5 ani de viata de emigrant

Acum fix 5 ani aveam prima zi de munca intr-un spital din Londra.
A doua zi dupa ce am devenit oficial emigrant cu ochii mari si plin de sperante.

Cu 10 ani (si mai bine) in urma citeam cateva bloguri ale unor romani plecati din tara.
Nu reuseam sa inteleg de ce ajungeau sa se planga de singuratate.
Si intr-un final, ce naiba e asa dificil la singuratate?
Doar castigi o gramada de bani (comparat cu Romania anilor 2000), poti face mult mai multe lucruri La 20-25 ani cunosti atat de multi oameni de o varsta cu tine, pare atat de usor sa iti faci noi amici si prieteni.

Saptamana trecuta mi-a murit un coleg.
Neamtul pe care l-am poreclit “cel stresa(n)t”. La doar 58 ani, fara boli cronice (doar obezitate).
A venit la munca, a parcat masina, undeva intre cladirile spitalului a facut infarct, dupa 1 ora de RCP a fost declarat mort.

A murit singur intr-o tara unde a obtinut cam tot ce si-ar dori cineva dpdv profesional.
A fost si profesor (de asistenti medicali), a fost si asistent-sef, avea peste 25 ani in spitalul asta, acum o pozitie relativ calduta, platita excelent, unde muncea doar 4 zile pe saptamana. Se putea pensiona linistit peste 5-7 ani.

Din paragraful de mai sus o singura propozitie e importanta: A MURIT SINGUR.

Cand, ca tanar plin de ganduri mari, iei in considerare emigrarea, vezi venituri mai mari, vezi posibilitatea sa te realizezi profesional, respect fata de munca ta si probabilitatea sa te gasesti intr-un sistem in care politetea si comunicarea interpersonala functioneaza altfel ca la noi.
Daca esti realist, vin in minte si dificultatile de adaptare, de invatare a unui nou sistem de munca, de comunicare intr-o limba straina si multe altele.

Dar cata lume isi pune problema singuratatii?

Dupa primul an al pandemiei, cred ca tema asta si-a facut incet-incet loc in mintea unui numar insemnat al locuitorilor planetei noastre. Masurile de lockdown si oprire a raspandirii bolii au limitat destul de mult interactiunile interumane.

Din punctul asta de vedere, meseria noastra a fost oarecum protejata. Vrei, nu vrei, vii la munca. Acolo interactionezi cu oameni (colegi, pacienti etc.). Munca iti ofera si o oarecare satisfactie, atata timp cat esti genul de persoana care o face cu placere. Ai si o oarecare pozitie importanta (pacientii te respecta cat de cat, colegii iti recunosc aportul la munca echipei).

Atata doar ca nu e totul atat de roz in orice situatie.
In cazul nostru, asa cum am mai mentionat, din cauza limitarii numarului si tipului de operatii efectuate, am devenit redundanti in perioadele de varf ale pandemiei.
18 oameni pentru 1, poate 2, poate 2 sali si jumatate de operatii suntem mult prea multi. Spitalul nu isi permite sa ne plateasca ditamai salariile atata timp cat nu incaseaza bani de la casele de asigurari pentru munca noastra. Automat, am primit cu totii zile sau saptamani de concediu fortat.

Majoritatea oamenilor vor zice “super tare, ai timp sa faci ce vrei“. Dar cand granitele sunt inchise, iar posibilitatile de petrecere a timpului liber sunt limitate, brusc realizezi importanta singuratatii.
La asta se adauga senzatia de inutilitate. Sigur, e bine sa te relaxezi, dar in viata omului singur(atec) jobul are o importanta mai mare decat ar trebui, adica e mai mult decat un “mod de a obtine venituri“.
Iti da, din pacate, un scop vietii. E mai important decat pare. Cand dispare scopul asta, brusc ramai doar tu si cu hobby-urile tale si cu singuratatea ta, pe care trebuie sa o infrunti.

E greu de descris asta, dar brusc ai de luptat cu o senzatie de inadecvare, de inutilitate. Pe fondul asta e usor sa vezi o masura care se vrea pozitiva (concediul, chiar si fortat, e totusi cu plata) drept o respingere, o pedeapsa.

Am crezut ca am invatat sa traiesc cu mine insumi si cu singuratatea mea.
Anul trecut mi-am transformat hobby-ul (drumetiile) intr-o pasiune. In ciuda lockdownurilor, m-am dus la snowboard in octombrie-decembrie mai mult decat mergeam in Romania in 2-3 ani.

Ei bine, dupa noiembrie si decembrie in care am fost la munca 22 zile din 45 posibile, culminand cu un Craciun singuratic si 2 zile de garda dupa Craciun, am avut de infruntat o serie de sentimente pe care credeam dintotdeauna ca le am sub control.
Frica, respingere, inutilitate, nemultumire, inadaptare si… singuratate.

Din fericire, am avut cu cine sa discut despre asta, dupa cateva saptamani (pauza din postari de aici si de pe facebook) de cautari cred ca sunt pe un drum mai bun.

Pot doar sa-mi imaginez cum au fost ultimele luni din viata fostului meu coleg, care a avut si mai multe zile libere fortate in ultimele 2 luni…

Desigur, exista situatii si situatii, nu incerc sa spun ca experienta mea – sau ceea ce am vazut in jurul meu, fiind inconjurat de emigranti in ultimii 5 ani – este o regula.

Dar viata de emigrant are 2 jumatati, una teoretic mai luminoasa, alta intunecata.
E dificil de gasit un drum de echilibru intre ele.

Nu ne nastem enervanti, dar devenim pe parcursul vietii

Tin minte si-acum 2 momente si 2 persoane din anii de practica in spital.

Prima zi cand am fost alocat intr-o noua sectie (UTIN), am tot mers cu o asistenta medicala care mi s-a parut extrem de dura si de stricta, cu mine, cu colegii si cu pacientii.
Dupa ce am lucrat cu ea inca pentru cateva saptamani, am descoperit ca, de fapt, isi face meseria excelent, e toba de carte si e foarte empatica cu pacientii si chiar incerca sa ma protejeze de anumite lucruri si se purta in general frumos cu toata lumea care nu o calca pe coada. Dar era mai stricta in anumite privinte si nu suporta deloc nesimtirea.

Intr-o alta zi am fost trimis la ATI cu un ABG. Acolo m-a ajutat o asistenta necunoscuta pana atunci, care mi-a vorbit foarte frumos, mi-a explicat ca si ea e destul de noua, unde trebuie sa merg si a parut in general numai miere. Peste aproape un an am ajuns sa fac practica acolo si sa lucrez des cu ea. Aceeasi asistenta medicala s-a dovedit sa fie morocanoasa, lipsita total de orice interes sa imi arate sau explice ceva si, in general, se purta urat cu mine si cu restul lumii. Si, in opinia mea de elev, mi se parea total nesigura pe ea si pe ce trebuia sa faca.

In primul rand asta arata ca prima impresie nu e intotdeauna corecta.

Si ca nu toata lumea care incepe cu o atitudine pozitiva ramane asa, mai ales cand are de facut o munca stresanta.

Dar si ca unele persoane pot gasi o stare de echilibru chiar si intr-un job dificil.

Cand am inceput munca in Elvetia, printre primele mari socuri a fost munca cu colegul pe care l-am poreclit “Neamțul cel stresa(n)t”. Indiferent ce faceam, el gasea ceva gresit facut. Oricat de mult ma chinuiam sa fac lucrurile “corect”, uitam cate ceva si el imediat imi facea observatie, pe un ton deloc prietenos.

Pana la urma m-am obisnuit cu el.
Ca in majoritatea interactiunilor umane, trebuie sa observi ce il deranjeaza si sa fii atent sa nu faci asta (in masura in care se poate). Specific la el, in general trebuie sa iti faci treaba cat mai bine sau macar sa te arati dispus sa-ti corectezi greselile.
Altfel el e corect, e adevarat ca iti face observatii pentru chestii neimportante, dar te lasa in pace sau te lauda daca iti face treaba ok.

Si, in general, trebuie sa stii ca atunci cand este alocat sa coordoneze blocul operator pentru o zi, trebuie doar sa faci ce-ti cere, fara sa comentezi decat in momentele rare cand e cu adevarat cazul. Atunci totul e in regula.

Dupa ce am facut garzi impreuna, am lucrat de mai multe ori impreuna, am observat ca nu e un om deloc rau, e trecut prin viata, e scolit (si a trait) in 3 tari, e un om inteligent si care face destul de multe lucruri surprinzator de interesante.

Dar are marele defect de a fi prea strict in lucruri minore si face observatii tuturor pentru toate banalitatile. Si insista tot timpul sa pregatim pentru fiecare operatie toate porcariile inutile din lume, chit ca nu vor fi folosite, pe principiul pagubos “trebuie sa ai totul pe masa, nu ai voie sa astepti pentru a oferi orice ti se cere”

Si asta se intoarce impotriva lui, pentru ca multi colegi ori fac misto de el pe la spate, ori unii chirurgi il enerveaza voit, ca sa i-o plateasca.
Desigur, e totusi Elvetia, toata povestea e total pasiv-agresiva. I se fac observatii tot pentru banalitati si in general i se spune ca nu are pregatit cine stie ce prostie care e total neimportanta pentru operatie (si care necesita in cel mai rau caz cateva minute de asteptare pentru a fi pregatita). Pentru un neamt obsedat de corectitudine in cele mai mici detalii, e o tortura sa i se spuna ca nu e pregatit. Chit ca aceasta “nepregatire” e o acuza absurda: nu ai ceva deschis steril pe masa, dar il ai… la 2 metri (sau cateva secunde) distanta.

Si am aflat de ce se poarta asa.

Nu suporta sa i se spuna ca nu e pregatit, adica nu suporta sa i se spuna ca nu isi face treaba bine. Desigur, nimeni nu ia usor o asemenea observatie, dar cateodata trebuie sa te obisnuiesti cu ideea ca unii oameni nu sunt niciodata multumiti (sau multumitori) si ca pentru ei nu vei avea niciodata tot ce iti cer suficient de repede.

E genul de atitudine pe care o ai la inceput intr-un job, nu dupa 30 de ani de vechime (ca in cazul lui).

Dupa discutii cu el si cu alte colege care au lucrat cu el si acum 10-15 ani, unele l-au avut inclusiv ca profesor la scoala, am tras concluzia ca nu a fost dintotdeauna atat de stresat din cauza unei incorect percepute imperfectiuni. Tot ce a retinut din nereusite a fost faptul ca i s-au facut observatii, nu neaparat ce s-a intamplat gresit, si asta l-a facut sa ramana nesigur pe el.

Si am observat cum ii schimba anii de stres repetat pe unii oameni din sistemul medical.
Unii se obisnuiesc cu situatia si-si gasesc o stare de echilibru, bazandu-se pe experientele acumulate (in viata si la job).
Altii ajung la un echilibru doar dupa mai mult stres si nesiguranta, pe care le transmit mai departe si altora din jurul lor.

Odata ce iti gasesti echilibrul, totul e mult mai usor

Si, in general, e evident faptul ca pe masura ce acumulezi cunostinte si experienta, in general te calmezi si evoluezi si pe plan personal, nu doar profesional.

Dar cand atunci cand inca esti vadit nesigur pe tine dupa ani buni de munca, daca esti din fire usor dezechilibrat, chestia asta se amplifica cu timpul. Iar lumea din jurul tau va observa asta la tine, pentru ca devii un coleg enervant.

P.S.

