Voluntariat in spital – concluzii

De astazi sunt oficial in anul 3. Vara s-a terminat, scoala reincepe, voluntariatul s-a terminat. Teoretic. In realitate, incep scoala cu 3 saptamani de practica, ma gandesc serios sa le fac in acelasi spital, dar in alta sectie (cred ca ATI).

Concluziile mele dupa aceste 6 saptamani (si cateva zile, pentru ca am mai fost si azi si probabil voi merge si maine):

• La inceputul perioadei mi-am propus cateva lucruri. In principal, sa imi imbunatatesc tehnica de (si siguranta in) recoltare a sangelui si pe cea de montare a branulelor, sa imi imbunatatesc viteza de efectuare a EKG-urilor (dar facandu-le la fel de bine), sa montez cat mai multe sonde NG si catetere urinare corect (evident). Sa zicem ca am reusit ce mi-am propus, dar nu chiar la nivelul dorit. Asta vine in primul rand de la numarul de ore petrecute la spital – daca stateam mai mult si ajungeam si mai devreme, poate ar fi fost mai bine. Dar as fi fost si mai obosit si mai stresat de problemele generate de intarzierea suplimentara la munca. Mai bine asa decat nimic.

• Secundar, mi-am propus sa casc ochii mari peste tot pe unde ajung, sa fiu de ajutor si nu o povara, sa ajung (pe cat posibil si sa fac/vad ceva nou) pe la Gastroenterologie, Chirurgie si Cardiologie si, per ansamblu, sa invat cat mai multe lucruri noi. Am reusit, partial, si asta. N-am reusit sa ajung la Chirurgie si Gastroenterologie (din pacate), dar nu din cauza ca nu se putea, ci pentru ca nu aveam timp pentru asta. Mai precis, nu eram inca dispus sa petrec atata timp prin spital, zilnic.

• In perioada asta am gasit mai multa intelegere si dorinta de-a ma invata decat meritam, daca e sa fiu sincer. Nu stiu cum as reactiona eu daca mi-ar veni unul pe cap la locul actual de munca cateva ore pe zi, mi-ar pune multe intrebari si apoi ar pleca la alt job.

• Intr-o luna si jumatate am vazut 1 singura injectie facuta in partea sectiei unde mi-am facut eu practica. Si injectia aia a fost facuta unei infirmiere care avea un pic de dureri (deci nu unui pacient internat). O sa-mi ramana in cap drept “sectia fara injectii”. Asta desi se faceau (aproape zilnic) si injectii cu Fraxiparina si cu insulina – dar nu in intervalul orar petrecut de mine pe acolo. Pe cale de consecinta, n-am exersat acest aspect, din pacate.

• Nu am fost singurul care a observat potentialul de a invata si disponibilitatea asistentelor (si a asistentei-sefe) din sectia asta de-a-i invata meserie pe incepatori. Concomitent cu mine mai erau voluntari pe sectie un absolvent de postliceala si o colega de scoala (de care am aflat abia la sfarsitul perioadei). Asta nu poate decat sa ma bucure. De-ar fi mai multe sectii din mai multe spitale asa…

• Anul trecut am facut voluntariat intr-o sectie de Oncologie. Am invatat si acolo multe lucruri, dar trebuie sa recunosc ca m-am bucurat cand a inceput scoala si mi s-a terminat timpul acolo. Desi pe sectia unde am facut voluntariat vara asta am vazut cam 1 cadavru pe zi si majoritar pacienti in stare grava, experienta de la Oncologie mi s-a parut mult mai grea. Alt tip de pacienti, alt tip de experiente, alt tip de boli. E bizar cum gandesc – intr-un final, bolnavii sunt bolnavi. Dar parca una e sa vezi un batran de 80 de ani murind si alta e sa vezi o fata de 30 de ani in ultimele zile ale vietii sale, “mancata pe dinauntru” de un cancer cu metastaze multiple (ca sa dau doar un exemplu care mi-a ramas in cap, dupa tot timpul asta).

• Singurul lucru pe care nu mi l-am propus, dar s-a intamplat, a fost sa imi fac singur probleme la locul de munca. Oricat de intelegatori ar fi fost ei pana acum cu scoala mea, saptamanile astea au reusit sa-mi stranga mai multe bile negre. Oricat de mult m-am straduit sa nu se intample asta, am ajuns in fiecare zi mai tarziu decat aveau nevoie de mine, am avut niste scapari in munca si overall am fost cu mintea in cu totul alta parte. Zilele mele la actualul loc de munca sunt numarate.

Jurnal de voluntariat in spital (5)

