Prima zi de munca aici a fost pe 11 iunie.
Prima zi de Pickett (gardă) a fost pe 31 august, la finalul celei de-a 12-a saptamani aici.
Nici pana in ziua de azi nu stiu exact de ce a ales sefa mea sa faca asta, nici n-am intrebat-o (la cum o cunosc pana acum, e genul de intrebare care nu-i place).
Cert este ca din 2 specializari, abia ma descurcam acceptabil la prima (pentru ca aveam experienta in Anglia) si la oftalmologie stiam suficient pentru a fi un “alergator” mediocru (sa deschid instrumentar si consumabile pentru instrumentist), dar nu puteam instrumenta nimic din operatiile de urgenta.
Ma rog, situatia s-a schimbat pe repede inainte in lunile care au urmat, ca in orice alta situatie, cu cat exersezi ceva mai des, cu atat te descurci mai bine. Dar poate putea fi totul mai usor daca aveam mai multa experienta de la inceput.
Inca tin minte acel prim week-end de garda. Facebook-ul ajuta (am scris o postare atunci).
Nu aveam inca apartament in oras, iar de unde stateam nu puteam ajunge la spital in limita de 29 minute (sigur nu noaptea), deci a trebuit sa dorm in camera de garda, o camaruta dintr-o cladire veche a spitalului, cu niste coridoare intunecate, cu podele scartaitoare si geamuri care faceau niste zgomote bizare noaptea.
Vinerea am terminat programul tarziu, inainte sa plecam acasa am avut cate o urgenta de la fiecare specialitate. La 20 si ceva plecam spre camaruta bantuita, am facut un dus intr-o cada care avea lejer 70 ani (cladirea are spre 100 ani) si am reusit sa adorm. Pe la 00:30 eram sunat, pacientul operat pe la ora 18 sangera puternic si se deteriora, trebuia reoperat de urgenta. Colega mea de tura (care era cu adevarat experimentata) a venit gonind (sta in alt canton), intre timp eu am incercat sa pregatesc tot ce mi-a venit in cap.
Mama ei de treaba, mare experienta n-oi fi avut eu, dar orice sangerare are cam acelasi principiu: opreste sangerarea (cauterizare electrica), coase ce e de cusut, capseaza sau ligatureaza ce e nevoie, eventual adauga ceva pansamente hemostatice scumpe, spala si bandajeaza si spera ca va fi bine.
Colega mea a intrat in sala de operatie odata cu pacientul (la fix 30 minute de la telefon), eu eram deja cu halatul si manusile deschise, chirurgii maraiau pe acolo, nemultumiti ca eram doar eu, ala neexperimentat.
Totul a fost ok pana la urma, pacientul a supravietuit, ba chiar n-a avut de o noua operatie (de schimbat bandaj) decat tocmai duminica seara.
Evident, sambata am mai avut o urgenta, la oftalmologie, un tip a baut prea mult vin, a cazut cumva si s-a taiat in propriul lui pahar (de vin). S-a taiat asa bine ca si-a sectionat o parte din ochi. Bulbusperforation. Eu abia stiam sa instrumentez facoemulsificari, operatii pe conjunctiva, operatii extraoculare si instrumentasem un singur transplant de cornee. Habar-n-aveam ce anume o sa faca chirurgul. Asta a instrumentat colega.
De atunci si pana acum am facut o gramada de alte week-enduri sau zile ale saptamanii de garda (noi facem calupuri de cate 2 sau 3 zile+nopti de garda).
La inceput uram zilele de garda. Bataie de cap in plus, trebuia sa fac multe lucruri noi, pe care nu le stiam prea bine si dupa primele 2 garzi nu am mai lucrat cu colega experimentata, brusc am descoperit ca eu sunt cel care poarta responsabilitatea pentru echipa – mai ales cand, dupa doar cateva garzi in plus, am inceput sa fiu alocat cu cate un sau o FaGe (care nu instrumenteaza).
Atunci am descoperit eu ca unii dintre colegii si colegele care la inceput (cu doar 3-4 luni in urma) pareau atat de siguri pe ei si extraordinar de buni… nu stiau nici ei tot si aveau momente (mai rare sau mai dese) in care habar-n-aveau ce trebuie sa faca.
Incet-incet am tot strans experienta, de multe ori si din situatii neplacute sau mai delicate. Asta e, important e sa fi invatat ceva din greselile mele.
La inceput, problema cea mai mare este atunci cand trebuie operati pacienti in salile de urgente.
Departamentul nostru hibrid e separat de restul salilor de operatii, avem tot ce ne trebuie “la noi”. Urgentele oftalmologice sunt operate in 99% din cazuri “la noi”, dar celelalte sunt in salile de urgente sau (rar) la terapie intensiva.
Daca la tine in departament te descurci onorabil, orice s-ar intampla, pentru ca stii pe unde e totul si inveti rapid cam tot ce iti trebuie si de unde sa iei, cand mergi in alta parte e cu totul altceva – alte specialitati folosesc alte instrumente, alte masini de electrocauter, consumabilele sunt puse in alte parti si uneori, seara, pare totul un imens labirint parasit de oameni in care habar-n-ai unde gasesti ce iti trebuie.
Iar ales in cazurile rare cand un pacient trebuie operat rapid in terapie intensiva, daca uiti ceva anume, esti total descoperit, trebuie sa o iei rapid la picior in papucii aia infecti de spital prin cateva coridoare si un lift ca sa iti aduci cate o porcarie.
Dupa mai multa vreme si multe ture din astea, nu mai pare dracul asa de negru, pur si simplu te bazezi pe experienta precedenta – iei cu tine cam tot ce-ti trebuie (si ce nu-ti trebuie, să fieacolo). De ceva timp viata ne-a fost usurata, acum avem un dulapior pe roti in care avem cam toate consumabilele posibile si imposibile pe care le folosim, frumos catalogate – dupa ce le folosim, avem o lista ca sa il reumplem la standard.
In momentul de fata, problema cea mai mare ramane ziua de miercuri, cand avem programata des cate o operatie de 8-9 ore, operatie care se prelungeste de multe ori, mai ales cand e in combinatie cu alta specialitate.
Pe langa faptul ca trebuie sa preiau o operatie in care chirurgii sunt obositi, stresati si de cele mai multe ori cel putin nervosi cu toate problemele care vin la pachet cu asta, preiau de regula cateva sute de instrumente si consumabile si medicamente raspandite pe cateva mese, plus alte cateva seturi de instrumente deja scoase din sala (dar care trebuie returnate la specialitatile lor, nu trimise direct la sterilizare), plus ceva preparate de microbiologie sau patologie, plus un microscop si sau un aparat mobil de radiografie si alte cateva echipamente.
O placere.
Iar la finalul operatiei trebuie sa golim sala, sa punem in masinile de spalat o parte din instrumente, sa scoatem pacientul din sala si sa il mutam in pat, sa curatam, deasamblam si reasamblam masa de operatie, sa trimitem probele la laborator si sa pregatim sala pentru a doua zi.
De multe ori se intampla sa puna chirurgul ultimul adeziv pe bandaj la (sa zicem) 20:00, dar noi sa plecam spre casa peste inca o ora jumatate sau chiar doua.
Si apoi sa fim oricand disponibili sa ne intoarcem la spital in 29 de minute, daca apare o noua urgenta majora.
Zilele astea sunt mai rare, din fericire, dar sunt singurele cand imi aduc aminte cu placere de turele rare de 13 ore si jumatate din Londra. Zile grele, cand preluam in general doar 1 operatie, rar doua, dar aveam 1 data la 1 an o asemenea situatie complexa pe cap (la vreo endarterectomie sau bypass de artera femurala) – si atunci nu trebuia sa si pun instrumente la spalat sau sa ma gandesc ca e posibil sa ma si intorc la spital in timpul noptii, cand a doua zi oricum ar fi trebuit sa lucrez.
Eeeniuei, pas cu pas ma apropii de momentul in care experienta din Elvetia va fi mai multa ca cea din Anglia si nu o sa mai pot zice “asa eram obisnuit inainte”.
Practic, regulile si modul de-a lucra elvetian iau locul celor englezesti.
Din punctul asta de vedere, e bine ca n-am lucrat si in Romania, ar fi fost o ciorba totala in capul meu.
Cum iti descrii un an din viata fara sa dai prea multe detalii despre viata personala? Habar-n-am.
Anul asta-n Elvetia a fost o combinatie bizara de realizari si esecuri, de tristete si multumire.
Citesc acum concluziile mele dupa un an in Anglia si ma amuz un pic: ce repede trece timpul, cum se schimba perspectiva asupra unor lucruri dorite odata ce le-ai obtinut, cat de putine lucruri se schimba cu adevarat in viata.
Cum e diferita emigrarea-n Elvetia fata de Anglia?
In primul rand inceputurile sunt foarte complicate si pline de frustrari. Suficient de frustrante incat sa-ti doresti in mod repetat sa o lasi balta.
In al doilea rand, odata ce te-ai asezat la locul tau si te-ai obisnuit cu stilul lor de viata si de-a face lucrurile, viata decurge destul de linistit.
Pe scurt, atata timp cat ai un job care-ti place si ai un loc unde sa stai care e ok, viata devine suficient de usoara incat, daca nu vrei, poti sa traiesti linistit o vreme indelungata intr-un fel de stare constanta de “caldut”.
Nu esti “bogat”, nu-ti permiti chiar orice, dar o duci suficient de bine incat sa nu te simti fortat sa faci nimic mai mult decat strictul necesar.
Mai pe larg, cele mai complicate lucruri la emigrarea in Elvetia sunt gasirea unui job ok si gasirea unui apartament. Si cand zic complicate, e putin zis.
Cand am venit aici stiam destul de multe lucruri despre problemele de inceput. Stiam despre asigurari de sanatate, asigurari suplimentare, deschiderea unui cont in conditii avantajoase, costurile aproximative ale vietii si multe alte prostii.
Mi-am rezolvat relativ repede majoritatea problemelor de inceput, dar nimic nu m-a pregatit pentru gasirea unui apartament.
A fost mult mai frustrant decat cautarea unui job in Elvetia, pentru ca e pur si simplu o loterie in care tot ce poti face e sa perseverezi, nu poti face mai nimic sa-ti imbunatatesti sansele de-a “castiga”.
4 luni pline de frustrari a durat sa-mi gasesc un apartament ok. Si putea fi mai rau. O colega (noua) isi cauta deja de 7 luni un apartament si nu isi gaseste. Colega emigranta, dar care locuieste aici de 20 ani, are permis C, are scoala facuta aici samd – tot nu reuseste sa-si gaseasca un apartament in oras si tot face naveta 100 km (cu trenul) zilnic.
Din punct de vedere profesional, chit ca socul initial (“bai, de ce fac astia lucrurile asa aici?”) a fost destul de puternic, odata ce treci peste asta si te obisnuiesti sa faci lucrurile cum vor ei, fara prea multe discutii inutile, te integrezi rapid in noul colectiv.
Cat despre colectiv, e impartit in medici si ceilalti colegi.
As spune ca in general medicii sunt politicosi, dar mai distanti aici (fata de Anglia sau Romania) si in general foarte neincrezatori in nou-veniti. Dar politicosi. Odata ce se obisnuiesc cu tine (si nu esti predispus la erori), nu ai probleme.
Restul colegilor sunt foarte reci la inceput, dar devin cat de cat prietenosi dupa ceva vreme. Totusi, asta nu inseamna mare lucru. E destul de greu sa-ti faci amici (sa nu zicem “prieteni”), iar spiritul de echipa e limitat – din cauza ca mai toti oamenii sunt individualisti si retrasi in ei.
Personal, pot spune ca dupa 5 luni ma descurcam onorabil oriunde ma trimiteai, dar ca abia acum, dupa 12 luni sunt destul de sigur pe mine in majoritatea situatiilor, dar cred ca va mai dura 1-2 ani pana sa pot sa ajung la un nivel comparabil de cunostinte cu ce reusisem in Anglia (e adevarat ca acolo lucram cam 6 zile/saptamana in medie). Si nici in Anglia NU eram inca la un nivel ideal, in care puteam face orice fara eforturi prea mari si nu prea aveam surprize sau momente in care nu stiam ce sa mai fac.
Pe de alta parte, la nivel de socializare, pentru ca Elvetia e o tara de emigranti, atata timp cat iti doresti sa gasesti oameni cu care sa mergi la activitati in aer liber (drumetii, mers la schi, diferite sporturi), exista grupuri de facebook, exista asociatii sportive – trebuie doar sa fii dispus sa cunosti (multi) straini.
Singura chestie e ca… dupa 30 de ani devii din ce in ce mai reticent in a tot cunoaste oameni noi, deci asta (socializarea) e mai usor de zis decat de facut 🙂
Altfel, Elvetia e o tara excelenta pentru a-ti petrece timpul liber. Transportul in comun este eficient (si oarecum ieftin, in anumite conditii) si posibilitati de distractie sunt nelimitate.
Personal m-am concentrat pe drumetii pe munte, mers la snowboard (iarna) si vizitat cateva orase din Elvetia sau din tarile vecine. Dar poti face multe alte lucruri – bani, chef si timp sa ai.
Radeam zilele trecute – pana sa vin in Elvetia, ultima mea drumetie prin munti o facusem acum vreo 10 ani, si aia fusese o chestie de 2 ore (dus-intors). Am venit aici si doar anul trecut am facut cateva drumetii de 8 ore, 8 ore si ceva (35+ km si peste 3000 m diferenta de altitudine urcat+coborat).
Asta nu inseamna ca Elvetia e o tara perfecta, populata doar de oameni frumosi si civilizati. Departe de asta. As putea scrie mii de cuvinte despre vecinii mei zgomotosi, despre lumea care se strange pe langa garile mari, despre cum se poarta unii cateodata in trenuri, despre cum sunt unii cu nasul pe sus pentru ca au “diploma elvetiana” si altele. Dar ar fi un exercitiu de inutilitate.
Au si ei problemele lor, unele mai deranjante ca altele, dar nivelul de trai mediu e suficient de mare incat sa tempereze orice derapaje inainte de-a deveni “probleme majore”.
Regret faptul ca am venit in Elvetia?
Nu stiu ce sa zic. Pe plan personal am pierdut enorm de mult, dar pe plan profesional sunt destul de multumit cu ce-am reusit.
Imi place viata mea in Elvetia?
Comparat cu Romania sau cu Anglia, am ceva mai mult timp liber si mai multi bani ca sa mi-l petrec cum vreau eu. Dar asta vine la pachet cu o relativa singuratate.
Vreau sa raman aici, vreau sa plec?
Pentru cel putin 5 ani, nu ma vad plecand de aici. Dar nu stii niciodata ce-ti rezerva viitorul.
In Anglia, la teatre aveam un coordonator in fiecare zi.
De la 08:00 la 18:00 era un band 7*, de la 18:00 la 21:00 era un band 6 (sau, in rare cazuri, un band 7) si peste noapte (21:00-08:00) era intotdeauna persoana cu cea mai mare vechime din echipa de noapte (care insuma 4 oameni, de regula).
