Nu ne nastem enervanti, dar devenim pe parcursul vietii

Tin minte si-acum 2 momente si 2 persoane din anii de practica in spital.

Prima zi cand am fost alocat intr-o noua sectie (UTIN), am tot mers cu o asistenta medicala care mi s-a parut extrem de dura si de stricta, cu mine, cu colegii si cu pacientii.
Dupa ce am lucrat cu ea inca pentru cateva saptamani, am descoperit ca, de fapt, isi face meseria excelent, e toba de carte si e foarte empatica cu pacientii si chiar incerca sa ma protejeze de anumite lucruri si se purta in general frumos cu toata lumea care nu o calca pe coada. Dar era mai stricta in anumite privinte si nu suporta deloc nesimtirea.

Intr-o alta zi am fost trimis la ATI cu un ABG. Acolo m-a ajutat o asistenta necunoscuta pana atunci, care mi-a vorbit foarte frumos, mi-a explicat ca si ea e destul de noua, unde trebuie sa merg si a parut in general numai miere. Peste aproape un an am ajuns sa fac practica acolo si sa lucrez des cu ea. Aceeasi asistenta medicala s-a dovedit sa fie morocanoasa, lipsita total de orice interes sa imi arate sau explice ceva si, in general, se purta urat cu mine si cu restul lumii. Si, in opinia mea de elev, mi se parea total nesigura pe ea si pe ce trebuia sa faca.

In primul rand asta arata ca prima impresie nu e intotdeauna corecta.

Si ca nu toata lumea care incepe cu o atitudine pozitiva ramane asa, mai ales cand are de facut o munca stresanta.

Dar si ca unele persoane pot gasi o stare de echilibru chiar si intr-un job dificil.

Cand am inceput munca in Elvetia, printre primele mari socuri a fost munca cu colegul pe care l-am poreclit “Neamțul cel stresa(n)t”. Indiferent ce faceam, el gasea ceva gresit facut. Oricat de mult ma chinuiam sa fac lucrurile “corect”, uitam cate ceva si el imediat imi facea observatie, pe un ton deloc prietenos.

Pana la urma m-am obisnuit cu el.
Ca in majoritatea interactiunilor umane, trebuie sa observi ce il deranjeaza si sa fii atent sa nu faci asta (in masura in care se poate). Specific la el, in general trebuie sa iti faci treaba cat mai bine sau macar sa te arati dispus sa-ti corectezi greselile.
Altfel el e corect, e adevarat ca iti face observatii pentru chestii neimportante, dar te lasa in pace sau te lauda daca iti face treaba ok.

Si, in general, trebuie sa stii ca atunci cand este alocat sa coordoneze blocul operator pentru o zi, trebuie doar sa faci ce-ti cere, fara sa comentezi decat in momentele rare cand e cu adevarat cazul. Atunci totul e in regula.

Dupa ce am facut garzi impreuna, am lucrat de mai multe ori impreuna, am observat ca nu e un om deloc rau, e trecut prin viata, e scolit (si a trait) in 3 tari, e un om inteligent si care face destul de multe lucruri surprinzator de interesante.

Dar are marele defect de a fi prea strict in lucruri minore si face observatii tuturor pentru toate banalitatile. Si insista tot timpul sa pregatim pentru fiecare operatie toate porcariile inutile din lume, chit ca nu vor fi folosite, pe principiul pagubos “trebuie sa ai totul pe masa, nu ai voie sa astepti pentru a oferi orice ti se cere”

Si asta se intoarce impotriva lui, pentru ca multi colegi ori fac misto de el pe la spate, ori unii chirurgi il enerveaza voit, ca sa i-o plateasca.
Desigur, e totusi Elvetia, toata povestea e total pasiv-agresiva. I se fac observatii tot pentru banalitati si in general i se spune ca nu are pregatit cine stie ce prostie care e total neimportanta pentru operatie (si care necesita in cel mai rau caz cateva minute de asteptare pentru a fi pregatita). Pentru un neamt obsedat de corectitudine in cele mai mici detalii, e o tortura sa i se spuna ca nu e pregatit. Chit ca aceasta “nepregatire” e o acuza absurda: nu ai ceva deschis steril pe masa, dar il ai… la 2 metri (sau cateva secunde) distanta.

Si am aflat de ce se poarta asa.

Nu suporta sa i se spuna ca nu e pregatit, adica nu suporta sa i se spuna ca nu isi face treaba bine. Desigur, nimeni nu ia usor o asemenea observatie, dar cateodata trebuie sa te obisnuiesti cu ideea ca unii oameni nu sunt niciodata multumiti (sau multumitori) si ca pentru ei nu vei avea niciodata tot ce iti cer suficient de repede.

E genul de atitudine pe care o ai la inceput intr-un job, nu dupa 30 de ani de vechime (ca in cazul lui).

Dupa discutii cu el si cu alte colege care au lucrat cu el si acum 10-15 ani, unele l-au avut inclusiv ca profesor la scoala, am tras concluzia ca nu a fost dintotdeauna atat de stresat din cauza unei incorect percepute imperfectiuni. Tot ce a retinut din nereusite a fost faptul ca i s-au facut observatii, nu neaparat ce s-a intamplat gresit, si asta l-a facut sa ramana nesigur pe el.

Si am observat cum ii schimba anii de stres repetat pe unii oameni din sistemul medical.
Unii se obisnuiesc cu situatia si-si gasesc o stare de echilibru, bazandu-se pe experientele acumulate (in viata si la job).
Altii ajung la un echilibru doar dupa mai mult stres si nesiguranta, pe care le transmit mai departe si altora din jurul lor.

Odata ce iti gasesti echilibrul, totul e mult mai usor

Si, in general, e evident faptul ca pe masura ce acumulezi cunostinte si experienta, in general te calmezi si evoluezi si pe plan personal, nu doar profesional.

Dar cand atunci cand inca esti vadit nesigur pe tine dupa ani buni de munca, daca esti din fire usor dezechilibrat, chestia asta se amplifica cu timpul. Iar lumea din jurul tau va observa asta la tine, pentru ca devii un coleg enervant.

P.S.

E surprinzator cat de mult ti se schimba perspectiva asupra vietii tale profesionale pe masura ce acumulezi experienta.

Asta incepe cu anii de scoala.
Cand am intrat prima data intr-un spital pentru a face practica, in octombrie 2012, eram frustrat nevoie-mare. Nu invatasem nimic care mi-ar fi fost util in spital in prima luna de teorie/scoala, totul era nou, de la seringi si ace pana la paturi, pacienti, boli si ierarhia intraspitaliceasca. Ulterior, toti cei 3 ani au fost o colectie constanta de situatii noi si necunoscute cu care a trebuit sa ma obisnuiesc.
Totul continua cu primul job – care a corespuns si cu emigrarea.
Cand totul e din nou necunoscut, totul e dificil si ai o perioada in care curba de invatare e abrupta.
In cazul meu am avut apoi inca 2 perioade de schimbare de specializare si tip de munca si ulterior de re-emigrare.

La fiecare inceput pare totul atat de enervant de greu si de stresant. Atunci au fost momentele cand am fost cel mai creativ pe blog.

Pe masura ce devii sigur pe tine si “stii ce trebuie sa faci”, nu mai pare dracu’ asa negru. Si pur si simplu mi s-a terminat energia creativa.
Si faptul ca mi-am gasit un nou hobby in hiking a ajutat la redirectionarea energiilor mele 🙂

De asta postez mult mai rar.