  • Imi vine greu sa cred ca aproape au trecut 5 saptamani de cand vin aici.
  • In anumite zile, mi se pare ca am progresat un pic – cand recoltez de la cativa pacienti si nu sparg nici o vena, fac EKG-urile rapid si mai si recunosc si inteleg niste lucruri de pe ele, mai montez o sonda urinara si merge ok, mai o sonda nazogastrica si intra din prima – totul merge bine.
  • In alte zile, nimic nu merge bine – ajung pe tura asistentului care recolteaza la 7:30, deci nu ma asteapta sa vin eu sa recoltez; incerc sa pun o branula si nu prind o vena (desi e vizibila), iar pacientul devine agitat, deci trebuie sa vina asistentul sa salveze situatia; recoltez si nu nimeresc vena, desi pare foarte mare si vizibila; nu sunt EKG-uri de facut; nu se intampla nimic pana cand e sa plec eu si fix atunci e transferata o pacienta noua sau exista vreo urgenta iar eu nu mai pot sta samd.
  • M-am tot plans (inclusiv pe blog) ca “domne’, cateodata nu e nimic de facut pe o sectie, deci stai degeaba”. Asa o fi. Doar ca, realitatea e ca poti schimba sectia relativ usor – daca gasesti un pic de intelegere. Si oricat de putina activitate o fi pe o anumita sectie intr-un anumit spital, intotdeauna va exista o sectie cu multa munca (si, posibil, primitoare de oaspeti). Acum cateva zile, fara sa incerc si fara sa fac nimic special, m-am trezit cu o invitatie sa vin la voluntariat/practica pe sectia de ATI a spitalului unde lucrez fac voluntariat. Pur si simplu eram acolo cu o seringa pentru EAB (echilibru acido-bazic) si nu se misca nimeni sa mi-o prelucreze. Asta desi eram langa aparatul pentru EAB si in fata mea erau nu mai putin de 7 infirmiere si asistente de pe sectie, care stateau langa un pacient care parea ca urma sa fie externat (judecand dupa ce ii ziceau si dupa faptul ca era imbracat). S-a nimerit sa fie Asistenta sefa pe acolo, m-a vazut, a luat ea seringa cu sange si a prelucrat-o. Am pus 2 intrebari stupide (pentru ca trebuia sa fi stiut deja raspunsul, mi-am dat seama ca mai citisem pe undeva, candva, despre asta): 1. pacientul era oxigenat prin narine, dar barbotorul era gol de ceva vreme cand i s-a luat mostra – influenta asta cu ceva valorile din EAB? (evident ca nu, apa distilata din barbotor e acolo pentru a proteja mucoasa respiratorie, nu influenteaza direct valorile oxigenarii pacientului*) si 2. stiam ca se introducea valoarea FiO2 in aparatul ala, si ca ea depinde de tipul de oxigenare a pacientului. Intrebarea era: daca avea masca era vreo diferenta fata de narine? (aici m-am simtit prost dupa, stiam ca citisem pe undeva asta, dar pur si simplu uitasem). Dupa ce mi-a raspuns la intrebarile mele, mi-a zis “cine esti, ce faci aici?”. I-am explicat ce fac in spital si ca-s anul 2 spre 3 si mi-a zis “da, pai sa vii si pe la noi, poate o sa-ti placa, te asteptam”. As fi total idiot sa zic ca nici pe ATI n-as avea ce sa vad/invat/fac. Acuma… de unde scot timp sa ajung si acolo, pentru ca, pentru moment, mai am destule de invatat unde sunt deja? 🙂
  • Cand am inceput scoala, speram din tot sufletul ca o sa pot s-o fac mergand la practica doar dupa-amiaza si ca voi invata suficiente lucruri si-asa. Realitatea e ca eram un tampit. N-ai cum sa inveti meseria asta deca mergi la spital doar dupa-amiaza si mi-e clar asta de ceva vreme. Nu ai cum s-o inveti s-o faci bine, ca sa fiu precis. Din pacate, mi-am dat seama prea tarziu si asa am ajuns acum sa nu fiu inca in stare sa montez o branula oricui, oricand, oriunde.
  • Cum da un pic frigul, cum apar mari lupte intre angajati sau intre angajati si pacienti pentru a tine sau nu geamurile deschise. Cum zilele astea a fost si vantos, a aparut sindromul usilor trantite – la fiecare 15 minute mai auzi o usa zdranganind pe undeva prin spital. La laborator am vazut o solutie ingenioasa pentru a trata afectiunea: au montat un burete, infasurat intr-un prosop, in jurul clantei.
  • Cum iti dai seama ca s-au obisnuit si doctorii cu tine pe sectie (asta daca erau ursuzi de la inceput): au inceput sa-ti raspunda la salut, dimineata.
  • M-am cam saturat sa raspund argumentat la intrebarea “de ce nu ai dat tu la Medicina?”. Ma gandesc sa raspund mai simplu (si posibil, mai aproape de realitate): “pentru ca sunt prea prost”. Acuma, serios vorbind, abia sunt in stare sa recoltez sange si montez o branula in 25 de minute (cand reusesc), dar eu pun intrebari despre echilibru acido-bazic si fibrilatie atriala sau “ce se intampla cu sangele din inima veche de la o operatie de transplant de inima”.
  • Oricum, a mai aparut o intrebare care-mi place mult “ce te vezi facand peste cativa ani?”. Stiu, sunt un ursuz care are alergie la intrebari. Poate ar trebui sa-mi fac o alergograma pentru a fi sigur. 🙂 Sau antibiograma, daca m-as lua dupa o profesoara de-a mea. 🙂
  • Am o lista de lucruri care mi-ar trebui (de acasa) ca sa-mi fac treaba mai linistit intr-un spital. Pe langa manusi si pix(!), am ajuns la concluzia ca imi mai trebuie: garou, servetele, eventual un sapun lichid mic, poate si o masca. Oare am uitat ceva? Sunt deschis la sugestii. 🙂
  • Ce imi plac mie oamenii care se comporta diferit in aceeasi situatie fata de doua persoane “de rang diferit”: de nenumarate ori am vazut cum o persoana era amabila (pana la servila) in fata unui om situat un pic mai sus pe scara ierarhica, dar se purta (mult) mai urat cu cineva pe care-l considera cel mult egal sau “inferior“. Scurt exemplu: saptamana asta un asistent (mai mic decat mine cu cativa ani, apropo) a ajutat o rezidenta sa recolteze sange arterial pentru un EAB. Doctoritei nu i-a iesit, oricat s-a chinuit, el a asteptat calm, pana la urma l-a rugat sa recolteze el, a facut-o si gata. A durat totul cam 10 minute. Cand eu a trebuit sa montez o branula si nu mi-a iesit din prima si nici din a doua, m-a repezit cu “nu se face treaba asa … nu o sa inveti niciodata … da-te la o parte ca pierdem vremea“. Asta desi nu era nici o urgenta montarea branulei, nu era un pacient necooperant si nici nu sparsesem vena sau alte prostii, doar m-am hotarat greu pe vena pe care sa o aleg si m-am mocăit mult cu manusile, leucoplastul, vata, manusile din nou samd… Nota pentru sine: daca o sa ajung vreodata suficient de bun incat sa invat pe cineva cum sa recolteze, sa imi pastrez intotdeauna calmul si rabdarea, asa cum fac toate celelalte asistente de pe sectia asta cu moșcăitul de mine.
  • Un spital mare are incredibil de multi angajati rataciti prin diferite cotloane care fac tot felul de joburi fara de care spitalul n-ar putea functiona (curatatori, croitorese, instalatori, electricieni, mecanici, magazioneri samd). Cand mergi cu cate un pacient la un CT sau IRM sau mai stiu eu ce alta investigatie prin alte colturi ale spitalului, hop mai apare cate un personaj mai… diferit, care munceste toata ziua departe de soare. Tot la plimbarile astea vezi si saracia violenta din spitalele de stat din Romania. Daca la parter si mai sus spitalul arata cat de cat ok pentru Romania (imbatranit, dar ok), la subsol vezi igrasia, tevile cu materii fecale pe cale sa plezneasca, zidurile nevaruite de decenii, paturi ruginite, aparate inutilizabile samd.
  • Nu ma schimb in vestiarul elevilor de postliceala, pentru ca 1. a disparut cheia dupa o renovare si 2. oricum era imputit si murdar. Ma schimb in camaruta unor asemenea angajati, fix cand iau ei micul-dejun. Cine crede ca poti trai acceptabil intr-un oras mare muncind pentru salariul minim pe economie cred ca e tampit. Ar trebui sa vina sa munceasca o zi pe aici si dupa aia sa mai comenteze. Saracia e… palpabila.
  • Dupa toate astea, ies din spital. Ma uit la BMW-urile noi (de minim 45.000 euro, zice Autovit) ale unor sefi de sectie, parcate in fata, cumparate din salariul de la Stat, desigur. Ma gandesc la suma pe care am auzit-o vehiculata pentru o procedura medicala importanta aici si ma rog sa nu ajung vreodata bolnav de ceva grav.

*Fiindca ma enerveaza sa ma aflu de 2 ori in situatia de a nu sti ceva ce ar trebui sa stiu, m-am documentat (1 si 2): FiO2 (fraction of inspired oxygen) este cantitatea de oxigen din aerul inspirat (simplist vorbind). PaO2 ar fi presiunea arteriala a oxigenului si creste proportional cu FiO2 (o formula simpla de aproximare: PaO2 = 5 x FiO2).

