Aceeasi situatie, 3 sisteme medicale diferite

Citesc republica.ro destul de des (si cateva alte siteuri de stiri ocazional), chit ca nu am intentia de-a ma mai intoarce in tara. Mai am familie in tara, ceea ce se intampla “la noi” inca ma mai influenteaza, pana la un punct.

Am citit scurtul articol despre experienta unei familii in spitalul Floreasca cu mama lor de 100 ani care a trebuit operata de urgenta pentru o fractura de picior.

Ca sa rezum ceea ce voi compara mai jos:
Pacienta a ajuns la spital dimineata, s-a decis operarea ei de urgenta, a fost operata seara pentru ca abia atunci “s-a…împrumutat un anestezist”.
La postoperator a fost pusa “de-a valma (cu) femei și bărbați dezbrăcați”, fara intimitate.
Meniul pentru pacienti (inclusiv postoperator) era “predominant… fasole cu cârnați”.
Pacienta a facut in cursul spitalizarii rani la calcaie “care arătau foarte rău și pentru un profan” (initial sustine ca e vorba de escare apoi spune “flictene”?).
Ulterior, a fost externata cu ranile respective dupa un consult al unui medic rezident “de specialitate” care le-a considerat “OK”.

Pacienta a facut si infectie cu C. difficile si a dezvoltat o tuse pentru care n-a fost dusa la radiologie (“pentru că brancardierul era liber”) si nimeni nu i-a ascultat plamanii (nu se mentioneaza daca doar o zi sau deloc pana la externare).

spital

Nu-mi propun sa judec felul in care a fost tratat cazul respectiv, nici sa spun ca “in alta parte e mai bine”.
Am sa spun doar ca in Anglia am lucrat intr-un spital mare, printre altele si in sectii de chirurgie generala sau ortopedie, apoi in blocul operator (printre altele si la ortopedie si in sala de urgente generale), in sala de operatie intr-un spital mediu (din apropiere) si intr-un spital privat. Iar in Elvetia lucrez in sala de operatie intr-un spital mare, printre altele am instrumentat si cazuri majore comune cu ortopedia. Am si fost operat de amigdale in Anglia, am petrecut 1 zi in spitalul in care am lucrat si ca pacient.
Nu am spus toate astea ca sa ma laud, doar explicam cum am vazut tot ceea ce urmeaza sa descriu.

O fractura de os al piciorului e tratata ca o urgenta oriunde in lume, depinde de anumite detalii ale cazului si de disponibilitatea de personal si sali de operatie pentru a fi operata repede sau mai putin repede. In general, daca nu e o fractura cu o sangerare majora, va fi operata oricand de la 12 la 48 ore de la prezentarea la “primiri urgente”. In Anglia putea sa dureze si ceva mai mult, daca nu era considerata urgenta majora si nu era luni-vineri, in Elvetia dureaza ceva mai putin pentru ca sunt ceva mai multe spitale care opereaza urgente ortopedice (un sistem privat de decontare al costurilor spitalicesti).

