subcutan (anticoagulante)
am ajutat acolo unde era nevoie, chiar si la nevoile de baza: hranit pacienti / am facut si toaleta completa a unui pacient ( nu am dat inapoi de la nimic )
masurat glicemie cu glucometru
am asistat la: eco de cord (nu prea am inteles mare lucru), radiografii de toate tipurile – abdominale, toracale etc. Luam pacientul in carucior din pat, asitentele imi puneau foia de observatie in brate si mergeam oriunde pacientul avea programare. La final aducem pacientul in pat. Am avut si pacienti supraponderali cu care m-am cam chinuit singur, pentru ca nu m-a ajutat vreun brancardier.
mi se permitea zilnic sa notez in fisele pacientilor: tensiune, temperatura, scaun. ( devenise treaba mea )
Cam atat din ce imi amintesc ca am facut in plus la spitalul Y fata de X.

Si dupa al doilea stagiu de practica am fost multumit de ce am reusit sa asimilez din ceea cat mi s-a permis, insa aici am intalnit un personal mult mai generos si dispus sa imi raspunda la intrebari.

Aici intervin eu (Cristian): prin spitalul Y bantui eu de ceva vreme si mi s-a parut de departe cel mai ok (luat per ansamblu) ca mediu de invatare. Oamenii cu care m-am intalnit au fost in majoritatea lor dispusi sa ma invete, ajute sa invat si si-au gasit timp sa ii raspunda unui elev de postliceala la intrebari poate enervante, poate stupide. Nu conteaza ca era vorba de sefi de sectie, asistente-sefe, rezidenti, asistente, brancardieri sau infirmiere. Pentru mine, asta a fost spitalul in care am invatat cele mai multe lucruri. Asta desi nu este cel mai modern, cel mai bine dotat sau cel mai nu-stiu-cum din Bucuresti. Nimic nu bate oamenii de calitate. Gata cu interventia mea. 🙂

Scoala
Un subiect delicat , stiu ca iti impartaseam eu acum ceva vreme cu mare entuziasm ca avem o prezenta foarte mare la clasa, profesorii isi faceau treaba cum trebuie si multe altele.
Ce sa zic, au trecut apoximativ 6 luni de cand a inceput scoala si prezenta a scazut drastic, orele sunt din ce in ce mai scurte, iar sistemul de notare lasa de dorit.
Notarea nu reflecta nici pe departe cunostintele elevului, orele se termina MAXIM cu 2 ore inainte de ora normala de terminare, totul se face comasat si pe repede inainte.
Nici nu vreau sa ma gandesc cum o sa fie pana in anul 3. Cand am primit canetul de elev si am vazut toate modulele prin care trebuie sa trecem pe parcursul anilor am fost foarte multumit, insa acum realizez ca in ritumul asta o sa stiu foarte putine si ca voi avea unele materii ca: pneumologie, chirurgie toracica, ortopedie etc la care nu cred ca o am mai mult de 20 pagini de cursuri. Poate sunt pesimist dar sper sa nu fie asa.
Daca un profesor nu vine de cel putin 3 zile la scoala din diferite motive, de 2 ori intarzie, in alte zile da teste, materia deja e compromisa. Poate gresesc, ramane de vazut.
Se pare ca studiul individual e baza.

Florin

Parca imi citesc experientele mele, repovestite in alt fel. 🙂

Ii urez mult succes lui Florin si nu pot decat sa regret faptul ca nu am citit o postare de genul asta acum 2 ani si jumatate, cred as fi facut anumite lucruri mult mai bine.

De ce ma frustreaza scoala mea pentru Asistenti Medicali pe mine

… si am ajuns sa nu-mi mai pese de ce cred profesorii ca as stifrustrated-by-phone.

Anul trecut am avut media 9,93. In anul 1 am avut un pic sub 9,70 (multumita unei medii de 8 la… Sociologie si uneia de 9 la Fizica si a faptului ca media materiilor nu se calculeaza rotunjind mediile in sus/jos). Ma rog, nu am spus asta ca sa ma laud, chiar sunt convins ca notele sunt inutile. Conteaza ce retii din ceea ce ti s-a predat. Si am spus-o dupa fiecare semestru, nu consider ca am ramas cu suficiente cunostinte din ceea ce mi s-a predat. Notele sunt mai degraba opinia profesorilor despre tine (in cazul scolii mele, cel putin).