E surprinzator cat de mult ti se schimba perspectiva asupra vietii tale profesionale pe masura ce acumulezi experienta.

Asta incepe cu anii de scoala.
Cand am intrat prima data intr-un spital pentru a face practica, in octombrie 2012, eram frustrat nevoie-mare. Nu invatasem nimic care mi-ar fi fost util in spital in prima luna de teorie/scoala, totul era nou, de la seringi si ace pana la paturi, pacienti, boli si ierarhia intraspitaliceasca. Ulterior, toti cei 3 ani au fost o colectie constanta de situatii noi si necunoscute cu care a trebuit sa ma obisnuiesc.
Totul continua cu primul job – care a corespuns si cu emigrarea.
Cand totul e din nou necunoscut, totul e dificil si ai o perioada in care curba de invatare e abrupta.
In cazul meu am avut apoi inca 2 perioade de schimbare de specializare si tip de munca si ulterior de re-emigrare.

La fiecare inceput pare totul atat de enervant de greu si de stresant. Atunci au fost momentele cand am fost cel mai creativ pe blog.

Pe masura ce devii sigur pe tine si “stii ce trebuie sa faci”, nu mai pare dracu’ asa negru. Si pur si simplu mi s-a terminat energia creativa.
Si faptul ca mi-am gasit un nou hobby in hiking a ajutat la redirectionarea energiilor mele 🙂

De asta postez mult mai rar.

De ce-mi place sa lucrez in Oftalmologie

Cat am lucrat in Londra, in spitalul unde am muncit majoritatea timpului am avut tot timpul un fel de sentiment de falsa superioritate fata de colegele (si cei 2 colegi) care lucrau in sala de oftalmologie.
Ca orice sentiment de superioritate, era o tampenie din partea mea.

Toata lumea stia ca ei erau “one-trick pony”, nu faceau decat 2 tipuri de operatii si pe alea intr-un ritm infernal.
Faceau doar operatii de cataracta si operatii extraoculare si-atat.

La inceputul zilei isi pregateau materialele sterile pentru cat mai multe operatii (si apoi le inchideau intr-o incapere – spre deosebire de restul lumii, care pregatea fiecare operatie pe rand, cand precedenta era terminata), apoi faceau intre 10 si 16 facoemulsificari cu implantare de cristalin artificial pana la pranz, apoi inca vreo 10 sau cateva operatii extraoculare (unele in colaborare cu chirurgii nostri de la orl sau max-fax). Era un ritm extraordinar de rapid de munca si un job foarte repetitiv.
In aproape 2 ani acolo, am fost in sala de oftalmologie doar de 2 ori si am ramas impresionat. Da, faceau doar cateva tipuri de operatii, dar erau o echipa bine unsa: 16 operatii de schimbare de cristalin in 4 ore si ceva inseamna o colaborare excelenta intre anestezie, chirurg si instrumentisti, mai ales cand majoritatea pacientilor sunt in varsta si deloc “sprinteni”, iar spatiul e limitat.

Intre timp, in Elvetia, desi am fost angajat pentru ca aveam experienta pentru cealalta specialitate, am ajuns sa fiu alocat majoritar la oftalmologie.

Cu toate ideile mele cretine preconcepute, dupa aproape 2 ani aici pot spune ca-mi place chiar mult oftalmologia. Total surprinzator pentru mine.

Spre deosebire de Londra, aici munca e mult mai variata, in plus fata de operatiile antementionate, facem si transplanturi de cornee, operatii pentru glaucom, diverse excizii la nivel de conjunctiva, vitrectomii, suturi de ochi dupa varii traume, operatii pentru strabism, pe langa o gama mai variata de operatii extraoculare.
Imi mai place si faptul ca, desi sunt cateva zeci bune de operatii diferite, odata ce le instrumentezi de mai multe ori si strangi experienta, sunt mult mai putine surprize neplacute cu care te confrunti. Atata timp cat stii ce-ti trebuie (si iti trebuie multe, avem vreo 20 dulapuri pline cu chestii pentru operatiile de oftalmologie, plus o gramada de echipamente), ai mult mai putine momente in care nu stii ce sa faci.
Imi place si faptul ca avem tot timpul ceva de facut, sunt mult mai putini timpi morti (cel putin ca instrumentist). Iar din cauza ritmului rapid de lucru, poti sa-ti stabilesti ca provocare personala sa-ti imbunatatesti timpii de pregatire a operatiilor.
Alt lucru oarecum preferabil este faptul ca pacientii nu sunt aproape niciodata in stare grava, nu vezi pacienti cu scor ASA 4 sau 5 decat poate 1 data pe an (la evisceratii sau enucleatii). Ma rog, la partea asta compenseaza specialitatea cealalta, unde in urgente ne vin aproape numai pacienti cu un picior in groapa.
Imi place si faptul ca folosim la multe operatii consolele pentru instrumente speciale (fie pentru facoemulsificari, fie pentru vitrectomii) – pentru cineva obisnuit cu munca/joaca pe calculator de mic, e oarecum placut lucratul cu o masinarie-computer 🙂
La ultimul plus ar fi si “desfasurarea limitata de forte” – chit ca avem cateva tipuri diferite de cutii de instrumente relativ diferite, si chit ca 80% din instrumentarul nostru e format din microinstrumente (mici si foarte fine), niciodata nu trebuie sa folosesti mai mult de cateva zeci de instrumente – in realitate, cu exceptia vitrectomiilor cu plomba, in medie chirurgii folosesc 8-10, maxim 12 instrumente la cam toate operatiile noastre. E mai relaxant decat “dincolo”, unde la o operatie complexa, multi-specialitate, avem de regula vreo 6-7 cutii de la cealalta specialitate plus cele 2-4 cutii cu instrumente de la noi, si trebuie sa staii cu ochii pe cateva zeci de instrumente (din cateva sute) constant.

Sigur, sunt si cateva minusuri: chirurgii sunt nerabdatori, ritmul de lucru poate deveni cateodata obositor, microchirurgie inseamna si ace de sutura microscopice – o bataie de cap sa le utilizezi si apoi sa le pastrezi in siguranta, si toate echipamentele hi-tech pe care le folosim sunt cateodata prea complexe, deci sunt predispuse la probleme, ceva ce nu prea vrei cand “lucrezi” cu un organ atat de sensibil ca ochiul.
Nu in ultimul rand, orice greseala mica poate fi fatala pentru ochi, trebuie sa tii tot timpul minte asta cand lucrezi cu tot felul de medicamente periculoase pentru ochi sau cu instrumente ascutite.

Oioioi, am scris ditamai scrisoarea de dragoste pentru jobul meu.

Sigur n-as fi facut asta in fosta mea cariera 🙂

Ideea e ca schimbarea Londra – Elvetia nu a fost deloc usoara.
Am renuntat la o situatie relativ comoda, un job unde lumea ma cunostea si majoritatea colegilor/superiorilor ma respectau sau macar imi apreciau munca, ajunsesem in sfarsit intr-un moment in care eram comod cu majoritatea operatiilor pe care trebuia sa le instrumentez, chit ca era vorba de 4 specialitati total diferite si nu in ultimul rand – banii erau similari cu Elvetia (atata timp cat eram dispus sa lucrez bank sau agency ceva mai departe de unde locuiam).

Acomodarea cu Elvetia si mai ales noii colegi a fost un mare chin. Sigur, posibilitatea de-a ma relaxa in afara programului de munca a fost un mare plus si-a ajutat.

Dar a fost important si faptul ca am nimerit intr-un loc unde stilul de munca se muleaza destul de bine pe felul meu de-a fi si care-mi ofera si provocari, dar si satisfactii profesionale.

Aceeasi situatie, 3 sisteme medicale diferite

Citesc republica.ro destul de des (si cateva alte siteuri de stiri ocazional), chit ca nu am intentia de-a ma mai intoarce in tara. Mai am familie in tara, ceea ce se intampla “la noi” inca ma mai influenteaza, pana la un punct.

Am citit scurtul articol despre experienta unei familii in spitalul Floreasca cu mama lor de 100 ani care a trebuit operata de urgenta pentru o fractura de picior.

Ca sa rezum ceea ce voi compara mai jos:
Pacienta a ajuns la spital dimineata, s-a decis operarea ei de urgenta, a fost operata seara pentru ca abia atunci “s-a…împrumutat un anestezist”.
La postoperator a fost pusa “de-a valma (cu) femei și bărbați dezbrăcați”, fara intimitate.
Meniul pentru pacienti (inclusiv postoperator) era “predominant… fasole cu cârnați”.
Pacienta a facut in cursul spitalizarii rani la calcaie “care arătau foarte rău și pentru un profan” (initial sustine ca e vorba de escare apoi spune “flictene”?).
Ulterior, a fost externata cu ranile respective dupa un consult al unui medic rezident “de specialitate” care le-a considerat “OK”.
Pacienta a facut si infectie cu C. difficile si a dezvoltat o tuse pentru care n-a fost dusa la radiologie (“pentru că brancardierul era liber”) si nimeni nu i-a ascultat plamanii (nu se mentioneaza daca doar o zi sau deloc pana la externare).

Nu-mi propun sa judec felul in care a fost tratat cazul respectiv, nici sa spun ca “in alta parte e mai bine”.
Am sa spun doar ca in Anglia am lucrat intr-un spital mare, printre altele si in sectii de chirurgie generala sau ortopedie, apoi in blocul operator (printre altele si la ortopedie si in sala de urgente generale), in sala de operatie intr-un spital mediu (din apropiere) si intr-un spital privat. Iar in Elvetia lucrez in sala de operatie intr-un spital mare, printre altele am instrumentat si cazuri majore comune cu ortopedia. Am si fost operat de amigdale in Anglia, am petrecut 1 zi in spitalul in care am lucrat si ca pacient.
Nu am spus toate astea ca sa ma laud, doar explicam cum am vazut tot ceea ce urmeaza sa descriu.

O fractura de os al piciorului e tratata ca o urgenta oriunde in lume, depinde de anumite detalii ale cazului si de disponibilitatea de personal si sali de operatie pentru a fi operata repede sau mai putin repede. In general, daca nu e o fractura cu o sangerare majora, va fi operata oricand de la 12 la 48 ore de la prezentarea la “primiri urgente”. In Anglia putea sa dureze si ceva mai mult, daca nu era considerata urgenta majora si nu era luni-vineri, in Elvetia dureaza ceva mai putin pentru ca sunt ceva mai multe spitale care opereaza urgente ortopedice (un sistem privat de decontare al costurilor spitalicesti).

