O conversatie cu mine, cel de acum 5 ani

 

Din intamplare, am verificat zilele astea certificatul de finalitate a examenului de limba germana de la Institutul Goethe din Bucuresti. S-au implinit fix 5 ani de cand am dat examenul respectiv.

Intr-o succesiune rapida, in 2 saptamani toride de vara de Bucuresti, acum 5 ani, am dat examenul asta (si eram oarecum convins ca l-am luat), am dat gluma de examen pentru postliceala de asistenti medicali (l-am luat si am platit taxa pentru anul 1 in avans, pornind pe un nou drum profesional) si am aflat ca tatal meu a fost diagnosticat cu cancer pancreatic. In acelasi timp, viitoarea mea sotie (ne-am casatorit anul urmator) a dat examenul de admitere la a doua ei facultate, punand-o pe drumul care ne-a tinut la distanta (eu in Londra, ea-n Bucuresti) pentru 17 luni din acesti 5 ani.

A fost o vara-salt in necunoscut. In capul meu se invarteau constant o sumedenie de intrebari:
Oare tata va supravietui? Oare cat timp mai are de trait?
Dar oare o sa-mi placa sa fac meseria asta?
Oare vor fi 3 ani pierduti in zadar? Am mai pierdut 4 ani intr-o facultate.
Oare ce va face sotia mea dupa ce eu voi termina scoala? Va dori sa ramana in tara atunci?
Dar are sens sa invat o meserie care este si va fi foarte prost recompensata salarial in Romania?
Eu vreau sa invat meseria asta pentru a pleca din tara. Dar oare n-as putea sa lucrez si in Romania?
E o meserie cu destul de multe pericole si multe potentiale momente in care sa gresesti. Cum voi reactiona daca voi face o greseala grava?
Dar peste 3 ani o sa am peste 30 ani. E mult mai dificil sa renunti la orice cu cat timpul trece si te obisnuiesti cu situatia. E usor sa vorbesti despre emigrare, e mai greu sa si faci pasul atunci cand nu mai ai 20 de ani. Ce voi face?
Ok, plecat-plecat, tu vrei Elvetia, dar daca nu Elvetia (stii foarte bine cat de dificil e sa primesti dreptul de munca acolo), atunci unde? Si de ce? Si cat timp?
Nu in ultimul rand, nu ai fost nici macar in prima tinerete tacut atunci cand o persoana abuza de autoritate in fata ta. Ce o sa faci la scoala/spital din postura de elev/invatacel? O sa inghiti orice sau o sa rabufnesti din cand in cand?

Hihi, daca as fi avut cu adevarat raspunsurile la intrebarile astea… cu siguranta mi-ar fi fost si mai greu sa iau o decizie atunci. Poate mi-a luat prea mult timp sa ajung la concluzia asta, dar cred ca e inutil sa te tii cu incapatanare de un plan anume. Este foarte bine sa ai o idee generala in cap “vreau sa fac asta, asta si asta”, dar viata are tendinta de-a-ti pune obstacole in cale si de-a te face sa iei drumuri ocolitoare, chiar daca tu vrei altceva.

Si, intr-adevar, cu cat iti pui mai multe intrebari, cu atat vei avea mai multe posibile probleme.

question everything

Daca iti pierzi prea mult timp cu frica de drobul de sare care va cadea de pe soba… problema reala esti mai degraba tu, nu pericolul teoretic.

Cu cat regreti mai mult faptul ca ceva nu se intampla cand si cum vrei tu, cu atat mai mult vei fi inutil nemultumit. Stiu, suna a truism, si, pentru a fi onest, oricum este ceva usor de spus, dar greu de pus in practica. Mai ales cand esti incapatanat.

Problema e ca, pana la un anumit punct, e bine sa fii incapatanat. E bine sa ai un masterplan in cap “vreau sa reusesc asta, pentru ca…”. Dar conteaza foarte mult cum reactionezi atunci cand vezi ca nu reusesti ceva. Cand planurile nu se indeplinesc cum vrei tu, cand totul pare incredibil de greu si de frustrant, cel mai bine e sa-ti concentrezi incapatanarea pe un singur lucru: “stiu ce vreau si stiu ca se va intampla, mai devreme sau mai tarziu, restul sunt doar cai mai drepte sau mai intortocheate pentru a ajunge acolo”.

Stiu, totul suna a bullshit motivational. Si, ca orice prostie motivationala, e foarte usor de debitat, foarte greu de pus in practica.

Ce pot sa zic despre intrebarile de acum 5 ani? Cam toate s-au dovedit a fi niste temeri inutile. Sigur, e bine sa ai o frica respectuoasa de necunoscut, dar necunoscutul tot se va petrece, indiferent de ce temeri ai sau nu.

Tata. Asa cum presupuneai, diagnosticul tatalui tau a fost nefast. Totul s-a terminat trist. A fost o experienta care te-a intarit. Si te-a ajutat sa intelegi anumite lucruri despre boala: de multe ori medicina nu poate oferi decat o ameliorare a problemelor si poate incerca sa faca un final asteptat mai lin. Asa e viata. Si asta te va ajuta sa relationezi un pic mai usor cu alti bolnavi atunci cand vei fi in situatia de-a avea grija de ei.

Meseria-mi place. Nu stiu ce voi crede peste 10 sau 20 de ani. Dar ce stiu acum e ca nu as putea face meseria asta daca nu mi-ar placea. Acest simtamant e greu de descris si dificil de replicat. In esenta, e o combinatie intre satisfactia pe care ti-o da un lucru bine-facut si senzatia ca ceea ce faci tu a ajutat un alt om astazi. Desigur, altii gasesc satisfactii in altceva. Problemele si nemultumirile se aduna si cateodata umbresc placerea. Dar, intr-un final, nu vei putea continua fara a fi multumit de ceea ce faci.

Timp pierdut. 3 ani de scoala, 5 ani de cand ai luat decizia asta, varsta de 33 ani. Timpul trece surprinzator de repede. Singurele momente in care timpul incetineste sunt atunci cand nu-faci-nimi-si-nici-nu-te-relaxezi si atunci cand trebuie sa adormi si ai prea multe ganduri in cap 🙂 Timpul tinde si sa repare orice, pe masura ce se scurge, tinzi sa uiti si sa ignori orice s-a intamplat. Si mai degraba regreti faptul ca nu ai luat o decizie mai demult, decat sa regreti faptul ca ai luat o decizie acum x ani. Oricum, daca-ti place ceea ce faci, atata timp cat ceva extrem de neplacut nu se intampla, nu vei regreta niciodata trecerea timpului.

Sotia. Aici nu exista un raspuns simplu. 2 oameni aleg sa imparta bucurii si nefericiri, visuri si neimpliniri. Ce te faci cand unul isi doreste ceva si celalalt isi doreste altceva? Gasesti o cale de compromis. Mai devreme sau mai tarziu, se gaseste o solutie. Vag, nu? 🙂

Desigur, banii nu sunt cel mai important lucru atunci cand faci o meserie, mai ales una mai speciala, cum e cea in care ingrijesti oameni bolnavi. Dar nu strica sa stii ca esti recompensat pentru munca ta. Chit ca in Romania meseria este inca platita prost, situatia se va schimba odata si-odata si-acolo. Pana atunci, oriunde te duci in lumea vestica, nu vei trai prost ca asistent medical. Nu te astepta la bogatii nemasurate, dar nu vei avea lipsuri. Atata timp cat muncesti.

Munca in Romania. Din pacate, aici nu am un raspuns placut. Desi respect munca depusa de nenumarati oameni pe care i-am intalnit in spitale la practica, desi am incercat sa fac orice fara prejudecati, cei 3 ani de scoala pe mine m-au convins ca nu are nici un sens sa muncesc in Romania. Faptul ca am inceput lucrul imediat dupa scoala direct in strainatate mi-a intarit aceasta convingere. Pur si simplu nu as putea sa ma intorc la conditiile din Romania, la lipsa de respect din Romania si la salariile din Romania. Dar asta e problema mea personala. Asta nu inseamna ca nu inteleg de ce mai lucreaza lumea in Romania si am tot respectul pentru cei multi care fac asta cu placere si demnitate in tara lor, pentru compatriotii lor.