Acum cateva luni imi raspundea la cateva intrebari o absolventa a unei scoli postliceale de AMG din Bucuresti.

Printre intrebari era si “Daca ar fi trebuit sa platesti scoala, ti-ar fi parut rau pentru banii platiti dupa 3 ani de zile – raportandu-te la educatia pe care ai primit-o? Intreb asta tocmai pentru ca ai vazut cum e si sa faci o facultate, un master, cred ca stii ce inseamna sa citesti/inveti/retii la cateva materii intr-un semestru cateva sute de pagini/materie.” Raspunsul a fost “Educatia pe care am primit-o isi merita timpul pierdut prin autobuze, bani nu merita” urmat de (esti stresat) “sa vii la scoala, de la servici nu poti sa lipsesti prea mult…rezultatul e un mare stress

A mai spus ea mai multe lucruri pe acolo, sunt opiniile ei, nu i le impartasesc (desi pe unele le accept), dar cele doua afirmatii de mai sus imi tot vin in cap. Poate semestrul asta (al 5-lea din 6 totale) mai mult decat pana acum.

Precum am mai tot afirmat pe aici, stiu ca e alegerea mea sa imi pastrez un loc de munca (part-time) pe parcursul celor 3 ani de scoala si accept ca nu am dreptul sa ma plang de situatia asta – in conditiile in care sunt un adult si stiam in ce ma voi baga pentru aceasta perioada.

Dar lunile astea din anul 3 m-au facut sa imi pun de nenumarate ori intrebarea “de ce naiba fac eu asta?”.

Saptamanile cu practica au fost chiar interesante-spre-foarte-tari (daca mi se permite exprimarea asta) in ciuda nemultumirilor personale, cauzate majoritar de asteptarile mele prea mari. Ok, sunt obositoare si tot timpul am senzatia ca invat prea putine lucruri si ca am prea putin timp sa imi aprofundez cunostintele practice, dar macar am constant senzatia ca invat ceva. Sau ca evoluez in cunostinte (de bine, de rau).

Bai, dar in saptamanile de teorie am de prea multe ori senzatia ca plec la scoala pentru a ajunge la scoala si a scrie niste randuri in caiete, nu pentru a invata ceva.

Fug dupa autobuze sau tramvaie, stau zeci de minute in trafic, apoi ajung la scoala ca sa ce? Sa scriu robotic cateva pagini intr-un caiet si apoi sa plec inapoi spre casa?

De prea multe ori profesorii au doar grija ca trebuie sa isi “predea materia” si nu ii intereseaza CU CE RAMANEM NOI dupa cursurile lor. Vin la scoala (cei care vin) si ne predau in fuga 4-5-6-7 pagini A3, eventual ne dau si cate 1-2 cursuri de cate 20 de pagini “de tras la xerox” si apoi se cheama ca ei si-au facut treaba.

Apoi urmeaza lucrari. Fac mare tam-tam ca ei “nu accepta sa se copieze”, dar cand sta jumatate din clasa cu cursurile pe sub foi sau prin banci, inchid ochii.

Doamne-fereste sa ne asculte pe toti oral, atunci ori ar trebui sa dea prea multe note sub 5 (nu ar da bine nici pentru scoala, nici pentru ei, nu?), ori ar trebui sa isi piarda timpul sa evalueze elevii pe ceea ce sunt in stare sa argumenteze. Prea complicat. Hop, 1 lucrare, corectata in maxim 30 secunde si gata 1 (sau 2, in anumite cazuri) note.

Cei mai placuti sunt profesorii care tin cate un discurs despre venitul la scoala in fiecare ora si “importanta venitului la scoala”, precedat de vorbarie goala, urmat de vorbarie goala, plus 10-20 de minute de predat si cursuri xeroxate. Apoi evaluare din aceasta “materie predata”. Si nu, nu sunt profesori de nursing.

Apoi avem profesorii care nu prea vin la ora, dar ne distribuie cursurile in format electronic. Partea buna e ca ai ce citi. Partea proasta e ca nu vin la ora ca sa-ti raspunda la intrebari din ele. Cui ii mai pasa ca nu intelegi ceva dintr-un curs de neurologie?