Postoperator in Anglia se folosea o sala mare (“Postop Recovery”) unde pacientii stateau din momentul in care erau considerati “stabili” de anestezist in sala de operatie. Asta insemna in general pacienti detubati si treji, dar conceptul de “treaz” era foarte vag. Se incerca sa fie 1 pacient/1 asistenta, daca erau pacienti care stateau acolo mai multa vreme si erau relativ stabili, se accepta si 2 pacienti “stabili”/1 asistenta. Toate cazurile grave, care necesitau ventilare postoperatoriu  erau mutate direct la terapie intensiva (fie ITU fie HDU).
Nu exista separare femei/barbati, dar exista Recovery TOTAL separat doar pentru copii – pe ideea sa nu se trezeasca un copil traumatizat de ceea ce vede in jurul lui.
Pacienti dezbracati postoperator nu am vazut, unul dintre conceptele de baza in sala de operatie era faptul ca pacientul dezbracat pierde caldura repede si nu prea poate tremura pentru a iti arata ca ii e frig, trebuie sa-i pastrezi temperatura prin toate mijloacele posibile, asta include imbracarea in pijamale (oferite de spital, evident) si acoperirea cu un cearceaf mai gros si eventual si plapuma de incalzire (tip Bair Hugger).
In spitalul mediu sistemul era acelasi, cu diferenta ca nu aveau ITU (doar HDU), deci nu operau anumite urgente din start, care erau redirectionate catre noi sau alte centre regionale.
Pacientii anesteziati total petreceau intre 2 si 6 ore in Recovery, ulterior fiind fie transferati pe sectie (de obicei una chirurgicala, dar nu intotdeauna), fie trimisi in sectia de ambulatoriu si dupa inca 1-2 ore trimisi acasa. Daca spitalul nu avea paturi in nici o sectie, se intampla sa ramana Recovery deschis peste noapte si pacientii sa innopteze acolo cu o asistenta suplimentara chemata doar pentru asta.
In clinica privata aveau 4 sali de operatie dar o zona de recovery cu doar 3 paturi, se planificau operatiile in asa fel incat sa nu fie mai mult de 3 pacienti acolo concomitent. Se transferau “pe sectie” (spitalul avea vreo 20 camere pentru pacienti) cat mai repede.
Postoperator in Elvetia sistemul e un pic diferit fata de Anglia. Toate salile de operatie au o camera de anestezie maricica cu loc pentru 2 pacienti. Un pacient e anesteziat in timp ce celalalt e scos din sala si detubat si stabilizat. Exista o perdea intre cele 2 zone, dar se intampla destul de des ca un pacient sa fie treaz si sa auda sau chiar sa vada cateva minute inainte de a adormi manevre si agitatie in partea cealalta – nu e chiar ideal. Daca e vorba de o operatie pe un copil, nu se cheama urmatorul pacient pana copilul nu e detubat si stabilizat.
Exista o sala centrala de trezire a pacientilor (separata de terapia intensiva) unde unii pacienti pot fi trimisi pentru monitorizare postoperatorie. 1 pacient – 1 asistent. Spre deosebire de Anglia, aici au si ventilatoare pentru aproape toate separeurile rezervate pentru pacienti. Totul e la gramada, nu am vazut separare pentru copii/femei/barbati. Daca e nevoie, unii pacienti pot fi mutati si la terapie intensiva postoperator (daca e plin). In rare ocazii (pacienti care au avut doar masca laringeala si anestezie totala “light”), se poate trimite pacientul postoperator direct pe sectie.

Mancarea pentru pacientii operati e limitata in prima zi in Anglia si Elvetia (apa/lichide, poate rar niste senvisuri), din ce tin minte eu si in Romania era la fel, presupun ca articolul se refera la meniul din ziua a 2a inainte. In Anglia (daca recomandarea chirurgului permitea asta) pacientul avea de ales dintre 2 feluri de mancare principale, 2 deserturi sau un mic snack (mar/biscuite/orez cu lapte). Meniul cu alegerile se oferea in general cu o zi inainte. Existau optiuni pentru vegetarieni sau persoane cu doleante speciale (religioase: halal/kosher). In general, era un fel de mancare pus in caserola, congelat, care era incalzit in niste cuptoare cu microunde mari dintr-o mini-cantina pentru pacienti care era separata de sectie. Ceai si lapte se oferea pacientilor toata ziua (cand aveam timp noi sau personalul auxiliar). Daca pacientii aveau nevoie de hrana lichida existau diferite tipuri de shake-uri proteice, oferite cu sau fara consult de la un nutritionist.
De foarte multe ori pacientii mancau mult mai bine la pranz sau cina fata de ce puteam eu cumpara de la cantina spitalului sau de la Subway-ul sau Costa din incinta.
In Elvetia sistemul e similar, cu diferenta ca mancarea e gatita intr-una din bucatariile spitalului (avem 5 restaurante, in diferite cladiri, care gatesc si mancare pentru angajati/vizitatori). Mancarea e variata si buna. 🙂

