5 ani de viata de emigrant

Acum fix 5 ani aveam prima zi de munca intr-un spital din Londra.
A doua zi dupa ce am devenit oficial emigrant cu ochii mari si plin de sperante.

Cu 10 ani (si mai bine) in urma citeam cateva bloguri ale unor romani plecati din tara.
Nu reuseam sa inteleg de ce ajungeau sa se planga de singuratate.
Si intr-un final, ce naiba e asa dificil la singuratate?
Doar castigi o gramada de bani (comparat cu Romania anilor 2000), poti face mult mai multe lucruri La 20-25 ani cunosti atat de multi oameni de o varsta cu tine, pare atat de usor sa iti faci noi amici si prieteni.

Saptamana trecuta mi-a murit un coleg.
Neamtul pe care l-am poreclit “cel stresa(n)t”. La doar 58 ani, fara boli cronice (doar obezitate).
A venit la munca, a parcat masina, undeva intre cladirile spitalului a facut infarct, dupa 1 ora de RCP a fost declarat mort.

A murit singur intr-o tara unde a obtinut cam tot ce si-ar dori cineva dpdv profesional.
A fost si profesor (de asistenti medicali), a fost si asistent-sef, avea peste 25 ani in spitalul asta, acum o pozitie relativ calduta, platita excelent, unde muncea doar 4 zile pe saptamana. Se putea pensiona linistit peste 5-7 ani.

Din paragraful de mai sus o singura propozitie e importanta: A MURIT SINGUR.

Cand, ca tanar plin de ganduri mari, iei in considerare emigrarea, vezi venituri mai mari, vezi posibilitatea sa te realizezi profesional, respect fata de munca ta si probabilitatea sa te gasesti intr-un sistem in care politetea si comunicarea interpersonala functioneaza altfel ca la noi.
Daca esti realist, vin in minte si dificultatile de adaptare, de invatare a unui nou sistem de munca, de comunicare intr-o limba straina si multe altele.

Dar cata lume isi pune problema singuratatii?

Dupa primul an al pandemiei, cred ca tema asta si-a facut incet-incet loc in mintea unui numar insemnat al locuitorilor planetei noastre. Masurile de lockdown si oprire a raspandirii bolii au limitat destul de mult interactiunile interumane.

Din punctul asta de vedere, meseria noastra a fost oarecum protejata. Vrei, nu vrei, vii la munca. Acolo interactionezi cu oameni (colegi, pacienti etc.). Munca iti ofera si o oarecare satisfactie, atata timp cat esti genul de persoana care o face cu placere. Ai si o oarecare pozitie importanta (pacientii te respecta cat de cat, colegii iti recunosc aportul la munca echipei).

Atata doar ca nu e totul atat de roz in orice situatie.
In cazul nostru, asa cum am mai mentionat, din cauza limitarii numarului si tipului de operatii efectuate, am devenit redundanti in perioadele de varf ale pandemiei.
18 oameni pentru 1, poate 2, poate 2 sali si jumatate de operatii suntem mult prea multi. Spitalul nu isi permite sa ne plateasca ditamai salariile atata timp cat nu incaseaza bani de la casele de asigurari pentru munca noastra. Automat, am primit cu totii zile sau saptamani de concediu fortat.

Majoritatea oamenilor vor zice “super tare, ai timp sa faci ce vrei“. Dar cand granitele sunt inchise, iar posibilitatile de petrecere a timpului liber sunt limitate, brusc realizezi importanta singuratatii.
La asta se adauga senzatia de inutilitate. Sigur, e bine sa te relaxezi, dar in viata omului singur(atec) jobul are o importanta mai mare decat ar trebui, adica e mai mult decat un “mod de a obtine venituri“.
Iti da, din pacate, un scop vietii. E mai important decat pare. Cand dispare scopul asta, brusc ramai doar tu si cu hobby-urile tale si cu singuratatea ta, pe care trebuie sa o infrunti.

E greu de descris asta, dar brusc ai de luptat cu o senzatie de inadecvare, de inutilitate. Pe fondul asta e usor sa vezi o masura care se vrea pozitiva (concediul, chiar si fortat, e totusi cu plata) drept o respingere, o pedeapsa.

Am crezut ca am invatat sa traiesc cu mine insumi si cu singuratatea mea.
Anul trecut mi-am transformat hobby-ul (drumetiile) intr-o pasiune. In ciuda lockdownurilor, m-am dus la snowboard in octombrie-decembrie mai mult decat mergeam in Romania in 2-3 ani.

Ei bine, dupa noiembrie si decembrie in care am fost la munca 22 zile din 45 posibile, culminand cu un Craciun singuratic si 2 zile de garda dupa Craciun, am avut de infruntat o serie de sentimente pe care credeam dintotdeauna ca le am sub control.
Frica, respingere, inutilitate, nemultumire, inadaptare si… singuratate.

Din fericire, am avut cu cine sa discut despre asta, dupa cateva saptamani (pauza din postari de aici si de pe facebook) de cautari cred ca sunt pe un drum mai bun.

Pot doar sa-mi imaginez cum au fost ultimele luni din viata fostului meu coleg, care a avut si mai multe zile libere fortate in ultimele 2 luni…

Desigur, exista situatii si situatii, nu incerc sa spun ca experienta mea – sau ceea ce am vazut in jurul meu, fiind inconjurat de emigranti in ultimii 5 ani – este o regula.

Dar viata de emigrant are 2 jumatati, una teoretic mai luminoasa, alta intunecata.
E dificil de gasit un drum de echilibru intre ele.