Viata de asistent medical nu e usoara nicaieri

… Sau un mic comentariu despre empatia profesimale nurseonala.

Am dat peste un comentariu al unui asistent medical din Anglia de acum cateva zile, printr-o cunostinta care e AM acolo. Comentariul a devenit “viral”.

E evident ca are de-a face cu probleme asemanatoare cu cele din Romania in viata sa profesionala, diferentele vin mai degraba din salariul sau si dotarile spitalelor. Desi nu sunt inca AM, problemele lui sunt foarte asemanatoare cu ce am intalnit/observat eu in spitalele noastre subfinantate… Asadar “I can relate”, cum ar zice americanul.

Dar la un moment dat comenteaza din experienta personala si trage concluzii pe niste idei care n-au fost exprimate… atragand atentia asupra faptului ca lumea comenteaza din experienta personala si trage concluzii aiurea. Interesant, nu?

O sa-i reproduc aici comentariul in original si intregime:

As a newly qualified nurse I was left in charge of 7 patients, a scary experience! At 7am I was handed over a lady with constant diarrhoea in a side room needing a lot of support. In my bay of 6 were two higher dependency patients requiring continuous observation and frequent intervention, the lady at risk of falls, the confused patient constantly screaming and a patient with her family at her bed side as she was dying. Soon into an already stressful shift a patients heart stops unexpectantly, thankfully attempt to resuscitate were successful but as I did chest compression the family of my dying patient came to the bay, stood at the end of the bed and said we need you Neil. A look of desperation in their eyes but what could I do? I had to continue CPR. A heart beat returned and soon after I was able to walk away from that patient, no time to reflect tho or grab a drink. My dying patient needed medications, the confused patient was wondering, the medications were late, the hourly observations were late the buzzers were ringing. Where do you start, do you prioritise the patients you can save, do you ensure the patient dying gets 100% attention but don’t forget the medication rounds, the patient lying incontinent, surely she needs me the most but I just can’t get to her! Things are about to get worse as due to sickness and staffing issues I’m handed over an extra 7 patients mid shift! In this bay, another patient dying with no private room to move to, family arrive with minutes to spare but are so angry with me. How could I not have called them sooner? As they shout I want to console them but I can hear my monitors alarming, buzzers ringing, patients need feeding, has the confused patient managed to escape yet? As i listen to the family vent I see the family of my other patient crying as they run through the ward. I follow them, she has passed away. I wasn’t at her bedside but her family were. I wonder did they feel supported. I’ve had enough,
I cry! I don’t mean to, it just happened. Still so much to do, I need to spend time with this family but I can see my monitors alarming, I need to help this patient fast but people are staring at me crying in the middle of the bay. The porters arrive they need a nurse escort for a patient needing an urgent scan. It’s impossible. 13 hours later i hand back over to the night staff, I then prepare both my patients for the mortuary.
I grab my first drink and bit of food for the day, I sit and do my paperwork. I leave 15 and a half hours after starting.
I have to be back in 9 hours.

So tonight in then Irish media there was a news article about a young lady who passed away in an open bay surrounded by noise. It sounds awful, it shouldn’t happen but it does. The family very angry about losing a loved one to cancer and who wouldn’t be, want an apology for the final hours of her care. As nurses we allow the anger, we accept it, we expect it. The situations break our hearts! But reading the negative comments by the public and thinking back to standing in my bay crying I left a comment supporting the staff as all the comments were frustrations against dr’s and nurses! the world isn’t against us surely.

People were commenting on their own experiences, drawing conclusions on points that weren’t made.
The article was so one sided, it had a quote from a local td in opposition to government,
Of course it was negative.

My comment initially went down well, a positive comment amongst a population of bad experiences but then it started, people wishing it would happen to me to see if
I would support staff,
Actual adults threatening me.
We do our best, some days that’s not enough but we don’t stop trying and we don’t stop caring…

Nu prea inteleg curtoazia sa profesionala dusa la extrem (de la final). Face observatiile corecte despre un articol citit de el, ca este partinitor si ca unii dintre oamenii care l-au citit s-au grabit sa arunce cu noroi la gramada in sistemul medical de la ei. Daca inteleg bine, comentariile au fost facute pe un site din Anglia – deci oamenii care comentau, o faceau oricum despre sistemul medical de la ei din tara, din cauza unei probleme din alta tara. Un pic gresit. Cam cum fac si eu acum, ok. Dar asta nu inseamna ca trebuie automat sa sari in apararea breslei tale, fara sa stii exact ce s-a intamplat. Vitriol va exista intotdeauna, mai ales pe site-uri de stiri, unde toata lumea poate injura “anonim”. Cel mai bine e sa-l ignori. Oricum, problema familiei indurerate era mai degraba cu managementul spitalului, nu cu AM sau cu doctorii, deci sprijinul sau era un pic nenecesar.