Preventia escarelor e o problema importanta in sala de operatie oriunde in lume. Preventia lor postoperatorie e o problema si mai mare. In Anglia, orice escara de grad 2 era incident clinic (era raportata electronic) si necesita cel putin o vizita de la o asistenta medicala specializata in “integritatea tegumentelor”, orice escara de grad 4 dezvoltata in spital cerea investigatie, iar spitalul trebuia sa plateasca o amenda unui organism superior NHS si era pasibil de-a fi dat in judecata de pacient/familia sa.
Orice pacient era evaluat la admitere pentru riscul de a dezvolta escare (foloseam scala “Braden”), ulterior se luau automat niste masuri in functie de scorul calculat: pacientul era intors de pe o parte pe alta la 30 m/1h/2h/6h, se foloseau elemente ajutatoare pentru pozitionare neutra, se foloseau niste perne de aer pentru picioare (disponibile in toate sectiile, inclusiv la urgente si recovery) si se facea comanda de saltea pentru escare (care erau stocate undeva la parter, intr-un numar mare). In sala de operatie foloseam elemente de pozitionare neutra, saltele de gel si toata lumea facea cursuri obligatorii 1 data pe an cum sa transfere pacientii cat mai sigur (folosind diferite echipamente suplimentare: patslide/hoist/slide sheets)
Postoperativ, pacientul era reevaluat cu scala Braden cel putin 1 data si apoi inca 1 data la transfer – si se verifica integritatea tegumentelor. Orice rana era documentata si se chema consult de specialitate. Un plan de ingrijire era elaborat in care se documenta ce se va face pentru a incerca sa nu se dezvolte o escara mai mare. Orice modificare in rau a unei escare era documentata, urmata de un nou consult de specialitate si tot asa.
Pacientul este incurajat sa manance si sa se mobilizeze independent – asta ajuta la preventia escarelor. Exista Physical Therapist care ajuta cu mobilizarea din ziua 2 postop.
Nu exista externare a unui pacient acasa cu escare – nu fara a i se aranja in prealabil ingrijire de specialitate acasa, a i se explica pacientului si familiei ce trebuie facut si eventual si a i se oferi prescriptie pentru saltea speciala, creme, bandaje si alte ajutoare – servicii care erau in general aranjate de consiliul local si serviciile sociale de unde locuia pacientul.
Sistemul functiona acceptabil, dar existau des intarzieri si de multe ori pacientii asteptau mult pana sa se poata pregati suport pentru ei acasa (sa fie organizata o District Nurse care sa vina sa schimba bandajele si sa modifice planul de ingrijire). Pe hartie, era bine gandit, in realitate resursele erau limitate.
In Elvetia e totul foarte similar, inclusiv cu organizarea de ajutare acasa – dar serviciile sunt un pic mai putin integrate, iar daca pacientul nu are medic de familie atunci e mai dificila organizarea de ajutor la externare.
Din nou, escarele sunt inacceptabile si aici, externarea unui pacient cu escara si explicatia “arata ok” nu este deloc ceva normal.
Trebuie mentionat ca, desi exista saltele si geluri si perne si multe alte nebunii scumpe si personalul intoarce pacientii samd… Daca ai o pacienta fragila, in varsta, care nu bea, nu mananca si nu se misca si sta in pat si-atat, orice ai incerca, pacienta va face escara. E inevitabil. Dar poti incerca sa limitezi evolutia ei si poti incerca sa o ingrijesti in asa fel incat sa nu se inrautateasca.

Infectiile intraspitalicesti postoperatorii apar si in alte tari. Mai ales la pacienti in varsta. Se incearca minimizarea riscurilor, se organizeaza programe de sensibilizare si educare a personalului, se folosesc postere si avem sapun si dezinfectanti peste tot. Tot apar. Din fericire, destul de rar.
Dar avem protocoale pentru pacientii infectati (si in UK si in Elvetia): izolarea lor in camere separate de restul pacientilor, folosirea de manusi si sorturi de unica folosinta cand sunt ingrijiti in orice fel si tratarea cu medicamentatie adecvata. Trebuie sa mentionez ca din experientele mele la gastroenterologie si infectioase din scoala… cam la fel e si-n Romania, cu diferenta ca nu prea erau manusi iar sorturi de unica folosinta nu am vazut.
In Anglia am avut destul de des pacienti in varsta care au fost pusi pe tratament pentru C. diff si au plecat acasa sanatosi.