Pentru aerul din camera de spital (la nivelul marii), cu 20,9% O2, asta echivaleaza cu aprox. 21% FiO2. Pentru narine se adauga aproximativ 4% la FiO2 pentru fiecare litru de O2 administrat (24%, 28%, 32%, 36% pentru 1-4 L de O2). La un debit mai mic de 4 L de O2 nu e neaparat nevoie de umidificarea oxigenului inspirat (riscul de uscare si afectare a mucoasei respiratorii este scazut). De la un debit de 5-6 L in sus se recomanda utilizarea mastii de oxigen simple (care nu e bine sa functioneze la un debit mai mic de 5 L, din cauza ca la debit scazut nu se elimina dioxidul de carbon exhalat din masca).

In afara de masca si narine (care au performanta variabila) exista si masti cu performanta fixa: masca (fara reinhalare) cu rezervor cu 2 valve: FiO2 intre 70 si 100%, debit intre 6 si 10 L/minut (sau mai mare), m. (cu balon din plastic) cu reinhalare partiala: FiO2 intre 50 si 70% (sau mai mult), debit intre 6 si 10 L/minut (sau mai mare) si masca Venturi: cu debit variabil (dar fix, in functie de “capacul” folosit) si FiO2 corespunzator dependent direct de debit (20+4xdebit)%.

Jurnal de voluntariat in spital (4) – reflectii personale

Zilele astea am realizat ceva: mentalitatea “le pot face singur pe toate” te poate trece prin multe in viata, dar te poate singuratatesupraincarca emotional.

Ma uitam la grupurile stranse in curtea din spatele spitalului atunci cand eu plec. Rezidentii cu rezidentii, elevii cu elevii, asistentele cu asistentele, infirmierele cu infirmierele. Ok, in spital toti colaboreaza, dar cand e vorba de facut ceva impreuna (inclusiv ceva simplu, ca “iesit la o cafea in curte”) tot pe meserii se grupeaza.

Ma gandeam la anii mei de facultate (si la liceu). Si la locurile de munca pe unde m-am perindat. Desi clasele si grupele si grupurile de colegi au fost facute total aleatoriu, dupa ceva timp impreuna, se formau usor niste legaturi de amicitie. Oamenii carora le plac lucruri comune se grupeaza impreuna, incep sa imparta si rele si bune impreuna, ceea ce strange si mai mult relatiile sociale. Oi fi eu mai lup singuratic de felul meu, dar m-am integrat destul de bine peste tot pe unde am fost. Pe bune de am intalnit asa ceva la postliceala, in astia 2 ani. E adevarat, in clasa mea am doar 2 colegi, si unul e mai idiot ca altul. Deci n-am ce discuta cu ei. Dar nu am o problema in a comunica cu fetele/femeile. Dupa 4 ani in care am fost unul din 28 de studenti la o aproximativ 400 de studente pe promotie, mi-am rezolvat aproaoe toate problemele de sfiosenie din adolescenta frageda. 🙂 Problema e ca nu am pe nimeni in clasa cu care sa discut despre ceea ce vad si fac prin spitale, nimeni cu care sa schimb impresii de la practica sau din ceea ce am mai invatat. Daca fac greseala sa vorbesc despre asa ceva la scoala, mi se spune ca “nu am ce face acasa“. Evident ca dupa cateva incercari de genul asta mi-am bagat picioarele in amicitie si colegialitate si mi-am vazut de problemele mele.

Acuma, ideea e ca am o gramada de lucruri despre care vreau sa discut, o gramada de situatii la care nu stiu cum sa reactionez si despre care nu te invata nici un manual de pe lumea asta. Ok, unele lucruri le prinzi din mers, dar e destul de important sa nu te deprinzi prost devreme in evolutia ta profesionala, dupa aia te lepezi greu de obiceiuri rele. Sa enumar doar o mica parte din ce mi s-a strans in cap de-a lungul timpului: Ce faci cand esti singur pe sectie si ai de recoltat sange de la niste pacienti non-cooperanti sau chiar agresivi? Cum calmezi un pacient cu afectari neurologice ca sa poti sa-i faci diferite proceduri medicale pe care trebuie sa le faci singur? Cum reactionezi la abuzuri din fata pacientului? Plus, cine sau ce te invata cum sa ii comunici cuiva faptul ca i-a murit o ruda? Ce faci daca cineva iti izbucneste in plans in fata? Cum calmezi un pacient (cu anumite probleme neurologice) care vrea sa plece din spital de nebun (scuze pentru jocul de cuvinte)? Ce faci cand vezi pe cineva plangand din toti rarunchii prin spital?

Bine, imi dau seama ca nu exista raspunsuri universale si ca unele persoane angajate prin spitale nu stiu la randul lor ce sa faca. Dar ceva simplu tot s-o putea face. Stiu “te descurci“.

Saptamana trecuta, cand am ajuns la spital, pe la 7 si ceva, o femeie pe la 50 si ceva de ani plangea pe o piatra din curtea din fata spitalului. Cand am plecat, la 10 si ceva, plangea in continuare. Nu s-a obosit nimeni sa o ajute cu ceva 3 ore! Dat fiind locul unde era, e destul de evident de ce plangea. De atunci m-am tot gandit ca puteam sa fac 2 lucruri simple pentru ea, si m-am invinovatit pentru ca nu le-am facut: sa o intreb daca “o pot ajuta cu ceva” (oricat de sec si absurd pare asa ceva in cazul unui deces) si sa-i ofer o sticla de apa cumparata din curte (de, plangea de cateva ore, deja). Nu ma costa decat 2 lei si 10 minute din viata mea. De ce ma deranjeaza treaba asta? Pentru ca mi se pare ca spitalul ma desensibilizeaza. Ceea ce, pe termen lung, ar fi un mecanism bun de adaptare la durere – dar un proces prin care devii usor la nepasator. Cam cum ii vedeam (si judecam, din pacate) eu pe doctorii tineri din Floreasca in primul meu stagiu de practica – care comunicau cu pacientii cam cum as socializa eu cu o scandura.

Nu sunt eu o fire sensibila, nu imi place sa ma plang nimanui de nimic, dar sunt o gramada de senzatii greu de descris care te incearca in munca de ingrijire a unor oameni. Pe care daca nu ai cu cine sa le impartasesti, parca ti se strang in cap. De aici si observatia mea, inceputa mai devreme: totul e mult mai usor cand ai niste colegi care rezoneaza la lucruri asemanatoare cu tine.

Poate si de asta nu sunt prea multe bloguri de studenti la medicina – sunt prea ocupati sa invete cate-n-luna-si-n-stele si oricum isi gasesc pe cineva cu care sa discute despre lucrurile care le trec prin cap? Poate si din cauza asta sunt atat de multe cupluri doctor-doctor?

Da, imi dau seama ca am o sotie si familie si prieteni pentru a discuta – dar nu vroiam sa ii incarc si pe ei negativ cu toate gandurile mele, mai ales cand fiecare are grijile lui personale. Plus ca aveam o idee preconceputa – ca doar cu cineva din sistem as putea avea o discutie utila. Dar in sistem ori esti privit ca un intrus (nu esti nici macar angajat acolo), ori nu esti vazut ca un egal de anumiti oameni, ori e dificil sa iti faci vreo relatie de amicitie, fiind tot timpul pe fuga.