Apoi avem profesorii de nursing, care ar trebui sa ne predea (conform programei) cateva sute de pagini de cursuri in aproximativ 10 intalniri pe semestru. Restul intalnirilor se pierd (incepe scoala, se termina scoala, avem lucrari, mai au ceva de rezolvat ei). Evident ca (daca chiar vor sa ne predea toata materia) pur si simplu nu e timp sa predea totul. Daca vrei si explicatii sau completari la ce predau ei sau faci observatii cu “ce ai vazut tu in practica versus ce ne predau ei”… se duce ora si nu ti se mai preda prea mult. Si uite asa te trezesti cu zeci de pagini de caiet scrise, dar cu putine explicatii suplimentare. Ma rog, macar ti se preda ceva, tot e bine. Problema e ca toata lumea are carente pe la materiile din primii ani. Fie de anatomie si fiziologie, fie la tehnici de nursing, fie la integrarea materiilor de anul asta cu cele de anul trecut (Cardiologia, Chirurgia, Pneumologia si Nefrologia imi vin in cap). Daca vrei sa primesti o explicatie la un proces care ti s-a predat incomplet anii trecuti… pur si simplu nu mai ai cand s-o mai ceri si pe aia.

NU in ultimul rand avem profesorii care au cate o materie de care nu le pasa nici lor, dar care pozeaza in foarte patrunsi de importanta orei. Aici incadrez Deontologia, Psihologia si Calitatea Serviciilor de Nursing. Intr-o lume ideala, in care oamenii astia ar veni la ore si ar incerca sa vorbeasca despre probleme reale, despre lipsa eticii din sistemul nostru sanitar, despre spaga, despre durere, despre cum lucruri simple pot imbunatati o activitate atat de mult orientata-catre-oameni, da, materiile lor ar fi importante. Dar cand vin la scoala, stau 20-30 de minute, citesc niste randuri din niste manuale ofilite sau ne dau niste cursuri mucegaite de timp si ne zic “cititi de acolo”… sa ma scuze, dar mie mi se pare ca isi desconsidera din start materia. De ce ar trebui sa-mi pese mie de materia lor, in conditiile in care nici ei nu se obosesc sa le pese de ce predau? Ha, ne dau cursurile. In conditiile in care APROAPE TOTI profesorii ne dau doar cursurile de citit acasa, cand naiba ar trebui sa si invatam ceva? La scoala ce facem? Venim ca sa semnam foile de prezenta, asta facem. Cat despre evaluare, e o bataie de joc. Cea mai mica nota e 5. Daca stii ceva si chiar te chinui sa-ti argumentezi afirmatiile in scris, dar ai absente, o sa iei maxim 9 in lucrari. Daca copiezi, ai sanse mari sa iei nota maxima fara sa stii nimic. Hmm, ceva nu se leaga.

De asta am inceput sa-mi bag picioarele. De ce sa ma obosesc sa ajung la scoala la fiecare ora ( un lucru pe care oricum nu-l pot face decat cu foarte mari certuri la munca), cand rezultatul e acelasi? De ce sa ajung la orele unor oameni care nu se obosesc decat sa ne dea niste cursuri ca sa le xeroxam?

Asta mai ales cand avem atat de multe gauri in cunostintele teoretice si practice pe care ar trebui sa ne bazam in viata noastra profesionala, gauri de care se pare ca nu le pasa prea mult profesorilor, ei vor doar sa-si predea materia.

Am ajuns cam ca la facultate – imi iau cursurile de la materiile care sunt importante (cele medicale si de nursing) si le citesc, pe restul le citesc inainte de lucrari, cat sa nu iau 5 si cam atat… O situatie pe care o uram in facultate, si in care speram din tot sufletul sa nu mai ajung.

Da, recunosc, vina pentru gaurile in cunostinte nu este a profesorilor – o vina mare are si elevul in sine. Probabil cea mai mare. Dar cel mai enervant e ca alti colegi reusesc sa invete o gramada de lucruri la orele lor si, din discutiile nostre, nu imi pare ca ar tine neaparat de ei. Adica e frustrant sa iti dai seama ca altii pot invata mai multe doar pentru ca au avut noroc la niste profesori mai buni. Sau cu mai mult timp. Sau cu mai mult chef de a preda.

Eh, de maine ma intorc in spital. Macar de acolo ma intorc cu intrebari reale, din viata reala, pentru care pot cauta raspunsuri complete si (sper) corecte.