Postoperator in Anglia se folosea o sala mare (“Postop Recovery”) unde pacientii stateau din momentul in care erau considerati “stabili” de anestezist in sala de operatie. Asta insemna in general pacienti detubati si treji, dar conceptul de “treaz” era foarte vag. Se incerca sa fie 1 pacient/1 asistenta, daca erau pacienti care stateau acolo mai multa vreme si erau relativ stabili, se accepta si 2 pacienti “stabili”/1 asistenta. Toate cazurile grave, care necesitau ventilare postoperatoriu  erau mutate direct la terapie intensiva (fie ITU fie HDU).
Nu exista separare femei/barbati, dar exista Recovery TOTAL separat doar pentru copii – pe ideea sa nu se trezeasca un copil traumatizat de ceea ce vede in jurul lui.
Pacienti dezbracati postoperator nu am vazut, unul dintre conceptele de baza in sala de operatie era faptul ca pacientul dezbracat pierde caldura repede si nu prea poate tremura pentru a iti arata ca ii e frig, trebuie sa-i pastrezi temperatura prin toate mijloacele posibile, asta include imbracarea in pijamale (oferite de spital, evident) si acoperirea cu un cearceaf mai gros si eventual si plapuma de incalzire (tip Bair Hugger).
In spitalul mediu sistemul era acelasi, cu diferenta ca nu aveau ITU (doar HDU), deci nu operau anumite urgente din start, care erau redirectionate catre noi sau alte centre regionale.
Pacientii anesteziati total petreceau intre 2 si 6 ore in Recovery, ulterior fiind fie transferati pe sectie (de obicei una chirurgicala, dar nu intotdeauna), fie trimisi in sectia de ambulatoriu si dupa inca 1-2 ore trimisi acasa. Daca spitalul nu avea paturi in nici o sectie, se intampla sa ramana Recovery deschis peste noapte si pacientii sa innopteze acolo cu o asistenta suplimentara chemata doar pentru asta.
In clinica privata aveau 4 sali de operatie dar o zona de recovery cu doar 3 paturi, se planificau operatiile in asa fel incat sa nu fie mai mult de 3 pacienti acolo concomitent. Se transferau “pe sectie” (spitalul avea vreo 20 camere pentru pacienti) cat mai repede.
Postoperator in Elvetia sistemul e un pic diferit fata de Anglia. Toate salile de operatie au o camera de anestezie maricica cu loc pentru 2 pacienti. Un pacient e anesteziat in timp ce celalalt e scos din sala si detubat si stabilizat. Exista o perdea intre cele 2 zone, dar se intampla destul de des ca un pacient sa fie treaz si sa auda sau chiar sa vada cateva minute inainte de a adormi manevre si agitatie in partea cealalta – nu e chiar ideal. Daca e vorba de o operatie pe un copil, nu se cheama urmatorul pacient pana copilul nu e detubat si stabilizat.
Exista o sala centrala de trezire a pacientilor (separata de terapia intensiva) unde unii pacienti pot fi trimisi pentru monitorizare postoperatorie. 1 pacient – 1 asistent. Spre deosebire de Anglia, aici au si ventilatoare pentru aproape toate separeurile rezervate pentru pacienti. Totul e la gramada, nu am vazut separare pentru copii/femei/barbati. Daca e nevoie, unii pacienti pot fi mutati si la terapie intensiva postoperator (daca e plin). In rare ocazii (pacienti care au avut doar masca laringeala si anestezie totala “light”), se poate trimite pacientul postoperator direct pe sectie.

Mancarea pentru pacientii operati e limitata in prima zi in Anglia si Elvetia (apa/lichide, poate rar niste senvisuri), din ce tin minte eu si in Romania era la fel, presupun ca articolul se refera la meniul din ziua a 2a inainte. In Anglia (daca recomandarea chirurgului permitea asta) pacientul avea de ales dintre 2 feluri de mancare principale, 2 deserturi sau un mic snack (mar/biscuite/orez cu lapte). Meniul cu alegerile se oferea in general cu o zi inainte. Existau optiuni pentru vegetarieni sau persoane cu doleante speciale (religioase: halal/kosher). In general, era un fel de mancare pus in caserola, congelat, care era incalzit in niste cuptoare cu microunde mari dintr-o mini-cantina pentru pacienti care era separata de sectie. Ceai si lapte se oferea pacientilor toata ziua (cand aveam timp noi sau personalul auxiliar). Daca pacientii aveau nevoie de hrana lichida existau diferite tipuri de shake-uri proteice, oferite cu sau fara consult de la un nutritionist.
De foarte multe ori pacientii mancau mult mai bine la pranz sau cina fata de ce puteam eu cumpara de la cantina spitalului sau de la Subway-ul sau Costa din incinta.
In Elvetia sistemul e similar, cu diferenta ca mancarea e gatita intr-una din bucatariile spitalului (avem 5 restaurante, in diferite cladiri, care gatesc si mancare pentru angajati/vizitatori). Mancarea e variata si buna. 🙂

Preventia escarelor e o problema importanta in sala de operatie oriunde in lume. Preventia lor postoperatorie e o problema si mai mare. In Anglia, orice escara de grad 2 era incident clinic (era raportata electronic) si necesita cel putin o vizita de la o asistenta medicala specializata in “integritatea tegumentelor”, orice escara de grad 4 dezvoltata in spital cerea investigatie, iar spitalul trebuia sa plateasca o amenda unui organism superior NHS si era pasibil de-a fi dat in judecata de pacient/familia sa.
Orice pacient era evaluat la admitere pentru riscul de a dezvolta escare (foloseam scala “Braden”), ulterior se luau automat niste masuri in functie de scorul calculat: pacientul era intors de pe o parte pe alta la 30 m/1h/2h/6h, se foloseau elemente ajutatoare pentru pozitionare neutra, se foloseau niste perne de aer pentru picioare (disponibile in toate sectiile, inclusiv la urgente si recovery) si se facea comanda de saltea pentru escare (care erau stocate undeva la parter, intr-un numar mare). In sala de operatie foloseam elemente de pozitionare neutra, saltele de gel si toata lumea facea cursuri obligatorii 1 data pe an cum sa transfere pacientii cat mai sigur (folosind diferite echipamente suplimentare: patslide/hoist/slide sheets)
Postoperativ, pacientul era reevaluat cu scala Braden cel putin 1 data si apoi inca 1 data la transfer – si se verifica integritatea tegumentelor. Orice rana era documentata si se chema consult de specialitate. Un plan de ingrijire era elaborat in care se documenta ce se va face pentru a incerca sa nu se dezvolte o escara mai mare. Orice modificare in rau a unei escare era documentata, urmata de un nou consult de specialitate si tot asa.
Pacientul este incurajat sa manance si sa se mobilizeze independent – asta ajuta la preventia escarelor. Exista Physical Therapist care ajuta cu mobilizarea din ziua 2 postop.
Nu exista externare a unui pacient acasa cu escare – nu fara a i se aranja in prealabil ingrijire de specialitate acasa, a i se explica pacientului si familiei ce trebuie facut si eventual si a i se oferi prescriptie pentru saltea speciala, creme, bandaje si alte ajutoare – servicii care erau in general aranjate de consiliul local si serviciile sociale de unde locuia pacientul.
Sistemul functiona acceptabil, dar existau des intarzieri si de multe ori pacientii asteptau mult pana sa se poata pregati suport pentru ei acasa (sa fie organizata o District Nurse care sa vina sa schimba bandajele si sa modifice planul de ingrijire). Pe hartie, era bine gandit, in realitate resursele erau limitate.
In Elvetia e totul foarte similar, inclusiv cu organizarea de ajutare acasa – dar serviciile sunt un pic mai putin integrate, iar daca pacientul nu are medic de familie atunci e mai dificila organizarea de ajutor la externare.
Din nou, escarele sunt inacceptabile si aici, externarea unui pacient cu escara si explicatia “arata ok” nu este deloc ceva normal.
Trebuie mentionat ca, desi exista saltele si geluri si perne si multe alte nebunii scumpe si personalul intoarce pacientii samd… Daca ai o pacienta fragila, in varsta, care nu bea, nu mananca si nu se misca si sta in pat si-atat, orice ai incerca, pacienta va face escara. E inevitabil. Dar poti incerca sa limitezi evolutia ei si poti incerca sa o ingrijesti in asa fel incat sa nu se inrautateasca.

Infectiile intraspitalicesti postoperatorii apar si in alte tari. Mai ales la pacienti in varsta. Se incearca minimizarea riscurilor, se organizeaza programe de sensibilizare si educare a personalului, se folosesc postere si avem sapun si dezinfectanti peste tot. Tot apar. Din fericire, destul de rar.
Dar avem protocoale pentru pacientii infectati (si in UK si in Elvetia): izolarea lor in camere separate de restul pacientilor, folosirea de manusi si sorturi de unica folosinta cand sunt ingrijiti in orice fel si tratarea cu medicamentatie adecvata. Trebuie sa mentionez ca din experientele mele la gastroenterologie si infectioase din scoala… cam la fel e si-n Romania, cu diferenta ca nu prea erau manusi iar sorturi de unica folosinta nu am vazut.
In Anglia am avut destul de des pacienti in varsta care au fost pusi pe tratament pentru C. diff si au plecat acasa sanatosi.

Partea de consult pentru o tuse… cand eram pe o sectie EU insistam sa-mi vina un rezident pentru orice modificare in rau a unui pacient postop. Nu insistau pacientii sau rudele. Nu exista asa ceva. Si daca exista un bilet pentru o radiografie, se gasea un porter (un fel de brancardier), sau mergeam eu personal cu pacientul sau trimiteam un healthcare assistant (infirmier), nu exista sa stea pacientul 1 zi nedus la radiografie, atata timp cat avea un slot alocat.
Iar lucrurile astea oricum ni se spuneau la raport zilnic – orice problema trebuie “escalata” la medic cat mai repede, mai ales la pacientii postop.
Nu ma pronunt pentru ce ar face asistentele in Elvetia, dar pot sa garantez ca medicii de la specialitatile noastre ar vedea un pacient postoperatoriu repede, inclusiv noaptea, atata timp cat li se spune ca ar avea probleme de a respira. Si nu e ca si cum nu au multe alte lucruri de facut (in Elvetia lucreaza mai toti rezidentii 50 ore/saptamana).
Si in Anglia si in Elvetia exista si aparate pentru radiografie portabile ( in timpul orelor normale de functionare (daca tin bine minte, dupa 20.00 nu mai exista un tehnician radiolog si trebuia sa fie dus pacientul la X-ray).

 

copyright image: expatica.com

Incendiu in sala de operatie – ceva deloc imposibil

Ieri dimineata mi-a ajuns stirea asta in fluxul de stiri zilnice.

O pacienta a suferit arsuri pe o suprafata intinsa din corp in timpul unei operatii chirurgicale efectuate intr-un spital din Capitala. Informatiile sunt neclare, dar se pare ca situatia a fost ascunsa initial (evenimentul s-a petrecut cu 5 zile inainte de mediatizare), autoritatile auzind despre ea ulterior. Iar declaratiile prezentate de catre persoana care a mediatizat cazul arata un management haotic in prima faza al situatiei, cu stingerea focului cu apa “dintr-o galeata”.
Pana seara a ajuns si in niste grupuri de asistenti medicali romani din care fac parte si au aparut si cele 2 tipuri de comentarii standard la orice stire trista din sistemul nostru:
– asta nu se poate, e o facatura, o conspiratie, doctorul e un zeu
– numai la noi se poate asa ceva, nemernicii, incredibil, tara de lumea a 3a samd
In primul rand, situatia asta nu e deloc imposibila, daca ai un dezinfectant cu alcool (clorhexidina+alcool sau betadina+alcool sau orice altceva+alcool), un mediu bogat in oxigen (sala de operatie) si o sursa de scanteie (un electrocauter sau un laser sau chiar o sursa de lumina pentru endoscopii) se poate produce o flama si apoi un incendiu.

Apoi, din pacate, asa ceva se intampla la nivel mondial cu o anumita frecventa (rara). In SUA, un studiu facut de un institut respectabil (ECRI) estimeaza ca se petrec anual cam 90-100 de incendii in sala de operatii care implica pacienti, cu 5% avand consecinte grave asupra / moartea pacientilor.
Orice cautare simpla pe pubmed sau google scholar va returna sute de cazuri de tipul asta din toate tarile lumii, din anii ’70 pana in ultimii 10 ani. E ceva ce se intampla mai rar decat ne-am dori, dar se intampla si lumea trebuie sa invete din evenimentele astea, nu sa le musamalizeze.