Greseli. E cel mai usor sa zici “nu mi se va intampla mie” pana ti se intampla si tie. Apoi… daca esti impacat cu faptul ca ai facut tot ce ti-a stat in putinta, vei trece mai departe si vei invata din asta. Totul este sa treci peste primul moment rusinos, cand tot ce-ti trece prin cap va fi “trebuie sa ascund asta cumva“. Desigur, trebuie sa ai noroc si sa nu faci ceva extrem de grav. Atata timp cat nu o faci voit, tot o sa poti trai cu tine.

Emigrare. E un pas surprinzator de dificil cand ai ceva in tara. Cand nu ai nimic, oricat de batran ai fi, daca te convingi ca vrei si poti, o vei face. Dupa aia, acomodarea e mult mai usoara daca te concentrezi pe ceva. Eu m-am concentrat pe noua meserie, pe invatatul a numeroase lucruri, pe muncit overtime samd. Ramane putin timp ca sa te deranjeze statutul tau de imigrant. Oricum, cu siguranta e mai greu s-o faci cand esti mai in varsta. O s-o faci, o sa te descurci, o sa-ti dea incredere in sine. Si certitudinea ca, orice s-ar intampla, poti s-o iei de la capat in alta parte.

Elvetia. Vezi toate explicatiile de mai sus. Nu s-a intamplat cand si cum am vrut eu. Am avut o dezamagire crunta la un interviu pentru care a trebuit sa strabat jumatate din Europa. Dar recunoasterea studiilor am obtinut-o usor, stiu ca mai devreme sau mai tarziu voi ajunge acolo. Intre timp, strang experienta (si niste bani) in Anglia.

Rabufniri in fata unor nedreptati. Capul plecat sabia nu-l taie. Niciodata nu mi-a placut zicatoarea asta, niciodata n-am trait asa. Si a fost dificil. Am acceptat multe nedreptati, dar din cand in cand am avut si rabufniri. La scoala, la practica. La spital. Tot ce pot sa spun e ca fiecare incident a parut extrem de frustrant imediat dupa ce s-a intamplat. Apoi, dupa ce l-am povestit (si m-am descarcat), l-am uitat aproape imediat. Sunt o gramada de lucruri neplacute in viata de asistent medical. Daca te lasi consumat de fiecare, curand nu mai ramane nimic din tine. Ce pot sa garantez e ca ajuta foarte mult sa povestesti si altora despre ele – asa pur si simplu iti versi amarul si apoi esti ca nou.

 

Pe scurt, ce pot sa spun este ca nu stiam ce o sa se intample in viitor acum 5 ani. Intre timp, am avut destul de multe impliniri (si esecuri – dar mai putine). Dar am ajuns sa lucrez in sala de operatii si sa fac si vad o gramada de lucruri care mi se par fascinante. Si asta compenseaza pentru orice temeri aveam de necunoscut acum 5 ani si pentru orice frustrari m-au incercat in acest timp.

 

Cine stie ce voi zice peste alti 5 ani?

 

 

 

 

Cum a fost admiterea la Facultatea de Asistenti medicali din cadrul UMF “Carol Davila” in 2017

Subiectele din 2014, 2015, 2016. Subiectele din Cluj din 2015.

Multumita unei alte persoane careia i-au fost de folos subiectele din anii trecuti, am la dispozitie 1 subiect de anul acesta, plus grila de rezolvari. 1 singur raspuns corect. Ultima nota de admitere a fost 5,50 (44 raspunsuri corecte din 80).

Multumesc D., felicitari pentru ca ai fost admisa si succes in viitoarea ta meserie.

01 1011 2223 3435 4647 5758 6869 7980grila

Cronica unei greseli periculoase

Acum 3 saptamani, la mine la teatre s-a petrecut un “never incident“. “Never incident” este genul de eroare medicala pentru care exista proceduri clare de verificare, care ar trebui sa elimine posibilitatea ca asta sa se intample vreodata. Aici intra operatia pe pacient gresit, operatia in partea gresita a pacientului (mana stanga in loc de mana dreapta), implantarea de proteza gresita, uitarea unui instrument, ac sau fasa in pacient, moartea unui pacient diabetic cu glicemie prost tinuta sub control, administrarea unui medicament gresit/pe cale gresita/unui pacient gresit, administrarea unui medicament gresit unui pacient alergic (gen Augmentin la un alergic la Penicilina), administrarea de componente sanguine incorecte dpdv al compatibilitatii ABO/Rh si altele (sunt 25 la ultima numaratoare).

In cazul de atunci, o HCA a ridicat un pacient gresit din holding bay, l-a dus in camera de anestezie a unui teatru, unde anestezistul i-a zis unei asistente sa i se administreze un supozitor pacientului (ceea ce aceasta a si facut, fara verificarea identitatii pacientului). Apoi pacientul a fost anesteziat (fara verificarea identitatii sau a formularului de consimtamant). Abia in sala de operatie s-au prins de problema, in momentul citirii partii a doua a WHO Safe Surgery Checklist.

Zilele trecute l-am auzit pe anestezist comentand in vestiar incidentul de-atunci: “my heart sank then in the operating theatre. I couldn’t stop thinking that somebody will take my pension away, after working 30 years and being a few months away from retiring. My heart almost stopped”.

 

Ce mi-a trecut mie prin cap acum cateva zile, in momentul in care mi-am dat seama ca e foarte posibil sa-i fi dat chirurgului o bucata de burete de sters microinstrumentele in loc de un burete din gelatina hemostatica, bucata care a ramas in pacient iar incizia a fost inchisa?
Ca am facut rau unui pacient. Si ca va trebui sa i se faca o operatie noua. Si ca poate muri in aceasta noua operatie. Si ca orice i s-ar intampla ulterior poate fi din cauza greselii mele, oricat de mica ar parea.

Am fost scrub nurse in cel de-al doilea teatru de ORL al spitalului pentru o timpanoplastie un pic mai complicata (un link care descrie foarte bine o timpanoplastie simpla), care a presupus si folosirea de laser pentru osiculoplastie. E una dintre operatiile mai complicate din ORL, cel putin dupa durata, numarul de instrumente necesare si faptul ca se face majoritar privind printr-un microscop.
La un moment dat, dupa ce se repara ce e de reparat si se colecteaza cartilajul si membrana folosite pentru a crea un nou timpan si pentru a-l sustine, chirurgul are nevoie de una sau mai multe bucati de burete din gelatina hemostatica, ce se va/vor dizolva dupa o vreme. Burete care sustine cartilajul.
Fiind vorba de microinstrumente, la noi se recomanda folosirea unui buretel (steril) special din celuloza, umezit, pentru a fi sterse, nu o fasa sterila umezita (ca la alte operatii, cu alte instrumente). Asa se evita tocirea instrumentelor si introducerea de mici fragmente de fasa sterila in urechea pacientului.

20160917_173844

Cele 2 tipuri de burete arata foarte asemanator. Sunt albe si patratoase. Buretele absorbabil (din gelatina) poate fi (la mine in spital) de 2 tipuri, unul mai subtire, care e pliat (e indoit) si unul mai gros, care trebuie aplatizat prin presare atunci cand il tai. Cel mai gros arata 99% la fel ca cel pentru stergerea instrumentelor. Cel mai subtire e mai usor de diferentiat daca se desface – atunci se vede ca e mai lung si mai subtire decat buretele pentru stergerea instrumentelor.

Practica clinica buna ar fi sa fie folosit burețelul din primul moment in care incepi sa folosesti microinstrumentele. Sa il umezesti intai (ceea ce il face sa se expandeze si sa arate ca o carpa foarte fina si mica) si apoi sa il folosesti. Si sa incepi sa tai buretele hemostatic din gelatina (Spongostan) in momentul in care ai timp, ca sa il ai pregatit pentru momentul de la finalul operatiei cand e nevoie de el, cand totul se petrece in succesiune rapida.