Pana la urma, realitatea e ca tot cu sotia (si mai putin cu familia) am putut avea o discutie constructiva. Noroc ca am pe cineva cu care chiar pot discuta despre orice – prostia mea a fost ca nu am stiut cum sa apelez la ea mai din timp.

Oricum, totul ar fi fost mult mai simplu daca pur si simplu faceam eu o scoala care mi-ar fi placut la varsta la care e mult mai usor sa inveti orice si sa treci peste orice dificultati cu zambetul pe buze.

P.S. Nu, nu e un post in care ma plang ca “buhuhu, sunt singur pe lume” – departe de mine gandul asta (stupid, intr-un final). Sunt doar niste ganduri de-ale mele pe marginea beneficiilor pe care ti le aduce apartenenta la un grup de oameni cu care te identifici.

drepturi imagine: medicachemistry.blogspot.com

Jurnal de voluntariat in spital (3)

Am mai scris de mai multe ori despre omniprezenta mortii in anumite sectii ale spitalelor. Pana la voluntariatul asta, morti-morti cred ca vazusem un pic sub 20 de oameni. In 3 saptamani pe sectia asta (deci sub 15 zile de munca efectiva), cred ca am vazut peste 20 de cadavre. Sincer, o zi in care ajung la spital si nu vad vreun cadavru bagat in punga e o zi mai fericita. Asistentele de pe sectia asta au vazut atatea morti incat deja par imune la acest eveniment. O moarte si atat, mai e atata munca de facut, atatia pacienti de ingrijit, atatea hartii de completat si dus de colo-colo samd.

Mai in gluma, mai in serios, am observat ca exista o ora nefasta, candva intre 6:30 si 7:30, cand pacientii par predispusi sa moara. Nu numai pe sectia asta – si in alte parti am intalnit aceeasi coincidenta: chiar cand ajung eu la spital, decedatul este acoperit cu cearceaful sau bagat in sacul pentru morti.

Saptamana asta le tot intrebam eu pe asistente care e procedura in situatii din astea. Ce faci cand i se opreste inima pacientului, cand il declara doctorul mort, ce faci daca esti singur pe sectie, ce faci daca se intampla mai multe stopuri concomitent, ce faci dupa ce moare pacientul. Noi n-am facut inca medicina de urgenta, teoretic n-ar trebui sa stiu prea multe despre ce se face in cazul unui stop cardio-respirator. Am citit pana acum in avans, de capul meu, am facut si cursul de prim-ajutor de la Crucea Rosie de anul trecut, am mai prins cate ceva prin sectiile pe unde am facut practica, cred ca stiu in mare ce trebuie sa se faca. Dar nu strica sa mai intreb, sa mai aflu niste lucruri sau sa verific daca ce stiam e bine. Ei, fix cand era un moment mai liber si intrebam asta, dupa recoltari si alte proceduri care se fac la prima ora, suna o alarma de monitor.

Ma duc eu primul, vine si o asistenta. Eu n-am vazut decat un pacient in bradicardie (in cazul asta, avea sub 40 de batai pe minut) si cu apnee (nu mai respira deloc). O intreb pe asistenta: “chem doctorul?“. Ea imi raspunde: “du-te si aprinde o lumanare“. Eu: “pai nu chem doctorul intai? Resuscitare, masaj cardiac?“. Ea: “Nu, n-are sens, aprinde o lumanare“. Intre timp intervine si-a doua asistenta “Hai ca l-ai incurcat. Du-te si cheama doctorul, aprind eu o lumanare“. Eu eram confuz. Vine doctorul, asistentele pleaca la alti pacienti. Fix atunci pacientul intra in asistola. A fost o senzatie bizara sa vad cum se opreste inima. Doctorul izbucneste (un pic teatral): “Hai, fetele, unde sunteti, aduceti adrenalina, hai, hai!“. Este cel care ma ignora total, cred ca si unui gandac i-ar acorda mai multa atentie. Apar amandoua asistentele din nou, i se face o injectie IV cu adrenalina, inima incepe sa bata din nou, dar incet, fara ca plamanii sa-si reia miscarea. Doctorul declara pacientul mort dupa cateva minute (nu tu masaj cardiac, nu tu balon ambu, nu tu intubare), pune stampila, semneaza, se duce in treburile lui. Asistenta pleaca la alt pacient. Raman eu, cu un monitor cu o alarma care continua in gol, cu o inima care mai batea un pic, fortata de adrenalina. Am deconectat monitorul, scos narinele, deconectat perfuziile si manseta de tensiune. M-am uitat un pic la istoricul pacientei (AVC, FIA, DZ 2, venise cu glicemia 600). 89 de ani. Fara rude. Mi-am gasit altceva de facut in alt salon. Prima oara cand am vazut o moarte in cadru spitalicesc.

In alta ordine de idei, n-am mai spart nici o vena in ultimele zile. Avansez incet pe drumul meu spre titlul de recoltator de sange profesionist. 🙂

Am mai avut ocazia de-a monta o sonda urinara. De data asta am vazut bine meatul urinar. Am primit un sfat simplu 

sonda Foleydespre cum poti pastra sonda sterila – daca nu ai manusi sterile (in mod normal, sondele urinare se monteaza cu manusi sterile, neatinse de nimeni, care vin in niste pachetele speciale, manusi de care n-am vazut decat la UPU sau in ATI). Sonda Foley e pusa intr-un ambalaj dublu. Primul e cel extern, al doilea are niste margini care se pot rupe fara sa atingi sonda, la ambele capete. Dupa ce conectezi capatul extern la punga urinara, ar trebui sa dai capatul celalalt (care intra in pacient) cu un unguent lubrifiant. Aici se folosea ulei de parafina. In principiu, daca atingi sonda cu manusi care nu sunt 100% sterile, exista sansa de-a-i provoca o infectie urinara joasa sau superioara pacientului. Risc pe care nu are sens sa ti-l asumi. Daca pastrezi ambalajul al doilea pe sonda si o dai cu ulei de parafina (sau alt lubrifiant) fara sa o atingi, teoretic o pastrezi sterila. Simplu, dar relativ eficient.

Alta mica informatie pe care am aflat-o a fost faptul ca aparatul de EKG pus pe etalonarea de tip “auto” poate sari de la 10 mm/mV (standard) la 5 mm/mV (sau altele, probabil) in anumite situatii. Asta inseamna o evaluare un pic viciata pentru doctori. A fost prima data cand mi s-a refuzat un EKG la Cardiologie si a trebuit sa-l refac. Acum stiu sa-l trec tot timpul pe 10 mm/mV. Sau sa ma uit cu atentie la toate derivatiile inainte sa deconectez electrozii de pe pacient – eu m-am uitat doar la primele 3 si ultimele 3, am zis ca celelalte sunt sigur bune. Gresit. Cand m-am intors la asistente, m-am trezit cu “aaa, pai da, sare, nu stiai?”.