“Asta nu e treaba mea”

Acum cateva luni am fost pus sa fac un EKG unei paciente speriate (post-AVC). Oricat de mult ii vorbeam frumos si o rugam sa se calmeze un pic, ca dureaza putin, ca nu e o procedura invaziva, ca nu simte nimic samd, nu se putea opri din tremurat si smiorcait. Dupa 5 minute de chinuit cu ea, m-am dus sa cer ajutor de la asistente sau de la infirmiere (1 statea pe balcon, altele erau prin saloane, 1 nu era de gasit samd). Mi-au zis ca sunt ocupate, sa ma descurc. A venit o ruda fix atunci (nu stiu cine a lasat-o sa intre, in mod normal nu avea ce sa caute acolo la ora aia). Cum nu aveam cum sa apas pe butonul de record, sa calmez pacientul, sa tin si electrozii precordiali (care tot cadeau), m-am gandit eu sa o rog pe ruda sa ma ajute. O doctorita rezident a observat asta, a rugat-o pe ruda frumos sa plece si mi-a zis ca nu au ce cauta rudele pe acolo cand facem proceduri si sa ii cer ajutorul oricui altcuiva de acolo cand fac asta (cand eu i-am zis ca nu am cum sa fac EKG-ul singur pacientei care tremura din toate balamalele). Cand a inteles ca nu e altcineva care sa ma ajute, m-a ajutat ea, fara sa aiba vreo problema, fara sa se planga ca nu e “treaba ei”, fara sa se simta lezata ca face asa ceva (era rezident in ultimul an, nu mai era chiar .

Saptamanile trecute mi s-a zis de mai multe ori in timp ce curatam patul si echipamentele dupa ce un pacient era externat sau dupa ce ajutam la mutatul cate unui pacient sau imbracatul lui sau pregatirea unui cadavru pentru a fi dus la morga “de ce faci asta, asta nu e treaba noatra?” (a asistentilor medicali, n.a.).

Zilele astea ni s-au predat mai multe chestiuni teoretice de nursing. Printre ele, si nu e treaba meacate ceva despre toaleta pacientului aflat in coma/in stare de inconstienta.

Desi profesoara de nursing e mai infipta si nu prea tolereaza comentariile, s-au auzit cateva de “asta oricum nu trebuie sa facem noi” la niste explicatii ale ei.

Atitudinea asta nu o inteleg.

In primul rand, de multe ori au prins fraza asta din spitale, de la alte asistente, fara sa se oboseasca vreodata sa verifice ce trebuie si ce nu trebuie sa faca. Deci fac o afirmatie fara sa stie de fapt care e REGULA. Am facut si eu greseala asta odata, mi s-a atras atentia ca ar exista un document oficial emis de Ministerul Sanatatii care arata ce proceduri ar trebui sa stie sa faca Asistentii Medicali Generalisti si CUM ar trebui sa se faca. La asta se adauga diferite regulamente interne ale fiecarui spital + eventuale regulamente ale fiecarei sectii.

Acum, daca mai afirm vreodata “asta ar trebui sa se faca asa“, intotdeauna ma verific cu documentul cu pricina, nu cu ce a zis asistenta X. De exemplu, cand aud o asistenta ca imi zice “nu mai curata cu spirt degetul unui pacient inainte sa il intepi pentru o glicemie“, intai incerc sa ma dau necunoscator “dar nu e risc de infectie daca intep un pacient cu un ac fara sa ii dezinfectez tegumentul?” apoi ori ma eschivez din a face procedura gresit, ori astept sa plece si o fac corect, ori, in caz ca nu vreau sa mai ajung vreodata acolo pe tura ei, o confrunt cu pdf-ul de pe telefon. Pana acum n-a fost nevoie sa folosesc pdf-ul. Dar am divagat.

In al doilea rand, regulamentele sunt relativ neclare cateodata, mai ales la manipularea pacientului (toaleta, mutare, schimbarea hainelor, schimbarea asternutului etc.). Dar cu o atitudine de genul “eu nu fac asta pentru ca nu e treaba mea” nu faci decat sa amani degeaba un lucru care oricum trebuie facut. Ca elev, n-am nici o problema sa fac orice lucru e necesar printr-o sectie, atata timp cat stiu ca asta ajuta/elibereaza pe cineva si mai apoi mi se permite sa ajut si in proceduri mai complicate. Desigur, nu sunt fericit daca fac numai asa ceva in practica, dar asta nu inseamna ca refuz sa fac toaleta pacientului, sa imbrac pacientul sau sa golesc plostile sau sa aduc si duc rățoiul pentru a se urina in el samd.