Acest coordonator trebuia sa se ocupe de bunul-mers al programului in toate cele 16 teatre ale noastre pe parcursul unei zile. Daca exista o problema, trebuia sa fie anuntat. Daca erai bolnav si nu veneai maine, pe el/ea il/o sunai. Daca o sala de operatie termina devreme, trebuia anuntat. Daca o sala de operatie urma sa termine peste program – trebuia anuntat, ca sa caute solutii (personal). Daca exista o urgenta de operat, el cauta o sala de operatie si personal ca sa se faca.
De cele mai multe ori, asta insemna o gramada de negocieri.
Negocieri cu anestezistii sa accepte sa anestezieze un pacient in plus sau sa stea peste program. Negocieri cu chirurgii sa le permita altor colegi sa opereze o urgenta in timpul care le era alocat lor. Negocieri cu personalul sa ramana peste program, sa isi ia pauza de masa mai tarziu, sa se duca la alta specialitate sa ajute samd.
Alte dati, era vorba de comenzi de materiale de urgenta. Sau imprumuturi de consumabile sau materiale – altor spitale NHS, sau unor spitale private unde operau chirurgii nostri.
De foarte multe ori era vorba de discutii inutile. Oamenii nu vroiau sa faca ceva in plus (normal) si de multe ori comentau 5-10-15 minute, apoi brusc se razgandeau. Toata lumea se plangea in situatii din astea, pentru ca puteau. Rar, s-a intamplat ca anumite urgente sa fie amanate sau operatii sa fie anulate sau amanate din diverse motive cam cretine. Aveam chirurg si anestezist si instrumentisti, dar n-aveam asistent de anestezie. Aveam de toate, dar n-aveam sala. Aveam sala, dar n-aveam instrumente. Aveam de toate, dar nu avea cine sa aiba grija de pacient peste noapte – spitalul era plin. Dupa multe comentarii, se gasea o echipa pentru a face o operatie, dar era brusc prea tarziu, fereastra de timp se inchisese. Sau totul era ok la noi, dar pacientul tocmai a fost hranit pe sectie – de niste oameni la randul lor suprasolicitati si cu care se comunicase insuficient.
De ce zic cam cretine? Pentru ca solutii existau, dar ar fi insemnat niste costuri in plus sau ar fi insemnat ca toata lumea sa-si faca treaba fara sa comenteze prea mult.
Telefonul coordonatorului era o corvoada pe care toti, dar absolut toti managerii o urau. Erau multe zile in care coordonatorul isi pierdea vocea la finalul zilei, de la atata vorbit. Unii erau mai descurcareti, altii mai putin – de multe ori stiai ca daca x urmeaza sa coordoneze, il/o contactezi degeaba, nu te va ajuta.
Ironia face ca fix band 7-le de la oftalmologie de acolo era extrem de incompetenta, niciodata nu putea rezolva nimic pentru alte specialitati, ea se descurca doar pe felia ei si-atat.
Seara, band 6-le care prelua coordonarea era tot timpul stresat de telefon, din cauza ca de cele mai multe ori trebuia sa termine o operatie cu doar 1 om in sala si sa se ocupe de problemele nerezolvate de peste zi si sa rezolve orice problema noua aparea – in conditii de personal mult redus. De la cam 150 oameni care erau pe la teatre pana la 18:00, dupa 18:00 ramaneau de regula intre 12 si 20 oameni (cu tot cu chirurgi si anestezisti).
Sucher (pager) si telefoanele noastre
Ei bine, in spitalul meu din Elvetia sistemul e similar, dar diferit.
In corpul central, unde avem aproximativ 20 sali de operatie, coordonarea e separata pe specialitati – nu exista un supra-coordonator. Mai multe specialitati sunt separate, in alte cladiri sau in alte aripi ale spitalului (ca noi).
In cazul nostru, cu ale noastre 2 specialitati, pana la ora 14:00 coordonarea cade in sarcina managerului sau unuia dintre cei 2 adjuncti. Dupa ora 14:00, responsabilitatea asta pica in carca comuna a celor 2 persoane care fac garda (Pickett). De regula e exclusiv in sarcina instrumentistului daca garda e facuta de 1 instrumentist si 1 FaGe (sau a instrumentistului cu mai multa experienta, cand sunt 2 instrumentisti in garda).
Aici nu ai un telefon direct, ai un pager (sucher) – care te forteaza sa suni inapoi la numarul care tocmai te-a apelat, comunicarea nu e 100% directa.
Cateodata ai noroc si nu prea suna pagerul ala imputit.
Dar cateodata stai cu telefonul constant la ureche, de la 2 la 4 sau mai tarziu, timp in care trebuie sa rezolvi constant si alte probleme. Trebuie sa te asiguri ca e pregatit totul pentru operatiile de maine, ca s-a discutat cu specialitatile diferite, daca urmeaza sa operam cazuri complexe, multi-specialitati. “Preferatii” mei sunt aia de la ortopedie, care tot timpul au o gramada de munca si ne raspund greu, ne ajuta greu si per total sunt total suprasolicitati.
Daca urmeaza sa se termine operatii peste program, trebuie sa te asiguri ca ai personal dispus sa ramana peste program, ca toata lumea stie ce e de facut si ca totul se deruleaza fara probleme. Sa te asiguri si ca toate comenzile de materiale au fost facute si ca eventualele lipsuri sunt comunicate “celor care se ocupa” (de comenzi).
In timpul asta, de multe ori te suna tot felul de oameni, care ba vor sa vorbeasca cu sefa, ba vor sa comande ceva, ba suna in legatura cu o comanda deja facuta, sau despre niste urgente sau cate si mai cate.
De multe ori trebuie sa faci si aici mediere intre chirurgi si anestezisti si personalul nostru.
Chestia cea mai aiurea e ca toata lumea trebuie sa faca asta destul de repede aici. Nu conteaza ca esti FaGe sau instrumentist sau asistent medical, odata ce ai inceput sa fii alocat sa faci garzi, trebuie sa fii capabil sa te descurci cu telefonul ala. Daca in Anglia ei considerau ca poti face asta abia ca band 6, si doar dupa minim 3-5 ani vechime acolo, aici trebuie sa te descurci cam dupa maxim 6 luni.
Am inceput sa fac garzi dupa 3 luni, primele 3 luni de garzi am fost mai degraba protejat, lucram tot timpul cu un instrumentist sau altul cu multi ani de experienta. De prin ianuarie au inceput sa ma aloce si cu FaGe, de prin februarie mi se da porcariile alea de sucher si pager mult mai des direct mie.
Nu stiu altii cum sunt, dar mie chiar nu-mi place sa vorbesc prea mult cu oamenii. Sigur, daca sunt intr-un grup de prieteni/amici, de multe ori ma lansez in discutii lungi si chiar vorbesc prea mult. Dar la munca dintotdeauna am incercat sa limitez discutiile cat mai mult, sa comunic direct, fara prea multe inflorituri peste nivelul de politete-si-atat.
La ultima garda am facut o greseala in planificarea pentru o urgenta – un pacient a fost adus la noi si intubat si ultima operatie a zilei nu era terminata cand am crezut eu – drept urmare nu aveam personal pentru a instrumenta urgenta. Dar lucram cu o instrumentista cu 20 ani vechime, care era aici de 2 ani, am crezut ca rezolva ea daca e nevoie. Pe naiba, ea habar-n-avea ce sa faca, stia doar ca pe partea ei, oftalmologia terminase si atat.
Am rezolvat pana la urma, dar a trebuit sa vina sefa sa ne impinga de la spate, desi ea isi terminase programul si ar fi trebuit sa plece acasa.
Drept urmare, sefa mi-a zis ca la urmatoarea garda va fi cu ochii pe mine sa vada cum ma descurc si ca nu trebuie sa ma mai bazez pe colegi in luarea deciziilor.
2 ore am stat cu telefonul la ureche azi. Ba sa aduc un chirurg in sala, ba sa rezolv o problema cu farmacia, ba sa fiu secretar pentru sefa si sa iau mesaje, ba sa reprogramez o operatie care a fost anulata la ora 15:00.
Evident, nici telefoanele nu-s prea bune. Alea mai vechi au baterii proaste si se descarca repede, alea mai noi au antena proasta, moare reteaua fix cand vorbesti cu cineva – iar folosirea telefonului propriu e, evident, interzisa.
Singura mare diferenta fata de Anglia este ca aici lumea nu isi permite sa zica nu sau sa se planga ca nu vrea sa faca ceva in plus DACA E IN TIMPUL PROGRAMULUI. Daca e pana la 16:06, toata lumea munceste si face orice i se zice, chit ca vin eu sau o colega FaGe sau sefa mea – toata lumea accepta ca trebuie sa muncesti fara sa cracnesti. Daca e vorba de munca peste program, atunci oricine e liber sa refuze, dar pana atunci, daca o sala e libera, nu exista discutii inutile.
Pe de alta parte, ca sa reprogramezi o operatie in ziua urmatoare… nu e asa simplu precum pare. Intai vorbesti cu anestezia – ei iti spun ca anuleaza operatia pe motiv de lipsa de personal. Apoi cu chirurgul, sa-ntrebi cat de urgenta e operatia. Apoi cu anestezia, sa afli cand sunt dispusi sa o inghesuie in urmatoarele zile. Apoi cu sefa – sa vezi daca e de acord sa ii dai programul de joi peste cap. Apoi cu chirurgul – sa ii spui sa vorbeasca cu chirurgul care are sala alocata maine, sa il rogi sa obtina si acordul aluia. Apoi din nou vorbesti cu toti oamenii dinainte – sa ii anunti ca operatia e reprogramata oficial si ca pacientul poate sa manance acum.
Atat de multa vorbarie in limba lui Goethe iti usuca pur si simplu creierul, vrei doar sa ajungi acasa si sa dormi.
Am ales meseria asta pentru ca vreau sa fiu in sala de operatii, sa asist chirurgul, eventual anestezistul, nu sa coordonez, programez si fac comenzi.
Asta e o mare diferenta intre Elvetia si Anglia: toata lumea trebuie sa faca un pic din toate, nu exista “nu stiu”, “nu vreau” sau “nu pot”.
Un mod de-a face lucrurile care are anumite avantaje, dar si dezavantaje.
Pentru cine inca nu stie care e sistemul cu “benzile” in Anglia: In NHS (sistemul medical de stat) asistentele medicale cu responsabilitati suplimentare sunt incadrate in “benzi” – care corespund si unor salarii mai mari. Asistentii medicali “normali” (cam 90% din totalul angajatilor) sunt toti band 5, cei cu responsabilitati suplimentare sunt band 6, managerii sunt band 7, sefii de departament mai mic (matroane) sau adjunctii de departamente mai mari sunt band 8a, apoi exista sefii de departamente mai mari – band 8b (cum ar fi salile de operatii) apoi sefii de specialitati – band 8c (anestezia+chirurgia, sa zicem) apoi chief of nursing ar fi band 9 (echivalentul directorului de ingrijiri).
Din tonul postarilor mele poate parea ca aici totul e perfect si ca nimeni nu se plange si toata lumea isi face treaba fericita.
Per total, sunt multumit de locul meu de munca si de balanta munca-viata personala. Sunt destule lucruri care nu-mi convin, dar pentru moment sunt insignifiante.
Viata nu e cu nimic diferita nici aici, e la fel ca-n toata lumea. Esti ceva mai bine platit si munca se termina la munca, mai rar iti iei problemele de la munca cu tine acasa. Teoretic.
Exista probleme la munca, exista prea multa munca, exista colegi care iti pot face viata (mai) grea, exista oameni nemultumiti (constant) si sunt o gramada de lucruri care ar putea fi mai usoare.
Chestia e ca te obisnuiesti mai repede cu anumite greutati daca ai mai trecut prin situatii asemanatoare, dar mai grele. Si inveti sa nu te mai enervezi degeaba pentru toate prostiile.
Sigur, asta nu inseamna ca nu te deranjeaza porcariile, dar incerci sa le ignori. Fiecare are, de regula, niste “declansatoare” – lucruri pe care nu le mai poti ignora. Pentru mine, asta e sa fiu acuzat de ceva ce n-am facut, asta ma scoate din sarite. Altfel, pot suporta surprinzator de multe lucruri. Din fericire, aici nu m-a acuzat nimeni de nimic (pana acum) 🙂
O trasatura care ajuta atunci cand emigrezi, pentru ca multe, multe lucruri intr-un sistem nou si o tara noua sunt extrem de enervante.
Oricum, omul sfinteste locul. Si reversul vorbei asteia e valabil. Daca ai colegi buni, te acomodezi rapid. Daca ai niste colegi enervanti, te acomodezi mai greu.
Cateodata oamenii par mai dificili la inceput, dar dupa aia se “dezgheata” (cam asa-s majoritatea elvetienilor pe care i-am cunoscut pana acum).
Dar unii oameni pur si simplu nu sunt fericiti decat daca se comporta intr-un mod extrem de cretin. Si ei sunt convinsi ca au dreptate si ca se comporta exemplar si nici nu-si dau seama cat de enervanti sunt. Sau se apara cu “nu sunt aici ca sa castig un concurs de popularitate“.
Mda, asa e, dar da-o dracu’ de treaba, nici nu esti aici sa-ti scoti din sarite colegii in fiecare zi.
Suntem adulti, trebuie sa ne mai adaptam si la cei din jurul nostru.
Am o colega, scopul ei la munca pare a fi sa le spuna celorlalti ce nu e permis sa se faca.
Toate bune si frumoase, dar face toate observatiile cretine din lumea asta.
Ca n-ai voie sa porti manusi nu-stiu-cum, ca n-ai voie sa inlocuiesti niste fiole intr-o parte, dar trebuie s-o faci in alta parte, ca n-ai voie sa tai un blister cu o foarfeca, ca n-ai voie sa folosesti acul cu filtru, trebuie sa-l folosesti pe ala fara filtru. Bai, da-o naiba de treaba, nu pun viata vreunui pacient in pericol, nu folosesc nimic nesteril sau expirat, fa-mi observatie daca fac greseli importante, nu la toate prostiile.
Altul ne freaca la cap in fiecare saptamana ca sunt caruturile cu consumabile (seringi, ace, medicamente, bunuri sterile etc.) PREA umplute. De ce sunt 15 seringi, in loc de 10, cate scrie pe lista? Poate pentru ca stim toti ca in 2 zile din 5 folosim cate 10 seringi din alea, vrem sa ne usuram viata atunci. Eu incerc sa le umplu dupa lista, ca sa nu-l mai aud, dar el tot se plange (pentru ca bineinteles ca nu toata lumea are timp sau chef sa numere zeci de seringi si ace ca sa fie totul fix-fix).
O babuta elvetianca e o morocanoasa si jumatate. N-a facut niciodata nici un fel de scoala (peste 9 clase), tot ce stie e sa ambaleze si sterilizeze instrumente si sa faca comenzi de bunuri noi (si sa mute seturile de colo-colo samd). E o munca importanta, si o face FOARTE BINE, dar da-o incolo de treaba, nu salveaza vieti, nu are de ce sa vorbeasca cum vorbeste.