Partea de consult pentru o tuse… cand eram pe o sectie EU insistam sa-mi vina un rezident pentru orice modificare in rau a unui pacient postop. Nu insistau pacientii sau rudele. Nu exista asa ceva. Si daca exista un bilet pentru o radiografie, se gasea un porter (un fel de brancardier), sau mergeam eu personal cu pacientul sau trimiteam un healthcare assistant (infirmier), nu exista sa stea pacientul 1 zi nedus la radiografie, atata timp cat avea un slot alocat.
Iar lucrurile astea oricum ni se spuneau la raport zilnic – orice problema trebuie “escalata” la medic cat mai repede, mai ales la pacientii postop.
Nu ma pronunt pentru ce ar face asistentele in Elvetia, dar pot sa garantez ca medicii de la specialitatile noastre ar vedea un pacient postoperatoriu repede, inclusiv noaptea, atata timp cat li se spune ca ar avea probleme de a respira. Si nu e ca si cum nu au multe alte lucruri de facut (in Elvetia lucreaza mai toti rezidentii 50 ore/saptamana).
Si in Anglia si in Elvetia exista si aparate pentru radiografie portabile ( in timpul orelor normale de functionare (daca tin bine minte, dupa 20.00 nu mai exista un tehnician radiolog si trebuia sa fie dus pacientul la X-ray).

 

copyright image: expatica.com

Pleci in concediu 10 zile si te intorci la “there will be changes around here”

Revin eu la munca dupa o scurta pauza si aflu ca “se vor schimba lucruri”.
Am citit e-mailul cu “meeting minutes”.
vechi nou
Schimbari
Cele doua band 7 au organizat o intalnire cu toate band 6 din departament.
In primul rand, au mentionat ca nu mai e acceptabil sa se vina dupa ora 8:00 in teatru. Daca suntem platiti de la 8, asta inseamna ca trebuie sa fim in teatru, schimbati si gata de munca, de la 8, nu 8:10.
Asta se intampla cand unele persoane sunt chiar nesimtite la faza asta si vin pe la 8 si 20 zilnic… Recunosc, si eu vin intre 8:05 si 8:10 in teatru (dar sunt la 8:00 in vestiar), va trebui sa-mi schimb ora de plecare.
Apoi au pasat Personal Performance Reviews (evaluarea bianuala obligatorie) catre band 6, pentru ca band 7 au alte treburi de facut acum.
Apoi au anuntat niste schimbari in felul in care vor fi alocati band 6s, mai precis ca vor fi rotati toate peste tot, nu va mai exista “X face doar ginecologie, Y face doar max-fax, Z face doar orl”.
Apoi au comentat despre faptul ca “anumiti band 5” s-au plans de lipsa de suport din partea “senior staff”. Si de faptul ca unii band 6 au dificultati in anumite specialitati (pentru ca fac numai ginecologie de multa vreme).
Niste probleme reale, cu care m-am confruntat si eu, dar nu m-am plans, dintr-un motiv foarte simplu: struto-camila noastra de departament combina 4 specialitati chirurgicale neinrudite.
Nu e greu sa fii bunicel la toate 4, e posibil sa fii foarte bun la toate, dar e dificil si incomod. Tendinta umana e o regresie catre medie. Nu devii foarte bun in toate, mai degraba devii mai prost in domeniul unde excelezi, dupa ce esti fortat sa faci si ceva in care esti mai praf.
E mult mai simplu si oarecum mai eficient sa ai oameni care se pricep mai mult la o specialitate majoritar IN acea specialitate.
 
Problema e ca, la fel ca departamentul nostru, solutia de pana acum era o struto-camila. Se porneste de la ideea ca toate senior nurses au trecut prin toate specialitatile la un moment dat in cariera (ceea ce e adevarat). Deci, teoretic, au experienta “peste tot“.
Dar, in general, majoritatea band 6 faceau doar anumite liste si doar anumite specialitati, li se cerea sa iasa din zona lor de confort doar cand alta era bolnava sau in concediu.
Nu in ultimul rand, degeaba ai facut acum 10 ani osteotomii si fracturi de mandibula si maxilar zilnic pentru 1 an. Multe s-au schimbat de atunci, nu mai e nici un chirurg ramas, cerintele si practica s-au schimbat major.
Rezultatul? Uman. Uiti ce n-ai mai facut de multa vreme. Evident ca atunci cand lucrezi cu un band 5 care face asta zilnic de 1 an, band 5 ala (sau aia) va vedea ca “se descurca mai bine“.
Dar e o diferenta in a te descurca bine in cateva lucruri si a purta cu succes responsabilitatile unei liste de operatii.
Ei bine, de acum toata lumea va fi rotata peste tot. O masura ce, personal, nu cred ca va avea succes.
Eniuei, nu voi mai fi aici sa vad ce au reusit sau nu cu asta.
 