Daca stiu sa fac treaba cu pricina, am timp s-o fac si pot s-o fac… de ce sa nu o fac? Cui ii pasa ca (POATE) ar fi treaba altcuiva? De ce sa las pacientul care tocmai a urinat sau defecat in scutec asa pentru ca “e treaba altcuiva”. Mai ales daca am timp s-o fac? Si uite asa pleaca generatii intregi de proaspeti asistenti medicali cu un bagaj gresit de reguli nescrise la drum si apoi le propaga prin sectiile pe unde ajung.

Oricum, atitudinea asta e larg raspandita in societatea romaneasca. De cate ori ati auzit scuza “de ce sa intervin eu daca se intampla ceva, nu e treaba mea“? De cate ori ati avut de-a face cu un birocrat pe la o primarie, administratie financiara sau orice organ al Statului si v-ati lovit de “nu e treaba mea, mergeti la biroul X“? Asta chit ca persoana cu pricina, ulterior, va va semna sau vedea porcaria de hartie cu care ati venit la serviciul respectiv. De cate ori ati fost la o secretara de unitate de invatamant si v-a trimis la plimbare pe la altii prin cladire, ca sa ajungeti intr-un final tot la ea, cu fraza initiala “asta nu fac eu, du-te la X”? In meseria mea de acum m-am lovit de nenumarate ori ba de graficieni, ba de creativi, ba de oameni de la client service care ma trimiteau cu nesimtire de la unul la altul, pentru ca in final tot la primul om sa ajung – treaba nu se rezolva decat dupa 10 e-mailuri inutile.

Intoarcerea acasa e intotdeauna dificila

… dar parca niciodata n-a fost asa de grea. Dintotdeauna mi-am zis ca imi trebuie minim 1 zi de acomodare cu viata de Bucuresti cand vin din strainatate. Niciodata n-am avut parte de asa ceva 🙂

Am mai vizitat ceva orase din Europa (nu atat de multe pe cat as vrea, dar nu sunt chiar “neplimbat prin lume”) si de fiecare data a fost un pic dificil cand m-am intors in frumoasa noastra capitala europeana, dar intoarcerea asta parca mi-a cazut greu.

A inceput in avion (si aeroport la ei), unde am nimerit pe langa o mama si fiul sau, adolescent prepuber (amandoi romani). Mama care il conditiona subtil pe acesta pentru o viata de excese si rebeliune: “de ce nu ma asculti, da-ti jos castile cand vorbesc cu tine, da-mi telefonul sa vad ce faceai, du-te la toaleta acum, nu manca mancarea lor, lasa ca iti dau eu mancare cand ajungem, de ce dormi, nu vezi ca aterizam, trezeste-te”.

Pe Otopeni, la ridicarea bagajelor, 3 curve romance se laudau cu castigul din ultimele luni de “munca”, intr-o discutie presarata cu invective purtata in gura mare langa banda de returnare a bagajelor. Prostitutia* e legala in Elvetia, pentru cine nu stia. Personal, cred ca e o masura necesara si normala intr-o tara care se crede civilizata. Dar dupa 2 saptamani aseptice, in care singurele “injuraturi” au fost vreo 2 schaisse si un bullshit scapate de niste doctori nemti mai tineri (vecini de cămin), discutia cu pricina mi-a adus aminte ca m-am intors in tara.

La statia de autobuz am vazut ca au adaugat un automat cu care poti sa-ti incarci cardul activ (cash si card) si ca nu prea mai existau combinatori taximetristi. Pasi inainte. Bine, apoi am vazut ca nu am nici un afisaj care sa-mi spuna cand vine urmatorul bus si/sau cand va pleca. Din nou, m-am obisnuit prost la ei, unde fiecare tren/bus/tramvai venea cu precizie de maxim 1 minut si totul era mentionat pe afisaje electronice care chiar functionau (nu ca alea de la tramvaiul 41, care nu mai merg de cativa ani buni).