Nu stiu cat de des si ce fel de training se face in Romania pe tema asta, stiu ca in Anglia aveam curs obligatoriu de preventia incendiilor de 2 ori pe an in sala de operatie. Nu strangeai in sistem 1 prezenta validata de unul dintre “fire prevention trainers”, o avertizare electronica era trimisa la managerul tau direct, iar peste inca o luna la managerul managerului si mai sus – si daca e o chestie pe care englezii-manageri o urasc e sa primeasca rapoarte de tipul “departamentul X nu are efectuate toate cursurile obligatorii”, pentru ca ulterior asta e dovada a incompetentei intr-un eventual caz penal in fata judecatorilor.

Iar la cursurile de preventia incendiilor ni se repeta obsesiv: ce sa faci in caz de incendiu, unde va sunt extinctoarele (si ce extinctoare folosesti pentru ce tip de foc), care sunt sursele posibile de incendiu in sala de operatie, cum sa protejezi pacientii in caz de evacuare in caz de incendiu a spitalului (!).

Unul dintre primele lucruri pe care le-am invatat in sala de operatie a fost asepsia.
Nu m-au lasat sa instrumentez o operatie pana nu m-a verificat cineva ca stiu sa ma spal pe maini, apoi ca stiu sa respect si identific suprafetele sterile si nesterile si ca stiu ce fac substantele dezinfectante.
Iar la dezinfectanti, m-am plictisit de cate ori am auzit “atentie la substantele cu alcool”, trebuie sa le lasi sa se usuce bine si sa te asiguri ca nu se formeaza mici “rezervoare” cu lichid, alcoolul e INFLAMABIL.

Ca personal care lucra in sala de operatie, trebuia sa strangem niste hartii care sa ateste competenta noastra in a folosi varii echipamente. In general, venea cate un reprezentant de la firma producatoare si ne prezenta aparatul, cum se folosea si, cel mai important, probleme des-intalnite si solutii. Si riscuri. La electrocauter (si aveam vreo 3 tipuri diferite de masinarii) riscul de incendiu era des mentionat, mai ales in combinatie cu… orice substanta inflamabila (alcool) si oxigen.

In Anglia nu era permisa utilizarea oricarui laser in sala de operatie atata timp cat nu exista cel putin o persoana in sala care avea un curs de siguranta a folosirii laserelor – curs la care se discuta exhaustiv despre riscuri si mult despre riscul de incendiu si prevenirea accidentelor.

Alt dispozitiv care poate produce incendii este lumina de la procedurile endoscopice. La intensitate maxima, lasata pe campurile sterile, poate face o arsura in doar 30 secunde. O alta informatie care ti se repeta pana o stii si in somn.
Am facut odata un test de capul meu in sala de operatie goala (fara pacienti), a durat cam 1 minut si ceva, dar am facut o arsura prin camp. Adaugi oxigen pur la asta si puteam  lejer produce un mic incendiu,

Cu toate aceste precautii, accidente tot se intampla, si in Anglia si in Elvetia. E ceva inerent in activitatea umana.

Exista totusi niste proceduri care se respecta in cazul in care unui pacient i se intampla ceva rau NEASTEPTAT in sala de operatie.
Pacientul este informat imediat ce este suficient de lucid pentru a intelege ce i s-a intamplat, la fel si rudele de grad 1 (parinti/copii sau sot/sotie, in functie de varsta si situatia pacientului).
Managementul spitalului si departamentul juridic sunt informate imediat, o comisie de investigatie e formata a doua zi, investigatia presupune declaratii scrise si eventuale interviuri.
Concluziile investigatiei sunt publice (dar cu pastrarea anonimatului pacientului) iar masurile luate ulterior sunt la fel de publice.

Din pacate, am fost prezent in sala la 3 incidente in care i s-a intamplat ceva pacientului in cele 30 luni in Anglia. Stiu prea bine procedurile in cazurile respective. Din fericire, in toate cele 3 cazuri n-a fost absolut nimic grav pentru pacient, dar procedurile s-au respectat, iar tot procesul este unul extrem de apasator si obositor pentru toata lumea implicata, chit ca n-au nici o vina.

Chirurgi care se cred zei exista si in Anglia si in Elvetia. Dar oricat de “grei” or fi, exista cultura de a li se atrage atentia ca ceva nu e in regula.

Cand ceva nu mai e steril, sau exista un risc inerent pentru ceva, esti incurajat activ sa vorbesti, chit ca esti student, infirmier, asistent, anestezist sau orice altceva. Pentru ca, intr-un final, siguranta pacientului e cea mai importanta, nu orgoliul nimanui.

 

Nu e corect nici sa judeci o situatie de genul asta automat drept “o porcarie care se intampla doar la noi“, dar de asemenea nu e corect sa aperi sau scuzi din oficiu orice fel de eveniment din asta.

 

image copyrights/source: NFPA

Cum a fost admiterea la Facultatea de Asistenti medicali din cadrul UMF “Carol Davila” in 2019

Subiectele din 2014, 2015, 2016, 2017, 2018. Subiectele din Cluj din 2015.

Metodologie:

BIOLOGIE – manual pentru clasa a XI-a (Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th.Niculescu, Radu Cârmaciu) Editura Corint, Bucureşti 2008

CAPITOLE (fara Teme, Cuvinte cheie, Lucrari practice, Igiena/patologie si Autoevaluari):
I. ALCĂTUIREA CORPULUI UMAN: Topografia organelor şi sistemelor de organe pag. 4-5
II. FUNCŢIILE FUNDAMENTALE ALE ORGANISMULUI UMAN
A. Funcţiile de relaţie 1. Sistemul nervos, pag. 13-37 2. Analizatorii, pag. 38-53
B. Funcţiile de nutriţie 1. Digestia şi absorţia, pag. 74-83 2. Circulaţia, pag. 84-963. Respiraţia, pag. 97-102 4. Excreţia, pag. 103-107
C. Funcţia de reproducere 1. Sistemul reproducător, pag. 116-122 2. Sănătatea reproducerii, pag. 122-123

CHIMIE
– Manual pentru clasa a X-a (Luminiţa Vlădescu, Corneliu Tăbărăşanu-Mihăila, Luminiţa Irinel Doicin) Grup Editorial ART, Bucureşti 2010

Capitole: 1. Alcooli, pag. 91-98 2. Acizi carboxilici, pag. 100-114 3. Zaharide, pag. 117-122 4. Proteine, pag. 122-125

• Manual pentru clasa a XI-a (C1) (Elena Alexandrescu, Viorica Zaharia, Mariana Nedelcu) Editura LVS Crepuscul, Ploieşti: 2006

Capitole: 1. Aminoacizi, pag. 140-145 2. Monozaharide, pag. 156-163 4. Produşi de condensare ai monozaharidelor, pag. 166-171

Am un subiect de anul asta (Biologie-Chimie). Multumiri pentru ele si felicitari lui A pentru rezultat si succes la scoala pe mai departe.

Nu am raspunsurile, din pacate.

Ultimii candidati declarati admisi au obtinut 47 puncte din 80.

Toata lumea condamna hotia, dar nimeni nu face nimic sa o elimine

O televiziune suedeza a descoperit faptul ca in Suedia profeseaza unii asistenti medicali romani care nu au dat pe la scoala deloc in tara lor.

Adica ceva ce orice elev sau absolvent de postliceala din Romania stie.

Cateva observatii despre stire:

• La terminarea unei postliceale primesti un Certificat de calificare nivel 5, in nici un caz NU diploma de licenta

• Toti, dar absolut toti cei cu putere de decizie stiu doar sa se planga. Sunt platiti pentru a schimba ceva in bine, dar NU FAC NIMIC.

• Ministerul Sanatatii zice ca personalul mediu are “carente de pregatire“. Dar stai un pic, cine elibereaza certificatele de conformitate, cine numeste directorii de spitale – care ar trebui sa elaboreze metodologia de angajare si educare a personalului mediu, cine ar trebui sa colaboreze cu Ministerul Educatiei pentru a se asigura ca scoala romaneasca produce absolventi utili pentru sistemul nostru de sanatate?

• Ministerul Educatiei zice ca postlicealele sunt de vina. Dar cine le acrediteaza? Cine ar trebui sa le verifice metodologia si modul in care e pusa in practica? Ca sa predai asistenta medicala la postliceala nici nu iti trebuie diploma de licenta, iar un modul psihopedagogic e (sau era) necesar doar in anumite conditii de norma de lucru. Diriginta mea din anul 1 era analfabeta functional, dar era, vezi doamne, mare asistenta medicala. Aia din anul 2 habar-n-avea sa pronunte jumatate din cuvintele pe care le citea din niste hartii ingalbenite de timp, cu proceduri expirate de pe vremea lui Ceausescu. Evaluare profesionala a profesorilor? O gluma.

• Postlicealele spun ca elevii sunt de vina. De acord, si elevii au vina lor. Dar cine incaseaza taxa si nu exmatriculeaza chiulangii? Cine nu e deloc interesat cum de, din 6-7 ore de curs zilnic (300-350 minute de predat) se fac 3, maxim 4? Cum de termina toata lumea care plateste toate taxele scolile? Da-o naibii de treaba, 40-50% dintre absolventii de liceu nu iau bacul, dar 3 ani de postliceala sunt terminati de 99% din cursanti. Ceva nu se leaga din start. Si de ce naiba la scoala de prea multe ori doar se dicteaza si atat, iar in practica nu exista vreun mecanism sau proceduri clare pentru a urmari evolutia elevului? Se merge la final de practica cu cate o hartie la asistenta-sefa, care rar te vede la fata inainte de asta, si gata semnaturile de prezenta si evaluare “din burta”.
  Multi dintre profesori nu au nici un interes sau “har” ca sa predea. Unii fac si ei asta ca a doua meserie, pentru niste bani in plus. Mult chiulesc elevii, dar chiulesc si profesorii!

• OAMMR-ul zice ca postlicealele sunt de vina. Dar voi, ca organizatie care se ocupa de integritatea meseriei de asistent, treaba pentru care luati o gramada de bani anual, de ce nu faceti nimic in legatura cu asta? Cum te asiguri ca membrii tai au competentele profesionale necesare, cand tu doar incasezi taxe si organizezi cate un curs sau examen din cand in cand (pentru care incasezi alte taxe)? A, termina scoala, au actele in regula, dar nu te intereseaza ca unii sunt hoti care nu stiu nimic?

• Alti (actuali) asistenti medicali inchid ochii la asa ceva, pentru ca “meseria se fura“, pentru ca “meseria se invata la spital“, pentru ca “degeaba stii teorie, daca nu stii practica” si cate si mai cate fraze goale folosite pentru a justifica impostura si devalorizarea educatiei. Toate comisiile de examinare au de regula un asistent medical in ele. Vad tot felul de loaze acolo, cu lucrari cumparate, cu cunostinte 0. SI nici in ultima ora nu iau decizia corecta: sa pice hotul. Du-te naibii, ce o sa zici cand o sa-ti intre cineva din familie pe mana unuia ca colegul meu Viorel, care dupa 12 clase nu stia sa citeasca sau sa scrie, in anii 2 si 3 nu a dat pe la scoala decat la cateva lucrari, habar-n-avea sa ia o tensiune, dar a terminat scoala cu succes.