Ce e destul de trist e faptul ca totul a pornit de la o plangere pe care au facut-o cei 2 italieni (un el si-o ea) de la mine din departament (amandoi au cam 1 an si cateva luni in departament) in legatura cu una dintre filipineze, dupa o tura cu ea.
Unul dintre ei a fost scrub pentru un caz de 7 ore (pana la 18:00) si cealalta italianca (care lucra tura 12-21) a preluat cazul la 18:00.
Ce au zis italienii? De ce el nu a fost inlocuit in timpul zilei pentru o pauza de masa si de ce nu a preluat band 6-le cazul la ora 18:00, dar a lasat-o pe junioare sa faca asta. Si ca, desi band 6 toata ziua a fost scrub doar pentru 2 cazuri mici, nu a luat corect seturile si consumabilele pentru a doua zi.
 
Amu, nici situatia italienilor nu e placuta, si m-am gasit si eu in ea de multe ori. Ba chiar m-am plans de lucruri similare in cele 2 plangeri pe care le-am facut anul trecut.*
Pe de alta parte, daca ai un caz lung… asta e, mananci inainte de a incepe, apoi pleci la 17:45 si cu asta basta. E ineficient sa schimbi cate un scrub la 2-3 ore.
Si la consumabile si seturi… habar-n-am ce s-a intamplat atunci, stiu ca am lucrat dupa ambii italieni si de multe ori nu luasera de loc seturile pentru a doua zi, deci n-as comenta in locul lor.
 
Chestia e ca s-au plans fix de una dintre filipinezele care e constiincioasa. Are ea alte probleme, dar e foarte priceputa si e muncitoare.
Si uite asa, in loc sa existe o discutie constructiva despre suport si formarea unor echipe, s-a ales o solutie mai dura, dar “echitabila”.
In esenta, band 6 care faceau majoritar ORL si Max-Fax vor fi rotate la ginecologie, iar cele de la ginecologie vor fi mutate la ORL/Max-Fax. Si toti chirurgii se vor plange ca nu mai lucreaza cu cele cu care erau obisnuiti. Mai ales ginecologii fac spume imediat cum dau de oameni cu care nu-s obisnuiti. Unul dintre multele motive pentru care nu-mi place ginecologia.
Avem 10 band 6, 3 sunt filipineze intre 2 varste (cele mai eficiente dintre toate 10, in opinia mea0, 4 sunt tanti care sunt trecute de varsta pensionarii, celelalte 3 sunt britanice intre 2 varste (una dintre ele e band 6 de doar cateva luni, una are experienta doar in ORL, cealalta doar in ginecologie).
Cele 4 mai in varsta nu stiu cate de bine vor primi aceasta schimbare, cine vrea stres in plus la 60 ani?
Filipinezele sunt toate enervate din cauza ca totul a inceput de la o plangere impotriva uneia dintre ele.
Celelalte se vor adapta. Probabil.
*Amuzant e ca in ambele plangeri (band 6 si band 7)pe care le-am facut anul trecut, am mentionat aceleasi probleme: lipsa suport si ca sunt lasat sa fac singur munca pe care ar trebui s-o faca ele. Dar asta era secundar problemei principale: imi vorbeau urat, relatia nu era deloc profesionala. Si una dintre ele era band 7.
Deci, indirect, sunt si eu “vinovat” pentru aceste schimbari.
Yupii.

Asa nu!

Va parea ca pic in capcana negativismului, dar nu relatez doar aspecte negative ale sistemului nostru medical cu intentia de a forma o opinie (mai) proasta despre el. Eu sper ca prin mediatizarea cazurilor de genul asta, poate-poate se va schimba ceva in timp.

1. Avem 1 bucata copil de 14 ani, plecat in vacanta la bunici, la tara (undeva in zona Arges). Intr-o zi se urca intr-un copac, se dezechilibreaza, cade. Cade cu capul fix intr-un arac de vie. Nu foarte gros, dar ascutit si lung. Ca prin minune, nu ii trece prin ochi sau creier. Ii intra prin gusa si ii iese pe undeva pe langa un ochi. Ii strapunge fata undeva intre osul zigomatic si maxilla. Reuseste (un mic Rambo) sa-si extraga singur fata din arac (care nu se rupsese) si fuge plangand spre casa bunicilor.