Din momentul in care operatia se face doar in urechea interna, se obisnuieste sa se inchida toate luminile din teatru, pentru ca sa se poata vedea mult mai bine prin microscop. Practica clinica buna ar fi sa ceri sa ti se pastreze una dintre lampile-satelit deschisa si sa o centrezi pe masa ta cu instrumente, ca sa vezi ce faci.

Pentru ca a fost o zi in care totul s-a petrecut pe repede-inainte si pentru ca nu am suficient de multa experienta pentru a imi da seama ca lucrurile trebuie facute intr-un fel pentru ca asa e mai sigur (i.e. nu am invatat inca good clinical practice pentru toate operatiile), eu am folosit o fasa umeda in loc de burețelul-minune, nu am cerut sa mi se pastreze o lampa-satelit aprinsa (am ramas in penumbra) si am taiat ceea ce CREDEAM ca e burete hemostatic din gelatina pe intuneric, fara sa intreb pe nimeni daca tai ce trebuie.

Rezultatul a fost ca am dat chirurgului o bucata taiata de burete pentru sters instrumentele, bucata care a ramas in pacient, incizia a fost inchisa, pacientul a fost trimis in sala postoperatorie, apoi in Day Surgery Unit, unde ar fi urmat sa plece acasa candva seara. Din fericire, a fost nevoie doar de 1 (una) bucata, nu de mai multe, ca la alte operatii.
Am observat totusi pe ecran (microscopul e conectat la un Stack System de la Karl stack-systemStorz)  cum bucata mica de burete pe care i-am dat-o se umfla brusc in momentul in care intra in contact cu sangele si serul care erau in ureche. Ceea ce mi s-a parut ciudat, tineam minte ca arata altfel cand il aruncam acolo. Chirurgul n-a zis nimic, n-am zis nici eu nimic.

Dupa-amiaza am fost scrub la o operatie asemanatoare, dar mai complicata (mastoidectomie deschisa, canal wall down). Si acolo e nevoie de Spongostan (buretele hemostatic). Si la a doua operatie am taiat buretele in bucatele pe intuneric si n-am cerut lampa-satelit deschisa.
Din fericire, nu aveam zi lunga si la 6 am fost schimbat de o colega cu foarte multa experienta. Ea a vazut imediat ca am taiat ce nu trebuie si mi-a zis. Si a aruncat ce am taiat eu. Din fericire x2, nu apucasem sa-i dau ce credeam eu ca e Spongostan chirurgului la operatia a doua.

Am testat o bucata din ce taiasem eu acum (buretele pentru instrumente) si din adevaratul burete hemostatic sub apa. Am vazut ca primul se umfla – cum vazusem pe ecran cu cateva ore mai devreme si ca al doilea nu se umfla deloc.

Problema era ca nu tineam minte clar daca ii taiasem ce trebuie sau nu. N-am stiut sigur pana a doua zi, cand l-au operat pe sarmanul om si i-au scos buretele gresit.

M-am panicat si i-am zis band 7-ului care era in sala de operatie ca e posibil sa fi dat buretele gresit in operatia de mai devreme. Am vorbit cu rezidentul care a facut o parte din operatia de mai devreme, el a zis ca nu poate sa-mi spuna daca ce i-am dat eu a fost ce trebuia sau nu.
Apoi a venit si al doilea band 7 de ORL, cel cu care lucrez eu 75% din timp, care m-a si angajat. I-am explicat situatia. El i-a spus imediat chirurgului care opera in continuare pe pacientul al doilea. Chirurgul a zis ca “then we’ll have to open him up, but let me finish this operation”. Apoi band 7-le meu a facut un incident report. Intre timp am anuntat si coordonatorul teatrelor pe ziua aia, care a cautat cu mine prin sacii de gunoaie sa vedem daca gasim buretele gresit taiat sau nu. Problema era ca sacii de gunoaie infectioase fusesera ridicati din sluice room (locul unde aruncam sacii sigilati cu infectioase si seturile utilizate de instrumente). Apoi cei 2 band 7 si coordonatorul teatrelor au plecat.

Eu am ramas si am inceput sa plang. Prima data in viata mea cand din cauza unei greseli facute de mine din postura profesionala, cineva va trebui sa se expuna unui risc major inutil (o noua operatie).

Mi s-a cerut sa scriu o declaratie, pe hartie sau intr-un e-mail, in care sa descriu tot ce s-a intamplat. Am facut si asta. Apoi toata energia mi s-a dus.

Bineinteles, au inceput sa-mi treaca prin cap si ganduri mai egoiste: o sa urmeze o investigatie interna, poate vor implica si NMC-ul, poate imi pierd PIN-ul, pacientul poate sa dea in judecata spitalul – va trebui sa dau declaratii, oare se va ajunge la tribunal, oare imi voi mai pastra locul de munca, incidentul va ramane la dosarul meu – ceea ce efectiv va distruge orice sansa as mai avea sa primesc o promovare in spital si posibil si in NHS. Am exemplul unei colege care are o acuza inventata (chiar inventata) la dosar si a fost respinsa din cauza asta la un interviu.

Si totul era din cauza mea.

Am stat peste program pana chirurgul a terminat ultima operatie. Apoi am mers cu el cand a vorbit cu pacientul de mai devreme. NU am zis nimic, am stat deoparte. Pacientul a fost intelegator, a zis “ok, get it out then”. A doua zi am stat overtime impreuna cu band 7-le meu (care a fost scrub), in sala mea normala de operatie, unde chirurgul a scos din pacient ceea ce s-a dovedit a fi o bucata din buretele gresit. Operatia de reparatie a durat cu tot cu anestezie 35 minute…

La finalul operatiei nu gaseam o fasa. Sa fac infarct si nimic altceva. Am cautat in sacul de gunoi, am gasit-o mototolita pe la fund. O aruncase chirurgul, nervos sau din neatentie. Band 7-le meu se albise si el. “That wasn’t even funny, man!”.

Noaptea aia a fost oribila, abia am reusit sa dorm o ora. Dimineata n-aveam pofta de mancare, am dat tot felul de lucruri pe jos, mi-am uitat cheile in camera, mi-am uitat badge-ul (fara de care nu pot intra in spital) in apartament etc.

Urmeaza o investigatie interna a spitalului, impreuna cu o masa rotunda cu mine, in care va trebui sa discutam despre ce s-a intamplat, ce am invatat, ce se va face mai departe pentru a nu se mai intampla. Cazul meu a fost discutat in sedinta saptamanala a teatrelor “another serious incident happened this week”.

 

Din punct de vedere al reactiei colegilor, totul a fost extraordinar. Matroana m-a luat deoparte a doua zi dimineata la prima ora, mi-a zis ca greselile se intampla, toti suntem oameni, ca va urma o investigatie, ca vrea si ea o copie a declaratiei mele si ca vor cere si de la colegele din teatru declaratii si ca sa nu ma pedepsesc pentru asta, sa nu ma ingrijorez – imi voi pastra jobul si sa ma duc sa continui sa fiu scrub nurse, pentru ca sunt bun la ceea ce fac. SI ca e foarte bine ca am anuntat totul imediat, bravo. Band 7-le meu a fost extraordinar. Celalalt band 7 de ORL (care a fost cu mine in teatru atunci) a fost de asemenea destul de incurajator (persoana mai rece, deh) si mi-a zis sa fiu mai atent pe viitor si ca sa nu care cumva sa o mai fac.
Dar 2 dintre ceilalti band 7 m-au oprit pe coridor sa ma intrebe cum ma simt, sa ma felicite ca am avut curaj sa recunosc greseala imediat si sa anunt chirurgul si colegii, poate altii s-ar fi gandit sa nu zica nimic. Si sa imi spuna ca greseli se intampla si ca e bine ca pacientul e bine. Mai multi dintre HCA-ii cu care am mai lucrat m-au luat deoparte si mi-au zis sa nu “beat yourself about it, mistakes happen”. Si dintre colegele band 5 si band 6 m-au oprit cateva si mi-au zis ca e bine ca am recunoscut si ca “mistakes happen, we’re only human”.
Mi s-au povestit mai multe incidente grave petrecute in ultimii ani in spital, mi-au spus 2 dintre band 7 ce greseli au facut ei in cariera lor.
Chirurgul a fost extraordinar si el. A doua zi zicea ca trebuie sa facem ceva ca asta sa nu se mai intample vreodata, sa vorbim cu producator sa schimbe forma buretelului. Si zicea ca “it is very good that someone was brave enough to come out about a mistake. But we don’t know how many times this might have happened in the past”.