• Evident, avem si elevii. Am primit intrebarea urmatoare (in diverse variante) de foarte multe ori in e-mailuri si mesaje pe facebook in ultimii 5 ani:
  

Multi romani vor sa faca meseria asta ca sa castige bani in afara. Nimic gresit in scop in sine. Dar, spre deosebire de alte meserii, nu poti sa o incepi cu cunostinte 0. Trebuie sa ai niste baze in anatomie, patologie, farmacologie, plus niste cunostinte practice. Si TREBUIE SA MERGI LA SCOALA!

Cand vii la scoala din an in pasti, ca Viorel, ce baza o sa strangi?

La naiba, stiu foarte bine cum e sa lucrez si sa merg la scoala. Si acum lucrez si studiez (on-line, macar nu trebuie sa merg fizic la ore). E greu sa le faci pe ambele. Mai ales ca adult, cu familie, facturi si altele pe cap. E aproape imposibil sa inveti ceva la un nivel acceptabil daca lucrezi full-time. Si e de-a dreptul furaciune sa faci ceea ce a facut si tipul din Suedia (si unii dintre cei care m-au contactat de-a lungul anilor): sa lucrezi in alta tara si sa iti “faci” studii postliceale in Romania (cu venit 2-3 ori pe an, pentru a cotiza si a trece semestrele.

Situatia asta nu e ceva nou. Pur si simplu asta e situatia in tara noastra condusa de hoti cu diplome inventate sau furate. Asa conducatori la asa cetateni. Daca ma consumam pentru toate porcariile petrecute in jurul meu, innebuneam pana acum.

Asta a fost si unul dintre motivele pentru care am plecat din tara – si pentru care nu am de gand sa ma mai intorc.

Ma dezgusta cei care vad stiri de genul asta si se arata jigniti de faptul ca strainii ne denigreaza tara. “De ce nu scriu ceva frumos despre Romania?”, zic ei. Si standardul “Sa scrie despre olimpici, despre Halep, despre Tiriac, Transfagarasan etc.”. Bai, stai un pic, avem 18 milioane de olimpici in tara si nu stiam eu? Suntem o tara care are un sistem de educatie extraordinar? Excelam la toate sporturile posibile, avem o economie excelenta, un guvern extraordinar si o infrastructura de invidiat si nu stiam eu?
Si daca le-am avea, asta nu schimba cu nimic adevarul stirii asteia: in Romania avem si niste oameni care fura, in loc sa munceasca.

Dar, cu toata capacitatea mea de-a ignora porcariile, nu pot sa inteleg de ce atat de multi asistenti medicali romani accepta situatia asta si nu li se pare deloc grava.

Viorel are aceeasi diploma ca mine si ca ei. Viorel poate oricand sa se angajeze intr-un spital (parintii lui aveau ceva bani). Viorel poate sa aiba grija de mama mea sau de nepotii mei sau de rudele oricui. Viorel habar-n-are ce face. Chiar nimeni nu vede cat de grava e problema?

Pe langa asta, atunci cand cineva vine in spital si e tratat de un Viorel, acel cineva va ingrosa randurile celor care nu au nici un fel de respect fata de meseria noastra.

Nu in ultimul rand, cu fiecare Viorel primit in randurile noastre, meseria in sine se dilueaza. Poate Viorel, daca se angajeaza, nu o sa omoare pe nimeni (daca are noroc). Poate o sa il invete cate ceva colegii, ca doar sunt si ei oameni. Dar Viorel, peste 1-2 ani, va invata pe altii. Ce rahat o sa-i invete? Ce o sa stie Viorel de antisepsie si asepsie, ce stie el de reactii alergice incrucisate, ce stie el de riscuri la cateterizare sau orice alte lucruri mici, dar importante per ansamblu?

Cum poti sa te bati tu cu pumnul in piept ca “Romania are personal bine-pregatit in sistemul sanitar” cand in fiecare an sute sau mii de “absolventi” ca Viorel ne ingroasa randurile?

Ochiul lui Horus si chirurgii nervosi

Am mai spus ca aici lucrez la 2 specialitati chirurgicale.

Am fost angajat pentru a fi in majoritatea timpului instrumentist la oftalmologie, unde aveam 0 experienta. Specialitate noua, chirurgi noi, instrumente noi, tara noua, limba noua. Prea mult nou, imi convenea mai mult la cealalta specialitate, unde avem instrumente normale, suturi normale (nu bazdaganii de 3 mm), incizii mari, probleme de pozitionare a pacientului, timpi de operatie mult mai mari (la oftalmologie avem multe zile cu 10-15 operatii in care pacientul petrece 10-15 minute in sala de operatie) samd.
Si, foarte important, mai instrumentasem asa ceva si-n Anglia (chit ca destul de putin).

Atata doar ca, daca am stat la oftalmologie 5 luni, am mai uitat din bruma de cunostinte acumulata la inceput aici.

Saptamana trecuta am avut Pickett si am fost fortat sa instrumentez o operatie de reconstructie (bilaterala) a sanilor cu grefa autologa – sau lambou (flap pe engleza, Lappen pe germana).
Eu i-am zis colegului ca nu cred ca e o idee buna sa instrumentez eu operatia aia pe care n-am mai facut-o niciodata in intregime. El intai a zis “ai dreptate” si dupa aia mi-a zis “hai ca-l intrebam pe profesor, daca el zice ca e bine, instrumentezi tu”. Ala a zis da, si m-am trezit cu marele sef si 3 chirurgi juniori pe cap, la 16:05, dupa ce muncisem pana la 16:00 fara oprire (doar pauza de masa) la oftalmologie

Eram sigur ca dupa 8 ore de operatie, chirurgii nu vor avea rabdare.
Asa a si fost, la un moment dat seful clinicii (altfel om foarte civilizat) a tipat la mine. Dupa operatie si-a cerut scuze 1 data, apoi a doua zi in vestiar. Cand i-am zis ca eram sigur de la inceput ca o sa se enerveze cand va avea un incepator langa el dupa 10 ore de operatie, a ras si a zis ca data viitoare o sa tina minte sa se enerveze de la inceput.

Azi am facut aceeasi operatie de la inceput (alta pacienta, evident). Am fost mai bine pregatit, totul a mers bine. Dupa vreo 6 ore, i-am adus aminte ce a zis atunci in vestiar. A ras.

La final chiar faceam glume cu el, cand m-a intrebat ce parere am de sanul pe care l-a reconstruit, cum arata. Eu am fost onest, i-am zis ce credeam.

Am zis ca arata ca ochiul lui Horus, hieroglifa aia egipteana.

A ras. “Haha, I love you. When did you say you are going back to London? We can make it happen sooner for you, you know“. Ii place sa vorbeasca in engleza.

Dupa aia a zis ca da, mai e cate ceva de facut.A mai retusat un pic apoi a plecat, cerandu-si scuze ca azi nu a gasit motive sa se enerveze pe mine, cum mi-a promis. Dar ca va incerca data viitoare.

Dar sanul chiar arata ciudat in momentul ala. Asta era a doua reconstructie, mamelonul fusese distrus de radioterapie, varianta reconstruita in momentul ala era… neterminata.

In mod normal, pacientei i se face o abdominoplastie – se recolteaza o bucata mare din piele plus tesut adipos de pe abdomen, restul tesutul abdominal se trage in jos si se coase (cam cum scurtezi o haina prea lunga), cu lamboul preparat, pe o artera se face o anastomoza in zona pieptului si se conecteaza graftul, se curata o parte din pielea de pe graft si apoi se acopera cu ce mai ramasese din pielea sanului, cu mamelonul pastrat, pe cat posibil.
Azi… Pentru ca nu mai era mamelon, cu incizii si cusaturi arata fix a ochiul lui Horus fara sprancene.

 

As zice ca exista 2 tipuri de instrumentisti (sau scrub nurse sau asistenti medicali de bloc operator). Aia care “fac” o operatie foarte lunga si dupa aia se plang ca “mama, cat am muncit” si pleaca acasa surescitati si altii care fac o operatie si – daca totul merge bine – pleaca acasa obositi, dar multumiti ca si-au facut treaba.

Faptul ca in ultimele luni mi s-a permis sa instrumentez mai des si operatii mai complexe m-a ajutat surprinzator de mult sa trec peste niste luni octombrie si noiembrie foarte incarcate (cu foarte multe zile in care am functionat partial sau total cu numarul minim posibil de oameni – 6 sau 7 pentru 3 sali de operatie + un ambulatoriu).

Ce scoala de asistent medical sa aleg (din Bucuresti)?

Am primit un mesaj de la o vizitatoare a blogului. E un mesaj la care am mai raspuns de multe ori, in 6 ani de blog. Si aici, mai ales la postul “Cum devin Asistent Medical“, si pe facebook si prin e-mail.

O persoana trecuta de 30 de ani isi doreste sa faca ceva nou, s-a hotarat sa devina asistent medical si se intreaba ce scoala sa aleaga. In cazul asta, e vorba de cineva din Bucuresti, dar am primit intrebarea asta de la oameni din mai multe orase ale Romaniei:

“Am totusi o mica problema cu alegerea scolii postliceale, In bucuresti sunt multe si as vrea sa ma inscriu la o scoala serioasa, unde chiar sa invat.
Cea din fundeni e un pic cam departe, am vazut ca cei de la Carol Davila au sediul la Universitate si ar fi mai usor de ajuns cu metroul, dar nu gasesc recenzii pe nicaieri despre scoala. Avand in vedere ca ai terminat deja imi poti spune cateva desper scolile sanitare din Bucuresti, care erau mai bune pe vremea ta.”

Raspunsul meu simplu a ramas acelasi de 3 ani de zile:

Toate scolile sunt cam la fel, daca vrei sa inveti meseria asta va trebui sa gasesti o cale sa furi meserie la practica si sa retii un bagaj minim de cunostinte teoretice in cei 3 ani de scoala. Adica vei invata in ciuda scolii, nu cu ajutorul scolii.
Drept urmare, as alege scoala care e cea mai aproape de casa sau de locul de munca (daca se doreste pastrarea unui job part-time pe timpul scolii). Sau cea care ofera vreun avantaj care e important pentru persoana care face alegerea (taxa mai mica, sau posibilitatea unui schimb de experienta in alte tari, sau practica intr-un anume spital).

Ce sa alegi cand e aproape la fel peste tot?

In opinia mea, toate postlicealele din Bucuresti sunt in primul rand niste institutii interesate in primul rand sa incaseze taxele anuale de la elevii lor si mult mai putin sa ii si invete ceva. Si cred ca situatia e similara in restul tarii.

Am mers in practica prin multe spitale universitare bucurestene, in multe sectii. Am facut practica cu colegi de la alte postliceale, am facut practica cu colegi de la facultate. Am facut practica si voluntariat cu asistente medicale care au terminat Fundeni, Carol Davila, Vasile cel Mare, FEG. Am schimbat opinii, am lucrat impreuna.
Dupa ce am terminat scoala, am mai vorbit cu absolvente ale scolii mele (una dintre cele de mai sus) si ale celorlalte scoli. De regula ma intreaba ce sa faca pentru a pleca in Anglia (sau in alta tara).

Din nou, in opinia mea, scolile noastre postliceale sunt o oglinda perfecta a tarii noastre: declarativ, se fac multe, totul e perfect, exista vointa, exista putirinta.