Nu credeam c-o sa zic asta, dar zilele astea ma gandeam ca, atunci cand o sa se termine perioada asta de voluntariat, o sa-mi fie dor de spitalul asta. Cu schimbarea intr-o camaruta imputita si jegoasa, cu coridoarele fara lumini, cu aparatura aflata in diverse stari de degradare (sau peticire, depinde cum privesti lucrurile), cu aspectul general gri si apasator, cu mirosurile de la toate colturile, chiar am invatat o gramada de lucruri aici. Si vin cu placere dimineata aici. Cand ma tot intreaba nenea-cel-bizar-de-la-subsol in fiecare dimineata (cand ma schimb) “gata, te grabesti la munca?”, ii tot raspund “pai da, daca e munca de facut“. Sau “ca intotdeauna“. Ciudate senzatii trezeste un spital in mine.

Rezidentii de pe sectia asta au cele mai tampite bancuri. Le spun si rad doar ei. Nici macar nu rad unii la bancurile celorlalti, asa de fade sunt. Dar ei rad de parca au zis cel mai amuzant banc ever.

Oricat de multe lucruri ar trebui facute in ingrijirea unui pacient, nu cred ca e unul mai dificil dpdv fizic decat schimbatul (de haine). Oricat de usor ar parea un pacient batran si emaciat… e greu sa-l ridici, sa-l tii si sa-l si schimbi singur. Si cu ajutor nu e deloc usor. Tot respectul din lume pentru infirmierele care isi fac treaba. Acum… nu stiu cum sa le marturisesc eu noilor mei colegi faptul ca am discurile vertebrale lombare la fel de uzate ca ale unui batran si ca n-ar prea trebui sa imping, trag si ridic greutati de cateva zeci bune de kilograme. Imi dau seama de situatie: daca se uita cineva la mine, ar zice ca sunt un tanar normal, sanatos-tun, relativ ok facut. Greu de crezut, dar in spital lumea te crede mai rar atunci cand le zici ca suferi de X sau de Y si esti foarte rapid catalogat drept lenes care nu vrea sa puna osul la treaba. “Ce, daca eu pot, tu de ce sa nu poti?“.

Cred ca cel mai tampit lucru pe care-l poti face ca politician roman e sa iti trantesti o ruda intr-un spital de Stat si apoi sa-ti lasi (important) cartea de vizita la internare. De parca ar trebui sa iti fie tratata ruda altfel decat restul pacientilor. De parca cu implicatiile pe care le are postul (pe care-l ocupi) de pe o carte de vizita arati ca-ti pasa. Asta desi nu calci pe la spital niciodata, doar suni ca sa inspectezi starea pacientului. O tampenie. Din fericire, personalul medical nu se poarta mai rau in vreun fel cu pacientul, dar nici ca am vazut vreo diferenta in bine in felul in care e tratat pacientul important. Ceea ce e bine, in opinia mea. Toti trebuie sa fie tratati la fel intr-un spital. Bine, sincer, “mai bine” e un concept dificil de masurat intr-un spital de stat de la noi. “Mai rau” e foarte usor de vazut, in schimb.

Jurnal de voluntariat in spital (2)

Cand eram mic, eram mare fan Dexter’s Laboratory. Cand se trezea Dexter dimineata, zicea cateodata “ah, what a fine day for science“. Ei dexter's fine day for sciencebine, zilele astea parca n-au fost chiar unele bune pentru medicină, sau asistență medicală, sau educație, sau ce se presupune ca fac eu in spital…

  1. De mai multe ori am fost coplesit de o senzatie de inutilitate, de munca in van. Exista pacienti care sunt tratati si para-tratati, stau in spital cu zilele, cu saptamanile, dar in loc sa se simta mai bine, starea lor se inrautateste treptat. Si toata lumea stie ca n-au ce sa le mai faca. Le apar escare dupa cateva ore de stat pe o parte, fac febra si nu mai scapa de ea, raman intr-o stare continua de coma, nu mai comunica, nu mai fac nimic. Personalul medical ii ingrijeste, le administreaza medicamentele, le evalueaza starea de sanatate, li se fac tot felul de investigatii. Dar tot mor. Acuma… inteleg ca exista si minuni. Dar lipsa totala de imbunatatire a starii de sanatate este dificil de acceptat pentru mine.
  2. Am ajuns sa consider o zi buna orice zi in care nu sparg o vena de pacient. Ma stapanesc mai bine la recoltari, dar tot nu iese totul bine tot timpul si ma enerveaza.
  3. Mama ei de anatomie. Oricat de sigur as fi eu ca stiu unde e un meat urinar (atentie, imagine necenzurata) la o femeie, cand am avut 5 femei (plus pacienta) in jurul meu in timp ce incercam sa introduc un cateter urinar intr-o pacienta… am uitat tot. Toate comentau “uite, acolo“, “mai jos“, “mai sus“, “desfa labiile mai mult” (asta puteam sa pariez ca n-o sa aud vreodata in spital), “hai, cu curaj“. Pe mine ma treceau toate transpiratiile, m-am facut rosu ca racul si apoi n-am reusit sa introduc tubul unde trebuie. Toata lumea a fost ok cu mine si nu mi-au reprosat nimic, dar, din nou, ma frustreaza lipsa de siguranta in manevre. Spre deosebire, data trecuta cand am facut asta, singur cu o pacienta si cu o asistenta, totul a mers perfect.
  4. Ciclul vietii intr-un spital romanesc: unii invata meserie, altii abia asteapta sa plece prin tari straine. Zilele astea am auzit fara sa vreau (ce sa-i fac, daca a insistat sa raspunda la telefon cu mine in salon) cum o asistenta isi punea la cale niste interviuri cu o agentie de recrutare, pentru a pleca la munca in Europa de Vest. M-a surprins faptul ca era vorbitoare de franceza, germana si olandeza (la nivel B2, A1, A2, in spusele dansei). Asta dupa ce le-am mai auzit pe alte asistente prin alte sectii/spitale vorbind despre cunostintele lor de limba franceza sau engleza. Sa mai aud comentarii tampite de genul “toate asistentele nu stiu nimic“. Sincer, mai prost se prezinta colegele mele (de-o varsta cu sau ceva mai mici decat mine) la limbi straine si cunostinte de medicina decat multe asistente intalnite prin spitale. E adevarat, cele pe care am apucat sa le observ mai mult sunt cele care sunt si dispuse sa impartaseasca mai multe cunostinte cu altii, iar mie imi par sa fie toba de cunostinte si sa aiba si un gram de empatie fata de pacienti. Adica un esantion relativ limitat din populatia totala de asistente medicale. Cu cat e o asistenta mai uricioasa si mai putin dispusa sa-mi raspunda la vreo intrebare, cu atat o ignor si ocolesc mai mult.
  5. E o senzatie foarte bizara sa ingrijesc un pacient azi si maine sa nu-l mai vad (pentru ca a murit). Ieri i-am recoltat sange, i-am facut un EKG, i-am pus o sonda, azi nu mai e printre noi. Cu cat ma gandesc mai mult la asta, cu atat ma cuprind ganduri negre. Inca n-am vazut o moarte live (am tot ajuns la cateva minute dupa decesuri) si sunt destul de fericit pentru asta.
  6. Tu sa ma ierti ca sunt asa aspra cu tine, dar pe mine nu m-a invatat nimeni asta la scoala, sprijineam peretii, de asta vreau sa te invat, pentru ca vad ca vrei“. Asta venind de la o asistenta care pare acreala intruchipata la prima vedere (superficiala), dar care, de fapt, e si super ok cu pacientii si restul lumii si isi face si treaba bine. Si care numai aspra nu e (am vazut si asistente aspre, le-am si indurat “urgia“, ea e departe de asa ceva). Si care m-a suportat cu stoicism in toate zilele astea (ma misc mult mai incet decat ea in tot ce fac). Ce vroiam sa subliniez e ca nici acum ceva ani buni nu pare sa fi fost situatia mai buna pe la postliceale.
  7. Au inceput sa imi invete numele asistentele de pe sectie. Chiar si cele de pe alte sectii (unde ajung cu diverse lucruri, zilnic). Eu tin minte fix 3 nume (unul fiind al asistentei-sefe, pe care trebuia sa-l stiu ca sa ajung pe sectie). Sunt cam patetic cu incapacitatea mea de-a retine numele. Partea proasta e ca acum, dat fiind faptul ca “ma stiu”, se asteapta toata lumea sa ma descurc in orice situatie. Si nu sunt inca suficient de sigur pe mine. La naiba – era mai bine sa fiu un necunoscut, dar in acelasi timp e rau (cine invata ceva pe un necunoscut?). 🙂 Bine, mai simplu ar fi sa imbratisez increderea lor si sa ma fac demn de ea… dar asta e mai greu pentru un cusurgiu. 🙂
  8. Pana sa ajung pe sectia asta, m-am inteles relativ ok si cu asistentele si cu infirmierele/brancardierii dar si cu rezidentii de prin toate spitalele pe unde m-a purtat practica. Rezidentii erau cei mai prietenosi, o data ce ajungeau la concluzia ca par destept si ca merita sa-mi raspunda la cateva intrebari. Asistentele se mai suparau cand le puneam prea multe intrebari despre chestii pe care poate nu le stiau. Pe medicii “ăi mari” nu prea ii vedeam, cu ei n-aveam de-a face. Ei bine, de cand vin aici, ma mira faptul ca medicii specialisti ma ignora cu desavarsire (nici macar nu ma pun sa fac ceva), rezidentii ma ignora la randul lor – dar oricum par in lumea lor, vorbesc, rad, traiesc doar intre ei – iar restul personalului e prietenos sau comunicativ. Ok, nu sunt eu cel mai prietenos om din lume, dar ma mira faptul ca o parte dintre angajati s-au obisnuit cu mine, iar ceilalti se poarta de parca nici n-as fi pe acolo (fara sa le dau vreun motiv pentru asta). Bine, intr-un final, intr-o luna dispar din viata lor, so who cares?
  9. Ma amuza sa observ din exterior niste mici conflicte intre diferitele categorii de lucratori. Teoretic, toti lucreaza eficient impreuna. Practic, fiecare are grupuletul sau si fiecare grupulet are vreo antipatie sau vreo nemultumire cu privire la cineva. Ba cate o asistenta este nemultumita ca infirmierele n-o ajuta, ba infirmierele sunt nemultumite ca alta asistenta le-a repezit cand au facut vreo greseala, ba cate o rezidenta e mai acra si nimeni n-o sufera, ba cate un brancardier e suparat pe toata lumea pentru ca are el o zi mai proasta. Daca as lucra aici, cred ca atitudinea mea s-ar schimba, poate as fi fortat sa iau partea vreunei tabere. Cred ca atunci ar aparea niste probleme stupide. Din fericire, pana acum ma pot detasa total de lumea asta. Dupa doar cateva ore, ies la soare, unde incerc si reusesc (sper) sa uit de tot.