Toate bune si frumoase, greseli se intampla, dar nu vrei sa ti se intample ȚIE.

Si daca esti ca mine si urasti sa faci greseli, sau sa ii faci rau cuiva, chestia asta te consuma.

 

Vineri a fost oribil, desi stiam ca sunt nebun si nu e asa, de fiecare data cand vedeam niste colege vorbind, mi se parea ca vorbesc despre mine.

Oricum, singura mea bucurie e ca pacientul nu a patit nimic si ca nu i se va mai intampla nimic mai departe DIN CAUZA MEA… Nu as fi putut trai cu mine daca nu ziceam nimic acum. Chit ca exista sansa mica sa nu i se fi intamplat nimic oricum.

 

Daca e cineva curios, toata tarasenia a fost categorisita drept incident serios (practic, doar cu putin mai putin rau ca Never incident).

Later Edit: Intre timp am mai dat 1 declaratie in scris, a existat o masa rotunda (cu matroana, chirurgul, band 7-le de la ORL si alte persoane), am fost intervievat de inca 3 ori despre incident de catre un alt band 7, band 7 care ulterior a prezentat raportul incidentului in fata managementului spitalului (CEO si Head of Nursing), in prezenta CQC-ului. Cineva de la spital a avut o discutie ulterioara cu pacientul (detaliile ei nefiindu-mi disponibile).
Inca se discuta ce va fi scris in dosarul meu de angajare si pentru cat timp va fi pus acolo. Informatiile din el sunt disponibile pentru un eventual viitor angajator – numai daca le cere. NMC-ul nu a fost implicat, aparent nu e nevoie sa fiu investigat, nu a fost eroare care sa imi puna in pericol dreptul de a profesa.
Din punctul de vedere al tuturor, am respectat “duty of candor”, care te obliga sa anunti pacientul imediat despre ceva ce i s-a intamplat in timpul in care e in grija ta. Nimeni nu mi-a zis “nu e grav ce ai facut”, dar nimeni nu mi-a cerut capul intr-o țeapa.

Asistent Medical in Anglia (7)

Postul asta va fi despre cum se plateste salariul in spitalul meu NHS (si cum se calculeaza), care e treaba cu orele de pauza si voi adauga si niste informatii despre turele suplimentare.

Am avut o intrebare care ma tot rodea in ultima luna:
WHO TOOK MY MONEY?

who took my money.gif

Pe 18 ianuarie am inceput munca aici. Prima saptamana am avut 1 zi (scurta) de inductie + 4 zile scurte (de lucru). A doua saptamana am cerut sa mi se dea 4 zile lungi (2 au fost in week-end). Stiam ca week-endurile sunt platite extra. Mai stiam ca ar trebui sa am doar 37,5 ore pe saptamana, dar m-am gandit ca poate ii pacalesc eu cumva si ma vor plati extra (pentru ziua a 4-a). In februarie am avut 1 zi scurta in plus “muncita” (a fost o zi de inductie, care sunt considerate scurte). Din nou, am crezut ca i-am pacalit eu cumva sa ma plateasca in plus (orele suplimentare sunt platite cu o rata orara ceva mai buna).

Cand a venit payslip-ul pentru ianuarie-februarie, la sfarsitul lui februarie, nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca am fost platit doar pentru numarul de ore “standard“, nimic extra. Si ca am fost platit doar pentru 1 week-end (1 sambata si 1 duminica), nu pentru cele 2 facute (1 week-end in ianuarie, 1 week-end in februarie).

payslip
Basic pay = o luna intreaga (februarie) Arrears = rest luna ianuarie Expenses = biletul de avion

Si uite asa am pornit pe o calatorie de aflat cum naiba sunt eu, de fapt, platit.

Nu stiam unde imi sunt orele suplimentare si de ce nu sunt platit pentru ele.

Nu stiam de ce am fost platit doar pentru 1 sambata si 1 duminica (desi am facut 2 in cele 2 luni).

Nu stiam de ce sunt platit “standard” 162,95 ore/luna (ceea ce ar echivala cu plata a 13 zile x 12,5 ore + 0,45 ore), dar zilele de week-end sunt platite doar cate 11,5 ore. Asta desi stiam ca ora de pauza nu e platita. Daca nu e platita, atunci de ce apar platite 13 ture de 12,5 ore acolo?

In primul rand, o gramada de oameni din spitalul meu habar-n-au sa-mi explice cum sunt ei platiti sau cum ar trebui sa fiu eu platit sau ce inseamna toate lucrurile de pe payslip. Colege de sectie (cu 5-10-15 ani vechime!, sisters, unit managerii de la sectia mea si sectia-sora, angajati de la HR). Chiar si cei de la NHS Payroll (o firma privata care face platile pentru un numar mai mare de trusturi NHS) nu au stiut sa-mi explice ce vroiam.

Calatoria mea a inceput cu colegii de sectie, a trecut pe la 2 sisters, unit managerul sectiei-sora (al meu era in concediu), unit managerul meu, HR, firma NHS Payroll, inapoi la HR, apoi la unit manager, apoi la HR, apoi la altcineva de la HR, apoi la altcineva de la HR, apoi in sfarsit la cineva de la HR care mi-a explicat tot. A inceput la sfarsitul lui februarie si s-a terminat pe 31 martie (asta si pentru ca intre timp am fost in 2 concedii si a fost si Pastele).

Faptele:

  • Noi muncim 12,5 ore in fiecare zi, dar platite sunt doar 11,5 ore. Ora mare de pauza NU este platita, jumatatea de ora suplimentara este platita. Dar e responsabilitatea noastra sa luam acest timp de pauza. Nu ti-l iei pentru ca nu ai timp sa termini treaba, problema ta, nu a spitalului. Adica, in mod normal, efectiv, ar trebui sa lucrezi 11 ore/zi. Chit ca stai la munca minim 12,5 ore (7:30 – 20:00 sau 19:30-08:00). In zilele scurte (de 8 ore), ai 30 de minute de pauza neplatita si 15 minute platite.
  • Pe payslip apar 162,95 ore, intr-adevar, ceea ce inseamna 13×12,5 ore (+0,45 ore). Dar asta pentru ca intr-un an avem 365 zile. Asta inseamna 52,14 saptamani. Cum in contract scrie ca lucrezi (adica esti platit pentru) 37,5 ore pe saptamana, inmultim 52,14 cu 37,5. Avem 1955,25 ore in total MUNCITE pe an. Daca impartim asta la 12, ne ies 162,95. Faptul ca tu vii in fiecare luna la munca 13 zile si lucrezi 13 x 11,5 ore (adica 149,5 ore) se coreleaza cu contractul tau de 37,5 ore muncite pe saptamana in felul acesta ARTIFICIAL. Tu lucrezi efectiv 149,5 ore pe luna, dar daca iei in calcul faptul ca lucrezi si in februarie (care are doar 28 zile) tot 13 zile si in lunile cu 30 zile tot atat, de fapt, iti iese calculul. Asta este ceea ce la facultate, la cursurile de contabilitate, se numea un “artificiu contabil“. 🙂
  • Asa cum am mai scris (asta e primul lucru aflat), orele platite suplimentar (noptile, sambetele, duminicile si bank holidays) sunt platite luna urmatoare celei in care chiar le-ai muncit. Deci pentru sambetele din ianuarie esti platit in februarie, pentru februarie in martie samd.
  • Tot acum am aflat ca, de fapt, orele muncite noaptea si sambetele sunt platite cu un bonus de 30% (fata de orele normale) si cele de duminica si sarbatorile legale sunt platite cu un bonus de 60%. Adica nu 50% si 100% cum citisem eu INCORECT in contract. Bonusurile de 50% si 100% se aplica doar la orele suplimentare facute prin sistemul electronic de in-house bank, si pentru ele exista o procedura speciala (unit managerul pune turele disponibile in sistem, tu dai book shift in sistemt, faci tura, la final trebuie sa primesti un formular semnat de la asistenta-medicala “in charge” de tura pentru a fi platit. Orele suplimentare sunt considerate toate orele muncite prin acest sistem electronic, nu orele muncite de tine ca prostul in plus (cum a fost cazul meu). Nu stiu daca e la fel in alte trusturi, asa e la mine.
  • Orele suplimentare din cazul meu (1 zi lunga in ianuarie si 1 scurta in februarie) NU VOR FI NICIODATA PLATITE (la mine in spital). Nu sunt considerate bank-shift (nu au fost luate prin sistemul de bank-shift), deci nu sunt platite. Poti doar sa primesti inapoi o zi libera in plus pentru fiecare zi de genul asta. Intr-un final, in aprilie voi lucra… 11 zile (dar voi fi platit pentru 13).