Realitatea e ca ai putini profesori care sunt interesati sa te invete ceva, ca multi oameni merg la scolile astea doar pentru a obtine diploma de la final, ca se chiuleste in draci – 2 lucruri care distrug calitatea actului educational pentru toata lumea, ca la practica esti de multe ori tratat oribil, sau ca nu esti invatat mai nimic si apoi tot tu esti certat ca “de ce sprijini peretii” (fraza mea favorita). Si ca toata lumea care plateste taxa anuala TERMINA SCOALA. Indiferent cat de putin a dat pe la scoala, indiferent cat de putine lucruri stie, termina scoala si ia examenul si poate lucra ca asistent medical.

Si, desi am experienta directa doar cu scoala mea, nu pot sa cred ca situatia e diferita in celelalte scoli – dupa interactiunile antementionate.

Cu toate aceste puncte negative, cred ca si la noi se poate invata meserie, ca avem si personal bine-pregatit si ca la oricare postliceala poti (DACA VREI) sa acumulezi suficiente cunostinte incat sa fii un asistent medical incepator acceptabil pentru orice tara din lumea asta.

La naiba, nici n-as putea zice altceva, oricat de multe minusuri are sistemul asta, cu ce am invatat in timpul scolii (DAR nu neaparat la scoala, mult si individual) am lucrat bine-mersi in Anglia si lucrez acum in Elvetia.

 

Si ca sa completez raspunsul la intrebare: in ziua de azi exista recenzii pe facebook pe paginile scolilor postliceale (inclusiv la Carol Davila). Unele sunt oneste, altele nu sunt.

Recenziile tind sa fie ori de 1 stea, ori de 5 stele, ambele incorecte.

Tin minte cum o colega de-a mea, care injura scoala in toate felurile si era tot timpul nemultumita de educatia NEprimita la scoala, a lasat o recenzie de 5 stele cu un text “scoala foarte buna, unde inveti multe”. Avea nevoie de diploma repede, ca sa poata pleca din tara pe o perioada indelungata.

De ce m-am ferit eu sa imi spun vreodata numele intreg sau scoala pe care am absolvit-o?

SI pentru ca se invart bani destul de multi la postlicealele astea si pentru ca, in Romania, din critica nu se invata nimic – oamenii din spatele postlicealelor astea ar fi in primul rand interesati sa ma ameninte cu datul in judecata pentru calomnie, nu sa schimbe ceva in felul in care “educa” viitorii asistenti medicali.

Ca sa dau un exemplu de diferenta de educatie medicala: In Elvetia au examene de final de an in care scoala angajeaza actori ca sa spuna o mica poveste (simptome si istoric medical) – iar elevul trebuie sa le ia functiile vitale si sa incerce sa calmeze pacientul si sa il ajute cu niste informatii. In scoala pe care am absolvit-o aveam un “laborator de tehnici”, cu cateva manechine amarate – nu ni s-a permis nici macar 1 data in 3 ani sa intram in el, sa montam o branula intr-o mana imputita de cauciuc. NICI MACAR O DATA.

Inchei cu o mica anecdota povestita de diriginta mea din anul 3, o profesoara pe care o respect si care s-a straduit sa ne invete ceva. Anecdota pe care am mai mentionat-o atunci cand am scris o postare similara pe tema “Cine e de vina pentru proasta pregatire a asistentilor medicali incepatori din Romania?”

 

Acum cativa ani corecta diriginta mea, impreuna cu alte profesoare de nursing, lucrarile de la simularea de examen de final de scoala. Toate radeau de prostiile pe care le citeau, scrise de elevii scolii. A intrat directorul scolii pe acolo, le-a intrebat de ce rad si le-a zis ca “in locul dvs., eu nu as rade“.

Fiecare profesor de nursing are partea lui de vina in tampeniile pe care le debiteaza elevul sau. Dar scoala? Scoala care ii permite elevului sa ajunga in anul 3 fara sa-i pese ca elevul nu stie nimic… e neprihanita?

Atata avem, cu asta ne descurcam.

 

Cum a fost admiterea la Facultatea de Asistenti medicali din cadrul UMF “Carol Davila” in 2018

Subiectele din 2014, 2015, 2016, 2017. Subiectele din Cluj din 2015.

Pentru cei care vor sa vada cum a fost admiterea la Facultatea de Asistenti medicali din cadrul UMF “Carol Davila” in 2018, multumita unei cititoare a blogului meu le pun aici. Felicitari pentru rezultat si succes mai departe.

Apropo, mi s-a spus ca ar exista un grup de facebook cu studenti la FMAM “Carol Davila”, unde ar fi si o arhiva cu subiectele astea (si, poate, si rezolvarile?). Desigur, alternativa este cumpararea culegerilor de intrebari de la Facultate in sine.

Cum sa-ti dai seama ca meseria de asistent medical e pentru tine

Varianta updatata a lui de ce vrei sa devii asistent medical?

Pe scurt, eu nu cred ca exista un raspuns simplu, universal valabil si nu exista metode eficiente de-a ajunge la o concluzie clara, cu care sa fii impacat restul vietii.
Poti, in schimb, sa te intrebi pe tine insuti: ce valori umane sunt importante pentru tine (cum ar fi empatia, intrajutorarea, satisfactia lucrului bine-facut), ce iti place la viitoarea meserie, daca vei putea suporta diferitele dificultati inerente meseriei si daca te vezi facand-o peste 20 ani.

Si apoi vei descoperi ca ti-ai raspuns la intrebare. 🙂

 

Am primit un e-mail. E similar cu altele primite in ultimii 5 ani, de cand blogul meu a devenit vizibil pe google.

Pe scurt, e de la un om la o rascruce de drumuri, care s-a gandit ca reconversia profesionala e o solutie si a ales pentru asta meseria de asistent medical (din varii motive), dar nu e sigur ca e cea mai buna idee. Si cauta un raspuns de la cineva care pare ca are o idee despre meseria respectiva, sau cineva care a trecut printr-o situatie similara sau cineva care i-ar putea oferi orice fel de opinie “avizata”.

O sa trunchiez e-mailul un pic si o sa-i raspund aici, in ideea ca pot comprima niste idei intr-un raspuns cat de cat util mai multor oameni.

In primul si primul rand vreau sa subliniez faptul ca, in opinia mea, o decizie de tipul asta nu trebuie si nu poate fi luata doar pe baza unei discutii cu un strain.
Mai precis, e o decizie pe care fiecare trebuie s-o ia personal, in ideea ca el/ea va trai cu urmarile deciziei, nu altii.

Si ca, daca stateam sa ascult toti strainii inteligenti care 3 ani de zile mi-au zis ca “tu nu esti potrivit pentru meseria asta“, ma lasam de scoala de minim cateva zeci de ori.

Ma numesc X. Am ajuns pe site-ul tau oarecum intamplator, fiind in cautarea unor informatii referitoare la profesia de asistent medical.
Citind povestea reconversiei tale profesionale, m-am regasit si eu in motivele care au condus la aceasta alegere… ma gandesc serios sa ma orientez inspre asistenta medicala, mai ales ca este o profesie cu care poti sa gasesti de lucru si in tara, dar si in strainatate (sau mai ales in strainatate:)

Motivele mele pot fi valide si pentru altii, dar fiecare trebuie sa-si construiasca pe motive personale o validare a alegerii facute, altfel poate sa-si dea seama mult mai tarziu ca a facut o alegere gresita.
Altfel, da, in vestul Europei si in restul tarilor evoluate dpdv economic ale lumii este si va fi nevoie de asistenti medicali, cel putin pana cand robotii vor deveni o realitate de zi cu zi.

Tu cum ai procedat la momentul la care ai hotarat sa te reconvertesti profesional?

Am facut ce mi s-a parut logic la momentul ala. Am stat mult sa ma gandesc la ce meserie mi s-ar potrivi, am luat o decizie, apoi am incercat sa mi-o validez consultandu-ma cu oameni a caror opinie mi s-a parut ca poate fi avizata. Cateva rude si prieteni (5 oameni) care ma cunosteau si cunosteau si sistemul medical.

Am cautat informatii despre ce studii imi trebuie (am vazut ca nu sunt prea multe, asa a aparut blogul asta), un an de zile am fost cam nehotarat, asa am ratat sesiunea de admitere din 2011. Am cautat aceleasi informatii despre scoala in Germania, Austria si Anglia. E-mailuri trimise la niste scoli, citit sute de pagini in engleza si germana. Am ajuns la concluzia ca e clar prea scump in Anglia si prea dificil s-o fac in Austria sau Germania fara sa stiu pe nimeni pe acolo (nu ca stiam pe cineva in Anglia).

In 2012 am dat la scoala. Abia la finalul anului 1 m-am hotarat ca imi place meseria si mi-am stabilit niste locuri unde m-as vedea munci (chirurgie, sala de operatie, urgente, ati, cardiologie, gastroenterologie). Am facut voluntariat. Dupa ce am absolvit, am facut tot posibilul sa ma angajez unde vroiam eu sa lucrez, nu unde imi recomandau altii. N-am reusit perfect, dar am ajuns in sala de operatie dupa doar 4 luni pe sectie (pe care nu le regret).

Nu e o metoda perfecta, dar pentru mine a functionat.

Cum ti-ai validat ca asistenta medicala este profesia potrivita pt tine?

Foarte greu. Mai precis, mi-a luat destul de multa vreme. Sigur, dupa 1 an de scoala credeam ca imi place meseria, dar abia dupa ce am inceput sa muncesc (dupa absolvire) m-am convins ca fac ceva ce-mi place. Am si facut tot posibilul sa vad cum e munca pe mai multe sectii (si in timpul scolii, dar si ca angajat – in UK e usor sa lucrezi suplimentar in alte sectii ale aceluiasi spital).
Si, pentru a fi sincer, as incerca o reprofilare pe terapie intensiva daca vreodata ma voi plictisi de sala de operatie.
Pentru ca meseria de asistent medical nu e limitata la un singur lucru. Exista nenumarate specialitati unde poti lucra si face lucruri diferite si specializari (probabil mai clar delimitate in alte tari).

Ai avut ocazia sa faci voluntariat in vreun spital pt a testa mediul de lucru si modul in care functionezi in acest mediu? Cum anume ai procedat?

Da, dar am facut asta mai degraba pentru a-mi completa cunostintele si a ma ajuta sa ma decid daca-mi place sau nu meseria IN TIMPUL SCOLII (adica in vacantele scolare). Se poate face voluntariat si fara a fi la scoala, dar trebuie multa rabdare pentru a gasi pe cineva dispus sa te primeasca. Mergi la un asistent-sef de pe o sectie anume, te prezinti si spui ce vrei sa faci si de ce. Daca esti refuzat, mergi la urmatorul. Prima data am mers dupa ce un prieten m-a prezentat asistentei-sefe. A doua oara am mers pur si simplu la o asistenta-sefa dintr-un spital unde faceam practica.

Ma amuza cand primesc intrebarea asta de la cineva care imi scrie dupa ce a ajuns la mine pe blog – unde scrie ce am facut si nu. In meniul blogului, sus, e “Povestea mea“, unde am pus povestirile mele de la voluntariat.

Cum anume as putea sa ma edific mai bine in ceea ce priveste alegerea profesiei de asistent?

Nu stiu.

Serios vorbind, nu exista un raspuns magic.

Altceva decat sa faci voluntariat, sa vorbesti cu un asistent medical si sa vezi cum e meseria in opinia lui/ei si sa incepi scoala si sa vezi daca-ti place, nu ai ce altceva sa faci.
Nu e obligatoriu sa termini scoala. Daca nu iti place, te opresti si gata, in cel mai rau caz ai incercat ceva.