In oras, dupa-amiaza am facut greseala sa merg in parc. Vai de capul meu cat de aglomerat era Herastraul. Nu imi plac mie in mod special multimile, dar nu am o problema cu ele. Atata doar ca imi doream un pic de liniste si aer curat (dupa 2 saptamani de asa ceva… vrei mai mult) si am gasit fix opusul. Prostia mea. 🙂

La intoarcere, in autobuz, fix in capatul opus celui in care ma urcasem eu, 2 tigani i-au furat banii din buzunar unei doamne care se intorcea si ea acasa, cu fetita mica si sotul. Cand i-a confruntat pe cei 2 tigani, tiganii au facut scandal (evident) si au coborat imediat. Dupa aia, tot autobuzul s-a umplut brusc de viteji. “De ce va tineti, doamna, banii in buzunar?”. “De ce nu ati zis ceva, doamna, ca ii bateam imediat”. “Mergeti la politie, doamna, o sa ii identifice imediat”. “Bai, ce rau imi pare ca nu eram langa, ii bateam pe aia rau” (asta venea de la un grup de adolescenti care reveneau de la forbal si care nu au schitat NICI un gest cand au auzit tipetele doamnei la adresa tiganului care-o fura).

A doua zi, am facut cu transportul in comun 2/3 din drumul spre locul meu de munca in nu mai putin de 45 de minute. 4,5 km (pe harta). Ceva ce reusesc sa evit, de regula, daca plec la alte ore spre munca. Practic, la un ritm de vreo 5,3 km/h (normal pentru un adult tanar), as fi ajuns aproape la fel de repede pe jos. Da, stiu, nu s-a inventat ieri ambuteiajul, iar in Elvetia chiar exista discutii intense pe tema “ambuteillages“. Nu stiu cum se face, dar eu n-am vazut Stau in Berna (pe Autobahn am vazut ceva aglomeratie la orele de varf, dar nu chiar Stau). Spre comparatie, de unde stateam pana la spital faceam pe ceas 25 de minute + maxim 7 minute (intervalul intre tramvaie, daca nu invatam exact ora plecarii lor, care era respectata la secunda). Distanta? 4,8 km (dintre care vreo 500 m pe jos). Uite asa pierzi lunar 22 x 40 min = aprox. 15 ore. 1 zi din viata ta activa, pierduta in trafic. In aproximativ 30 de ani de viata de munca, asta ar insemna cam 360 zile (daca nu luam in considerare cam 9 ore de somn). 1 an!

La munca, ieri am stat 8 ore (un nou record personal) ca sa prelucrez o porcarie de imagine, pe care pot sa fac pariu ca al nostru client o va inlocui peste cateva zile cu altceva. Cooperativa Munca in zadar SRL. Iar la sfarsit, cand eram imbracat sa plec la scoala, m-am trezit ca mi se cere sa fac ceva in plus, care ar fi durat 2 ore. Cu chiu, cu vai, am reusit sa negociez un termen limita pentru azi-dimineata.

La scoala – aceeasi istorie: note vom primi pe prezenta si referate, trebuie sa dam lucrari ca sa avem note, desi ni s-au predat doar 1 – 2 (rar) cursuri introductive, trebuie sa semnam hartii peste hartii, sa facem copii xerox dupa niste “suporturi de curs” pe care nu se uita jumatate din clasa deloc (in loc sa ni se predea efectiv cursurile cu pricina) si asa mai departe.

Well, nu pot sa inchid decat cu o poza cu un dublu-curcubeu, un fenomen vizual foarte rar intalnit (sau fotografiat), via sciencenews.org. Pentru ca viata merge inainte. 🙂

curcubeu dublu

*Pentru cine e interesat de o poveste despre birocratia in Elvetia si prostitutie, recomand articolul asta. Un proprietar de bordel a fost acuzat de politia locala de faptul ca folosea lucratoare profesioniste in domeniul asta – fara ca ele sa fi avut permis de munca pentru asa ceva (ele se declarau selbstständig – un fel de liber-profesionist, si foloseau infrastructura clubului pentru munca prestata, un lucru nepermis).

De la niste romani din Berna am auzit ca ar fi fost un mic scandal in presa locala (nu am gasit link) de curand pentru ca niste romance ar fi fost angajate direct de un proprietar de bordel – ceea ce contravenea cu legile locale, care spun ca localnicii si ceilalti membri EU au prioritate la angajare in Elvetia, in orice job (in fata romanilor/bulgarilor). Deci proprietarul a fost acuzat ca NU a demonstrat in prealabil faptul ca nu existau prostituate locale sau din UE care sa doreasca sa munceasca la el. Un fel de “they took’r jobs” (vechi fan South Park, deh).