De acolo e dus la un spital judetean. Acolo ii dau antiinflamatoare, si un antibiotic, curata un pic rana si-l trimit cu ambulanta spre Bucuresti, la Urgente. La Floreasca nu vor sa-l interneze, pe motiv ca este vorba de o urgenta ORL – il trimit la ORL Panduri. La ORL Panduri nu mai merge cu ambulanta, ci cu masina familiei. Nici acolo nu este internat, pe motiv ca este copil si ca ar trebui internat la Spitalul de Copii (Grigore Alexandrescu). La Grigore Alexandrescu nu vor sa-l interneze pentru ca nu au chirurg ORL in garda pentru un consult de urgenta, tot la ORL Panduri considera ei ca ar trebui internat si (eventual) operat. Se duc inapoi la ORL Panduri (e deja pe undeva pe la ora 4.00 AM) – unde refuza in continuare sa-l interneze, de data asta invocand lipsa unui consult de specialitate al unui chirurg plastician pediatru. Dupa tipete, certuri si amenintari, familia se duce inapoi la Grigore Alexandrescu, unde reusesc sa gaseasca un chirurg pentru un consult de specialitate. Dar tot nu este internat copilul – sunt trimisi inapoi la ORL Panduri pentru a fi internat. Acolo este internat doar dupa amenintari cu chemarea presei (desi indeplinisera pana la urma cerinta initiala – consultul chirurgical).

Finalitatea povestirii: copilul e intreg, vederea ii e afectata doar partial dar are sanse foarte mari sa nu aiba nici o sechela. Infectie n-a facut. Va ramane o vreme cu o cicatrice urata pe fata, care aparent va fi operata abia cand va fi adult si toate oasele ii vor creste la dimensiunea normala. Plimbarea in sine nu i-a facut nici un rau lui personal. Familia, in schimb, a petrecut cam 14 ore in drumuri intre spitale… N-as vrea sa fi fost in situatia lor.

2. Avem una bucata adult. Din cauza unei accidentari la fotbal, ajunge la SUUB unde i se pune mana in ghips. Medicul de garda care l-a vazut ii spune sa se intoarca peste 2 saptamani pentru a-i fi scos ghipsul. Peste 2 saptamani el se intoarce, asteapta linistit 3 ore pana este vazut de alt doctor. Acesta incepe sa tipe la el ca de ce a venit cu o situatie non-urgenta la camera de urgente si-l trimite la medicul de familie. Refuza sa-i taie ghipsul. Pacientul iese din spital si-si scoate ghipsul singur, cu o foarfeca imprumutata.

Doctorul avea partial dreptate. Nu era o urgenta, putea (si ar fi trebuit sa) fi rezolvata usor de medicul de familie. Doar ca medicul precedent (care a pus ghipsul) i-a recomandat sa se intoarca ‘la consult’ si scoaterea ghipsului peste 2 saptamani. Daca vroia sa fie ultra-corect, putea sa-i faca o observatie pacientului si sa-i scoata totusi ghipsul si sa-i ofere si o scurta consultatie (“esti bine”). Dar nu, mai bine sa urle la el si sa-l dea afara.

3. Si la SUUB si la Spitalul de Urgente “Floreasca” vin foarte des tigani pentru a fi internati pentru diverse urgente (mai mult sau mai putin reale). Conceptia lor este ca sunt cele mai bune spitale, deci acolo trebuie sa-si duca rudele. N-am vazut nici macar o data 10-20 de tigani dati afara pentru ca faceau scandal si mizerie in zona de urgente. N-am vazut o data un tigan dat afara pe motiv ca starea lui medicala nu este o urgenta.

E adevarat, exista multe cazuri de doctori agresati in spitale de tigani. Am vazut reportaje, am si vorbit cu unii care au fost amenintati cu sabia/cutitul.