Bai de nu se plange in fiecare saptamana ca vrea mai multi bani si ca ar trebui sa castige mai mult si tot timpul cand o intrebi ceva zice ca “ar trebui sa fiu platita mai mult pentru ca va spun tot timpul asta“.
Da-o naiba, zi-mi ca nu vrei sa-mi spui si ma descurc singur. Problema e ca sunt atat de multe porcarii mici pe care doar ea stie pe unde le tine, ca e aproape imposibil sa nu apelezi la ea.
Inca. Dar scap eu si de ea, incet-incet ma descurc fara sa o mai intreb nimic.
Un coleg se duce tot timpul sa se planga la manager cand nu ii convine ceva. Da-o dracu’ de treaba, nu suntem copii, te duci sa te plangi ca ai avut o intarziere de 10 secunde pentru nu stiu ce. Sau ca s-a uitat chioras la tine chirurgul azi, pentru ca ti-a dat alergatorul nu-stiu-ce gresit. Asa, si? Suntem oameni, greseli minore face oricine, inclusiv tu…
Alta colega se plange ca toata lumea e irascibila aici si ca ti se fac observatii pentru toate prostiile (nu e adevarat, dar intr-adevar unii oameni sunt dificili, precum scriu si eu aici). Si ce face ea?
Acelasi lucru.
Ca de ce nu faci tu asta, ca trebuie sa-ti faci treaba mai repede, ca har, ca mar.
Si se lauda ca ea e prietenoasa. Prietenoasa pe naiba, e la o lamaie mancata distanta de-a fi o acritura.
O tanti de la anestezie ne freaca la cap tot timpul sa fim gata mai repede in sala, ca sa vina cu pacientul. Nu conteaza ca apoi stam si asteptam ca cretinii pana ne vine chirurgul.
In softul de management al operatiilor apare ca pacientul a fost in sala la timp, deci ea si-a facut treaba.
Dar frecatul ei la cap inseamna ca trebuie sa fac si mai repede niste activitati care oricum le fac pe repede-inainte CONCOMITENT: pregatesc o masina (atasarea unor componente, acoperirea cu plastic steril, facerea unor teste), plus pregatirea unor instrumente, a unor medicamente si a halatelor si manusilor pentru chirurgi si dezinfectarea locului operatiei – totul in cateva minute. O greseala acum poate avea efecte nefaste – ei nu ii pasa de asta.
Bai, dar cand anestezia ne tine pe loc cu zecile de minute (ceva ce se intampla des – dar e normal, nu toti pacientii sunt la fel, nu poti sa-i pregatesti pe toti la fel de repede), nimeni nu le face observatie.
Toate chestiile astea se strang, in timp.
Nu degeaba ne-au plecat 6 oameni in ultimele 13 luni. Si o colega si-a redus orele de la 70% la 30% (3 zile la fiecare 2 saptamani).
O noua colega si-a dat demisia azi.
Personal, ma deranjeaza lucrurile de mai sus, dar stiu ca lucrurile sunt cum sunt si ca nu se vor schimba, deci n-are sens sa ma enervez. E prea mult, imi dau demisia. Pentru moment, mi se pare suportabil.
Imi vad de treaba mea, incerc sa fac lucrurile cat mai bine, cat sa nu aiba nimeni motiv sa-mi faca observatii pertinente si, de bine ce consider ca a trecut suficient timp cat sa nu mai poata nimeni zice “abia ai venit si esti cu gura mare”, acum am inceput sa le mai tai macaroana.
“Nu ai voie sa faci aia” sau “ar trebui sa faci asta altfel” LIPSITE de MOTIV au inceput sa primeasca raspunsul “eu nu iti spun tie cum sa-ti faci treaba, lasa-ma sa-mi fac treaba, ok?”.
Per ansamblu, e o situatie partial similara cu experienta mea din Anglia, doar ca e vremea mai frumoasa si eu am ceva mai multa experienta. 🙂
Adaptarea cu viata in Elvetia e un pic altfel fata de experientele mele din Anglia.
Drumul e destul de intortocheat si dificil, dar odata ce te-ai obisnuit cu el, stii cam la ce sa te astepti.
In primul rand, cel mai important e faptul ca am trecut deja prin anumite situatii in Londra, nu mai e vorba de atat de multe necunoscute.
In al doilea rand, spre deosebire de Anglia, nu incep totul cu experienta 0 (in meseria mea). Si oricat de grea a fost adaptarea in Anglia, am invatat destul de multe lucruri “the right way”, ceea ce mi-a permis sa trec mult mai repede peste perioada de adaptare la noi reguli si un nou stil de-a lucra.
Nu stiu daca situatia ar fi fost similara daca veneam direct din Romania, sau daca veneam aici cu o eventuala experienta profesionala stransa in Romania si-atat. Probabil ar fi fost mai greu, poate ar fi fost mai usor, habar-n-am.
Ce pot sa spun e ca, odata ce vii dintr-un sistem unde ajunsesei intr-o pozitie calduta dpdv profesional, unde lumea iti respecta cat de cat opinia si ceea ce puteai sa faci, inceputul in Elvetia este extrem de frustrant.
Recitindu-mi postarile de pe facebook din vara si analizand cum au fost primele luni aici, pot sa ma uit inapoi cu un pic de amuzament. Combinatia de reguli noi, oameni noi, specialitati chirurgicale noi, limba noua (varianta lor enervanta de germana) si tara noua e destul de dificil de acceptat atunci cand nu pleci de la nimic.
Din punctul asta de vedere, probabil ca e mai usor daca vii aici si nu lasi in urma mare lucru, pur si simplu atunci ti se pare totul nou si mai bun.
Daca erai obisnuit cu un sistem care totusi, functioneaza acceptabil (cum am fost eu cu cel englez), inceputul tranzitiei e foarte dificil. Totul e nou si enervant.
Tot timpul te gandesti “dar totul mergea asa de simplu acolo” (chit ca nu era deloc asa per ansamblu, punctual era mai simplu).
Eniuei, cu cat mai repede reusesti sa treci peste felul asta de-a gandi si cu cat imbratisezi ideea de “trebuie sa ma obisnuiesc sa fac lucrurile cum vor ei, nu cum credeam eu ca e mai bine”, cu atat te integrezi mai repede.
Si, odata ce scapi de limitarile impuse de statutul de incepator si nu mai ai tot timpul pe cineva care sa ti se uite peste umar si sa-ti judece fiecare pas, cu atat realizezi ca dracu’ nu-i asa negru si ca, de fapt, ai suficienta libertate in a-ti modifica rutina in feluri mici, dar importante pentru tine.
Atunci incepi sa scapi de teama lui “a, sa nu gresesc, sa nu mi se faca din nou observatie” si iti dai seama ca esti suficient de capabil sa lucrezi independent pana la un anumit punct.
Moare un gamer şi ajunge în Iad.
După o săptămînă, sună Satana la Dumnezeu:
– Doamne, ce nebun mi-ai trimis, a distrus toate cazanele, a ucis toţi dracii, aleargă prin tot Iadul şi strigă în gura mare “Unde-i ieşirea spre nivelul 2?
In esenta, atunci cand incepi un job nou, esti aproape invariabil cel mai prost pregatit si cel mai putin experimentat de-acolo. Indiferent ce experienta ai in prealabil, nu stii sa faci lucrurile CUM VOR EI.
Cu cat esti mai rapid in a invata stilul lor de lucru si unde sa gasesti majoritatea lucrurilor care-ti trebuie si ce pasi trebuie urmati in anumite situatii predefinite, cu atat strangi experienta mai repede.
Din punctul asta de vedere, elvetienii nu-s absurzi, daca te vad ca esti descurcaret si ca inveti repede, majoritatea te respecta si, in functie de personalitate, te si ajuta mai bine.
Per total, dpdv profesional, ca instrumentist, cred ca iti trebuie un minim de 1-2 luni sa te descurci acceptabil (mai putin daca le vorbesti limba PERFECT), iar apoi, daca e vorba de o specialitate noua, in jur de 4-6 luni / specialitate ca sa devii suficient de sigur pe tine incat sa nu conteze cu cine lucrezi. Pentru ca in meseria asta intotdeauna depinzi de colegul care-ti deschide instrumentele, iti da materialul steril, conecteaza aparatele samd.
Daca devii independent si “sigur pe tine”, poti compensa pentru aproape orice lipsa de cunostinte a colegului tau.
Si intr-o meseria si tara unde chirurgii au asteptari foarte mari de la tine, trebuie sa inveti sa reactionezi foarte repede la orice situatie schimbatoare.
Per total, dupa ce am inceput in iunie, pot spune ca abia acum am devenit cat de cat sigur pe mine. Daca fac garzi, nu mai sunt multe urgente in care sa fiu total pierdut (ca la inceput), imi cunosc aparatura si instrumentarul si am prins anumite reguli de baza care sunt de ajutor.
Desigur, asta nu inseamna ca am facut in 7 luni ce fac altii in ani de zile, doar afirm ca minim atata timp iti trebuie sa te acomodezi cu un sistem de lucru nou si un pic special.
In afara sferei profesionale, adaptarea la viata elvetiana a mers destul de lin.
Spre deosebire de Anglia, salariul e suficient de mare incat sa nu trebuiasca sa locuiesti departe de tot sau sa imparti casa cu niste necunoscuti doar pentru a avea suficienti bani pentru a trai acceptabil.
Ai anumite limitari setate artificial de sistemul lor de emigrare – permisul de munca/sedere e in continuare doar un L (valabil inca 11 luni), dar odata ce clauza de salvgardare aplicata romanilor si bulgarilor va expira la anul in iunie, ar trebui sa primesc un permis B fara probleme. Am contract de munca pe perioada nedeterminata, dpdv profesional angajatorul e unul respectat – si e multumit de munca mea si, per total, viata s-a calmat un pic.
Si cel mai important, nu mai e nevoie sa lucrez 55-60 ore pe saptamana doar pentru a castiga suficienti bani pentru a duce o viata ok.
Am niste probleme personale, dar asta e viata, ar exista oriunde as fi.
Mai am niste probleme cu niste vecini cam zgomotosi, dar exista oarecare solutii si pentru asta.
Per ansamblu, pentru mine, dupa emigrarea in Elvetia, mi se pare ca per ansamblu, viata e mult mai putin enervanta ca in Anglia.
Asta cu toate ca exista inca multe probleme: costurile mari ale vietii, germana elvetiana – cu care m-am obisnuit oarecum, dar tot nu o inteleg perfect, permisul de sedere, problemele de personal la munca si asteptarile foarte mari ale chirurgilor fata de noi.
In Anglia am avut “norocul” sa nimeresc intr-un spital cu probleme financiare. Nimic extraordinar, cam 60-70% dintre trusturile NHS erau “in pierdere” anul trecut si situatia nu se imbunatateste.
Ce a transpirat in ziare in ultimele saptamani? Faptul ca grupul de spitale in care lucrez eu (din Elvetia) are in plan sa desfiinteze peste 500 de posturi pentru a isi tine finantele sub control. Anul acesta a fost primul an in care au avut pierderi (pe jumatate de exercitiu financiar), deci au trecut la implementarea unui program de economisiri.
Amu, cand ai mai multe spitale si peste 10.000 angajati, e clar ca ai de unde sa elimini posturi. Evident ca in ziare a ajuns stirea cum ca se planuieste sa sa elimine posturi de asistenti medicali (si cateva de doctori).
Spitalul a reactionat oarecum stupid, a dat un comunicat de presa (publicat si pe intranet) in care vorbeste de “o perioada dificila” si de “decizii grele” si de “ajungerea la sinergii in privinta viitorului” (!) si ca se planuieste o inghetare a angajarilor “nenecesare” si alte masuri de economisire, si ca mai multe detalii putem afla de la managerii nostri directi.
Nu au dezmintit absolut nimic, n-au zis “nici că că, nici că că“.
Colac peste pupaza, managerul nostru s-a accidentat saptamana trecuta, 6 saptamani trebuie sa stea acasa.
Ultima chestie pe care a facut-o inainte de-a pleca in concediu medical a fost sa-mi semneze mie noul contract pe perioada nedeterminata. A doua zi a aparut stirea asta cu concedierile in presa. :))
Sincer, nu mi-e frica de pierderea jobului, ce o fi, o fi. Vorba aia, am gasit un job de la 2000 km distanta, n-o fi mai greu sa-l gasesc de-aici. Plus ca pot oricand sa ma intorc in Anglia.
Nu in ultimul rand, eu fac munca de instrumentist, dar sunt platit ca asistent medical. Sunt extrem de “ieftin” in comparatie cu colegii mei localnici (cheltuiesc pe mine cu cel putin 10.000 CHF mai putin pe an ca pentru un TOA cu vechime 0). Nu ar avea nici un motiv sa ma dea afara fix pe mine.
Ce ma enerveaza e probabilitatea repetarii scenariului din Anglia: economisiri absurde si inghetarea angajarilor.
Problemele financiare ale trustului londonez erau cauzate din cauza imprumuturilor pe care le plateau lunar si din cauza costurilor mari cu personalul de tip “agency”. Si ei nu umblau cumva la astea 2, ei doar blocau angajarile necesare si amanau plata unor facturi sau comandau mult mai putin din consumabilele care oricum erau la un nivel minim. Evident, pe termen mediu si lung nu faceau decat sa-si creasca costurile (prea putini angajati => necesar de agency; amani plati => platesti penalizari si sume mai mari in viitor).
Aici istoria se repeta. Au pierderi pentru ca au investit intr-un spital mic si pentru ca s-au imprumutat sute de milioane de franci pentru a construi cladiri noi. NU umbla la planurile lor de extindere (desi cladirile lor actuale sunt per ansamblu moderne / modernizate). NUUU. Reduc personalul! Cladirile noi le vor umple cu… poze?
Problema e ca noi avem nevoie de noi oameni. 1 colega si-a dat demisia, 1 nu si-a prelungit contractul cand s-a terminat acum 1 luna, 1 se pensioneaza si va trece la 20% (1 zi/saptamana), 1 a fost in concediu medical (mai mult sau mai putin necesar) si s-a intors la 30% (3 jumatati de zi/saptamana), 1 e in concediu medical (cam inchipuit) si nu stiu cand si cum sau daca va reveni, 1 e in concediu maternal.
Nu m-au angajat pe mine instrumentist fara diploma elvetiana de instrumentist pentru ca eram eu prea bun. Chiar aveau mare nevoie de oameni.
Partea buna e ca am folosit astea 5 luni de pana acum la maximum – am invatat suficient si oarecum lipsit de stres ce si cum ca sa ma descurc acceptabil independent.
Partea proasta e ca, daca nu vor aparea 1-2 noi colegi/colege, viata la munca nu va mai fi asa simpla ca pana acum.
Ultimele 3 zile s-a vazut asta. In mod normal avem nevoie in majoritatea zilelor de minim 11 oameni + 1 persoana cu rol de manager (Tagesverantwortung Person). Miercuri/vineri/azi am fost cate 7.