De tot, mai putin de frustrarile in privinta cunostintelor mele practice, care ma motiveaza sa vin si maine, ca sa le imbunatatesc. 🙂

Jurnal de voluntariat in spital (1)

Scoala se termina la inceputul lui august si reincepe pe 15 septembrie. Asta imi ofera cam 6 saptamani in care pot merge intr-un spital ca sa castig experienta. Anul trecut am fost intr-o sectie de Oncologie. Anul asta am ales alta sectie, unde am facut practica si in timpul scolii. N-o s-o numesc, din motive simple: din cate stiu eu*, dpdv legal, in Romania, daca nu esti asistent medical (cu diploma de finalizare a studiilor) si nu ai asigurare de malpraxis, nu ai voie sa atingi pacientul. Teoretic, nici in timpul scolii nu ai voie sa atingi pacientul in nici un fel. Ceea ce ar produce numai asistenti medicali total lipsiti de experienta practica – o situatie absurda, care se ocoleste romaneste. Deci ce o sa povestesc eu aici ar putea face rau unor oameni care m-au primit si m-au invatat lucruri. Asa ca mai bine nu spun unde am facut practica.

Revenind. Nu incerc sa scriu o poveste, doar imi notez lucruri din zilele astea. E util pentru mine, la un moment dat in viitor, voi vedea cat si cum am evoluat (sper).

