Unii abia asteapta sa inceapa, altii se bucura ca pleaca

Zilele astea au avut loc o serie de interviuri in firma de publicitate unde lucrez, pentru a angaja un om pe marketing. N-am nici o treaba cu procesul de selectie al candidatilor, dar mi-au cazut ochii pe cv-ul unuia dintre ei, in timp ce-mi ridicam niste documente de la imprimanta.

Era vorba de un tanar care a parasit facultatea de Medicina din Bucuresti inainte s-o termine “pentru ca era pasionat de marketing si vroia sa-si construiasca o cariera in acest domeniu“.

N-am nimic cu alegerea lui. Dpdv financiar, cu siguranta ca o va duce mai bine – la interviul de la noi a cerut 500 euro net/luna, de exemplu. N-o sa-i primeasca, dar asta e alta poveste. 🙂 Nu prea cred ca-s multi absolventi de Medicina din Romania care se pot gandi la salariul asta pentru inca ceva ani buni (pana la sfarsitul rezidentiatului). Dpdv personal, decat sa faca o facultate care nu-l motiveaza si sa devina apoi (probabil) inca un medic care face meseria asta din motive gresite, a luat o alegere foarte corecta.

Doar mi se parea amuzant cum e viata. Eu as vrea sa am din nou 20 de ani ca sa pot face Medicina in locul facultatii pe care am facut-o si abia astept sa ies din publicitate (nu chiar marketing, dar inrudite), altii abia asteapta sa faca altceva, pentru ca nu le place Medicina.

alegeri

O mica paralela pot face si cu admiterea de anul asta la Facultatile de Medicina din toata tara, care, din nou, au mare competitie pe locurile oferite viitorilor studenti. La UMF Carol Davila sunt 4,5 candidati pe un loc la buget.

Ma amuza sa vad cum pornesc (declarativ, cel putin) la drum proaspetii absolventi de liceu:

„Vreau la Medicină pentru că este un vis din copilărie. E o facultate care oferă cea mai nobilă meserie“

„Mi-am depus dosarul cu bine, am puţine emoţii pentru examenul de admitere” – sursa: evz.ro

“Eu vreau Medicină. M-am pregătit în particular la biologie şi chimie, pentru că eu am făcut Matematică/Informatică şi se făcea mai puţin. Dar dacă nu intru acolo, fac contabilitate, matematica mă ajută”

“Am avut întotdeauna o dorinţă – să devin medic -, dar mi-am clarificat lucrurile cam în clasa a X-a, în urma unei operaţii pe care a trebuit să o fac. Atunci mi-am dat seama că meseria asta chiar îmi place” – sursa: gandul.info

Cam aceleasi motive ca in anii trecuti.

 

Ma intreb cati dintre elevii astia de liceu au cautat sa vorbeasca cu cate un proaspat absolvent de Medicina, sa vada la ce sa se astepte in urmatorii ani. Sau macar sa citeasca unul dintre nenumaratele bloguri de studenti la medicina.

Citez dintr-un articol scris de o absolventa de Medicinain ViataMedicala si preluat de Hotnews.ro:

de-a lungul anilor, jignirile şi lipsa de respect faţă de studenţi nu a încetat. Am fost numiţi ”inconştienţi de propria incultură”, ni s-a prevăzut un viitor strălucit de ” infirmiere şi brancardieri”, am fost ameninţaţi că vom pica numeroase examene, iar de multe ori am fost pur şi simplu ignoraţi de cei care ar fi trebuit să ne înveţe…

 

nu există respect pentru student… 

Şi atunci de ce se mai miră Ministerul Sănătăţii şi media că pleacă tinerii medici de pe băncile facultăţii? Păi cum să nu pleci dacă profesorii tăi nu te respectă şi nu te învaţă?  

 

 

Educatia si Sanatatea sunt domeniile cele mai batjocorite de toti guvernantii din ultimii 25 de ani. Si se vede. Procesul de educatie se strica de la un an la altul iar rezultatul ne va afecta pe toti.

In primele zile de postliceala socul cel mai mare pentru mine a fost nivelul redus de cunostinte al noilor mei colegi. Prosti am avut si in facultate, slava Domnului. Dar nu erau atat de multi si prostia nu era atat de tangibila. Mi se pare incredibil cat de multi oameni ajung la 20 si ceva de ani si habar-n-au sa scrie, sa citeasca sau sa vorbeasca limba lor materna.