Gandurile unui (fost) profesor de Postliceala (guest post)

Fostul meu profesor, ale carui ganduri le-am mai postat aici, s-a intors cu un mic eseu in care incearca sa explice de ce a renuntat sa profeseze.

Este o lectura scurta, dar care te pune pe ganduri. Sper sa gaseasca cititori deschisi la minte.

 

 

Școala. Oare de cate ori rostim acest cuvant in fiecare zi? La fel si (prost-inteleasa) cultură.

Ma inspaimanta situatia in care ma aflu! Daca pana acum ceva timp vroiam schimbare (a gandirii, a oamenilor, a sistemului, a mea) in acest moment sunt blocat. E trist ca nu avem modele. Sau sunt prea discrete! Orice lucru bun e putin si scump la vedere. 

Sunt in troleibuz. Urc impreuna cu doi tineri de la statia S. Ei stau jos. Pe scaune e multa agitatie. Discuta ca baietii. Se lauda de fete si de scoala. In zilele noastre scoala a devenit lauda. Cu atat lauda e mai mare cu cat scoala e mai proasta. Ceea ce nu inteleg: e invers proportionala competenta cu lauda? Vorbesc in gura mare despre materii. Implicit profesori. “Daca inveti carte dai la postliceala!” Buzele unuia dintre ei arunca afirmatia. Tonul: ironic. Cu profesorii o fi la fel? Adica, daca un profesor e “prost” ajunge sa ne invete copiii?

Am afirmat, si-mi mentin opinia, ca sunt incompetent si inadaptat sistemului. Recunosc faptul ca nu am disponibilitatea de a darui tot. Probabil si feed-back-ul e de vina dar si conditiile in care imi desfasor activitatea. Probabil si dezinteresul elevului contemporan si cu siguranta si statutul de parinte care voieste ca “puiul de bufnita sa fie cel mai frumos”. Inca nu am inteles de ce un parinte doreste ca al sau copil sa exceleze in tot. Probabil mediul periferic (filosofic vorbind) are o actiune pregnanta asupra orgoliului parintesc.

Cu siguranta (opinie total subiectiva) ma straduiesc sa fiu cat mai logic si coerent in exprimare. Cu multi nu reusesc. Asemenea semenilor, am preferinte. De multe ori ii dezavantajez pe ceilalti uitand teoria inteligentelor multiple a lui Gradner (a se vedea power point Scoala Aninalelor). Structura materiei nu permite sa daruiesti timp elevului. Mi-as dori ca la inceput de an sa fac ora doar cu cate un elev, sa observ punctele slabe si sa le nuantez pe cele tari. 

Urmeaza elevul. De ce un elev modern este dezinteresat de scoala romaneasca contemporana? I se ofera prea multe? Cere el prea mult? Pentru a ma elucida imi vine in ajutor un elev de clasa a X-a. Liceul: mediocru (probabil modest si normal) din Bucuresti. Vorbim deschis si nu ma domneste. Raspuns: “ma duc la scoala pentru ca stau degeaba!” Exista nenumarate comentarii pe aceasta afirmatie si persoane mult specializate in analiza pot interpreta.

Dupa aceasta discutie cataloghez profesorii in 3 grupe: compententi, incompetenti si prosti. Se pare ca cei prosti se adapteaza si șunteaza regulile sistemului. Incerc sa descopar si alte raspunsuri: elevul modern are nevoie de intelegere. Perfect de acord ca persoanele varstnice din sistem au multa informatie la baza, dar sunt scolite in perioada pre-democratica. E absurd sa impiedici un elev sa vina la scoala (simplul fapt de a veni e suficient) pentru ca prefera sa poarte un tricou negru (ma refer la elevii care nu si-au conturat apartenenta la vreun stil si sunt in perioada “emo” ori au parul lung –baietii-) in timpul orelor de curs. Unde-i refresh-ul gandirii? Barierele (una dintre ele profesor-elev), vrand ne-vrand, au fost coborate. Ramane ca profesorul sa se adapteze la elev. 