  1. Am ales spitalul asta pentru ca e aproape de casa. Sectia pentru ca am mai facut practica aici, cunosteam si ma cunosteau asistentele si pentru ca asistenta-sefa m-a primit fara comentarii. Si pentru ca au tot timpul pacienti (din pacate pentru pacienti). Desi toate motivele astea sunt simpliste, trebuie sa recunosc ca am facut o alegere foarte buna. Toate asistentele se poarta foarte ok cu mine, s-au obisnuit cu mine, au incredere in mine sa le ajut la recoltari si la alte proceduri si restul lumii din spital (doctori, brancardieri, infirmieri, alte asistente de pe la alte sectii, pacienti si apartinatori) creeaza o atmosfera propice invatarii. In 2 ani am facut practica in 7 spitale din Bucuresti. Plus, am ajuns un pic si intr-unul privat si intr-unul din strainatate. Deci am multi termeni de comparatie. De multe ori am avut impresia ca anumiti angajati ma vad si se poarta cu mine cam cum ai trata un intrus enervant sau un obstacol. Nu sunt eu fire sensibila, incerc sa invat ceva din orice experienta. Dar in anumite spitale parca e mult prea dificil sa inveti ceva (mai ales ca se lauda cu statutul lor de spitale universitare).
  2. Nu-mi place recoltarea de sange. Na, am zis-o. Pe langa faptul ca totul se petrece in niste pozitii bizare si dureroase pentru spatele meu, trebuie sa faci totul repede, dar si corect si precis. Si oricand ti se poate intampla o porcarie care sa-ti strice recoltarea. Misca mana pacientul, misti foarte putin perceptibil acul (oricat de bine crezi ca il tii fixat), intri intr-o vena sensibila (desi pare taman-buna), dai peste un pacient unde mergi pe bajbaite, nu pe vazute, intepi corect vena dar tot se sparge samd. Oricat de mult ma straduiesc, daca pacientul nu are vene bune sau foarte bune, fac cate o prostie. Hop, trebuie sa intervina asistenta. Bine, porcarii grave n-am facut (respect regulile de asepsie, n-am intepat o artera, n-am intepat pe nimeni altcineva cu acul). Dar ma enerveaza lipsa de progres pe care o vad in indemanarea mea. Halal asistent medical mai sunt si eu, nu sunt in stare sa recoltez sange decat unor pacienti ideali (care sunt sub 5% din pacientii din spitale).
  3. Sonde nazo-gastrice am mai pus. Aici tot am cui sa pun. Dar ma enerveaza ca, desi pasii sunt atat de simpli, cand aud cuvintele “hai sa pui o sonda” ma precipit. Uit sa masor distanta pana la stomac inainte sa-i bag tubul in nas, uit sa tin capul pacientului cum trebuie. Imi fac note mentale sa nu mai uit, dar tot nu fac totul cum trebuie. Plus, simtitul sondei in stomac cred ca e o abilitate care-mi lipseste. Stiu ca nu e bine sa-i introduc pacientului aer prea mult, deci nu fac decat 1-2 teste inainte sa chem asistenta sa simta si ea (adica n-am multe incercari la dispozitie). Dar pe bune de imi dau seama daca e in stomac cate o sonda. Cred ca o sa-mi cumpar un stetoscop special pentru asta. Oricum, parca teoria zice ca verificarea se face cu stetoscopul, nu cu mana, cum se face prin spitalele noastre (de verificat). Singura parte buna, macar mi-a crescut major procentajul de sonde introduse direct in stomac versus cele care au ajuns in gura. N-am mai bagat una in gura din mai. 🙂
  4. Imi place sa fac EKG-uri. Mama lor de EKG-uri, anul trecut habar-n-aveam sa fac unul. Dupa doar cateva zile in care am fost lasat sa fac cate vroiam eu de exercitiu cand am fost la practica in strainatate, plus mai multe sesiuni de documentare pe cateva site-uri pe net, acum pot sa le fac bine. Exista un test in spitalul asta – daca te duci cu EKG-ul la interpretare, nu iti este primit la Cardiologie daca nu e facut bine. Deci te intorci si-l refaci. Pana acum nu m-am intors cu nici unul. Dar e posibil sa fie doar incurajarea asistentelor, pentru ca m-au vazut ca sunt nemultumit cand nu fac ceva foarte bine. 🙂 Oricum ar fi, de bine, de rau, invat lucruri noi, iar serile citesc (de ceva timp) si niste lucruri despre interpretarea lor. O sa am si un articol despre asta in curand – poate o mai fi cineva interesat. Dat fiind faptul ca mi se pare ca evoluez in cunostinte, asta e un motiv de bucurie pentru mine. Pentru ceva ce nu s-a obosit nici un profesor vreodata sa-mi explice si mi-a fost explicat de o asistenta doar 1 singura data, cred ca ma descurc onorabil.
  5. In anul 1, la Psihologie, am facut o diagrama de auto-analiza cu avantaje, probleme, surse de dificultate samd pe care le vad eu la mine, referitor la meseria asta. Unul dintre dezavantajele mele majore este ca am intrat in scoala asta ca ipohondru. Din fericire, cu exceptia momentului trist de acum ceva timp, cand m-am blocat pe o sectie de boli infectioase unde erau internati pacienti cu boli aerogene contagioase, incet-incet imi trece. Nu am o problema (cel putin nu mare) cu a lucra cu bolnavi de HIV, hepatite virale si alte bucurii. Intelegerea mecanismelor de raspandire si contagiune ajuta mult la asta. Tot am oarecari retineri cand trebuie sa iau sange de la o persoana de genul asta, dar imi trec. Porti manusi si iti iei masuri de precautie, mai multe nu prea poti face.
  6. Faptul ca nu m-am obisnuit cu a vedea pacienti morti in jurul meu o fi bine sau o fi rau? Nu ma sperii de ei, nu am o problema cu prezenta unui cadavru pe langa mine. Dar un deces este un eveniment care ma da un pic peste cap. Nu a devenit ceva “banal” – cum vad anumite asistente totul, probabil pentru a se proteja de efectele psihice negative care cred ca pot aparea dupa ce vezi morti de prea multe ori la locul tau de munca.

* Din Legea 46/2003, privind Drepturile Pacientului:

Art. 5
(1) Pacientul are dreptul de a fi informat asupra identitatii si statutului profesional al furnizorilor de servicii de sanatate.

Art. 30
(1) Interventiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai daca exista conditiile de dotare necesare si personal acreditat.

Pentru a fi cat de cat corect, eu intotdeauna anunt pacientul cine sunt, ca sunt elev si il intreb daca ma lasa sa fac ce urmeaza sa fac (cu asistenta pe langa mine).

Am terminat anul 2. Cateva concluzii.

Pentru a fi constant in exprimare, am terminat 4/6 semestre. Puteti citi si ce am mai scris dupa semestrele: 1, 2 si 3.

Per ansamblu, semestrul 4 a fost un pic prost gandit – in aprilie-mai au inghesuit si scoala si vacanta si practica, dar s-au pierdut ore pentru tot felul de lucruri (Paste, 1 Mai si altele). Apoi toti profesorii s-au panicat ca n-au note, am pierdut saptamani intregi cu evaluari, apoi iar ne-au predat, apoi aproape s-a terminat scoala, iarasi urmau evaluarile si uite asa am ajuns sa avem atatea gauri in materiile predate. Semestrul 2 din anul 1 a fost mult mai OK gandit.

Ce materii am avut semestrul asta:

Limba engleza: profesoara si-a dat silinta sa le invete cate ceva pe colegele mele, care au un nivel variat de cunostinte in limba engleza (de la 0 la mediocre, la acceptabile). Evaluarea a fost un amarat de test, la un nivel cam de primele clase de liceu (sa zicem, pentru ca includea si scrierea unui scurt dialog si relatarea in 10 randuri a interactiunii cu un pacient).

Epidemiologie si sanatate publica: Materia ne-a fost predata de 2 profesoare. Prima profesoara nu a avut prea multe lucruri sa ne comunice, in cateva ore a scapat de tot ce-avea de spus (ne-a dictat). La evaluare eu am intarziat, a plecat la nici 25 de minute dupa ce le-a dat lucrarea colegelor mele. Am dat lucrarea singur. M-a luat cu “hai, nu ai nici un suport de curs de la colegele tale, ca sa ma copiezi?”. I-am raspuns ca nu. Mi-a dat 3 subiecte, am tot scris eu, mi-a luat foaia, zicand “oricum nu vreau sa va scot eu doctoranzi“. I-am mai turuit eu cateva lucruri, ca sa-i demonstrez ca “stiu”. M-am ales cu 2 de 10 si un 9. O prostie. A doua profesoara ne-a vorbit un pic despre vaccinari si cam atat. Am ramas cu o fisa de vaccinari obligatorii si cu explicatia programului de vaccinare in Romania. Evaluarea a fost mai mult sau mai putin din burta.