Cel mai bizar e faptul ca piata muncii s-a adaptat ofertei – de bine, de rau, se gasesc locuri de munca si pentru analfabeti functionali. 

Problema e ca multi insista sa faca tot felul de scoli (superioare sau nu) pentru a “avea o diploma”. Diploma care nu le foloseste la nimic. Dar atunci cand majoritatea elevilor/studentilor  au un nivel scazut al cunostintelor (si al dorintei de-a invata), de cele mai multe ori si nivelul predarii scade. Ceea ce ii va afecta si pe “fraierii” care vor sa mai invete ceva. Un cerc vicios.

 

Daca acum 2 ani as fi citit un articol ca cel scris de mine anul trecut despre “cum devin asistent medical“, dupa un an de postliceala, cu siguranta as fi luat alta decizie.

Gresesc eu daca nu mai cred in povesti frumoase?

La sectia de spital unde fac practica avem internata o doamna in varsta foarte de treaba, care avea o tumora la san. Sa faci o operatie de extirpare de tumora la peste 80 de ani mi se pare un act de curaj enorm. Mai ales cand ai si un accident cardiovascular in istoric.

La o discutie banala, in care o intrebam cum se simte postoperator si daca a venit cineva sa o vada, a inceput sa-mi spuna pe scurt povetea vietii ei. Nu mai are rude (pana la gradul 2). Si-a pierdut sotul la Cutremur, fiica la Revolutie si fiul din cauza unei amigdalite netratate, care a dus la complicatii. Tot zicea ca acum are grija de ea “televiziunea”. Dupa cateva explicatii mai elaborate, de fapt am inteles ca, la cererea ei, un reporter a facut un reportaj despre ea si cum si-a pierdut toti apropiatii. Care reporter a inceput apoi sa aiba si grija de ea. Cumparaturi, o vizita din cand in cand, poate si mancare/menaj din cand in cand (daca am inteles bine – n-am descusut-o, nu aveam de ce). Intr-un final, batrana i-a dat reporterului casa ei (un apartament de 3 camere). Inca locuieste in ea (presupun ca a fost o vanzare cu drept de uzufruct viager). Acum, cat e internata in spital, vine s-o vada zilnic. Anumiti pacienti nu sunt vizitati deloc in spital, desi pe fisele de internare au mai multe rude in viata trecute (pentru contact in caz de urgenta). La naiba, nici macar eu nu mi-am vizitat tatal chiar zilnic atunci cand a fost in spital 3 saptamani.

Judecand dupa antecedentele pacientei si dupa gravitatea starii ei de sanatate, prea usor as putea trage concluzia ca toata atentia care ii este acordata batranei are un motiv ulterior. Sunt eu tampit daca imi trece asa ceva prin cap?

Acum… stiu eu ca de regula, de inselaciuni sunt suspiciosi chiar cei care sunt predispusi sa faca asa ceva. Sau cei ultra-precauti. Sau cei care sunt prea pesimisti de felul lor. Oare sunt eu o persoana rea (sau predispusa la rele) daca  nu sunt deloc incredintat ca toata povestea e un exemplu fericit despre niste oameni buni care au vrut sa aiba grija de un semen cu probleme? Sau pur si simplu m-am obisnuit sa vad doar rau in jurul meu si am ochelari de cal, nu mai sunt in stare sa vad si binele, chiar atunci cand ma loveste in fata? Oricum, macar sper sa ma inselImage.

copyright poza: 1comewhatmay.blogspot.com

 

Cum au altii energie, bani, timp si vointa pentru a merge la facultate la 30+ ani?

Tot n-am terminat The Emperor of all Maladies – A biography of cancer*, de Siddhartha Mukherjee. Am mai mentionat-o intr-un post de saptamana trecuta.

Intrebarea mea retorica de azi porneste de la faptul ca am tot citit in cartea asta despre diferiti cercetatori (din SUA) in domeniul cancerului/medici/geneticieni/biologi etc. care au facut o prima facultate, si-au dat licenta, eventual si un master si apoi au facut si o scoala de Medicina + rezidentiat samd. Si care chiar au facut descoperiri importante in domeniul medicinei. Ok, nu erau romani, dar chiar si-asa… Cum si-au gasit oamenii astia resursele pentru atatea studii? Trecand peste aspectul financiar primar (costul facultatii), care in SUA e mai important ca la noi (una e sa te coste 6 ani de Medicina 6 x 4,5 salarii medii pe economie si alta e sa te coste 60-100.000 dolari sau mai mult, imprumutati sau nu), cum iti incepi o familie? Cand ai timp liber, pe care sa-l petreci cu acea familie ipotetica? Cum treci peste faptul ca ti-ai irosit 4-6 ani din viata (cu prima facultate)? Cum si cand castigi bani in timpul unei facultati ‘grele’? Cand ai 8 ore de petrecut la facultate + ceva timp petrecut invatand/repetand tot ce ti s-a predat, cum gasesti timp si pentru munca?