Face referinta la o poveste din media irlandeza (cei neinclusi in UK, adica) din ultima saptamana. Articole aici sau aici. O femeie a fost internata pe 12 mai intr-un spital universitar din Waterford, Irlanda cu un diagnostic prezumtiv de litiaza biliara. 4 saptamani mai tarziu este diagnosticata ca fiind suferinda de cancer (nu se mentioneaza care). S-a stins din viata internata intr-o sectie comuna cu mai multi barbati, la sfarsitul lui iunie.

Oricum ai privi situatia, este lamentabil faptul ca ultimele momente ale vietii unei persoane grav bolnave au fost petrecute la comun cu niste oameni care erau patrunsi de febra unui meci de campionat mondial, nu in relativa liniste (ceva ce ar trebui sa ai oricum tot timpul intr-un spital)… O fi avut o vina in asta si personalul medical din spitalul cu pricina? Poate.

Merita aparat un coleg de breasla atunci cand cineva il acuza de ceva? Da, cu siguranta, mai ales cand este acuzat de ceva doar pentru ca face parte din acea breasla, dar nu cred ca trebuie sprijinit neconditionat.

E probabil sa gresesc, posibil sa-mi schimb perspectiva peste 1-2 ani, dar asa gandesc eu acum.

Oricum, dupa ce am citit comentariul asta despre viata unui AM in Anglia, chiar ma intreb cum se vor adapta colegele mele care au terminat in vara si care sunt ca si plecate in Anglia. Chiar ma intreb daca un roman se adapteaza mai greu la conditiile “grele de la ei” dupa ce a trecut prin conditiile “Grele de la noi“.

Spaga pentru un post de Asistent Medical 2

Aparent, criza a scazut nivelul spagii cerute. Adica suma vehiculata mai devreme, 1000 euro – ceruta acum 6 luni intr-un spital din Bucuresti – e mica fata de sume cerute in ultimii 5 ani in alte spitale.

Dupa niste discutii cu niste asistente, am mai aflat urmatoarele sume:

– 1500 euro ceruti pentru asigurarea unui post la un spital de stat din Targoviste acum aproximativ 4 ani

– 1000 euro ceruti pentru asigurarea unui post la Spitalul Militar Central din Bucuresti acum  aproximativ 5 ani

Din nou, salariile pe care le primesc asistentele astea la incadrare sunt pa la 1000-1200 lei pe luna. Apoi se mai aduna diverse sporuri, e adevarat. Dar in principiu li s-au cerut aproximativ 3-4 salarii (prin 2008-2009 euro a variat intre 3,7 si 4,1).

Asta in conditiile in care toate posturile se ocupa prin concurs (scris + practica). Care concurs poate insemna fix 0, daca apare cineva cu o șpagă mai mare.

Chit ca n-o sa muncesc niciodata intr-un spital de stat din Romania, daca o sa am ocazia, o sa fac tot posibilul sa ii duc DNA-ul pe cap unui șpăgar din asta nenorocit din spitale.

Spaga pentru un post de asistent medical – 1000 euro

Teoretic, posturile din sistemul medical sunt blocate.  

Image

Cu toate astea, se fac angajari. Cum? La niste discutii oneste cu o profesoara, s-a vehiculat suma asta – ceruta intr-un caz real, din ultimele 12 luni – la Spitalul Universitar Central din Bucuresti. Salariul de incadrare – in jur de 1200 lei net.

Cum poti sa traiesti cu 1200 lei/luna in Bucuresti in 2013 la 20 si ceva de ani? Eu nu stiu si nu pot intelege asta. Cum poti sa platesti o suma atat de mare (practic salariul tau legal pentru 3 luni si ceva) ca sa te incadrezi pe un salariu de mizerie? Cum poti sa te gandesti la un viitor lipsit de murdaria spagii si atentiilor cand totul incepe cu o mare spaga?