A durat ceva, dar am obtinut niste raspunsuri.

Asa. Cat despre in-house bank:

La mine in trust, politica este sa nu primesti ture de noapte pana nu termini perioada de shadow/supernumerary. Ei bine, o colega romanca (a inceput in aceeasi zi cu mine, in alta sectie a spitalului) a primit ture de noapte din saptamana a 4-a. Eu din saptamana a 12-a (asta). O alta colega, care a inceput in noiembrie, va avea prima tura de noapte peste 2 saptamani. Deci depinde de spital si de cat de apt te considera unit-managerul tau sa duci o tura de noapte.

Apoi nu primesti posibilitatea de-a face ture suplimentare (“in-house bank”, de la “bank shift”=tura suplimentara) pentru minim 6 luni. Am avut o oferta si de la Cambridge University Hospitals, unul dintre motivele pentru care am refuzat-o a fost faptul ca mi-au zis clar la interviu ca ei nu permit ture suplimentare in primele 6 luni.

Ei bine, nici trustul meu “nu permite”, dar, de fapt, permite.

Exista un formular simplu (A4) pe care il primesti de la HR, pe care il completezi cu datele tale si cu care te duci la unit manager sau matroana. Daca accepta sa ti-l semneze, esti introdus in in-house bank si poti lucra ture suplimentare ORIUNDE in spital.

Am facut acest lucru saptamana asta (ieri), sambata voi avea prima mea tura suplimentara. Daca vroiam, puteam cere asta si mai devreme, dar n-am avut cand, am fost in concediu. NU am de gand sa lucrez 6 zile pe saptamana, in principiu, 4 ture suplimentare pe luna iti dau niste bani frumosi si nu te obosesc prea tare. Asta ar insemna 4 zile lucrate/saptamana.

Asa. Cat despre plata orelor suplimentare (din in-house bank), asta se face in alta zi a lunii, printr-un alt payslip. Pentru zilele lucrate in luna in curs (pana pe 29-30-31, cateodata variaza) vei fi platit luna urmatoare, in general in jurul lui 15, minim in a doua miercuri a lunii.

A, da. Trebuie sa mentionez ca turele de noapte nu sunt neaparat grele pentru ca sunt de noapte. Si nu ti se dau din start nu pentru ca ar fi englezii rai. Daca esti nou-nout in spital si in sistem, nu o sa stii ce sa faci daca ai probleme. La naiba, eu am 3 luni in spital si tot nu stiu ce sa fac in orice situatie. Din fericire, in timpul turei de noapte, colegii sunt mai putin stresati si au timp mai mult sa te ajute (daca nu au si ei pacienti in stare grava).

Problemele cele mai nasoale noaptea sunt (dar o sa revin cu un post doar despre turele de noapte, dupa cea de azi si dupa ce le termin si pe cele 4 de saptamana viitoare): lipsa medicilor (avem 4 echipe de Registrar + Senior House Officer pentru TOT SPITALUL), lipsa personalului auxiliar (ai mai putini HCA pe tura de noapte, nu ai farmacisti, laboratorul are 1-2 angajati) si imposibilitatea sa-ti improspatezi stocurile de orice medicament (sau alte consumabile) daca observi ca iti lipseste (si nu ai stoc pe sectie sau la vecini). La care se adauga propensitatea pacientilor de a muri candva la primele ore ale diminetii, cand TA si pulsul le scad mult.

Se poate intampla sa nu prea ai ce sa ii faci unui pacient (nu cu 2 rezidenti la 5-6 sectii) si doar ii verifici functiile vitale, escalezi la doctor, ala nu are solutii sau are pacienti in stare mai grava si iti zice asta, apoi iar iei functiile vitale, iar escalezi, iar nu ai ce sa-i faci pacientului si tot asa.

 

O mica explicatie a payslip-ului standard NHS aici.

 

Asta a fost si pentru cei care sustin ca nu poti lucra extra shifts in primele luni si nici ture de noapte (adica nu ai putea sa-ti suplimentezi veniturile).

Cum a fost ziua mea in spital (3)

Handover terminat la 8:45. Short-staffed cu 2 azi.

Short-staffingul vine de la oameni care “call in sick”. M-am uitat pe agenda sa vad cine a facut asta azi si ieri. 3 persoane cu care am lucrat marti si miercuri si nu aveau NIMIC. Bai, nimic-nimic. Cel care a called in sick ieri era super-bine miercuri dimineata, eram langa ward clerk cand a sunat sa spuna ca “cough, cough, I am sick, I cannot come tomorrow“. Cum zice vecinul italian “bastardo“.

Si uite asa esti short-staffed incontinuu. X calls in sick. Y munceste mai mult ca sa compenseze (pentru ca spitalul nu trimite niciodata pe cineva, nici nu e ca si cum au un rezervor cu… asistente de rezerva), Y calls in sick alta zi (“mama lor de nenorociti, lasa ca fac si eu asta”). Z munceste mai mult ca sa compenseze pentru lipsa lui Y. Z calls in sick la randul lui mai incolo, cand X munceste. Deci X se simte indreptatit sa call in sick.

Asta se poate si pentru ca NU trebuie sa aduca nici o scutire de la medicul de familie daca “boala” dureaza mai putin de 5 zile lucratoare => abuzuri. Si pentru ca spiritul de echipa la tura de zi cam lipseste (cei de noapte sunt mai ok unii cu altii). Am 1 coleg care are cursurile de venepunctura si canulatie, NU A ZIS NIMANUI – ca sa nu i se ceara sa ajute pe cineva (ca nu cumva sa piarda timpul). Am aflat asta de la un HCA/Ward clerk. Si sunt mai multi asa.

Mi-au fost atribuite saloanele 3 si 4 (plus 2 side-rooms), care sunt “nici prea grele, nici prea usoare”. 2 chest drains, 1 pac. cu C. diff si 2 stome, 2 care ar trebui sa mearga acasa azi-maine, 2 diabetici (1 a fost hipoglicemic noaptea), 5 dintre ei nu aud aproape deloc (chiar si cu aparat), 1 nu vorbeste engleza deloc.

Cand am ajuns la pacienti, am vazut cu stupoare ca m-am ales cu un +1, adica un al 11-lea pacient, bagat in mijlocul unui salon. Pana la 19:00 seara (cand mi-a plecat un pacient mie si unul din alt salon, deci am facut 2 mici schimbari) am avut 11 pacienti.