Ideea este ca unii medici isi permit sa fie nesimtiti cu unii pacienti si sunt numai miere cu alti pacienti, pe motiv de frica. Asta nu e normal. In primul rand n-ar trebui sa existe teama pentru siguranta ta – (si) de asta exista bodiguarzi si politie mai tot timpul in zona spitalelor. Problema e ca asta nu e suficient pentru tara noastra. Dar nici sa fii nesimtit cu cineva doar pentru ca nu ti-e teama de el/ea nu e ok. Problema ar fi ca sunt cam multi doctori/asistenti medicali (inclusiv din generatiile mai tinere) care obisnuiesc sa fie nesimtiti cu pacientii cu care ei CONSIDERA CA POT SA FIE NESIMTITI. Din diverse motive, mai mult sau mai putin intemeiate. Nimeni nu e perfect, nu cred ca se asteapta cineva sa-ti pastrezi calmul in orice situatie. Dar poate ar trebui sa ia exemplu de la multi alti colegi de-ai lor, care isi fac meseria fara sa fie nesimtiti.

Grija fata de pacientii grav-bolnavi

507690-404-59Grav-bolnavi sau care sunt in faze terminale ale unor boli de lunga sau scurta durata.

M-am uitat pe materiile de anul 2 si 3. Teoretic, atunci ar trebui sa ne ‘invete’ destul de multe despre pacientii aflati in aceste situatii.
Practic, din experienta mea cu un membru de familie aflat in situatia asta, pentru majoritatea asistentilor asta este ceva asa… pur teoretic, pe care parca cineva ti l-a spus la un moment dat, dar cu siguranta nu te-a interesat. Mi se pare incredibil ca la departamente de oncologie asistentele medicale se comporta cu pacientii cam cum s-ar comporta un țăran cu vitele lui. Am auzit tipete, injuraturi, jigniri (asta adaugat aglomeratiei si atmosferei proprii spitalelor din tara noastra). Multi dinte pacientii aia vor muri in curand. Dupa operatii dureroase, dupa niste tratamente cu niste chimicale care le dau peste cap tot organismul, cu efecte secundare deloc placute, cu limitari drastice in a manca niste feluri de mancare banale, toate in numele ‘insanatosirii’ pacientului.

Stau si ma gandesc: daca eu as suferi de cancer intr-o faza avansata, oare mi-as mai dori sa ma mai lupt pentru viata mea atunci cand sansele mele de supravietuire sunt minuscule si toate masurile pe care le iau pentru a lupta cu o boala mai repede ma omoara ele? Ultimele luni din viata mea pe Pamant vreau sa le petrec cu vizite regulate la doctor, cu analize saptamanale, cu tratamente administrate de niste acrituri care n-au nici cea mai mica urma de umanitate ramasa in ele?

Si de partea cealalta a ‘baricadei’. Oare eu, ca asistent medical, mai pot ramane ‘om’ dupa ce vad/tratez zilnic pacienti care urmeaza sa moara aproape sigur in curand? Nu in ultimul rand, din ce am vazut eu, cu cat inaintezi in varsta si suferi de o boala, cu atat e mai probabil sa renunti la politete in situatii banale si la stapanire de sine in situatii relativ conflictuale. Ca nu exista ‘pacient perfect’ e evident. Dar cum ‘inveti’ sa te comporti profesionist si sa-ti pastrezi sanatatea mentala (si chiar umanitatea) intr-un mediu in care zilnic vezi moarte, nervi, ura, tristete si regret?

Cum?

La naiba, sunt abia anul 1, abia am trecut prin 3 spitale (ca asistent) si-mi pun deja probleme din astea.

drepturi imagine: www.buzzle.com

1/6 Semestre gata!

Cam greu sa povestesti despre scoala si viata cand viata-ti ofera o situatie medicala complicata in familie.

Evident ca tot entuziasmul de la inceput s-a stins dupa primele 2 luni si primul contact cu munca in spital. Al doilea stagiu de practica a fost si mai dezamagitor. Al treilea a fost de-a dreptul deprimant. Ma rog, despre sistemul medical de la noi, starea spitalelor, calitatea asistentelor si altele voi mai avea timp sa comentez. Pentru moment am prea putina experienta IN sistem pentru a considera ca pot exprima o opinie pertinenta.

Oricum, ce am facut pana acum la scoala:

– Biochimie: foarte interesanta materia, am reusit sa invat si sa inteleg cele mai multe lucruri.