La fel la cheltuielile cu consumabilele. In Londra aveam un sistem electronic de monitorizare a stocurilor la nivel saptamanal (!) si intotdeauna se comanda doar minimul necesar. Cat sa ajunga pana la comanda urmatoare – si tot timpul duceam lipsa de una sau alta. Cu toate astea, managerii veneau si faceau mare tam-tam cand gaseau intr-o sala de operatii stocuri prea mari din cate ceva.
Aici nu avem nevoie de sistem electronic, fiind un sub-departament, avem mult mai putine sali de operatie cu stocurile aferente. Totul e facut (tot pe calculator) de o tanti, care e foarte eficienta, de la o saptamana la alta ramanem foarte rar cu stocuri din consumabilele mari (si scumpe). Ba chiar avem des probleme in ziua de aprovizionare, “daca nu vine transportul pana la 9, nu avem setul X?”
Seringi si ace si manusi avem tot timpul mai multe decat ne trebuie – fac pariu ca o sa se trezeasca cineva sa zica “sunt prea multe”.
Eh, noi sa fim sanatosi. Oricat de intortocheat pare drumul, tot duce undeva.
Intotdeauna cand ajungi intr-un loc nou si/sau incepi sa faci ceva nou, cel mai important concept este cel de “curba de invatare“. Cat de repede/lin ajungi de la un punct 0 pe axa timp/cunostinte la un punct in care poti functiona independent la un nivel acceptabil.
Trebuie sa admit ca este evidenta importanta experientei. Post hoc, strict din punct de vedere profesional, decizia de-a strange experienta in Anglia pentru cativa ani se dovedeste una buna.
Din punct de vedere “cetatenesc“, mi-am rezolvat pana acum majoritatea problemelor de inceput: permis de sedere, cont bancar, telefon/numar local, aranjarea casei (un studio, mai precis) mai pe placul meu, abonament la sala, transport in comun, apoi asigurare de sanatate si alte asigurari specifice Elvetiei. Si imi caut un apartament pentru mutat pe termen lung.
Mai multe despre subiectele astea mai la final.
Din punct de vedere profesional, am avut suisuri si coborasuri.
Desi experienta stransa in Anglia m-a ajutat foarte mult, in acelasi timp a fost si un blestem, din 2 motive: tot timpul tinzi sa faci ceea ce esti obisnuit sa faci (deci cand dai peste ceva similar, dar diferit, e gresit sa repeti EXACT aceiasi pasi ca inainte – pentru ca noul loc are noi reguli) si nu te poti opri sa nu faci comparatii (dar acolo asta mergea mai bine, dar acolo ma intelegeam mai bine cu colegii/chirurgii, dar acolo nu se intampla asta samd).
Cu cat esti mai capabil sa inlocuiesti rutina veche cu rutina noua, cu atat vei fi mai eficient. Cu cat faci mai putine comparatii cu vechiul stil de munca, cu atat vei fi mai putin nemultumit de noul stil de munca. Suna usor, dar nu e deloc.
Am 2 specialitati mari si late de invatat. Dupa 1 saptamana de aclimatizare, cand am fost “suplimentar” (tot timpul “umbra” cuiva), am avut 4 saptamani la prima specialitate, urmate de 8 la a doua. In planul sefei mele, dupa aceste 13 saptamani, ar trebui sa fiu capabil sa functionez independent in majoritatea situatiilor – deci sa pot fi alocat pentru a face “gărzi” (Pikettdienst).
Si uite cum incep comparatiile: din punct de vedere al planificarii, sistemul e mult mai bine gandit ca in Anglia, unde am fost fortat sa invat o ciorba, cate putin din 4 specializari. La asta adaugam sistemul de lucru din Anglia, cu 4 zile din 7 muncite, si pot afirma ca inceputul acolo a fost mult mai greu – invatai ceva, apoi refaceai asta peste 2-3 saptamani, evident ca uitai.
Aici ai continuitate. Faci zi dupa zi, operatie dupa operatie, daca esti deschis la minte, strangi experienta rapid. ATATA TIMP CAT ESTI SPRIJINIT. Dpdv declarativ, toata lumea e dispusa sa te invete si sa te sprijine, dar fiecare o face in felul lui, si aici se practica stilul de educatie “taci si repeta perfect ceea ce te invat eu, FARA input personal”.
Daca in Anglia colegele mele erau interesate sa stiu instrumentarul, etapele operatiei si sa ma asigur ca documentatia/pozitionarea/numaratorile sunt corecte, dar aveam o oarecare libertate in a face lucrurile cum mi se parea mie mai eficient, aici se pune mai mare pret pe “trebuie sa faci totul exact cum e obisnuit chirurgul si cum sunt regulile spitalului”.
Asta introduce 2 noi surse de frustrare:
– eu sunt obisnuit sa incerc sa optimizez ceva dupa cum mi se pare mie mai corect. Asta a rezultat in nenumarate instante a lui “NU ESTE PERMIS” in ultimele 6 saptamani. In vreo 2 zile, desi sunt om calm si non-violent, mi-a venit sa-l pleznesc pe omul care-mi aducea aminte de toti educatorii pe care i-am dispretuit de-a lungul multilor mei ani de scoala. Am trecut cu bine peste momentele alea, pentru ca oamenii nu-s chiar absurzi. Daca faci lucrurile CUM VOR EI (sau cum cred ei ca e corect), te lasa in pace, ba chiar te lauda (daca e cazul).
Si aici, experienta din Anglia cu episodul de bullying m-a facut mai bine pregatit pentru asemenea momente.
– e greu sa iei totul de la inceput. E greu sa pleci dintr-un punct in care te bucuri de increderea si respectul colegilor la adresa experientei tale la un punct in care toata lume te trateaza ca pe un copil si multi iti vorbesc ca si cum esti un elev cu 0 experienta.
Din fericire, din cei cu care am avut de-a face pana acum, majoritatea au devenit mai prietenosi odata ce am trecut de statutul de “incepator” si au vazut ca nu sunt incapabil.
Din nefericire, mai multi oameni par sa fie de tipul “niciodata multumit“, deci trebuie sa invat sa ma descurc si cu astia.
Oricum, intr-un final, dupa ce ma obisnuiesc cu noul stil de munca, totul devine oarecum usor. Sigur, motive de frustrare mai exista, dar, per total, nu pot sa zic ca e asa de rau precum pare la prima vedere, ba din contra.
E enervant faptul ca toata lumea e foarte distanta si stricta la inceput si se “incalzesc” incet-incet, dar te descurci, mai devreme sau mai tarziu.
La prima specialitate, primele saptamani au fost horror, iar apoi, dupa inca 2 saptamani, eram trist ca plecam. La a doua specialitate, primele 3 zile au fost frustrante rau, urmatoarele 2 zile au fost chiar usoare – mai usoare chiar ca la prima specialitate.
Per ansamblu, pot zice ca dpdv profesional, trecand peste socul de inceput, experienta Elvetia e ok.
Mai vedem ce parere o sa am dupa urmatoarele saptamani, dupa ce va trebui sa instrumentez si operatiile mai complicate de luni-miercuri (joi-vineri sunt zile usoare).
Revin la partea non-legata de munca.
Contractul meu e pe 6 luni. In ciuda a ceea ce sefa mea si alti romani (care sunt aici de 10 ani sau mai mult) mi-au zis, am primit fix permisul de munca/sedere (care e si act de identitate pentru straini = Auslanderausweis) temporar (L) pentru fix 6 luni. Kurzaufenthaltsbewilligung L.
In esenta, atata timp cat ai un angajator elvetian dispus sa te plateasca – si autoritatile federale nu au o problema cu faptul ca tu faci munca aia (adica nu exista un somer elvetian dispus s-o faca), Auslanderausweis e o hartie care vine. Se reinnoieste, se prelungeste, asta e.
Importanta lui este vizibila in 2 cazuri: la controale de rutina ale politiei, la gasirea unui apartament de inchiriat pe termen lung.
Politia (mai ales in zonele de frontiera) te poate legitima si apoi intreba de ce esti aici, de cand, pana cand, ce faci samd. Daca ei demonstreaza ca esti in tara ilegal, poti fi deportat, dar procedura nu e foarte rapida. Ideea e simpla: vrei sa fii linistit oriunde ai merge, iti trebuie un permis de sedere/munca valabil.
Pentru inchirierea apartamentului de multe ori ai un proces prea intortochiat. Te duci la vizionarea apartamentului, de multe ori doar cu vechiul chirias, apoi completezi un formular si il trimiti agentiei imobiliare, care alege pe cine vrea ea, in functie de ce ai completat in formular. Ai sanse mai mari sa obtii apartamentul daca ai permis de sedere B (sau L), daca ai salariu mare (si contract cu un angajator mare), daca nu ai animale, ai referinte bune. Daca arati ca stii sistemul lor, iti cresti sansele: trimiti formularul prin posta (prin recomandata-Einschreiben), atasezi cazier fiscal (Betreibungsauszug), ai asigurare de casa si asigurare de drept civil (Privathaftpflichtversicherung si Hausratversicherung) si iti faci si o descriere frumoasa.
Evident, cand ai contract de munca pe termen limitat si permis de munca pe termen limitat, se feresc de tine ca de ciuma.
Din punctul meu de vedere, cel mai inutil de complicat si enervant lucru cu care am avut de-a face pana acum in Elvetia a fost gasirea unui loc unde sa stai. Si prima data (cand am facut-o din Anglia) si acum.
Dupa ce am trecut de socul inceputului la munca, privind pe termen lung, motivul principal pentru care as parasi Elvetia in toamna (la finalul contractului) ar fi imposibilitatea de-a gasi o forma de cazare adecvata, la un pret acceptabil.
Asigurarile de sanatate sunt un alt subiect sensibil. Ai zeci de case de asigurari, ai 4 tipuri de asigurari de sanatate de baza (Grundversicherung), ai zeci de extraoptiuni pentru asigurare suplimentara (Zusatzversicherung) si procesul de incheiere al contractului e (ca multe alte lucruri) inutil de complicat.
De cand vii in Elvetia ai 3 luni sa obtii MINIM o asigurare de sanatate de baza (Grundversicherung). Nu faci asta, esti pasibil de o amenda. Orice ai face, asigurarea de baza e valabila retroactiv dar se si plateste retroactiv de la ziua 1 de sosire in Elvetia. Ziua 1 este cea pe care o oferi tu la autoritatile locale (Anwohnergemeinde), este cea de la care va incepe si valabilitatea permisului tau de sedere/munca si poate fi si ziua in care ai avut prima zi de munca. Chit ca e evident ca (aproape) nimeni nu vine in Elvetia pe 1 si incepe munca tot pe 1.
Partea buna e ca, odata ce o casa de asigurari te-a acceptat pentru Grundversicherung, va lua in considerare si orice fel de spitalizare ai avut PANA ti-au emis polita. Partea proasta e ca ii platesti si pentru zilele in care nu ai folosit asigurarea lor.
Pentru exemplificare: am sosit in Elvetia pe 1 iunie, polita mi-a fost emisa tocmai pe 19 iulie, eu voi plati si pentru iunie si iulie asigurarea de baza.
Pentru asigurarea de sanatate de baza iei in calcul optiunile date:
cat de mare sa fie fransiza (cat platesti din buzunarul propriu pana casa de asigurari incepe sa plateasca) – asa platesti mai mult sau mai putin lunar
daca vrei asigurare cu sau fara pre-interviu (daca accepti sa vorbesti la telefon SAU cu un medic de familie SAU sa mergi la o clinica dintr-o retea acceptata INAINTE de-a merge la un medic specialist, primesti o reducere la asigurarea lunara)
casa de asigurari de sanatate – unele mai mici ofera preturi sensibil mai mici decat altele mai mari
Apoi ai asigurare de sanatate suplimentara. O optiune importanta e cea care iti adauga acoperire pe intreaga Elvetie (nu doar in cantonul tau). Apoi ai de ales daca vrei sa fii tratat in saloane “la comun” sau “individual” (la standard aproape de hotel), de profesor-doctor, cu plata totala sau partiala a acestui avantaj (privat sau halb-privat). Apoi ai asigurare pentru vizite la medic in ambulatoriu in afara Elvetiei, plus plata totala a ambulantei (chit ca esti asigurat, cu asigurarea de baza tot platesti minim 500 franci pe fiecare drum facut cu ambulanta). Unele asigurari ofera si plata partiala a unui abonament la sala (cam 150-200 franci platiti in total, dar pentru abonamente facute doar la anumite sali agreate), asigurare pentru proceduri stomatologice, optometrist si altele (care nu sunt incluse in asigurarea de baza, in mod normal).
Important de mentionat: pentru Zusatzversicherung trebuie sa completezi un formular. NU trebuie sa fii 100% onest. Pentru asigurarea de baza nu au voie sa te refuze, orice probleme preexistente ai avea. Dar pentru cea suplimentara pot sa te refuze, sau sa-ti ofere asigurare cu exceptia unei conditii medicale. De exemplu, mie o casa de sanatate mi-a oferit asigurare suplimentara care excludea orice fel de tratament pe care l-as fi necesitat care era cauzat de esofagita de reflux pe care o am de multa vreme.
Ultima mentiune ar fi cea legata de transportul in comun (si multe altele aici): daca stii ca o sa ramai minim 1 an in acelasi oras, merita sa-ti faci o gramada de lucruri pe un an. Abonamentul la transport in comun, sala, abonamente la muzee, asigurari suplimentare samd – toate sunt mult mai ieftine daca le faci pe 12 luni (in loc de cateva luni).
“Oh, mate, as I know you, you’re gonna love X* Surgery, but you’re gonna hate the length of their operations“.
Dintre toti fostii mei colegi din Anglia, doar 2 stiu in ce tara/oras am plecat si ce fac.
Unul dintre ei e un registrar de ORL, cu care m-am imprietenit in anul petrecut la noi in spital. Asta mi-a spus cand a auzit unde o sa plec.
Ce ma enerveaza faptul ca a avut dreptate. 🙂
Azi am lucrat aproape incontinuu, de la 7:15 pana la 17:15. Primele 15 minute au fost de sedinta (Raport). E o schimbare fata de ritmul de lucru din Anglia. Si trezitul mai devreme ma omoara – incet, dar sigur 🙂
Contractul meu e pe perioada limitata, cu posibilitatea de schimbare la nelimitat daca trec o evaluare la 3 luni si inca una inainte de finele lunii a 6-a. Mi s-a spus clar ca evaluarile astea nu inseamna ca trebuie sa fiu capabil sa fac “tot” pana in ziua 90 sau 180, pot sa fac lucrurile la viteza mea si in functie de capacitatile mele, atata timp cat ei considera ca le fac intr-un mod “sigur”.
Asadar, in primele saptamani ma astepta o perioada de Zudienung (sau Runner – persoana care ofera consumabile sterile instrumentistului), pana invatam operatiile lor si stilul lor de munca. Apoi, pentru ca nu am diploma de TOA (Technische Operationsassistent), nu pot instrumenta direct singur nici o operatie, trebuie sa se gaseasca cineva senior care sa faca asta cu mine – daca se considera ca pot face asta.