Am terminat runda de medicamente de la 8… la 10:45. De fiecare data te intrerupe cate un pacient care vrea pe commode, vrea la baie (si nu il lasi sa mearga singur daca e nesigur pe picioare), vrea doar unele medicamente, dar pe altele nu le vrea, vrea urinal – chestii cu care HCA-ul nu te ajuta, desi ar trebui sa ti le ia de pe cap. Trebuie sa verifici glicemia diabeticilor inainte sa dai hipoglicemiante, trebuie sa verifici si notezi pulsul inainte de-a da Digoxin samd. Intre timp te intrerup si doctorii, care iti cer sa schimbi un recipient pentru chest drain sau sa pui suctioning in el. Fiind sectie de respiratorii, avem suction machine pe toti peretii. Dar avem din alea care sunt gandite sa mearga pana la 100 kPa, nu pana la 10 kPa. Si la chest drains ni se cer presiuni de 1-2-3 kPa. Sa vad eu cum pui pe un cadran de la 0 la 100 o presiune de… 2. Deci trebuie sa vanezi unul dintre putinele ceasuri cu cadran pana la 10 kPa.

O mica bucurie e ca de acum pot face cu codul propriu (deh, am training) glicemiile. Nu mai trebuie sa stau dupa altii. Tot azi mi-a fost de ajutor si certificarea de canulatie, am putut sa montez o branula (din prima!) unui pacient cu TA de 90/60 care era evident din ce in ce mai rau, pe care l-am escalat la doctori si i-au prescris fluide (stat 250 ml si apoi prin infuzomat).

Pentru niste chestii destul de rezistente (nu poti sa le rupi, poti doar sa le tai), bratarile cu codul, numele si data nasterii pacientului dispar destul de des de pe mainile pacientilor. Le taie unii/altii pentru cate ceva, apoi uita sa le reprinteze si prinda. Si uite asa te trezesti cu un pacient care nu intelege engleza, nu stie sa-ti zica data nasterii, care are 2 nume diferite in dosarele noastre si… care nu are bracelet. Verificari, intrebari (rudele pacientului mi-au zis ca “indians don’t know their date of birth, don’t worry”).

Ce am aflat azi: multi indieni batrani au data nasterii pe 01/01/… De ce? Pentru ca nu stiu cand s-au nascut. Ma miram eu saptamanile astea cum de am asa de multi pacienti nascuti pe 1 ianuarie. Now I know. 🙂

Oricum, imi plac indienii batrani. Sunt super prietenosi daca te porti frumos cu ei. Toata lumea ii ia repede sau nu le zice nimic. Daca le zambesti si ii iei incet si incerci sa gesticulezi ce faci si de ce… dupa aia sunt prietenii tai 🙂 Or so it seems.

Se tot mira lumea cum de tot timpul nu am timp. Pai… desi avem oameni care se ocupa special cu aprovizionarea mai multor zone, de foarte multe ori avem tot felul de lipsuri din prostie (nu de lipsa de bani, cum era in Romania): consumabilele sunt aduse pe sectie undeva si trantite acolo (desi nici o asistenta nu are timp sa le sorteze iar HCA-ii refuza sa faca asta), comenzile pentru anumite consumabile sunt aiurea (seringi de tip gresit, prea putini saci pentru aspiratie, prea putine alte chestii) – pentru ca sunt facute de oameni care nu au treaba cu medicina, nu ai aparate (azi a trebuit sa vanez un infuzomat prin toata sectia si apoi sa iau unul de la sectia-sora), pentru ca lumea le ia si nu le aduce inapoi.

Sectie de respiratorii si NU avem kituri de nebulizoare sau narine – pentru ca tot timpul ne trimit prea putine martea (cand e zi de aprovizionare). Si tot timpul HCA (cand muta pacientii) sau pacientii in sine isi dau jos masca de nebulizare si o dau pe jos. Unele colege pun narina/masca la loc pe fata pacientului chit ca a fost pe jos. Eu nu pot face asta. Deci tot timpul ma duc sa pun una noua. Si nu gasesc si apoi trebuie sa vanez una pe unde se poate.

Anyway. Oricat de descurcaret as fi si oricat de mult as fi invatat de unde sa iau tot ce imi trebuie, orice mica schimbare imi mananca o gramada de timp.

Si nu stiu cum se face ca pe mine toti pacientii ma intreaba de ce le dam injectii cu clexane. Pacienti care sunt in spital de saptamani intregi (deci sunt injectati zilnic) fix pe mine ma intreaba “ce e asta si de ce il primesc”. Imi place sa explic cate ceva (mai ales atunci cand stiu poezia pe de rost (heparina LMW – proteine, factori de coagulare – cheaguri – pacienti care nu se mobilizeaza – risc – “blood thinner”). Dar cand faci asta la 6 pacienti din 11 (ca mine, ieri) iti mananca mult timp. Mai aveam si un pacient cu warfarina – fara INR verificat de 3 zile. Protocolul la noi e sa fie verificat la minim 2 zile in spital. Pana am convins doctorul sa verifice asta…

Ei, cu toate aceste intreruperi, am terminat munca mea la 7:45. Asta cu escalare la 7:30 pentru un EWS de 7 la pacientul cu fluide (TA ii scadea din nou), 2 EKG-uri facute de urgenta si prezentarea situatiei doctorului on-call.
Si am terminat documentatia 8:45. Am plecat de la munca la 8:50.

Pentru cei care cred ca ar fi doar vina mea (nu ca n-ar fi): in fiecare seara exista colegi si colege cu vechime in spital si educati in UK (deci care stiu sistemul mai bine) care pleaca la aceeasi ora ca mine. Hartogaraia in trustul meu este dureros de multa, pur si simplu nu ai cum s-o termini daca ai grija de pacienti. Cei care o termina la timp uneori ignora cererile de ajutor (de la pacienti sau de la colegi), uneori iau scurtaturi (dau tratamentul de la 6 la ora 5, pe cel de la 1 il dau la 12, la doar o ora, o ora jumatate de la terminarea intarziata a celui de la ora 8), uneori pur si simplu nu completeaza hartiile decat in bataie de joc.

Sistemul de lucru (hartii multe, verificari tampit implementate plus short-staffed all the freaking time) in trustul meu e cam stresant.

Colegul meu de apartament pleaca inapoi in Italia in curand, un alt italian si-a dat demisia dupa doar 1 luna aici, pentru ca a primit o oferta (pe perioada limitata) de la un spital de langa casa lui. Alti italieni ar pleca si ei – daca ar avea la ce sa se intoarca. Portugheza de la mine din sectie (care lucreaza in UK de 2 ani) si-a dat demisia ieri, a zis ca nu mai suporta. Au chemat-o oarecum fortat la munca de 2 ori in ultimele 10 zile. A venit, dar si-a dat demisia la sfarsitul saptamanii. Sa vad cat de bucuros e Unit Managerul care a insistat sa vina ea 2 zile pentru a acoperi “sickness”-ul altora. Una dintre sister-urile noastre pleaca (dupa 6 ani in spital). O englezoaica de a inceput anul trecut in vara aici (proaspata absolventa) a plecat in alta sectie (Neuro ITU) cu prima ocazie.

Ward clerk-ul nostru glumea ca daca iti iei concediu cam 3 saptamani, o sa dai numai peste fete noi in jurul tau, ca atunci cand lucrezi bank shifts pe alta sectie. Doar ca o sa fii tot pe sectia ta. Atat de mare e rata de schimbare a personalului. Cu toate acestea, nimic nu se schimba. Pur si simplu angajeaza altii noi.

Eu am inceput in ianuarie cu 1 romanca si 1 spaniola. Romanca ar pleca ieri, daca si-ar gasi curajul sa dea interviu in alta parte. In februarie au venit 3 italieni si o nemtoaica. Ei inca nu au PIN-ul, sunt mai relaxati (oarecum – nu prea le place ritmul muncii in sectia asta). Miercuri i-am intalnit pe cei 3 noi italieni (unul dintre ei… alt Cristian).