Primul meu job (cu carte de munca) l-am avut in anul 1 de facultate, la 18 ani. Aproximativ 2,9 milioane de lei vechi (290 lei noi). Nu plateam chirie, doar contribuiam la intretinere si-mi plateam internetul. Abonamentul lunar pe RATB imi lua aprox. 1/5 din salariu (era abonament + preorasenesti, de, lucram in Otopeni). Daca ar fi trebuit sa locuiesc singur, cu chirie, probabil ca nu mi-ar fi ramas atunci nici un leu dupa plata chiriei + intretinere + curent + internet. In momentul ala era salariul minim pe economie + 20 lei (200 mii vechi). IN momentul asta, 1200 lei NET este = 2,26 x salariul minim brut pe economie (750 lei). Salariile astea de mizerie nu creeaza decat generatii peste generatii de adulti care sunt intretinuti de parintii lor pana la 30-40 de ani. 

Azi, daca as trai intr-o garsionera FOARTE ponosita sau as imparti un apartament cu 2 camere cu cineva, as cheltui aprox. 430 lei (chirie) + aprox. 100 lei (intretinere vara) + aprox. 100 lei (curent + internet) + aprox. 40 lei (abonament telefonie mobila) + 50 lei transport in comun (metrou + RATB la pret de elev). Cheltuieli minime: 720 lei. Raman 480 lei pentru a manca. Daca mananci zilnic la munca cate ceva de pranz de 10 lei, inseamna ca-ti raman 260 lei pentru mancarea de dimineata/seara + week-enduri. SI ATAT!

Igiena? Medicamente? Consultatii la doctor? Haine? Distractie? Vacante? Ha! Alea-s pentru dăștepți, nu pentru fraierii care merg la o scoala de 3 ani.

Asta ca sa nu mentionez ceilalti ‘fraieri‘, care fac 6 ani de Medicina + intre 3 si 6 ani de specializare. Care primesc tot pe undeva pe la 1000 si ceva de lei la inceputul perioadei de rezidentiat.

Grija fata de pacientii grav-bolnavi

Grija fata de pacientii grav-bolnavi

507690-404-59Grav-bolnavi sau care sunt in faze terminale ale unor boli de lunga sau scurta durata.

M-am uitat pe materiile de anul 2 si 3. Teoretic, atunci ar trebui sa ne ‘invete’ destul de multe despre pacientii aflati in aceste situatii.
Practic, din experienta mea cu un membru de familie aflat in situatia asta, pentru majoritatea asistentilor asta este ceva asa… pur teoretic, pe care parca cineva ti l-a spus la un moment dat, dar cu siguranta nu te-a interesat. Mi se pare incredibil ca la departamente de oncologie asistentele medicale se comporta cu pacientii cam cum s-ar comporta un țăran cu vitele lui. Am auzit tipete, injuraturi, jigniri (asta adaugat aglomeratiei si atmosferei proprii spitalelor din tara noastra). Multi dinte pacientii aia vor muri in curand. Dupa operatii dureroase, dupa niste tratamente cu niste chimicale care le dau peste cap tot organismul, cu efecte secundare deloc placute, cu limitari drastice in a manca niste feluri de mancare banale, toate in numele ‘insanatosirii’ pacientului.

Stau si ma gandesc: daca eu as suferi de cancer intr-o faza avansata, oare mi-as mai dori sa ma mai lupt pentru viata mea atunci cand sansele mele de supravietuire sunt minuscule si toate masurile pe care le iau pentru a lupta cu o boala mai repede ma omoara ele? Ultimele luni din viata mea pe Pamant vreau sa le petrec cu vizite regulate la doctor, cu analize saptamanale, cu tratamente administrate de niste acrituri care n-au nici cea mai mica urma de umanitate ramasa in ele?

Si de partea cealalta a ‘baricadei’. Oare eu, ca asistent medical, mai pot ramane ‘om’ dupa ce vad/tratez zilnic pacienti care urmeaza sa moara aproape sigur in curand? Nu in ultimul rand, din ce am vazut eu, cu cat inaintezi in varsta si suferi de o boala, cu atat e mai probabil sa renunti la politete in situatii banale si la stapanire de sine in situatii relativ conflictuale. Ca nu exista ‘pacient perfect’ e evident. Dar cum ‘inveti’ sa te comporti profesionist si sa-ti pastrezi sanatatea mentala (si chiar umanitatea) intr-un mediu in care zilnic vezi moarte, nervi, ura, tristete si regret?

Cum?

La naiba, sunt abia anul 1, abia am trecut prin 3 spitale (ca asistent) si-mi pun deja probleme din astea.

drepturi imagine: www.buzzle.com