Pana la urma, perioada asta de acomodare a devenit de la 4-6 saptamani… 1 saptamana (prima saptamana am stat doar ca om suplimentar mai mult la pozitionarea pacientilor, operatii mici sau injectii-tratament).
Saptamana trecuta mi-au zis ca as putea sa instrumentez “niste” operatii “poate” mai la sfarsitul saptamanii asteia.
Asta a devenit… azi.
Si asa m-am trezit “double-scrubbed” cu un neamt. Om cu multa experienta, genul de om care a vazut si facut multe in aproape 30 de ani de cariera.
Are doar cateva probleme: e foarte agitat tot timpul, vrea sa se faca lucrurile DOAR cum stie el ca e bine si e un educator cu metode invechite.
Toata ziua mi-a reprosat aproape orice lucru faceam.
De ce asa si nu asa, fa altfel, refa, lasa-ma pe mine, nu atinge, nu fa aia, ti-am zis sa nu faci aia, ti-am zis sa nu atingi nimic, aia se face de la stanga la dreapta, nu de la dreapta la stanga, ordinea e asta, nu ai voie sa schimbi nimic si tot asa.
Pauza (nici macar pentru o gura de apa) nu mi-a dat “pentru ca nici el n-are pauza” pana nu am avut o pauza fortata, din cauza ca am avut un pacient care a stat mult in Vorbereitung (anestezie si pozitionare).
Pana la urma m-a lasat 100% independent abia pe la 2:30.
Porcaria cea mai mare e ca avea dreptate. Cand am facut lucrurile 100% cum a vrut el, lucrurile au fost mult mai usoare. Dar nu e deloc usor sa iti schimbi toate obiceiurile in doar 2-3 ore.
Si nu am reactionat niciodata bine la genul lui de educatie-prin-repros. Sunt om destul de calm si inghit multe, dar la un moment dat chiar imi venea sa-i spun cateva si sa fac scandal.
In ideea de “nu am venit aici ca sa indur porcaria asta!”.
Din fericire, s-a mai calmat, pe masura ce i s-a facut foame si si-a pierdut energia. Si eu m-am mai adaptat.
La finalul zilei, inainte de a pleca (eu am ramas peste program, m-au intrebat daca sunt dispus sa fac Überstunde si sa termin operatia), a tinut sa-mi spuna “du warst heute sehr gut” (ai fost foarte bun azi). Nu stiu daca a zis-o pe bune, sau doar ca incurajare ieftina, dar chiar a fost bine sa aud si-o lauda dupa o zi execrabila.
Chestia e ca nimeni nu lucreaza bine sub presiune. Cand unul iti sta tot timpul pe cap si iti reproseaza orice greseala mica, iti vine mai greu sa te concentrezi, faci greseli, te enervezi, faci greseli noi, ti se fac reprosuri din nou, iar gresesti si tot asa.
La asta se adauga o migrena cu care am venit la munca de dimineata. O bucurie.
Apoi se adauga o situatie neplacuta, in care am inceput sa fac ceva cum m-a invatat neamtul, apoi a venit o colega si a zis ca ea nu vrea sa se faca lucrurile asa, apoi vine neamtul si-mi reproseaza ca nu am facut ce m-a invatat el, apoi au inceput sa discute in contrdictoriu “cine are dreptate”, pentru niste chestii minore (in opinia mea).
A fost un deja vu de la toate asistentele cu care am lucrat vreodata si m-au invatat ceva, de nenumarate ori vezi ca ceva se face diferit, desi ar trebui sa existe o procedura standard. Din punctul asta de vedere, imi placea Anglia, puteai aproape intotdeauna invata sa faci ceva “corect” in functie de Policy, SOP sau NICE guidelines.
Aici regulile sunt nescrise, ceea ce face viata mai grea.
Ca motiv suplimentar de frustrare am dificultatile date de limba. Daca imi vorbesc clar si in Hochdeutsch, stiu abia in procent de 90% ce mi se cere. Dar trebuie sa ma obisnuiesc cu abrevieri si denumiri obscure in dialectul lor pentru niste lucruri al caror nume nu-l stiu inca. Stiu ce face ceva, stiu denumirea in engleza sau denumirea intrumentului, dar imi vine inca greu sa prind variatiile date de pronuntarea unui lucru in alta limba.
De la swabs/raytex/four-by-three/nine-by-nine/pledgets e greu sa ma adaptez cu longuetten/bauchtücher/tüpfer. De la crepe/crepe bandage e greu sa trec la Krüllbinde (macar de i-ar zice tot timpul Verband). De la diathermy la “Brennpinzette” e cale lunga. Pronuntia pentru unele instrumente e iarasi enervanta. Adson suna a “ațe”, de exemplu.
Macar pot sa zic ca ma descurc ceva mai bine dupa cateva saptamani. Fortat, te adaptezi la aproape orice.
Dar, din nou, lucrurile se misca incet si intortocheat, cu mai multe coborasuri decat suisuri.
Csf, ncsf.
*Ca in Anglia, prefer sa-mi pastrez o oarecare anonimitate, ceea ce inseamna ca nu am de gand sa spun unde lucrez. Sorry.
Spitalul e foarte mare, dar e impartit in mai multe cladiri mai mici sau mai mari – ceea ce inseamna ca anumite specialitati au salile de operatie separate de zona centrala – unde majoritatea specialitatilor care fac operatii de urgenta/semi-urgenta stau la gramada.
In majoritatea cazurilor, operatiile “noastre” se fac in teatrele “noastre”, dar anumite urgente se opereaza in zona centrala (in teatrele “de urgente”). Asta e important, pentru ca totul se factureaza separat aici, fiecare specialitate are costurile si facturile sale, deci daca pleci la o urgenta, trebuie sa pleci cu aproape tot dupa tine (instrumente, consumabile, lichide, hartii – tot).
Toate salile de operatie au o camera de anestezie (Vorbereitung), in care pacientii sunt pregatiti pentru operatie. Nu se anesteziaza in sala de operatie (decat intr-un caz de extrema urgenta – dar atunci operatia ar fi facuta in zona de urgente a spitalului oricum).
Eniuei, sa revenim.
Ziua de lucru are 8 ore si 36 minute (ca sa se adune 43 ore/saptamana). Exista 3 tipuri de ture de lucru: 07:00-16:06, 09:00-18:06 si 11:00-pana dimineata urmatoare la 07:00. Cei care vin la 11 pot pleca si ei acasa la 18:00, ramanand in “Pikett” cu mentiunea ca trebuie sa se intoarca inapoi in spital in maxim 29 minute de cand sunt sunati, pentru orice urgenta apare. Pikettdienst are un sistem mai complicat de numarare si plata a orelor muncite “la munca” si “acasa”, nu voi insista pe el acum.
Ca incepator, primele 3-6 luni voi lucra majoritar 7-4.
Ziua de lucru incepe cu o sedinta scurta (Rapport), unde ni se spune unde e fiecare alocat si eventualele lucruri speciale programate pentru ziua respectiva, sau noutatile aparute de la ultima zi pana acum si probleme de orice fel.
Una dintre zilele saptamanii e rezervata pentru un Wochenrapport, ceva mai lung, in care fiecare poate discuta orice fel de problema aparuta in ultima saptamana (cu exceptia celor personale sau interumane – alea se discuta in birou).
Intre 07:10 (aproximativ) si 07:40 se pregateste sala de operatie si se verifica daca avem tot ce ne trebuie pentru operatiile zilei. Persoanele (minim 2) care au lucrat pana la 6 ieri au sarcina sa pregateasca toate consumabilele necesare pentru operatiile de azi si sa se asigure ca seturile de instrumente sunt disponibile.
Verificarea salii de operatie e mai simpla decat in Anglia. Pornesti niste echipamente electronice, bagi electrocauterul in priza si verifici ca masina de aspiratie functioneaza. Aduci manusi si halate sterile in sala (2 tavi mari), lichidele pentru curatenie le scoti de unde sunt tinute si le pui la indemana, faci o verificare vizuala a stocurilor (limitate) de consumabile din sala si gata. Mai verifici si luminile-satelit si camera si gata.
Fara vreun registru de semnat, fara alarma de verificat, fara verificarea medicamentelor inchise in dulap sau a frigiderului cu medicamente. Spre deosebire de Anglia, aici echipa de anestezie e separata de cea de sala de operatie. Ei isi fac treaba lor, noi ne-o facem pe-a noastra, ne ajutam mult mai putin. So much for team spirit.
Pe la 7:40 (daca primul pacient al zilei e deja in Vorbereitung) incepem sa pregatim instrumentarul pentru operatie. Spre deosebire de Anglia, aici se poarta masca 100% din timp atunci cand exista un camp steril deschis in sala de operatie. Fara masca, nu intri in sala de operatie. Inclusiv la pregatire.
Anstezia + pozitionarea pentru operatie in unele cazuri dureaza foarte mult. Atunci cei 2 din sala pot iesi la un ceai (sau “a cup of talk”), lasand sala “pregatita” (si inchisa).
Cand pacientul e gata, e mutat in sala de operatie. Abia acum sunam chirurgii sa vina in sala (aici chirurgii sunt tot timpul pe undeva prin spital, facand altceva intre operatii).
Zona care urmeaza sa fie operata este curatata acum (in general de chirurg). Chirurgul e apoi “imbracat” de scrub nurse, apoi zona e acoperita de campuri sterile.
Abia acum se face Timeout din varianta elvetiana a WHO Safe Surgery Checklist. Trebuie sa mentionez ca nu exista Sign-out la finalul operatiei, iar Sign-in are 2 parti, una facuta pe sectie (daca e cazul) sau intr-o incapere inainte de camera de anestezie pentru pacientii ambulanti, a doua fiind facuta de echipa de anestezie in Vorbereitung.
Exista niste timpi care trebuiesc notati – pentru facturarea timpului in sala de operatie, pe calculator si pe un document de ingrijire (Pflegedokumentation).
La final se curata pacientul si rana, se acopera cu bandaj (in functie de caz), pacientul e scos de echipa de anestezie din sala, iar noi ducem instrumentarul in zona de sterilizare.
Curatarea salii e facuta majoritar de o femeie de serviciu (Putzfrau), noi ne ocupam in mod normal doar de curatarea echipamentelor. Eu o mai ajutam pe Putzfrau, mi s-a tot zis ca “nu e treaba mea”.
Sterilizarea instrumentelor se face partial in zona noastra, partial undeva extern, in zona centrala (Zentralsterilisierung). La noi se sterilizeaza majoritar instrumentele suplimentare si anumite echipamente resterilizabile care ne apartin, majoritatea seturilor de instrumente se sterilizeaza extern (se intorc in cateva ore).
Apoi pregatim urmatoarele instrumente pentru urmatoarea operatie. Daca din nou e vorba de o pregatire de durata pe partea de anestezie, se poate lua o scurta pauza. Daca nu (si de regula e NU), se continua tot asa pana la finalul zilei de lucru.
Sala trebuie tinuta curata intre operatii si la finalul zilei, ai mai multe lucruri pe care ar trebui sa le cureti si mai multe tipuri de substante de curatat pe care le folosesti. Exista o separare a zonelor – aici se pun lucruri “curate”, aici se pun lucrurile sterile (impachetate) inainte de-a fi deschise.
Folosesti tot timpul un lichid pe baza de alcool (dar surprinzator de bland cu pielea) INAINTE de a deschide orice consumabile sterile.
In mod normal, cei care incep lucrul la 9 si/sau 11 ii vor schimba pe cei din sala de operatie, astfel incat toata lumea sa aiba o pauza (platita) de 15 minute pe la 9-10 (Znüni) si una de pranz (neplatita) de 30 minute candva intre 11-13.
Spre deosebire de Anglia, nu exista un timp standard cand se ia pauza, se face asta cand se poate. Se poate intampla (mai rar) sa iei pauza abia pe la 13:00-14:00, daca operatiile se prelungesc peste tot si cineva e bolnav.
In mod normal operatiile ar trebui sa se termine pana la maxim 16:00. Daca se prelungesc mai tarziu de-atat, cei care lucreaza de la 9/11 ii vor inlocui pe cei care lucreaza pana la 16:06. Inlocuirea trebuie facuta cel mai tarziu la 15:45 (cu exceptia cazurilor extrem de rare in care toate salile de operatie termina mai tarziu – in general in caz de urgente).
Inlocuire la 15:45 inseamna ca ai timp sa-ti mai iei inca o pauza platita de 15 minute (Zvieri) si apoi pleci acasa.
Cei care lucreaza de la 9/11 vor termina operatiile zilei, apoi vor face curat si vor reaproviziona salile (daca nu s-a facut asta deja) si vor pregati consumabilele si instrumentele pentru operatiile de maine. Exista, la fel ca in Anglia, kardex-uri cu ce e nevoie de pregatit pentru fiecare operatie.
La inceputul programului trebuie sa iti pui badge-ul pe un reader, iar la final la fel – ca sa se asigure spitalul ca ai lucrat toate cele 8 ore si 36 minute.
In cazul foarte rar in care toate salile de operatie si-au terminat toate operatiile planificate, tot ce era de facut s-a facut si e abia 15:00, se poate pleca mai devreme acasa, cu permisiune de la asistenta-sefa sau adjuncta ei, cu mentiunea ca asa vei datora ore spitalului. Minus-stunden. Elvetienii zic ca nu e problema, se echilibreaza intotdeauna de-a lungul anului.
Daca NU vrei sa pleci acasa devreme, nu poti sta la cafea, trebuie sa iti gasesti ceva de facut – cureti un dulap, verifici ceva.
Spre deosebire de Anglia, nu exista on-line learning de facut, deci nu poti sa te prefaci ca faci ceva “learning” la calculator in timpii morti.
Tot ce urmeaza sa scriu ar trebui luat cu multe grame de sare, pentru ca experientele mele sunt limitate in UK (am lucrat in doar 3 spitale) si FOARTE limitate in Elvetia (3+1 zile de proba de munca si 3 zile de schimb de experienta cand eram elev).
O sa incerc sa structurez comparatiile, intai despre munca, apoi despre angajat si la final despre spital.
Munca
In Anglia fiecare teatru are echipe de minim 3 oameni pe partea de “scrub” (de regula 2 RN si un HCA, unul dintre RN fiind “in charge” = band 6 sau cineva cu multa experienta), plus 1 ODP sau Anaesthetic Nurse (daca e lista de operatii cu anestezie generala). Exista o separare in responsabilitati si activitati, dar fiecare face cate un pic din toate, cel putin in spitalele unde am lucrat eu.
Plus niste brancardieri (orderlies) care ajuta la pozitionarea si mutarea pacientului si la mutarea seturilor de instrumente, femei de serviciu care curata doar pe coridoarele exterioare (noi spalam pe jos si curatam sala de operatie), plus cineva care se ocupa de stocurile de consumabile.