Rata de schimb a personalului e atat de mare incat ajungi sa faci training (tu, ca incepator) altor incepatori. Radeam cu unul dintre italieni care ar trebui sa primeasca PIN-ul zilele astea ca… pana ma intorc eu o sa fie RN cu PIN si o sa aiba proprii lui italieni pentru a-i train-ui in tainele sistemului din spital si sectie. A ras cu jumatate de gura 🙂

Anyway, CONCEDIUUUUU

aproape.jpg

Ca ultima mentiune, am inceput ziua extrem de vesel cand am urcat in lift cu 2 portughezi tineri (el+ea), care stiam ca lucreza in sectii diferite (am mers de mai multe ori pe etaj sa iau una-alta, portughezii in general sunt foarte saritori, tii minte fata celui care te ajuta), cand am coborat ei au mai stat un pic mai mult ca sa se sarute in lift. Asta si pentru ca le fusese (probabil) rusine sa o faca cu liftul plin (la etajele superioare). 🙂

Cum a fost ziua mea in spital (2)

A patra zi de munca din ultimele 5. Meh. Nu e asa rau, atata timp cat ai o zi de relaxare intre ele. 3 la rand (sau mai multe) sunt obositoare. Asta e de tinut minte pentru cand mi se aproba cererea pentru ore suplimentare (Unit Manager-ul mi-a promis ca mi-o semneaza DACA fac eu rost de ea)*.

Azi rezidentii (anii 1-2 plus altii) au fost in greva. Am avut 4 doctori la 2 sectii de boli respiratoare. O asistenta nu a venit. Sectie plina, am fost 3 asistenti medicali (eu si 2 femei) + 1 sister-in-charge care tine locul Unit Managerului (care e in concediu), dar lucreaza doar zile scurte (7,5 ore) si nu ia pacienti (se ocupa de treburi extra).

La alocare, dimineata, m-am ales cu 10 pacienti. 1 a plecat acasa la pranz (SI cu ajutorul meu, am incercat sa grabesc lucrurile, deja a stat 1 zi in plus aiurea). 1 mi-a fost transferata imediat dupa. 10 pacienti mai usurei, teoretic. 1 cu Down, 1 nu vorbea o boaba de engleza (India), 1 nu prea vorbeste, are 90 de ani, e o manuta de femeie si are o fiica de sta cu o hartie si pix langa tine si noteaza tot ce faci si apoi se plange spitalului (a cerut sa i se retraga PIN-ul colegei mele din Spania, incepatoare ca mine, care a avut grija de mama ei ieri, pentru ca a fost nemultumita). 1 avea 2 stome (1 dintre ele cu un prolaps fascinant de mare).

Aveam 2 italieni (baieti de treaba, nu au PIN-ul, dar sunt inimosi) si o studenta. Desi am cerut sa-mi dea si mie unul, una dintre asistente a insistat sa-i primeasc pe toti, pentru ca ea are pacientii dificili (saloanele 5+6 si camerele separate). Asta e. Macar nu am mai pierdut vremea si cu medicamentele controlate (opioide samd).

Am terminat handoverul la 8:55. Am terminat runda de medicamente la 11:45.

Am dat peste un nou record personal la un pacient: 34 de pastile dimineata. Avea 2 drug charts expirate, au trebuit sa fie refacute de doctori. Alt timp pierdut. Medicamente lipsa, comanda la farmacie, medicamente lipsa de pe trolley, a trebuit sa le iau din alte parti.

Avem 3 seturi de chei (1 pentru fiecare 2 saloane + 2 camere). Fiecare set sta la cate 1 asistenta. 1 set nu are cheile care deschid dulapurile din camera cu medicamente. 1 nu are 1 cheie care deschide un tip de dulapuri cu medicamentele pacientilor. 1 nu are cealalta cheie care deschide un alt tip de dulapuri cu medicamente ale pacientilor. De cand am venit aici ma tot plang ca asta e aiurea si ne face sa pierdem timp. “It has been reported”. Azi am incercat sa iau o cheie (duplicat) care era in plus pe unul dintre seturile de chei si sa o mut pe setul meu. Mamaaa ce urat a facut, zici ca am vrut sa-i fur sufletul. You cannot do that. You cannot change things here. Asta venind de la una care nu respecta nici o regula (administrarea medicamentelor, prepararea medicamentelor iv, igiena inainte si dupa ce atingi pacientul etc.).

I-am intampinat pe cei 3 NOI italieni care vor incepe pe sectie saptamana viitoare. Atat de tineri, atat de wide-eyed la tot ce e nou in jurul lor. Parca mai ieri ma minunam de spital, ca ei. Le-am urat “good luck, you’re gonna need it“. Sper din tot sufletul ca n-au PIN-ul deja, altfel o sa fie cam nasol. Fara PIN e chiar usoara tranzitia de la shadow pana la full-time staff nurse. Cel putin la mine in sectie, unde se tem sa le dea celor fara PIN pacienti, cum fac alte sectii din spital (dar n-au nici o problema cu a face asta cu cei care-l au, ca mine). Atata timp cat nu trebuie sa completezi toata hartogaraia singur si nu dai nimic i.v. si nu ai 10 pacienti pe cap repede si nici nu ai dreptul sa semnezi multe chestii, e mult mai simplu.

La 12 vine iarasi nemtoaica sa-mi faca nu-stiu-ce verificare, nimereste fix cand dadeam morfina. A vazut ca nu am respectat protocolul (am semnat ca am dat si am verificat medicamentele INAINTE de-a le da pacientului). Ce conteaza ca nu ai timp sa te plimbi ca tampitul prin sectie dupa pacient cu cate o asistenta in plus dupa tine si cu agenda cu medicamente (tu si un alt asistent trebuie sa semnati in 2 locuri daca dai orice medicament controlat). Ne-a promis ca daca mai vede asta ne face raport. Cu zambetul pe buze. Ja, ja, Sauerkraut, cum zici tu.

Cumva gasesc timp sa curat stoma de care ziceam mai devreme, sa iau si o mostra de scaun (mai degraba de lichid, altceva nu iese din aia). Pacient tratat cu antibiotice la greu. Query C. diff. Great.

Intre timp gasesc timp sa vorbesc cu mai multe rude, sa pun pacientii pe commode, sa spal si schimb un pacient si sa aduc apa, aduc un fel de bautura energizanta (care se da pacientilor care nu pot manca mancare normala).

Si imi fac timp sa vorbesc frumos cu fiica dificila a pacientei confuze. Asta desi avea hartia cu ea si scria si scria…

O pacienta e diagnosticata cu FiA dupa un EKG, trebuie s-o cantaresc si sa-i dau Digoxin si Enoxaparin. Apoi sa caut doctorii sa le spun ce greutate are, ca sa-i ajusteze dozele.

Tot timpul esti contra timp si in intarziere. Fiecare ruda incearca sa iti spuna ceva si e important pentru ei. Dar trebuie sa ajuti pe cineva sa se duca la baie sau trebuie sa-i dai cuiva o perna sau trebuie sa pui o perna cu aer sau repose boots (tot cu aer) pacientilor cu Braden scazut… daca intri intr-o incapere sa iei ceva, sar pe tine toti. Si nu stiu inca cum sa le zic nu.

Se face 12:50 si nu apuc sa fac vreun set de OBS. Noroc ca aveam pacienti care erau majoritar cu EWS mic (sau cu COPD – ei au target sats 88-92 si sunt tot timpul pe un fel de oxigen, deci au tot timpul EWS mare “standard”).

Noroc ca HCA-ul meu e si de treaba si foarte organizat (filipinezii sunt in general organizati si profesionisti in domeniul medical, din ce am vazut aici), reuseste sa ii intoarca pe pacientii cu Braden mai scazut. Si sa schimbe si spele pe unii din ei si sa dea micul-dejun si pranzul. Si sa documenteze partea lui.

Incep runda de la 1 mai devreme. Mai aveam 2 antibiotice i.v. si cateva pastile (3 pacienti in total) cand suna alarma de cod. Las naibii troller-ul si ma duc.

Cardiac arrest. 41 ani. Evident, no DNAR. Pun intrebarile standard (a sunat cineva dupa echipa de Cardiac Arrest, de ce mai e nevoie?). Ma pozitionez in asa fel incat sa fac compresii cam al 3-lea (deja erau 5 persoane in camera – 1 doctor si cateva asistente senior). Vine echipa de Cardiac Arrest. In doar 8 minute (eram la a 4-lea set de verificari ale pulsului dupa 2 minute de compresii + BVM).