Unde anume sa fac aceste studii: in tara sau in strainatate? Pt strainatate ma gandisem la UK. Am aflat insa ca desi pana anul trecut studiile de asistenta medicala erau subventionate de stat, acum se platesc. Nu cunosc insa despre ce suma este vorba si daca se pot face reduceri sau se pot obtine burse sau alte forme de ajutor financiar ca student strain.

In Romania exista postliceale – unde taxa e mai mica si nu se invata prea mult (cu variatii – unde sunt oameni care-si fac treaba bine, se va invata ceva) – si universitati – unde taxa e mai mare, se pune mai mare accent pe teorie (NU neaparat pe invatat) si pe prezenta -. Fiecare sistem are avantaje si dezavantaje. Diploma de licenta e utila pentru cineva care se gandeste sa emigreze in SUA/Australia/Noua Zeelanda, in Europa de Vest e suficienta si certificatul de postliceala.

In UK costurile studiilor sunt separate in functie de tara. In Anglia un an de universitate poate costa PANA LA 9250 lire/an, in Irlanda de Nord pana la 4160 lire/an, in Scotia pana la 1820 lire/an si in Tara Galilor pana la 9000 lire/an.
Pana la inseamna ca majoritatea universitatilor fix maximul il cer anual. Sunt foarte multe universitati in UK, o lista e aici. Studiile de licenta dureaza doar 3 ani in UK.
In Anglia exista o institutie a statului (UCAS) care ofera imprumuturi (chiar si romanilor), care trebuie returnate in anumite conditii (se returneaza un procent din venitul anual care depaseste o anumita suma). Informatii aici si aici.
Pentru un imprumut-suplimentar, pentru a acoperi costurile vietii, trebuie sa fi locuit in Anglia cel putin 5 ani.

Ti se pare realista varianta de a studia acolo si a lucra in paralel pt a-mi achita studiile? Sau,ar exista exista posibilitatea de a face initial un voluntariat in vreun spital? Care ti se par diferentele cele mai mari intre sistemul medical din Romania si cel din UK? Cum se procedeaza acolo cu specializarile? Cum anume este construit curriculum de studiu?

In UK te poti angaja part-time ca Healthcare Assistant in spitale/azile (sau orice altceva), dar ar insemna un efort considerabil, deoarece costurile vietii sunt mari si nu e usor sa inveti 4-5 zile pe saptamana si sa gasesti si timp sa lucrezi suficient de mult incat sa castigi suficient pentru a te intretine. E dificil, dar nu imposibil.

In Romania e putin mai usor de facut asta (job+scoala) ca in strainatate, dar tot e ceva dificil.

Diferentele sunt multe. Se pune foarte mare pret pe responsabilitatea fiecaruia pentru munca sa. Exista proceduri si politici interne si recomandari si certificari cu care trebuie sa te familiarizezi inainte de-a munci eficient. Nu e dificil – doar ca sistemul e ceva mai rigid ca in Romania LA INCEPUT. Apoi devine mult mai simplu (in opinia mea). Dar la ei e foarte multa hartogaraie.

Specializarile se obtin printr-o combinatie de cursuri suplimentare (platite de spitalul angajator, de regula) si experienta stransa muncind. DUPA ABSOLVIRE.

Scoala in sine e similara cu cea din Romania. Ai teorie si practica. Spre deosebire de Romania, cand faci practica, orele sunt contorizate foarte strict si, ca student, esti oarecum fortat sa muncesti cot-la-cot cu restul lumii. Asta nu inseamna ca studentii lor sunt mai bine pregatiti ca ai nostri, fiecare invata cat si ce poate. Dar mi se pare mai inteligent sistemul lor pentru cei care chiar vor sa invete ceva.

Are sens sa ma stradui sa rezist 3 ani in Romania, daca mai apoi as intentiona sa plec din nou?

Nu stiu.

Ce inseamna “are sens” pentru mine nu inseamna acelasi lucru pentru altcineva.

As zice ca cel mai important aspect este cel financiar – unde ti-e mai usor sa muncesti si sa inveti simultan… Apoi ar mai fi aspecte personale (prieteni, familie, casa etc.)
Eu am putut, altii au putut.

Altii probabil n-ar putea.

Tu ai experienta atat in sistemul din Romania, cat si in cel din strainatate. Care dintre scenariile expuse mai sus ti se pare mai realist si mai de perspectiva? Tu cum ai proceda?

Precum am zis, depinde de posibilitatile financiare ale fiecaruia si de ce leaga (sau nu) pe fiecare de tara.

Eu am facut scoala in tara si am plecat imediat dupa.

Ma ierti ca te solicit cu parcurgerea unui mesaj atat de lung. Sunt insa presata de timp in luarea unor hotarari, intrucat am deja cateva luni de cand stau pe tusa.

Cred ca cel mai important sfat pe care-l pot oferi (pe principiul “fa ce zice popa, nu ce face popa“) este sa te fortezi sa nu dai valoare “presiunii timpului”.

In marea schema a vietii, atata timp cat cineva tine la tine, ramai sanatos si nu mori de foame, orice lucru incercat nu este decat un pas inainte, nu e un capat de lume daca esuezi sau iti ia mai mult timp sa faci ceva.

Succes.

 

Copyright imagine: Pellini

Lipsa de respect

Am mai scris pe tema asta (sau aici) atunci cand eram doar un amarat de elev de postliceala in practica/voluntariat prin spitale.

Mi se pare foarte trist ca de obiceiurile astea nu ne debarasam si ca 5 ani nu au schimbat nimic.

M-am intors in tara pentru 11 zile.
Intoarcerea in tara e intotdeauna o experienta in sine. Pe langa faptul ca treci de la o organizare a lucrurilor (in general) la o stare de dezorganizare aranjata, te intalnesti tot timpul cu lucruri pe care le regreti si cu lucruri pe care sperai sa nu le mai vezi vreodata.

Faci cum faci si ajungi de multe ori sa fii contra-timp, ai prea multe locuri unde trebuie sa mergi, lucruri de rezolvat, oameni de vazut.

Eniuei, unul dintre lucrurile pe care vroiam sa le fac a fost sa imi iau niste sange pentru niste analize. Imi trebuie pentru a lucra ca agency nurse aici si pe bune de vad vreun motiv sa platesc 140 lire pe 2 analize in UK, analize care ma costa 60 lei in Romania (chiar 55 cu card de fidelitate 🙂 ).
Ma rog, analizele din Romania nu prea sunt recunoscute in Anglia, dar am un plan. Trecem peste.

Am ales o clinica privata mai mare, care ofera rezultatele si on-line si care era si oarecum aproape de casa. Unde imi faceam eu analizele inainte de-a emigra.
Am aflat ca s-au schimbat lucrurile, nu se mai recolta sange la clinica cea mai apropiata, dar puteam sa merg la un alt laborator al lor, situat intr-un spital care nici el nu era foarte departe de mine.

Pentru ca asa e sistemul in Romania, e un laborator privat care functioneaza intr-un spital de stat. Din ce am inteles, majoritatea clientilor laboratorului vin tot din spital, de la etajele superioare – pentru ca aici se fac majoritatea analizelor spitalului. Iar pentru cele care nu sunt decontate “de casa” trebuie sa plateasca pacientii.

Evident ca nu era nici o placuta care sa te ghideze catre laborator, a trebuit sa intreb un vanzator de la unul din chioscurile din spital. Cu tot sfatul lui, am ajuns intr-o casa a scarii prost luminata, cu niste echipamente medicale dezafectate zacand pe acolo. Noroc cu o asistenta care cobora cu niste analize, pe care am intrebat-o daca sunt unde trebuie si care m-a ghidat s-o iau la dreapta, pe alt coridor prost luminat.

Cam pe aici deja eram deranjat de alegerea mea, de ce naiba nu am mers eu la Synevo sau la alta clinica privata care era mai departe de mine? Comoditatea asta…

Pana la urma a trebuit sa stau la coada dupa 2 asistente din spital, care venisera sa lase niste sange/urina la analize.

Am avut o senzatie ciudata, asta e ceea ce faceam eu in timpul scolii (si uram fiecare secunda din drumurile astea la laborator).

La laboratorul spitalului meu ajung doar daca nu am chef sa astept dupa un porter: am vreun frozen section de dus la histopatologie de urgenta sau am sange de ridicat pentru vreun pacient (tot de urgenta).
Aici ar fi trebuit sa fac asta zilnic. Ha!

M-am amuzat in sinea mea de faptul ca ambele asistente aveau ceas, bratari, inele si lantisoare si duceau mostrele in cosuletele alea de plastic omniprezente in Romania. Doua chestii care nu prea-s permise in tara mea adoptiva.

Altceva, de data asta chiar deranjant, a fost faptul ca asistentele trebuiau sa vina cu plata pentru fiecare analiza in parte. Nu stiu altii ce cred, dar intr-un sistem medical cu atatea probleme ca cel de la noi, mi se pare extrem de deranjant sa pui o asistenta medicala sa se ocupe de plata unor analize.
Inteleg ca simbioza asta public-privat e inevitabila (oare?), dar trebuie sa existe alta solutie pentru a face ca banii aia sa nu trebuiasca sa treaca pe la asistentele medicale ci sa mearga direct de la pacient la laborator.
Eu unul, cand m-am facut asistent, am facut-o ca sa am grija de pacienti, nu sa ii pun sa-mi dea bani mie ca sa platesc eu niste analize. De plati ar trebui sa se ocupe o casierie, nu angajatii unei sectii medicale.

Oricum, ce mi s-a parut chiar enervant (de aici si titlul postarii) a fost felul in care doamnele de la laborator au vorbit cu cele 2 asistente.

La una au tipat pentru ca a lasat niste mostre, a plecat, apoi s-a intors peste 5 minute (pe ceas) cu altele.
“Nu se face asa ceva, e inacceptabil, nu ti le primesc, cum adica sa imi aduci astea in 2 transe?”
Fraticule, zici ca i-a aruncat cu sange infectat in ochi, nu ca i-a adus niste mostre pentru catalogare inainte de prelucrare…

La ailalta s-a rastit tanti de la casa/calculator/registratura (le facea pe toate la singurul calculator care functiona) pentru ca i-a adus asa multe. Apoi i-a vorbit urat cand i s-a spus ca “mai am cateva sa va aduc”.

Doua asistente medicale care doar au adus niste mostre la laborator – iar pentru asta au avut parte de tipete si cuvinte urate si nervi. Sigur, o sa para o prostie pentru multi asta, dar chiar m-am dezobisnuit cu asa ceva.
In cazurile in care nu mi-a convenit cum mi-a vorbit cineva in spitalul meu (si am facut plangere), de fiecare data am folosit o fraza “if I wanted people to yell at me in a hospital, I would have stayed in Romania“. Nu stiu de ce, dar speram ca nu mai e chiar asa…

Dupa ce am stat la coada asta pentru vreo 10-15 minute, mi-a venit si mie randul.

Mama, zici ca era alta persoana tanti de la calculator (o femeie la 50-55 ani). Mi-a zambit mieros, mi-a vorbit cu “dumneavoastra” (nu cu “ce vrei” si “ce vii cu astea aici” cum a vorbit cu colegele mele de meserie). I-am zis ce teste vreau si i-am dat o scuza partial adevarata, pentru ca n-aveam chef sa-i explic unde lucrez si pentru ce-mi trebuie. “Imi trebuie pentru ca am avut o intepatura cu un instrument medical dintr-un pacient si vreau sa fiu linistit”.
Am avut intr-adevar needlestick injuries in UK, dar m-au testat si testat si pacientii (deci era partial adevarat) – mie imi trebuie analizele pentru ca am nevoie de o varianta a lor din ultimele 3 luni pentru agency nursing, dar explica-i asta lui tanti “ce vrei“.