– Semiologie: multumita programului, am reusit sa ajung prea putin la o materie foarte interesanta si utila. Pacat. Oricum, nu pot sa zic ca mi-a placut foarte mult stilul de predare al profesoarei, dar se putea si mai rau.

– Nursing: o porcarie. Tot ce mi s-a predat a fost o insiruire de teorii goale, lipsite prea mult de o parte practica sau de o corelare cu situatia reala. Profesoara raspundea oricarei intrebari, dar pentru ca a fost materia care a avut cele mai multe ore alocate, aici am fost cel mai dezamagit.

– Informatica: o gluma proasta pentru mine 🙂 Parca totusi niste colege au invatat niste lucruri noi. Poate pentru ele n-a fost inutila.

– Bioanatomia: e incredibil de mult de invatat. Cred ca nici daca aveam 10 ore pe saptamana nu ni se putea preda toata ASA CUM AR TREBUI. Macar am invatat destul de multe lucruri. Mi se pare incredibil cum am trecut prin 4 ani de liceu, in care teoretic am invatat cate ceva (n-am avut niciodata mai putin de 8 la biologie, am verificat) si nu stiam mai nimic! Asta dupa un liceu bun.

– Biofizica: cel mai non-pedagog profesor pe care l-am avut vreodata. Vrea sa ajunga si profesor universitar. Ha! N-a predat absolut nimic. Evaluarea a fost o bataie de joc. Si-l mai am inca un semestru. Super!

– Psihologia: materie interesanta, profesoara care a incercat sa aiba un stil de a preda diferit. Nu stiu cat de multe a reusit. Macar nu pot sa zic ca a fost pierdere de vreme (ca nursingul).

Acum a inceput deja semestrul 2. Sa vedem cum va evolua situatia.

Practica

Ce am “invatat” dupa 2 saptamani de practica?

•  Daca asistenta sefa a unui spital (directorul de ingrijiri, sa-i zicem) spune ca are program pana la 14:00, apăi de la 13:00 sa nu mai indraznesti s-o deranjezi. Nu conteaza ca are un contract semnat cu o scoala, ca scoala ar trebui s-o fi anuntat ca vin cateva zeci de oameni la ora 13:00, nu conteaza ca bobocii care-i vin pe cap au program dupa-amiaza, deci dupa-amiaza ar urma sa vina la spital sau mai stiu eu ce. Daca e sefa, face ce vrea, cand vrea. Pentru ca poate.

• Daca un pacient are o ruda in Minister sau prin spital sau chiar lucreaza in spital, apăi e musai sa-l tratam cu tot respectul posibil. Nu conteaza ca rudele lui au cerinte tampite, nu conteaza ca face tampenii, pe asta il Respectam! Daca in schimb un pacient e toxicoman sau alcoolic, apăi pe astia ii tratam ca pe niste maimute cazute din copac. Jignim, amenintam, suntem brutali cu el, ce conteaza, oricum e-n coma.

• Daca nu esti atent, un pacient care are nevoie de terapie intensiva poate sa te trozneasca rau de tot. Si nu toti toxicomanii sunt firavi sau pirpirii.

• Majoritatea doctorilor tineri (sub 40 de ani) se plimba prin spital ca niste robotei. Dau niste raspunsuri laconice, pun niste intrebari de parca vorbesc cu un perete si in general sunt distanti fata de problemele (de sanatate) ale Pacientului Normal. Daca pacientul e Cineva, atunci se mai schimba atitudinea.

• La UPU (primire urgente) e haos organizat.

• Daca visam eu ca o sa am o meserie in care nu o sa mai stau cu ochii in monitor, visam gresit. + exista multa hartogaraie de completat ca Asistent medical.

• Exista o ierarhie in spital: cel mai jos sunt rudele pacientului (daca nu e Cineva, din nou), pacientul (aici ar fi si bobocii de toate felurile), apoi bodiguarzii, brancardierii si infirmierii (cam egali), asistentele, medicii rezidenti/incepatori, asistentele sefe, medicii specialisti, medicii cu o functie in spital. De jos in sus, toti sunt umili si chiar scarbos de servili cu cei de mai sus de ei, dar sunt extraordinar de duri (pana la nesimtire) cu cei de sub ei. Egalitate? Puah, asta e pentru fraieri.

• Conceptul de urgenta este foarte vag.

• Se fura. Orice. Vezi si asta.