In Elvetia avem (de regula) 2 oameni in sala de operatie (un OP-Pfleger/Technische Operationsassistant=TOA plus un Fachmann/frau Gesundheit = FaGe). Separat de ei exista un Lagerung-Pfleger (un fel de FaGe cu niste cursuri suplimentare) care se ocupa majoritar de pozitionarea si mutarea pacientului (ceva ce facem in Anglia toti la gramada). Separat, exista un/o Anästhesiepflege/r, care sta tot timpul cu pacientul, dar nu prea are de-a face cu restul echipei. Anestezistul nu e tot timpul in sala de operatie, mai si iese dupa ce pacientul e mutat, pana vine momentul sa fie trezit din anestezie. Aici e un pic diferit fata de UK, unde anestezistul sta langa pacient 99% din timp, dar ODP-ul mai iese din teatru. Lagerung-Pfleger e un fel de joker, poate servi mai multe sali de operatie, poate ajuta in ambele parti (si la anestezie si la scrub).
In plus, exista cel putin o asistenta care se ocupa de sterilizarea instrumentelor, stocurile de consumabile si de pregatirea unora dintre instrumente si consumabile pentru ziua urmatoare. Plus o femeie de serviciu care schimba sacii de gunoi si curata pe jos intre operatii.
In Elvetia programul incepe la ora 07:00, dureaza pana la 15:40/16:10 (depinde daca oamenii lucreaza 42,5 sau 43 ore/saptamana). Se ofera 1 pauza de 15 minute de ceai (pauza platita) plus una de 30 minute neplatita de masa. Daca nu mai e nimic de munca dupa ora 15:00, poti pleca, dar totul se ponteaza (cu cartela), deci le datorezi 1 ora de munca – si toate se aduna si trebuiesc muncite ulterior. Exista si sistemul de “garda” (Pikettdienst), in care se incepe munca la 11:00, se termina la 18:00, apoi se poate pleca acasa, atata timp cat persoana se poate intoarce inapoi in 30 minute din orice moment apare o urgenta. E mai mult de vorbit aici, o s-o fac la vara. 🙂
In UK programul incepe la 08:00 (sau 07:30, depinde de spital) si dureaza fie 10 ore (cu 2 pauze platite de 15 minute si una neplatita de 30 minute) fie 13 ore (cu 2 pauze platite de 15 minute si 2 neplatite de cate 30 minute). 37,5 ore muncite in total pe saptamana. La spitalul privat situatia e mai complicata: incepi la 7:30, dar lucrezi cat e nevoie (dar de regula pana la 17:30). La privat, daca nu mai e nimic de facut la ora 14:30, pleci acasa si le datorezi restul de ore alocate pentru ziua aia. In NHS stai la munca, mai faci curat, mai aranjezi instrumente, mai faci cate un e-learning, pe la 17:00 pleci acasa (mai devreme cu 1 ora fata de normal), dar nu datorezi nimic.
In Elvetia, prima operatie incepe pe la 08:00, in UK pe la 08:30-08:45. Din ce am discutat si din ce am vazut, numarul de operatii e mai eficient alocat in Elvetia, astfel incat sa se reduca spre minim numarul de zile in care se termina ultima operatie dupa 15:30. In fiecare zi exista o echipa de 1 OP-Pfleger + 1 FaGE care sunt “de garda” (Pikett), incep munca la 11 si preiau orice operatie se termina prea tarziu, ca toata lumea sa plece la timp acasa. Daca sunt prea multe operatii ramase (vreo operatie dureaza mult mai mult decat programat), se pot anula din cauza de lipsa de personal.
Sistemul e similar in UK, doar ca functioneaza mai prost, deoarece avem foarte des multe operatii care se termina dupa ora 18:00. In sistemul britanic doar 1 angajat e on-call, care e chemat sa vina in 30 minute doar in caz de urgenta. In rest exista o echipa standard pentru ture de noapte: 1 recovery nurse, 1 ODP/Anaesthetist, 2 Nurses. Pentru operatiile care se termina intre 18:00 si 21:00 avem cate 2 oameni care fac ture lungi, care preiau cel mult 1 operatie din asta. Daca-s mai multe, cine a inceput-o ramane “blocat” in teatru pana se termina.
Si in Elvetia se face WHO Safe Surgery Checklist, dar o varianta modificata, in care Sign-In se face doar in sala de anestezie (apropo, NICIODATA nu se anesteziaza direct in sala de operatie), in sala de operatie se face doar Time-Out inainte de prima incizie, nu se mai face si Sign-Out la final.
In UK nu incepem o lista de operatii fara Team Brief, in care fiecare discuta despre ce e nevoie, ce avem si ce nu avem si escalam orice probleme nu pot fi rezolvate in sala de operatie. In Elvetia exista doar o discutie scurta intre persoana care coordoneaza salile de operatie in ziua aia si fiecare echipa din sala (daca e ceva ce chirurgul a cerut in avans). In UK poate exista si Team Debrief, unde discutam ce a mers bine/rau si ce putem modifica pe viitor. Nu am auzit sa existe asa ceva in spitalul elvetian.
Din punctul asta de vedere, mi s-a parut ca in UK suntem mai capabili sa prevenim evenimentele nedorite, pentru ca tindem sa suflam si-n iaurt. Pe de alta parte, in UK avem mai multe probleme/lipsuri, si pentru ca e vorba de un departament mai mare care functioneaza unitar (“Theatres”), pe cand in Elvetia fiecare specialitate e separata, cu teatrele in cladiri separate si functionand separat.
Din cauza ca echipa de “scrub” din fiecare teatru are minim 2 nurse in UK, oboseala e ceva mai mica, poti alterna intre operatii, mai ai timp din cand in cand sa mai stai si jos (dar foarte rar). In Elvetia ai doar cele 30 minute de pauza de masa (cand cei care incep la 11 vin si “schimba” pe rand fiecare sala de operatie) plus 15 minute furate intr-o pauza intre operatii.
Listele de operatii sunt cunoscute in avans cu 4 pana la 8 saptamani in UK (sunt partial “populate” cu operatii cu aproximativ 3 luni in avans). In Elvetia sistemul e similar, dar softul de management al operatiilor nu pare sa ofere informatii in avans la fel de multe.
Cea mai mare diferenta e la modul in care-si trateaza elvetienii fasele si acele si lamele. Nu exista sharps pad, nu se folosesc tabele pe care se scriu toate consumabilele care ar putea ramane in pacient (fase, ace, lame etc.). Se face numaratoarea in 2 DOAR la cazuri majore, in care se deschide abdomenul/toracele. Cum eu ar urma sa fiu angajat la 2 specialitati chirurgicale care nu au operatii cu deschidere de abdomen/torace, asta NU se face. La fel, nu se numara instrumentarul, nu exista liste de instrumente (checklist) in seturi.
Asta a fost un aspect major care NU mi-a placut.
In Uk numaram totul pana la absurd. Operatie cu o incizie minora – tot trebuie sa-ti numeri totul la inceput si la sfarsit. Dar chirurgii sunt oameni. Pot uita orice, oriunde, numaratorile de la englezi erau un mod de-a te face sa dormi mai bine noaptea.
Alta chestie care nu mi-a placut a fost ca seturile lor de instrumente, pe langa ca nu aveau checklists, aveau prea multe instrumente NEFOLOSITE. Am vazut 2 operatii majore (6 ore+) si nu au folosit nici macar 30% din ce instrumente erau in seturile alea. De asta iti si trebuie checklists.
Hartogaraia si managementul pe calculator al operatiei par sa fie mai putine/simplificate in Elvetia.
Handover-ul postoperator nu-l face asistentul medical de sala de operatie (ca in UK) ci asistentul medical anestezist.
In Elvetia asistentul medical se imbraca in halatul steril cu ajutor, dar apoi el ii imbraca pe chirurgi (cu halat si manusi). Nu e ca in UK, unde fiecare-si deschide halatul si se imbraca singur, doar la spate il leaga cineva (runnerul).
Angajat
In UK atmosfera e destul de relaxata, ierarhia tinde sa fie aplatizata. Intotdeauna poti discuta cu chirurgii sau anestezistii, rar dai peste vreunul care se crede Dumnezeu si nu-ti raspunde la intrebari. Foarte des poti vorbi despre orice subiect cu oricine. Divisional Lead sau orderly, toata lumea vorbeste cu toata lumea.
In Elvetia ierarhia e similara, dar diferita. 🙂 Cu exceptia momentelor cand cate un doctor se recomanda drept “Herr/Profesor Nume-de-familie”, toata lumea se tutuieste. Mie mi-au facut observatie pentru ca foloseam echivalentul lui “dumneavoastra” (Sie) prea mult.
Pe de alta parte, a fost prima data DUPA Romania cand am auzit un chirurg plangandu-se ca vorbesc in sala de operatie. In UK e tot timpul un bazait constant, toata lumea vorbeste PREA mult. Aici mi s-a parut mult mai liniste, PREA liniste si faptul ca puneam intrebari despre ce se intampla a parut sa fie ceva anormal pentru ei. Iar anestezistii chiar nu vorbesc cu nimeni decat cu asistentele de anestezie. Poate m-am inselat, fiind intrus, dar mi s-a parut ca oamenii sunt mai separati in bisericute.
In UK majoritatea angajatilor cu ceva vechime stiu cam ce trebuie sa faca, dar multi HCA se multumesc sa faca minimul necesar, sunt lenti sau chiar lenesi si de multe ori invoca tot felul de reguli inventate care nu le-ar permite sa faca X sau Y.
In Elvetia infirmieri (HCA) nu exista, avem FaGe (care fac 2 ani de scoala). Mi s-au parut mult mai bine pregatiti decat englezii. Desi toti FaGe cu care am interactionat aveau intre 3 si 36 luni vechime (deci nu foarte mult), toti stiau ce e de facut, nu trebuia sa le zica nimeni ceva de 2 ori si nu dispareau din sala de operatie neanuntat (ca in UK).
In UK, cu toata ierarhia lor “plata“, avem multe nivele de personal: band 2 (HCA), band 5 (RN), band 6 (charge nurse), band 7 (line manager), band 8a (deputy matron), band 8b (matron). Plus cei de mai sus (divisional lead se plimba pe la teatre zilnic). Plus managerul fiecarei specialitati chirurgicale in parte si alte nivele de manageri. Si nu toata lumea de “mai sus” e chiar accesibila.
La elvetieni ai “toata lumea” (FaGe, TOA, Pfleger, Putzfrau etc.), apoi Leiter(in) (managerul), apoi un/o adjunct/a, apoi directorul clinicii (doctor), apoi managementul spitalului.
Similar cu Romania. Managerul salii de operatie e oarecum accesibil, e langa tine tot timpul, dar cu limite. Cam ca-n Romania. 🙂
In UK pornesti cu 28 zile de concediu, la care se adauga 2 zile dupa 5 ani si inca 2 zile dupa inca 5 ani. Plus 7 zile de sarbatori legale garantate. Pentru ca lucram in ture, “zilele” se masoara in ore (7,5 ore/zi), zilele de sarbatori legale se adauga la gramada si ies 262 ore/an (la care se adauga 15 ore dupa 5 ani si inca 15 dupa inca 5 ani). Apoi orele astea de concediu le distribui pe saptamani, le combini cu days off si poti obtine concedii mai lungi.
In Elvetia situatia e diferita. La nivel federal, toata lumea are dreptul la 20 zile de concediu/an, angajatii sub 20 ani au dreptul la 25 zile de concediu pe an. La care se adauga 7 sau 8 zile de sarbatori legale (Feiertage), dar care sunt ca-n Romania. Daca pica sambata/duminica, ghinion, ai pierdut-o.
In spitalul unde am fost eu, incepi cu 25 zile de concediu (27 daca esti angajat si ai intre 18-20 ani). Daca lucrezi 43 ore/saptamana (in loc de normalul 42,5) poti primi inca 5 zile/an. Dupa varsta de de 45 ani mai primesti 2 zile, dupa 55 ani mai primesti 5 (32 in total). Apoi mai exista niste zile de concediu cu plata pentru diferite cazuri speciale: boala a sotului/sotiei/copilului/parintilor, mutarea dintr-un apartament in altul (serios!), casatorie (proprie sau a rudelor de gradul 1), catastrofe naturale, zile de studiu si altele.
La care se adauga sarbatorile legale.
Restaurantele spitalului (e spital cu multe cladiri, fiecare cladire mai mare are cate un restaurant) au reducere de 15% pentru angajati. Mancarea e mai variata ca-n Anglia si ai foarte multe optiuni pentru dulciuri proaspat facute. Hmm. 🙂
Mi-a placut faptul ca in camera de masa a personalului (din interiorul teatrelor) se spalau toate vasele la masina de spalat (detergentul era oferit de spital).
Si faptul ca spitalul oferea gratuit aici tot felul de tipuri de paine (neagra, alba, cu seminte etc.), plus unt, plus dulceata/gem, plus lapte/ceai si chiar si cafea facuta la un espressor de cafenea (Lavazza, dar din ala mare). De asemenea, aveau un bol mare cu fructe proaspete (kiwi, portocale, banane) zilnic si 1 data la cateva zile niste croissante sau alte chestii de patiserie proaspete.
Frühstück
Spital
In Anglia am lucrat majoritar intr-un spital nou (construit in 2006). Am lucrat si intr-unul mai vechi (din ’80), iar clinica privata avea lejer 30 ani de cand fusese construita. Am mai fost la interviuri la alte 4 spitaluri londoneze. Toate erau curate si destul de bine organizate.
Toaleta englezeasca. Mare, dar nu chiar stralucitor de curata.
Dar nici unul nu se compara cu ce am vazut la elvetieni.
Toaletele sunt super curate, toate au sprayuri de improspatat atmosfera si, in general, cei care le utilizeaza le lasa mai curate la finalul… treburilor. Per ansamblu, peste tot pe unde am fost, igiena era mult mai buna decat in Anglia.
Organizarea salilor de operatie era diferita fata de UK. Nu exista sa intri cu incaltarile de afara in aceeasi incapere unde iti pui incaltarile de sala de operatie (ca in UK). Toata lumea are vestiare cu cheie. Incaperea de schimbat e extrem de curata si pastrata asa. Nu exista asa ceva:
Per total, mi s-a parut ca sunt mult mai atenti la sterilitate si curatenie. Poate prea mult. La ei se poarta masca in sala de operatie, indiferent ce fel de operatie ar fi, indiferent cine esti. Nu folosesc sapun pe baza de clorhexidina sau iod (ca in UK), folosesc doar un dezinfectant pe baza de alcool, cu care se spala 2 minute inainte de operatii. Oricand runnerul atinge orice, se da pe maini cu dezinfectant cu alcool. Cred c-o sa-mi fac praf mainile in conditiile astea.
La inceputul lui august am obtinut recunoasterea studiilor mele de asistent medical in Elvetia de la Crucea Rosie Elvetiana (SRK) si numele meu apare in registrul national al meseriilor de sanatate (NAREG). Dupa ce am pierdut cateva zile bune ca sa-mi refac cv-ul in germana, sa pun toate actele (romana/germana) cap la cap si sa imi fac si o scrisoare de intentie, mi-am depus candidatura la un post de asistent medical de sala de operatie (OP-Pfleger sau OP-Techniker).