Toti oamenii aia sa fi provenit din familii cu venituri maricele? Toti sa fi fost genii, care au trecut prin scoala ‘fluierand’? Nu-mi explic.

Personal, nu stiu decat 3 persoane care au terminat o facultate la peste 30 de ani. O matusa, care a terminat o facultate particulara de Drept, care a fost tot timpul sprijinita de sotul ei destul de bogat. Aici avem circumstante speciale (facultate mai usoara si sustinere financiara puternica). Si 2 amice, care au terminat Psihologia, si-au terminat si Stagiile de formare personala in specializarea profesionala post-licenta si au devenit Psihologi cu drept de libera practica. Una dintre ele a fost la randul ei sustinuta financiar de un prieten, dar a si muncit pana la finalizarea Formarii profesionale… Cealalta n-are grija locuintei, a muncit pe timpul facultatii, apoi a continuat sa mai faca mici joburi (freelance) si a inceput sa castige si din psihoterapie ‘la negru’ – adica a facut psihoterapie fara sa aiba dreptul de libera practica, inainte sa-si termine Stagiul de formare profesionala. E usor sa ma uit la cazurile lor si sa zic ca lor le-a fost mai usor decat mi-ar fi mie. Dar in realitate nu le-a fost deloc usor (nici macar matusii mele).

Asta nu schimba dificultatea demersului meu (in opinia mea):

Din martie imi tot fac calcule. 6 ani de Medicina m-ar costa 6×9000 lei. Apoi urmeaza rezidentiantul, minim 5 ani. Presupunand prin absurd ca m-as putea descurca cu salariul de rezident (o perspectiva fantasmagorica la nivelul actual al salariilor), ar trebui sa gasesc resurse financiare sa traiesc 6 ani. Primii 3 ani de facultate sunt foarte grei – toata lumea zice asta (am vorbit cu ceva absolventi de UMF). Deci un job e exclus. “Poate din anul 4 sa-ti gasesti un job” a aparut des in discutie – desi nici unul dintre cei cu care am vorbit (si care sunt acum doctori sau rezidenti in ultimii ani) nu a avut vreun job in facultate (de ce oare?). Daca la 18 ani mi-ar fi fost usor sa accept sa traiesc cu parintii inca 6 ani, cu doar niste bani de buzunar primiti lunar (echivalentul a 100 lei de azi), astazi perspectiva asta mi se pare deprimanta si inacceptabila (nu in ultimul rand – imposibila, deoarece ai mei sunt saraci si bolnavi). Nici atunci nu mi s-a parut acceptabil, mi-am gasit primul job in anul 1, cand n-aveam inca 19 ani, desi primeam si bursa de la facultate.

Am tot calculat – cati bani mi-ar trebui lunar ca sa traiesc cat de cat ok. Bani pe care eventual sa-i imprumut. Cati ani mi-ar trebui mai apoi ca sa-i returnez. Oricum calculez si oricum incerc sa intorc situatia pe toate fetele, in cazul meu mi se pare un vis absurd. Asa cum mi s-a parut si anul trecut, in primavara, cand am facut aceleasi calcule pentru cateva luni. Ce s-a schimbat de atunci si pana acum? M-am convins ca-mi place medicina, asa dificila si lipsita de multe recompense cum e ea in Romania. Dar convingerea asta nu tine de foame.

Tot nu inteleg cum reusesc altii. Eu nu cred ca as putea.

Image

NU, nu citesc 1 carte pe an. Doar ca merg la serviciu de dimineata pana dupa-amiaza, apoi mananc de seara, apoi merg la practica in spital si ajung acasa pe la 21 si ceva – 22 zilnic. In timpul ramas liber mai citesc cate ceva pentru admitere (vreau sa dau la o a doua facultate), mai citesc cate ceva despre medicina, mai pierd si vremea citind stiri sau mai stiu eu ce. Cartea o citesc cand vreau sa ma relaxez.