Gastroenterologie + nursing in Gastroenterologie: Dintr-un semestru intreg, profesoara a venit la scoala de 3 ori. La noi, cel putin. In 2 cursuri ne-a predat semne si simptome in Gastroenterologie, apoi cate ceva despre hernii, ulcer si gastrite. Apoi ne-a dat de facut referate pentru restul materiei si ne-a ascultat ora urmatoare. Asa, teoretic a “trecut prin toata materia” si ne-a dat si note. Daca nu citeam manualul de Medicina Interna semestrul trecut + nu aveam o obsesie sa stiu cat mai multe despre BRGE, Ulcer si Gastrita (pentru ca am BRGE) dinainte de-a da la scoala asta… acum as fi fost la fel de lipsit de cunostinte ca inainte de acest curs. Ma rog, trebuie sa recunosc ca la orele de nursing profesoara s-a straduit sa ne predea cate ceva despre afectiunile din gastroenterologie. Deci ceva-ceva tot puteai invata.

Nefrologie, urologie + nursing in afectiunile renale: Aici am avut o combinatie de profesor (doctor) care ne-a predat toata materia + profesor de nursing care ne-a predat partea de nursing destul de constiincios. Evaluarea a fost aproape de normalitate (lucrari normale, care treceau prin jumatate de materie). Per ansamblu, una dintre materiile la care ramai cu cunostinte la sfarsitul semestrului.

Chirurgie toracica si cardiovasculara + nursing specific: La fel ca mai sus, la Nefrologie, daca veneai la ore, citeai si suportul de curs, veneai la orele de nursing si citeai ce preda profesoara de nursing, puteai ramane cu niste cunostinte. Nu as putea zice ca au fost suficiente pentru cineva care vrea sa fie asistent medical de chirurgie toracica, dar ar fi o baza pe care sa cladesti. Evaluarea a fost prea relaxata (niste lucrari prea simple).

Hematologie + nursing specific… Aici profesoara de Hematologie ne-a trimis doar niste cursuri in format electronic si atat. N-a avut chef sa predea mai nimic, dar atata timp cat nimeni nu intreba nimic si erau bucurosi ca daca n-au intrebari sunt lasati sa plece acasa, ce era sa faca? Fac pariu ca nimeni n-a deschis cursurile alea (atatea cate erau) – pacat, sunt destul de utile. Nici la partea de nursing nu s-a obosit prea mult profesoara cu predatul.

Dermato-venerologie + Boli infecto-contagioase si nursing specific. Ha! Aici am primit toate cursurile prin e-mail, iar la ora ni s-au predat doar semnele si simptomele. 2 lucrari, 1 foarte lunga (30 de intrebari tip complement compus) si gata materia. La nursing… sa mentionez din nou faptul ca profesoara mea e convinsa ca “SIDA a aparut la om ca urmare a unui negru care a facut sex cu o maimuta“?

Endocrinologie si nursing specific. Materie mai stufoasa ca asta n-am vazut. Cred ca daca avea la dispozitie 10 ore pe saptamana si 2 semestre, profesorul tot n-ar fi terminat de discutat toate bolile si sindroamele metabolice. De bine, de rau, el a predat cat a putut si ne-a pus sa facem referate de mana pentru o parte importanta din materie. Treaba asta cu “referat scris de mana” e relativ utila – cand il scrii tu esti obligat sa retii ceva. La nursing ni s-a mai predat cate ceva, de bine, de rau, cred c-am ramas cu cate ceva.

si… Principii de baza ale cercetarii: Nu stiu nimic despre aceasta materie, nu stiu daca ni s-a predat ceva, nu stiu cum am fost evaluati. Acuma, daca sunt intrebat cum se face un trial clinic (etape, selectarea pacientilor, concluzii, interpretare), asta e alta mancare de peste – asta chiar stiu, pentru ca am vrut eu sa invat. Cercetare pe soareci, in vitro, in vivo, first-in-human – niste lucruri despre care am citit. Daca sunt pus sa interpretez calitatea unui trial clinic – la fel, as avea niste idei, pentru ca am citit eu de capul meu. Dar la scoala aceasta materie a fost ignorata total.

In stagiile practice pot sa zic ca am observat o oarecare schimbare de atitudine fata de noi. “A, sunteti anul 2, ar trebui sa stiti cate ceva“. Nu chiar corecta atitudinea – unii nu stiu nimic nici in anul 3, altii stiu deja multe lucruri (daca au o ruda asistent medical, de exemplu) dinainte de-a ajunge prima data la scoala de Asistenti Medicali.

 

Asta fu semestrul 4. Inca 2 si devin Asistent Medical.

Pentru a fi sincer, realizez ca am o gramada de lacune. Realist vorbind, pana acum singurele lucruri pe care le stiu (destul de) bine ar fi sa fac un EKG, sa iau tensiunea si sa fac injectii subcutanate. Daca e nevoie, as putea face si o anamneza onorabila. Sa zicem ca m-as descurca acceptabil daca mi s-ar cere sa fac o clisma, sa montez o sonda urinara, sa recoltez un exsudat faringian sau sa fac un bandaj si o toaletare a unei rani. La injectii IM (sau IV), recoltatul de sange si montatul de branule (o parte importanta a muncii unui asistent) sunt inca foarte nesigur pe mine. Si e trist ca dupa atata amar de timp de practica in spital stiu atat de putine lucruri… practice. Dar mai am timp sa invat… Inclusiv in urmatoarele luni.

 

Mare bucurie pentru ca a venit vacanta nu am. De luni incep voluntariatul intr-un spital. Am o gramada de lucruri de repetat in practica pana sa fiu multumit – singurul loc unde pot face asta e la spital, cu pacienti in fata.

Procesul de aprobare a voluntariatului a fost foarte simplu. M-am dus la o asistenta-sefa de pe o sectie unde am fost anul asta. Am intrebat-o daca ma tine minte (a zis ca nu), am rugat-o sa ma primeasca pe perioada vacantei de vara la voluntariat pe sectia dansei, cateva ore pe zi. A zis “da” si mi-a pus o foaie in fata, ca sa-i completez cererea de voluntariat. Totul se va petrece fara incheierea unui contract de voluntariat intre spital si mine, deci n-o sa pot proba experienta asta decat prin cererea mea, semnata si stampilata de dansa, seful sectiei si probabil de cineva de la administrativ.

Sincer, ma asteptam sa fie mai dificil – mai ales ca era o asistenta-sefa pe care nu cred c-am impresionat-o cu ceva (la sfarsitul perioadei de practica, atunci cand completa foile de evaluare, a tinut sa ne mentioneze “sper ca realizati ca nu sunteti elevi de 10, da?”).

Cel mai mare regret e ca nu pot merge pe o sectie de Chirurgie (unde as vrea eu sa profesez in viitor). Aveam promisiunea unei alte Asistente-Sefe intalnita anul asta la practica “te astept cu placere in timpul verii“. Doar ca… realist vorbind, la stat se fac operatii majoritar intre 9:00 si 16:00 (mai ales vara). Ar insemna sa renunt la job – un pas pe care tot nu sunt pregatit sa-l fac. Asa ma multumesc cu sectia aleasa, unde pot merge de la 7 la 10 si pot invata lucruri. Plus ca am de lucrat la elementele practice de baza.