Prima tinta: o clinica de Chirurgie ORL/Maxilo-Faciala. Asta fac (majoritar) pentru moment, in asta am experienta si imi mai si place. Spre surprinderea mea (asa cum am scris pe facebook atunci), am primit un telefon de la asistentul-sef (OP-Leiter) al sectiei unde mi-am depus candidatura la doar 1 zi dupa ce am trimis actele (Unterlagen).
Am fost chemat la o zi de interviu/practica (Schnupperntag sau doar Schnuppern), doar ca putea doar la sfarsitul lui septembrie (peste 6 saptamani). Am negociat un pic si am obtinut asta in prima saptamana a lui octombrie.
In convorbirea noastra de atunci, interlocutorul a insistat sa-mi spuna ca nu are voie LEGAL sa ma angajeze ca OP-Techniker sau OP-Pflege, pentru ca nu am studii in domeniu, nu am diploma (Urkunde) care sa certifice ca sunt asa ceva si nici suficienta experienta in sala de operatii (Erfahrung). Dar sa vin la interviu, poate imi gaseste un post de ajutor de instrumentist (ceea ce la mine in UK se numeste “runner” si in germana se numeste “Springer”), strang experienta si in cativa ani pot lucra ca instrumentist.
Nu pot sa zic ca m-a entuziasmat prospectul de-a astepta 3 ani. Pe de alta parte, as fi fost in sala de operatie, salariul ar fi fost cel de asistent medical normal (un OP-Pfleger castiga un pic mai mult ca un Pfleger normal) si as fi in Elvetia. Nu ar fi fost chiar visul meu, dar ar fi fost aproape.
Am schimbat timpul la trecut – deci e clar rezultatul interviului, pentru cine n-are rabdare sa citeasca mai departe.
Oricum, ca sa am si un plan B, am facut ce am facut si am obtinut e-mailul altui OP-Leiter de la alt departament (sala de operatii) si pana la urma am obtinut si promisiunea unui interviu in aceeasi zi la o alta sala de operatie.
Mi-am cumparat biletele de avion, platit cazarea (airbnb, hotelul e prea scump, chiar si pentru un salariu de Anglia) si m-am pus pe repetat numele instrumentelor in germana. A ajutat faptul ca am primit de la spital un catalog de instrumente de la Karl Storz care e bilingv (ger/eng).
A venit si ziua interviului, am ajuns la locul de intalnire din spital cu 10 minute mai devreme, am facut cunostinta cu OP-Leiter.
Interviul nu a avut absolut nimic din partea ultra-standardizata din UK. Nu tu intrebari-standard, nu tu teste de administrarea medicamentelor, nu tu alte teste, nu tu “unde te vezi peste 5 ani?”.
A vrut sa stie ce am facut pana acum, cum am ajuns in UK, de ce vreau sa vin la ei si sa schimb tara din nou si cam ce fac eu in sala de operatie in UK.
Apoi mi-a explicat DIN NOU ca nu are cum sa ma angajeze dpdv legal ca instrumentist, ca mi-ar trebui fie 3 ani experienta IN SALA DE OPERATIE + un certificat de limba B2 (oricum nu primesti recunoasterea diplomei de SRK fara B2), fie studii in domeniu – preferabil recunoscute ca atare de SRK.
Mi-a zis ca ar fi dispus sa imi ia in considerare experienta din UK din sala de operatie, dar tot ar trebui sa acumulez inca minim 2 ani fie ca Springer in Elvetia, fie ca instrumentist in alta tara din UE pana as putea sa lucrez instrumentist in Elvetia.
Apoi m-am schimbat in scrubs si am stat 4 ore prin salile lor de operatie. Am vazut o mastoidectomie, o fractura de maxilar si o operatie de reparare de cheilopalatoschisis.
Salile de operatie sunt 90% la fel cu cele de la mine din spital din UK (doar ca un pic mai mici si dotate doar o tzara mai bine cu echipamente mai noi).
Instrumentarul e acelasi, tinut in cutii metalice de seturi la fel ca cele din UK. Diferenta e data de faptul ca aici au autoclav (x2) in teatre, iar unele chestii le sterilizeaza in zona mare pentru sterilizare a spitalului. Nu capuseaza nici un privat procesul asta.
Am fost mirat de faptul ca nu-si numara deloc fasele, acele de suturi si acele de seringa. Considera ca nu e necesar, nefiind chirurgie extraordinar de invaziva. Dar toti au zis ca s-ar numara la chirurgie generala sau toracica.
Au si ei WHO Safe Surgery Checklist, doar ca e adnotat si modificat pe placul lor.
Nu au sala de anestezie, intubarea si inductia se fac in sala de operatie.
Softul de sala de operatie e un pic mai complex decat ce folosesc eu in UK (ai mai multe lucruri de introdus in el), nu au cate un registru (de hartie) cu operatii in fiecare sala de operatie, cantitatea de hartii si etichete si altele din dosarul pacientului e un pic mai mica, dar e considerabila.
Colaborarea intre echipa chirurgicala si cea de anestezie e de mai proasta calitate ca la mine in spital. Doctorul si asistentul nu prea interactioneaza cu restul lumii, atata timp cat nu le atinge nimeni tubul.
Flexiendoscopul, endoscoapele, suturile, multe din consumabile, echipamentele electronice – toate sunt aceleasi ca in UK (acelasi produs, acelasi producator).
Departamentul e destul de multicultural. Aparent, in spital sunt oameni din 50 de tari diferite. Cred ca la mine-n spital e cam la fel. Pe partea de asistenti medicali avem oameni din toate tarile Europei.
Am fost amuzat de faptul ca toata lumea vorbea foarte respectuos cand auzeau “das ist Cristian von England”, si intristat cand o singura tanti (localnica) a schimbat brusc tonul si apoi s-a indepartat cand a auzit ca eu vin, de fapt, din “Rumänien”.
Programul de lucru este la ei de 5 zile pe saptamana, 43 ore/saptamana. Lucreaza in ture de la 7:00 la 15:36. De ce 36? Ca sa iasa 43 ore (nu au pauza neplatita). Au si ture de dupa-amiaza, cam 1 la 2 saptamani si, mai rar, garzi (“Picketdienst”), cand “lucrezi” de seara pana dimineata, dar nu trebuie sa stai la spital, ci poti merge si acasa, dar trebuie sa te prezinti la spital in 29 minute maximum (sub jumatate de ora) in caz de operatie de urgenta.
La al doilea departament de chirurgie unde am dat interviu se lucreaza de la 7:00 la 16:06, adica au si o pauza neplatita de 30 minute.
Aniuei. La miezul zilei m-am reintalnit cu OP-Leiter si mi-a zis ca nu imi poate promite nimic, ca sunt dpdv al cunostintelor (fachlich) foarte ok, ca dpdv social/uman par ok, doar ca nu am studii sau experienta in domeniu. Si ca am un contracandidat din Germania, care tocmai a terminat scoala in Elvetia.
De ce m-a mai chemat jumatate din Europa la un interviu, in conditiile in care stia ca eu nu indeplinesc conditiile lui, iar contracandidatul meu le indeplineste, nu stiu. O exista un motiv logic (sau nu). Auf wiedershen, wir bleiben in Kontakt.
Apoi am avut de asteptat 2 ore pana la urmatorul interviu. Ceva deloc usor, tinand cont de faptul ca ultimele mele 2 saptamani au fost: 1 zi in bus-avion-tren-bus (intoarcerea din concediu), 4 zile de munca (3 x 10 ore, 1 de 12 ore), 2 zile de mers in Romania si inapoi (tren-avion-bus x 2 plus asteptarea unor avioane cu intarzieri mari), cu o singura zi un pic mai linistita in Romania (dar si aia cu multe drumuri), inca 3 zile lungi (de cate 13 ore) de munca, apoi inca o zi pentru venit aici (tren-tren-avion-bus-tren). M-am plimbat prin oras si am mancat ceva.
Aniuei, al doilea interviu a fost doar interviu. La fel, doar “ce ai facut pana acum, ce stii sa faci, de ce vrei in Elvetia”. Mi s-au explicat mai pe larg limitarile legale in a fi angajat ca instrumentist, si mi s-a spus ca acolo sigur nu pot fi angajat ca Springer, pentru ca exista deja o lista de asteptare de 10 asistenti medicali elvetieni din spital care vor sa-si schimbe domeniul de activitate.
Interviul s-a terminat prieteneste, spunandu-mi-se ca trebuie sa ma gandesc bine ce vreau sa fac mai departe, ca daca vreau sa astept pentru a munci in sala de operatii – 2 ani trec repede dar si ca trebuie sa iau o decizie care va fi cea mai buna pentru mine.
Desigur, exista posibilitatea ca eu chiar sa fi fost praf la interviuri, ambii OP-Leiter sa nu ma fi placut deloc si explicatiile lor sa fie date doar pentru a nu imi spune verde-n fata ca-s bou.
Dar presupunand ca nu asta e motivul pentru respingerile mele, tot nu inteleg de ce am fost pus pe drumuri jumatate de continent pentru a mi se comunica ceva ce intra intr-un e-mail scris in 15 minute.
Culmea este ca, cu diploma recunoscuta asa cum e plus experienta mea de pana acum plus cunostintele actuale de germana, as putea lucra intr-o sectie normala de-a lor. Adica as avea sanse destul de mari sa fiu angajat ca asistent medical normal, ca sa lucrez “pe sectie“. Atata doar ca atunci ar trebui sa renunt la ideea de-a mai fi vreodata instrumentist in sala de operatie, pentru ca nu as mai avea de unde sa mai strang “3 ani experienta in sala de operatii“.
Poate experienta mea ii va fi folositoare altcuiva in viitor. Poate ma voi uita la posturile astea peste cativa ani si voi rade de ce imi trecea prin cap. De asta scriu toate lucrurile astea (intr-un post MULT mai lung decat de obicei)
Casa de licitatii Christie’s si da, acolo scrie 21 de milioane de franci pentru o piatra.lacul Léman
Trebuie sa vorbesc un pic si de pregatirea pentru acest schimb de experienta (practica ar fi un pic impropriu spus, nu e nimeni – in acest schimb – lasat sa atinga pacientii aici).
In primul rand, mi s-au cerut niste dovezi ale vaccinarilor anti Polio, Tetanus si HepB + un test actual (nu mai vechi de 7 zile) de secretii rinofaringiene (care sa arate ca nu ai avea o infectie cu MRSA). Nu o sa intru in detalii, dar toate lucrurile de mai sus sunt mult mai greu de obtinut decat ai crede. Si daca nu ai fost vaccinat (anti HepB, de ex.) te mai si costa. In al doilea rand, eu am trecut si printr-un interviu/examinare orala pentru a fi acceptat in programul asta + m-am ocupat de studentii straini care au venit la randul lor in tara intr-un schimb de experienta, deci nu am fost trimis pe ochi frumosi… In al treilea rand, trebuie sa-i multumesc profesoarei care se ocupa de program, a facut tot posibilul sa fim informati, nu ne-a cerut lucruri imposibilie si, in general, s-a ocupat de acest proiect cu multa inima si munceste foarte mult sa iasa totul cat mai bine.
Buun. Acum sa revin la oile noastre elvetiene.
Primul lucru la care sa te gandesti cand zici Elvetia nu ar trebui sa fie svaiter, ciocolata, Alpi, salarii mari sau bogatie. Ca roman care vine in vizita… ar trebui in primul rand sa constientizezi ca totul este foarte scump aici. Eram eu pregatit psihic inainte, dar dupa ce am cheltuit 190 de franci in prima zi pe tren, abonamentul pentru transportul in comun in Berna, 2 mese ieftine (deci nu prea gustoase), 1 plasa de cumparaturi la supermarket si o taxa la aeroport pentru pastrarea bagajului cateva ore… pe bune de nu m-a lovit un pic damblaua. 🙂
Apoi, pentru cine n-a mai fost aici si vine mai mult de 1-2 zile, trebuie sa retii faptul ca au alt tip de prize. Deci iti trebuie adaptor, care aici costa cam 13 franci (la un magazin ieftin). Incarcatoarele mici (inguste) se potrivesc la prizele lor, dar cele late (rotunde/schuko) nu se potrivesc. Mie imi trebuia adaptorul pentru foen. Echivalentul a 13 franci in lei dadusem pe foen in Bucuresti. 🙂
Desi schimbul se petrece in Berna, nu exista avion direct Bucuresti-Berna (nici cu escala), iar coborarea si luarea unui zbor local nu e chiar o idee buna (ar fi mai scump decat avion + tren, care oricum e scump). Asa ca am zburat in Geneva (unde Taromul a avut o oferta in timpul verii si am dat chiar putin pe bilet).
Cu ocazia asta am vazut si Geneva. Cat am vazut din ea a parut excelent. Este un oras de vizitat in cateva zile, pe putin. Bani si vreme frumoasa sa ai. 🙂 Prognoza zicea ca va ploua si va fi frig, cand am ajuns acolo eram cu tricou, pulover si geaca groase pe mine si toti bastinasii erau in sorturi si tricouri. 🙂 Sa vizitez orasul intr-o zi nici prea calda, nici prea rece a fost chiar foarte placut.
ze building
Apropo, in Elvetia roamingul este super scump. Nu sunt in UE, deci nu se aplica tarifele scazute (care din vara asta sunt aproape ok). Aici platesti 1,2 euro/minut de telefon dat, 0,7 euro/minut de telefon primit. O placere. 🙂 Noroc ca aproape toata Geneva are o retea oraseneasca de WiFi gratuit si ca sunt retele mai bune si pe la toate localurile. La cat cer pentru un fel de mancare, e de bun-simt sa-ti ofere un amarat de bonus :)) La fel, exista WiFi gratuit in toate statiile de tren (SBB) si prin mai multe statii de tramvai in Berna. Asta daca va fi cineva interesat cum sa NU plateasca un salariu mediu/economie romanesc doar pe factura la telefon.
Buuun. Am ajuns si scoala care ma primeste. Berner Bildungszentrum Pflege (Centrul de Educatie in Ingrijiri Medicale din Berna). Rezultatul unirii a 7 centre mai mici de educatie pentru Asistente Medicale, de 3 ani de zile s-a mutat intr-un sediu nou si ultra-modern (zic eu). In Elvetia se pastreaza sistemul de educatie pe meserii pentru AM (cam ca postlicealele noastre la origine), dar se implementeaza si studiile universitare pentru AM. In scoala asta pentru moment studiaza in sistem de colegiu toata lumea, daca vrei diploma de facultate trebuie sa mergi la Universitatea de Stiinte Aplicate, care “produce” doar cateva zeci de AM cu licenta/an (spre deosebire de BZ Pflege, care are cam 400 de absolventi anual).
Sediul este foarte bine gandit pentru activitatile de predare. La toate etajele exista niste dulapuri/vestiare pentru studenti, salile de curs sunt toate dotate cu laptop si proiectoare, iar elevii sunt incurajati sa vina cu laptopul la scoala, ca sa scrie totul si pe laptop. Dar parca nu toata lumea era cu laptopul in brate la cursurile pe care le-am vazut eu. Totul este foarte aerisit si luminos, exista si o sala foarte mare pentru evenimente (auditoriu), o cantina si un sistem electronic de afisaj al tuturor cursurilor care se petrec in momentul cu pricina in scoala. Oricine intra poate vedea ce cursuri sunt, ce clasa are cursul respectiv si in ce sala se tin. In toata cladirea exista conexiune gratuita WiFi, au multe colturi cu automate si cuptoare cu microunde pentru relaxare si luatul de gustari.