Ajung la subiectul: asistent medical. Proaspat intrata la postliceala (anul I, semestrul I) si facand practica in spital (a doua zi de practica) o mama isi lauda fiica: “Ana a mea azi a facut 30 de lei spaga. Toata lumea: si colegii ei si asistentele si doctorii o admira ca e descurcareata si desteapta”. In plin public un parinte isi denigreaza copilul. O mama de joasa speta si proasta calitate care a reusit (total neparadoxal) sa-si transmita genele? Afara a inceput sa ploua. Pana si natura vrea sa ne spele rusinea.

Multi care sunt sau vor sa fie la o scoala postliceala gandesc astfel: “chiar daca salariul e mic pot sa mai scot din spaga”. Nu e vina lor. Probabil nici a sistemului. Avem o cicatrice pe care incercam sa o acoperim: comunismul. Cand nu aveai ce sa mananci in acea perioada trebuia sa te descurci. Furtul (din/de la sistemul comunist) era singura optiune viabila. Din pacate s-a impregnat atat de mult in sange incat perioada de tranzitie inca dureaza.

Totul porneste din frageda pruncie, cand parintele ii zice coplilului ca nu e bine ca floarea desenata de acesta sa fie portocalie cu picatele verzi, ea TREBUIE sa fie rosie (a se vedea power point Floarea Rosie). Mai este si afirmatia: “… pentru ca asa zic eu, sunt adult”. Apoi scoala primara: ”trebuie sa inveti mai mult ca sa-l intreci pe X”. O competitie stupida interpersonala in locul uneia intrapersonale. Apoi scoala gimnaziala cu imbecilitatea (cuvant voit spus) de romana si matematica. Se invata gramatica si matematica cu galeata. Cu totii trebuie sa fim filosofi (dar fara muza) si matematicieni (fara gandire). Urmeaza perioada rebelitatii (cuvant voit distorsionat): liceul. Din ceea ce trebuia sa fie cea mai frumoasa perioada a unui om se transforma intr-o fuga: de parinti (sa nu fie prins cu tigara), de profesori (vesnicul si zbuciumatul chiul) si de ei insisi (descoperirea eului). Si astfel ajung la facultate (din pacate – in cazul unora) trecand printr-un bacalaureat perfid si flambant (la prestigioasa scoala de asistenti medicali, acum, nu mai trebuie nici BAC-ul).

Numai gandul ca in sistemul de invatamant si de sanatate ajung sa existe persoane slab sau deloc pregatite ma tulbura. Cei doi factori (profesorul “prost” si elevul dezinteresat – la randul sau si el tinzand sa devina “prost”) colaboreaza pentru catastrofa. Dar daca elevul (atat de liceu cat si de facultate/postliceala) care doreste sa-si contureze statutul (competent/incompetent/prost) intalneste profesori apti atunci profesorul deveveni dascal. Si problema se schimba. Dascalul elibereaza elevul de jugul prostiei, fie deschizandu-i noi drumuri catre acumularea de principii, fie eliminandu-l din sistem. 

Apoi scoala se termina. Oare CÂȚI dintre cei care au terminat o postliceala/facultate ar trebui sa emita pretentii de angajare (un loc de munca)? Ma intorc spre trecut si ma vad proaspat absolvent de facultate: dupa o luna sunt angajat. Revin spre prezent si mi-e teama de transarea (scuza-mi cuvantul) atat de nontransparenta si injositoare din Romania. Un “sistem de pile” guverneaza nu numai autonomia statala ci si elanul si placerea unui om de a munci (indiferent de ce munca presteaza).

Imi crapa obrazul de rusine cand vad persoane prost pregatite care ocupa functii importante si care se cred atat de fixe in ceea ce fac (mai bine zis nu fac). Orgoliul revine: Respect pentru maturatorul de pe strada (caci stie sa plece capul si sa te lase sa treci pe trotuar calcandu-i munca) si rusine (cuvant mic) pentru demnitarii corupti (de la cel mai neinsemnat – politistul comunal-  pana la cel mai impunator politician)!

Inchei facand apel nu numai la umanitate dar si la A NU MAI ACCEPTA injosirea, atat in fata profesorului (daca esti din prestigioasa scoala stii despre ce vorbesc) dar si fata de conditia existentiala

Nu fi indiferent coruptiei din sistemul din care faci parte! Fiecare dintre noi alege calea pe care sa mearga!