Eu sunt desemnat sa fiu dobitocul care documenteaza tot si tine socoteala timpului. Rahat. Timpul trece greu cand faci compresiile, dar trece si mai greu cand nu faci nimic altceva decat sa documentezi si sa te uiti la ceas cum trece timpul (si sa zbieri la 2 minute time, pulse check). ROSC in 20 de minute. Abord venos in 8 minute, adrenalina in 6, glicemie in 6, EAB in 8, abord osos in 12. Step-up to HDU. In total, am stat acolo 35 minute, dar cu niste explicatii suplimentare, mi-a mancat 50 minute. Am terminat medicamentele de la ora 1… la ora 3 si 15.

Ma duc sa mananc un senvis si sa beau apa. 1 dintre asistente a stat tot timpul alarmei de cardiac arrest in pauza (ceva ce e oarecum ilegal). Aceeasi care zbiera la mine ca nu am voie sa iau cheia ei in plus si s-o mut pe setul meu de chei.

Intre timp, vine alta pacienta. A primit o transfuzie, e super-batrana (94 de ani!) dar se misca. Incet, dar se misca. Si are dureri de burta. Si nu i-a verificat nimeni pressure areas. Si trebuie sa-i fac un set de OBS. Si trebuie sa vb. cu doctorul despre ea, ca sa-i cer sfatul in privinta durerii (nu are nimic prescris). Pana termin cu ea se face 4:20.

Ma duc la un pacient sa-i scot tubul in T cu nebulizatoare. O fac repezit (era 4:20 si nu facusem OBS deloc), reusesc sa-l lovesc cu tubul in T. Sunt un tampit cand imi dau seama ca sunt mult intarziere. Imi cer scuze in toate felurile, ii ofer posibilitatea sa faca o plangere la sister in charge (chit ca ea plecase acasa, ce mai conta? 🙂 ), pana la urma il linistesc, il curat (era doar o zgarietura, dar tot e nasol sa ii faci ceva rau unui pacient). Dupa aia incepe sa faca glume pe seama asta. Fix atunci vine si o specialist nurse pe acolo. Alte discutii, alte explicatii.

Apoi alte discutii cu familiile, apoi incep OBS + o parte din medicamente. Era 5:20.

Termin medicamentele abia la 7:30. Mai am de verificat pielea pacientilor, ma limitez doar la pacienta noua, care a fost transferata fix cand eram la Cardiac Arrest. Apoi trebuie sa transfer pacientul cu Query C. diff.**

Evident, mi se strica o branula fix la ultimul tratament. La 7:30. Ce ciudat. In Romania as fi fost super-bucuros ca s-a intamplat asta, imi placea sa pun canule daca ma lasau asistentele. Acum, cand stiu cate trebuie sa completez si ca trebuie sa ma plimb cu un carut de colo-colo si sa respect procedura samd, am ajuns sa urasc procesu asta. Asta desi m-am luptat ca sa mi se faca cursul si evaluarea, pot s-o fac “legal” de saptamana trecuta.

Handoverul il termin la 8:25. Documentatia o termin la 8:55 (nu scrisesem mai nimic toata ziua si am avut si un booklet nou de inceput).

La final, cand semnam ultimele hartii, ma trezesc cu o pacienta de 70-80 ani care umbla hai-hui pe sectie (era in pijamale de spital), FARA bratara (cu nume sau cod NHS), care era vizibil confuza (zicea ca e din oras si ca ea a venit sa afle de tanarul care a fost injunghiat aici, a auzit ea la televizor. Dupa 5 minute de parlamentari, ii aflu numele si incep sa caut pe calculator (sa vad in ce sectie ar trebui sa fie) cand apare o asistenta de la sectia vecina “there you are, my dear, where did you run away?”.

Am plecat de acasa la 7:16. Am ajuns acasa la 21:29.

Am avut cam 15 minute de pauza (cat sa beau 0,5 l de apa, sa mananc 1 senvis, 1 pachet de biscuiti si un orez cu lapte) in total.

E suficient de zis ca daca am numai zile asa, nu voi avea un viitor luminos.

Din fericire, cred ca solutia pentru asta exista. Sa vedem ce-mi rezerva viitorul.

elmo
Elmo, out.
  • Precum ziceam mai demult, ca sa lucrezi ore suplimentare, trebuie sa fii acceptat ca “in-house bank nurse”. Apoi toate orele suplimentare (fata de standardul 13 x 12,5) sunt platite la 1,5 x rata normala sau 2 x rata normala. La mine in spital exista o politica sa NU fii lasat sa muncesti ca Bank Nurse in primele 6 luni. Pentru ca se presupune ca nu esti pregatit pentru asta inca. Dar daca insisti se poate. Intrebarea este daca MAI vrei cu adevarat asta. 🙂

** Query ceva inseamna ca pacientul are semnele si simptomele clinice ale bolii ceva, se incepe tratamentul empiric si eventuala izolare a lui, dar nu a fost inca diagnosticat.

 

De ce nu imi place sa recomand vreun manual de nursing

cu toate astea, urmeaza sa pun niste linkuri catre asa ceva 🙂

manual

Una dintre intrebarile pe care le aud foarte des este “ce carte imi recomanzi pentru a invata mai bine nursing“.

Mie nu-mi place sa raspund la intrebarea asta, pentru ca nu cred ca exista un manual perfect pentru treaba asta.

Pentru simplu motiv ca nursingul e greu de explicat prin formule si definitii si reguli samd. Nu se rezuma la a da medicamente, a face cateva proceduri (sau nu), internarea/externarea pacientului si urmarirea functiilor vitale ale pacientului.

Nu in ultimul rand, pentru ca mai toate manualele foarte vaste de nursing (care mi-au picat mie prin mana, cel putin) se pierd in niste introduceri oarecum inutile (de sute de pagini) pentru cel care vrea sa afle doar cum sa faca niste proceduri cat mai corect, sau cum sa ingrjeasca un bolnav cu un anumit tip de boli.

Da, vrei sa stii contextul nursingului, externarea, preventia infectiilor, managementul riscului samd. Dar astea ar trebui sa le inveti si/sau intelegi din scoala.

Daca verifici un manual, mai degraba vrei sa stii cum sa faci cat mai corect o procedura: cum irigi o vezica urinara, cum sa pozitionezi pacientul, cum sa administrezi medicamente prin tub NG sau prin PEG, cum sa faci corect montarea unui tub NG samd.

Plus ca nici un manual din lume nu te va pregati pentru o tura cu 3 externari si 2 internari, 1 pacient diliu, 1 pacient care refuza sa stea “imbracat” cu altceva decat niste boxeri foarte largi (daca intelegi ce vreau sa zic), altul care e morfinoman si alcoolic si fumator si umbla haihui fix cand trebuie sa-i dai tu medicamentele si o pacienta care e MRSA+, NBM si care isi tot scoate tubul NG montat cu mult chin. Si un pacient care crezi ca e bine dar pe care-l apuca vomitatul cand se duce la radiologie fara tine (pentru ca, nu-i asa, era bine).

 

Daca e sa am niste manuale preferate, la care apelez destul de des cand vreau sa verific ceva sau sa aflu cum ar fi trebuit sa se intample ceva, ar fi urmatoarele 5 (primele doua pentru proceduri, a 3-a pentru utilizarea de tuburi NG sau PEG, a 4-a pentru orice administrezi i.v. si ultima pentru ca a 4-a e cam veche – 1998 -):

 

 

Personal, eu cred ca daca stii macar manualul antic al lui madam Titirca, doar iti updatezi cunostintele cu ce a publicat M. Sanatatii (Proceduri de practica pentru AMG) si nu uiti sa ai grija de pacient (si sa respecti regulile de baza de preventie a infectiilor), o sa te descurci binisor.

Asta daca ai si cunostinte acceptabile de anatomie, patologia bolilor (macar cele cunoscute) si tii minte sa verifici prospectul sau un manual daca administrezi un medicament de care n-ai mai auzit. :))

Un link google drive cu o gramada de carti de nursing aici.

 

Drepturi imagine: nurserounds.wordpress.com