In afara de asta, exista si 3 (!) terase (cate una pe fiecare acoperis + una in curte) si un teren de volei pentru studenti si niste mese de ping-pong.
Cred ca cineva nu a invatat ca “oamenii” nu trebuiesc pusi unii peste altii. 🙂
Cel mai tare lucru vazut au fost salile de practica. Era vorba ori de o sala mai mare cu manechine (unde se exerseaza tehnicile de nursing), ori de niste sali mai mici cu 1-2 paturi, unde sunt “internati” actori-pacienti atunci cand elevii sunt examinati si unde examinatorii pot fi prezenti in sala sau in afara (si sa urmareasca ce se intampla printr-o oglinda/geam). Si toate examinarile sunt inregistrate video, ca sa se poata face observatii ulterior cu privire la lucrurile care nu au fost facute chiar perfect. Pe mine oricum m-au cucerit cand am auzit de
Aici sta examinatorul, in fata este o oglinda/geam
pacienti-actori, dar tot procesul este foarte bine gandit.
Alt lucru pe care trebuie sa-l mentionez este ca in scoala asta se incearca din tot sufletul sa se ofere o experienta din care sa ramai cu ceva studentilor din strainatate. Profesoara care se ocupa de partea de schimb international a facut un sistem in care vizitatorul nu doar vine, observa si spune cateva impresii la sfarsit. Suntem invitati sa analizam tot ce vedem mai degraba din perspectiva “ce as retine eu din asta sau din asta”, nu doar “uite, ei fac lucrul asta diferit, inseamna ca e mult mai bine sau oh-atat-de-gresit”.
Toti elevii scolii au obligatia sa plece in ultimul an ori in alta scoala din Elvetia, ori in alta tara (din Europa sau din lume – si unii chiar pleaca in America de Sud/Asia de SE/Africa sau alte destinatii exotice pentru un roman), pentru 2 saptamani sau 3 luni. Se incearca din rasputeri sa invete viitoarea asistenta sa fie obisnuita cu diferentele socio-culturale si sa fie in stare sa ofere asistenta medicala adecvata fiecarei situatii in parte. Iesirea din zona ta de confort te ajuta mult sa faci asta.
Evident, biblioteca scolii este maricica si dotata cu carti noi si foarte noi – si cu ultimele numere din jurnale de Nursing internationale (deci in limba engleza). Nu e chiar Biblioteca ASE-ului ca marime (care imi vine mie in cap), dar este mare, luminoasa si bine structurata.
Seara m-am plimbat un pic si prin terenul spitalului unde voi face practica. Pe google-maps parea de dimensiuni medii. In realitate, este un mastodont. Pe un teren de dimensiunea unui parc mediu-mare din Romania avem o cladire mare (unde sunt majoritatea sectiilor standard de ingrijire), cam de 2 ori cat Spitalul Universitar de Urgenta din Bucuresti. In jurul cladirii centrale avem inca vreo 20 si ceva de cladiri mai mici, fiecare de 3-4 etaje, fiecare reprezentand o clinica, niste laboratoare sau o cladire adminstrativa. In plus, exista si alte cladiri de locuit, unde traiau intr-o vreme majoritatea angajatilor spitalului. Acum mai sunt folosite doar pentru personalul care este “de garda” 24/24 dar care poate sa mai si doarma. Sau de studentii care nu sunt din
E mare!
Berna/imprejurimi. Sau de studentii care vin in schimburi de experienta 🙂
Prima zi in spital a avut mult du-te-vino. Intai a trebuit sa ni se faca niste ecusoane/carduri de acces/carduri de plata (poti incarca bani pe ele si apoi poti plati in restaurantele/cafenelele spitalului mancarea, pentru care ai si reducerea acordata personalului). Cautiunea pentru cardurile astea a fost 50 de franci. Au, inima. Apoi ne-au dus la probat haine si ne-au dat 3 randuri de haine. Pentru 3 zile, 3 randuri de haine, apoi se schimba cu unele noi, curate, pentru saptamana viitoare.
Spitalul ofera hainele tuturor angajatilor. Pantalonii sunt la fel pentru toata lumea, in schimb bluzele difera in functie de meseria fiecaruia (doctor, asistenta, fizioterapeut, lucrator la curatenie, lucrator in bucatarie etc.). Hainele apartin spitalului si sunt spalate de spital. Nu stiu daca angajatii platesc ceva pentru asta, dar din ce am inteles, totul e “on the house”.
Ziceam ca spitalul e imens. Si mai e si pe niste coline, de trebuie sa urci binisor ca sa ajungi la unele departamente (sau clinici, cum le zic ei). Ei bine, elvetienii nu-s tampiti. TOATE cladirile sunt legate cu un sistem de tuneluri care poate fi folosit si pe post de adapost in caz de bombardament (sau mai posibilul incendiu). Sunt atat de mari si de late tunelurile incat angajatii folosesc biciclete ca sa ajunga din locul X in locul Y. Iar
Tunelul-adapost.
pacientii sunt carati cu un serviciu specializat pentru asta, care detine niste masinute electrice. Am vazut si pacienti dusi direct cu patul, doar ca pe distante mici. E interesant ca aici sunt lasati pacientii sa se duca si singuri intre clinici daca sunt “independenti”. Daca nu sunt in stare grava sunt trimisi cu masinuta, iar asistentele insotesc pacientii doar daca e vorba de un caz mai grav, cand trebuie sa fie observata semnele vitale ale pacientului pe toata durata drumului.
Ziceam acum 2 saptamani ca fac practica pe o sectie de Reabilitare cognitiva si neurologica (prima saptamana) si intr-una de Oftalmologie (in a doua saptamana). Programul presupunea ca eu voi fi singur in prima sectie in prima saptamana si o alta fata (din Germania) in cealalta, iar in a doua saptamana am fi schimbat. Ei bine, spitalul a schimbat, acum suntem amandoi in sectie, pentru ca e mai simplu pentru personalul care ne primeste. Dupa prima zi, trebuie sa recunosc ca imi convine situatia, deoarece asa vorbesc mai toti angajatii in Hochdeutsch cu noi. Engleza nu vorbeste chiar toata lumea, iar Franceza cam la fel (surprinzator, nu?). Oricum, ideea era ca daca eram singur, mi-ar fi vorbit mai putin, pentru ca e evident ca am dificultati in a ma exprima in limba lor. Asa, nemtoaica mai completeaza, elvetiencele ciripesc pe pasareasca lor de Schwyzerduutsch, apoi ne raspund in Hochdeutsch si totul e inteligibil. Culmea e ca nici fata din Germania nu intelege tot ce vorbesc gazdele noastre in dialectul lor. :))
Imi pot doar imagina cum ar fi fost perioada asta daca habar-n-aveam o iota germana. Asa inteleg cam 99% din ce mi se vorbeste mie direct si mai prind si chestii din ce se vorbeste in jurul meu. Iar tot ce e scris e, din fericire, in Hochdeutsch, deci macar acolo nu am probleme.
Bun, vespre clinica: Abteilung fuer Kognitive und Restorative Neurologie (Departamentul pentru reabilitare cognitiva neurologica) are 2 etaje, aproximativ 20 de camere si maximum 26 pacienti. 2 etaje – 2 “Pflegestationen” (birouri ale asistentelor) cu 2 Stationsleiter (un fel de Asistente-Sefe) + cam 5 asistente pentru tura de zi (atunci cand sectia e plina). Tura de zi e intre 7 si 16:30 (include 1 pauza neplatita de 50 minute + 2 pauze de aproximativ 20 minute PLATITE). In tura de noapte au doar cate 1 asistenta/tura pentru ambele etaje (la un loc). Exista si un fel de tura intermediara (de pe la 16:30 pana noaptea) cand sunt cate 2 asistente, in mod normal. Daca au pacienti cu deficite neurologice mai grave, cica ar angaja studenti (medicina sau asistenta medicala) sa stea TOATA noaptea cu pacientii in camera si sa cheme asistenta la nevoie.
Ce mi s-a parut foarte interesant a fost ca Asistenta Sefa nu are birou propriu (toate stau la gramada in aceeasi incapere, care arata mai degraba a birou de corporatie, nu a camera de spital) si ca are pacienti proprii (ca o asistenta normala).
Am vazut si un raport – exista cate unul inainte de schimbarea turelor si unul la mijlocul turelor – in care fiecare asistenta si-a descris evolutia pacientului in ultimele ore. In mod normal era un doctor prezent pentru asta, dar azi era intr-o intalnire, deci AS a notat totul si i-a prezentat mai tarziu.
Am vazut si ce presupune ingrijirea multidisciplinara a unui pacient. Fiecare pacient are programul sau ZILNIC de reabilitare, care presupune fizioterapie, logoterapie, ergoterapie (de asta doar am citit pana acum) + niste teste de evaluare neurologica (facute de psihologi cu master in neuropsihologie). Programul este reevaluat de specialistii din toate departamentele, in functie de evolutia pacientului.
Ce inseamna toate astea pentru pacient? Cam 1600 franci pe zi costuri de spitalizare. In clinica asta nu stau pacientii niciodata mai mult de 3 luni si nu sunt primiti pacientii peste 70 de ani (pe motiv ca nu prea raspund bine la terapie si casele de asigurari nu platesc tratamentul).
Pacientii sunt de toate felurile. Toti sunt incurajati si ajutati sa faca progrese si se incearca pe cat posibil sa fie reobisnuiti sa faca totul singuri – pentru a se putea reintegra in societate.
Dupa perioada lunga petrecuta in sectii de TIN, trebuie sa recunosc ca ma bucura sa vad ca nu se termina un AVC chiar peste tot in lume cu consecinte nefaste. Dar la naiba, reabilitarea e lunga si extrem de grea (si scumpa).
Alta chestie interesanta a fost bucataria etajului, folosita de angajati in pauzele lor obligatorii si de pacienti si rudele lor, care sunt incurajati sa foloseasca lucruri de pe acolo.
Evident, s-a ajuns si la discutii despre bani, un pic. Desi salariul mediu pentru o asistenta medicala incepatoare (angajata 100% – e un sistem mai complicat de explicat) este pe la 4000-4500 franci/luna (net, in conditiile in care salariul mediu brut pentru toate AM e cam 5500/luna, ceea ce inseamna 4815 in mana, conform cu calculatorul asta), aici se considera prost-platite si aproape sarace cu acest salariu. Ok, mancatul in oras e foarte scump. Transportul public e f. scump (cam 750 franci/an daca vrei doar in oras in sine, pana la 2660 franci daca stai la cucurigu in munti si faci zilnic naveta cam 1 ora). Chiria e scumpa (1000 franci o garsoniera ieftina). Telefonia/INternetul sunt relativ scumpe (30-40 franci/luna fiecare, + niste taxe la semnarea contractului). Anumite lucruri sunt FOARTE scumpe la supermarket (carnea, ouale, bautura) – dar restul lucrurilor sunt la preturi comparabile cu Romania (1 L lapte la 1,4 franci, 1 dulceata bunicica la 3 franci, 1 iaurt mic bio la 0,6 franci, painea la 1,5 franci). Asigurarea medicala e intre 200 (baza) si 400 franci (cu adaugiri) pe luna (cum altfel ai putea plati 1 zi de spitalizare la preturile de aici?).
Dar daca pui totul cap la cap… tot iti raman MINIM 1000 de franci pe luna (sau mai mult). Durerea mea, in Romania ramai cu cateva sute de lei pe luna daca ai salariul mediu pe economie. Cate AM castiga salariul mediu pe economie in Romania? Plus ca mai exista si al 13-lea salariu. Ce e adevarat e ca nu au decat 24 de zile de concediu/an si nu prea exista bonusuri (cel putin nu pana la 50 de ani, daca am inteles eu bine). Fata de Germania sau Anglia, aici e mai rau.
Ce am mai vazut? Nu exista hartii decat pentru pacienti, in rest totul se face pe calculator. Pacientii au un panou propriu in camera, pe care au data de azi, programul de recuperare pentru 1 saptamana, poze cu toti doctorii, asistentele si terapeutii care au grija de ei. Pacientii sunt incurajati sa isi lipeasca (sau sa li se lipeasca de rude) poze din viata lor pe peretele de langa pat.
Nu exista camere cu mai mult de 2 pacienti (iar cele cu un pat sunt de regula ocupate de pacientii in stare mai grava, nu de cei care “stiu pe cineva”). Desi e vorba de pacienti post AVC (dezorientati sau violenti, cateodata), NU se leaga pacientul niciodata de pat si nu exista bare in lateralele paturilor. Le-am citit regulile interne (pentru ca nu am crezut-o pe AM cand a zis ca NICIODATA nu fac asta). Romanul tot roman ramane. 🙂 Mi-au dat sa citesc inca un document despre asta, daca tot eram interesat, citau niste studii din anii 90 care aratau ca pacientii deveneau mai violenti daca erau legati sau tinuti cu barele ridicate.
Daca pacientii sunt periculosi pentru ei insisi, atunci li se ofera ingrijire 24/24, adica o asistenta medicala statea cu ei tot timpul, pana se calmau (si cu ajutorul medicamentelor, totusi).
In anumite cazuri aplicau si o tehnica de ingrijire care presupune eliminarea patului cu totul si punerea unor saltele de izopren pe jos in toata camera, iar saltea pacientului este tinuta direct pe jos. Incet-incet se incearca obisnuirea pacientului cu schimbarea pozitiei (se adauga o saltea, apoi inca una langa, apoi se trece pe pat + saltea de siguranta langa, apoi se scot saltelele din camera si se lasa pacientul doar pe saltea. Tratament DE DURATA.
Mi s-a mai parut interesant faptul ca erau angajati aici din toate colturile Elvetiei si din afara (am intalnit 1 asistenta din Ucraina, una din Slovenia + o femeie de serviciu ce parea sa fie din Bangladesh/Pakistan). Oricum, dupa astea 2 zile, as zice ca culoarea absolut majoritara in spital este blondul (si la barbati). 🙂 Asta desi angajatii de pe la subsol erau majoritar de alte nationalitati (cei care faceau muncile mai putin stralucitoare, dar necesare). Multi-Kulti.
Ultima impresie si gata: tot campusul spitalului este impanzit de semne cu fumatul interzis. Este incredibil cat de multi elvetieni fumeaza fix langa semnele cu pricina, care sunt puse fix pe cosurile de gunoi dotate cu scrumiere (si cat de multi dintre ei sunt medici/AM).
Ma asteptam sa fie mai putini fumatori intr-o tara atat de plina de biciclisti, alergatori, schiori, boarderi si in general cu putini oameni cu adevarat saraci. Ei bine, 28% dintre elvetieni fumeaza si 21,5% sunt fumatori care s-au lasat. Adica mai multi ca-n Romania.
lungul drum pana departe 