Vai, dar cand i-am spus de ce imi trebuie analizele, tanti a tras concluzia c-as fi doctor. “Vai, dar se poate, domnu’ doctor, cum s-a intamplat? Asteptati doar o secunda si va tiparesc asta si platim si gata, va rezolva coleguta mea acolo”. Dupa ce am platit analizele s-a si ridicat de pe scaun sa-mi arate unde sa merg sa mi se recolteze sangele.

Acolo era cealalalta colega a ei, care se rastise la prima asistenta medicala. Mie mi-a vorbit doar cu dumneavoastra, s-a aratat si empatica pentru mine cand a vazut ce analize-mi fac. Ma auzise mai devreme cand spuneam de ce-mi trebuie analizele, si ea m-a luat cu “vai, dom’ doctor, dar sa fiti atent pe viitor“.
N-a folosit manusi si nu s-a spalat pe maini, dar deja vroiam prea multe, nu?

De ce naiba mi-au vorbit mie asa mieros si cu asistentele asa urat? In conditiile in care ambele asistente au fost cat se poate de calme, nu au vorbit urat si nu au facut decat sa aduca niste sange/urina pentru teste…

De ce nu poti fi calm si politicos cu toata lumea (in masura in care o poti face cel putin pentru o persoana)?

Nu uita de ce ai ales meseria asta

Saptamana asta termina postlicealele o noua promotie de asistenti medicali din Romania. Ma uitam la postarile mele de acum 2 ani, dupa ce dadeam ultimul examen si asteptam rezultatul…

Un procent insemnat dintre asistentii medicali ori parasesc meseria, ori schimba locul de munca (si in Romania si in alte tari) in primii 2 ani dupa ce termina scoala.
Ne luptam cu responsabilitatile ingrijirii pacientilor, cu munca prea multa, cu salariile proaste, cu costurile vietii, cu unii colegi mai in varsta care ne trateaza prost, cu lipsa de respect fata de meseria noastra si cate si mai cate. Unii renunta, multi continua.

Imi aduc aminte de mine, cel de acum 2 ani. Terminasem 3 ani de scoala. 3 ani dificili, in care am jonglat cu viata personala, un job si scoala, plus voluntariat in micile vacante.
Tot ce imi trecea prin cap atunci e ca nu putea fi meseria in sine mai dificila decat anii aia 3, nu?

Sigur, multe dintre problemele mele vin din cauza deciziilor luate de mine (independent de nursing) si a faptului ca mi-am stabilit un obiectiv ceva mai dificil de rezolvat (care are legatura cu nursingul).

Oricat de multe ai face in scoala, oricat de mult te-ai implica, responsabilitatea pentru actiunile tale e limitata. Esti limitat si in ce actiuni poti face. Cunostintele iti sunt limitate.
Nimic nu mai e la fel odata ce primesti “pacientii tai” pe mana.

Nu e deloc simplu sa stii ca ai grija personal de 5-10-12 (sau mai multi) oameni, ca ar trebui sa faci tot ce-ti sta in puteri sa ii tii in viata sau sa-i faci mai sanatosi decat la inceputul zilei. Sa vezi ca faci tot ce poti, dar pacientul tot va muri. Sa trebuiasca sa faci constant cateva lucruri concomitent. Sa incepi ceva, sa vina cineva sa te intrebe ceva, altceva sa se intample in acelasi timp, sa tii cont de ce colegi ai si sa stii pe cine te poti baza pentru niste ajutor si pe cine nu, sa ai de multe ori senzatia ca esti in lupta constanta cu timpul. Sa trebuiasca sa administrezi cateodata un numar impresionant de medicament, care poate ca stii ce fac fiecare, stii ceva interactiuni si efecte adverse, dar care, intr-un final, speri ca nu au fost prescrise gresit. Sa depinzi de munca atator oameni. Sa trebuiasca sa gasesti constant solutii pentru a respecta pacientul, regulile, colegii, logica in acelasi timp – desi de multe ori se bat cap in cap unele cu altele.

Nu e deloc usor sa recunosti cand ai gresit. Pentru ca greseala ta poate oricand avea efecte foarte grave asupra unei alte fiinte umane.

De multe ori trebuie sa negociezi cu pacientul ca sa faca ceea ce i-ar fi in binele propriu. De multe ori trebuie sa fii avocatul pacientului in fata altora (fie familia lui, fie doctorii, fie colegii tai).

De multe ori te observi ingrijindu-te ca pacientii sa fie hraniti corect, sa mearga la toaleta, sa aiba suficienta odihna, sa faca anumite lucruri doar intr-un mod cat mai sanatos pentru ei. Dar de tine cine are grija? Cum te mentii sanatos daca stai in picioare si alergi de colo-colo 10-13 ore pe zi (sau pe noapte)?

De multe ori vei sta sa iti asculti pacientii si sa afli fel de fel de lucruri care pentru ei au o anumita valoare si le vei oferi suport intr-un moment dificil al vietii lor. Dar cine iti va oferi acest suport tie, in acest timp?

 
Ce te face sa continui sa faci meseria asta? Pot sa garantez ca nu salariul, cel putin nu pentru cei care supravietuiesc primilor ani, “formatori”.

Am 2 mici exemple:

• Duminica am lucrat o tura suplimentara.

Nu o sa ma ascund, am facut-o pentru bani.
In sala de operatie, DACA nu schimbi specialitatea in care lucrezi in mod regulat, DACA nu faci operatii noi, de la un punct incolo nu prea mai inveti lucruri noi. Deci n-o mai faci pentru “experienta“.

Eniuei, pe la 10 m-au chemat la receptie, sa imi ajut colegele de la traumatologie sa verifice un pacient adus de pe sectie pentru o operatie de incizie+drenaj a unei rani infectate pe un picior. Era un roman care nu vorbea deloc engleza. Il adusesera la teatre cu o discutie purtata prin translator doar pentru consimtamant (discutie din care n-a inteles mare lucru), urmata de o vizita a anestezistului cu care s-a inteles si mai putin, cu tot serviciul lor de traducere telefonica.
I-am pus intrebarile noastre standard, dar am incercat si sa-l calmez, sa aflu un pic in plus despre el, pentru a-i castiga increderea, am ajutat anestezistul sa-i ia un interviu preop real (in care pacientul chiar intelegea ce e intrebat si de ce), i-am spus ca vom mai vorbi dupa operatie.
Pentru ca e vorba de un sofer de tir, care n-are pe nimeni in Anglia, care nu sta niciodata in tara asta decat ca sa innopteze, care n-avea pe absolut nimeni la care sa apeleze si care nu intelegea nici macar un cuvant in engleza, am trecut pe la el in fiecare zi de atunci. In ziua mea libera, am convins-o pe o colega romanca din spital (fosta mea colega de banca in postliceala) sa treaca pe la el sa vada daca e ok.
I-am dat si numarul de telefon, ceea ce a insemnat ca m-a sunat de cateva ori sa mi se planga de una-alta. Apoi si fata dansului m-a sunat ca sa afle ce stiu despre diagnostic, operatii (a fost reoperat azi) si ce prognostic are. Apoi m-am trezit ca-mi cere sa explic diagnosticul si problemele sale inclusiv patronului sau (telefonic).
Pe langa faptul ca am avut o saptamana ocupata la munca, mai am si alte griji in momentul de fata. Cu toate acestea, mi-am gasit 20-40 minute zilnic pentru el.

Toate astea pentru un necunoscut, care nici nu pot sa zic ca era neaparat “pacientul meu“. Eu lucrez la ORL/Maxilo-faciala/Vasculara, am la fel de mari tangente cu Traumatologia ca 2 angajati ai 2 firme diferite care impart acelasi sediu. Chirurgi diferiti, sali de operatie diferite, colective de asitente medicale diferite, operatii diferite – pana si sectii chirurgicale unde sunt internati pacientii postop diferite.

Toate astea ca sa pot sa zic ca plec impacat acasa, am facut ceva bine.

• La finalul turei azi, dupa ce am stat 40 minute cu romanul nostru, la iesirea din spital de la Urgente m-am trezit oprit de o tanti pe la 50 ani.

“Christian? (asa imi pronunta localnicii numele) Yeah, it is you. D’you remember me?”

Dupa cateva minute de discutie, mi-am adus aminte de cine era vorba. O tanti despre care am povestit pe pagina de facebook atunci. Am avut grija de ea 1 saptamana la rand si ma tot lauda si zicea ca o sa scrie o scrisoare spitalului ca sa spuna ce bine imi fac eu meseria. Nu de asta o tin minte, ci pentru ca avea un numar impresionant de analgezice prescrise zilnic si pentru faptul ca a fugit din spitalul nostru si s-a internat in alt spital – pentru ca spunea ca doctorii nostri nu vroiau sa ii trateze problemele de sanatate. Aparent, a ajuns sa fie internata 6 luni in celalalt spital si a fost diagnosticata cu ceva, operata, apoi i-a fost montata o sonda PEG (Gastrostomie Percutana Endoscopica).
A scazut numarul de analgezice pe care le lua, a pierdut ceva greutate, arata mai sanatoasa decat o tineam minte. Ajunsese la urgente la noi pentru ca avea niste probleme cu PEG-ul.

A stat 2 minute sa-mi tot spuna ca tine minte ce treaba buna am facut ca asistent medical acum 16 (!) luni si sa ma tot laude in fata familiei ei (avea 2 fete si-un baiat cu ea). Am inceput sa rad cand si baiatul a zis grabit ca ma tine minte, si mi-am adus aminte ca si anul trecut mi s-a parut grabit si nu intelegeam de ce (are pe la 15-17 ani).

O pacienta ca multe alte paciente, de care am avut grija cu foarte multa vreme in urma, care a fost prin spitale jumatate de an anul trecut, si-a adus aminte de mine si a insistat sa-mi multumeasca pentru munca mea de atunci.

Am avut o zi incarcata, dupa mai multe zile incarcate. Am plecat de la munca obosit, dar cu zambetul pe buze si cu o amintire placuta, pe care cu siguranta o s-o tin minte.

 

Daca ai terminat scoala saptamana asta si mi-ai devenit oficial coleg sau colega, te felicit, iti urez succes in noua ta meserie si iti doresc sa nu uiti niciodata de ce ai ales meseria asta!

O conversatie cu mine, cel de acum 5 ani

 

Din intamplare, am verificat zilele astea certificatul de finalitate a examenului de limba germana de la Institutul Goethe din Bucuresti. S-au implinit fix 5 ani de cand am dat examenul respectiv.

Intr-o succesiune rapida, in 2 saptamani toride de vara de Bucuresti, acum 5 ani, am dat examenul asta (si eram oarecum convins ca l-am luat), am dat gluma de examen pentru postliceala de asistenti medicali (l-am luat si am platit taxa pentru anul 1 in avans, pornind pe un nou drum profesional) si am aflat ca tatal meu a fost diagnosticat cu cancer pancreatic. In acelasi timp, viitoarea mea sotie (ne-am casatorit anul urmator) a dat examenul de admitere la a doua ei facultate, punand-o pe drumul care ne-a tinut la distanta (eu in Londra, ea-n Bucuresti) pentru 17 luni din acesti 5 ani.

A fost o vara-salt in necunoscut. In capul meu se invarteau constant o sumedenie de intrebari:
Oare tata va supravietui? Oare cat timp mai are de trait?
Dar oare o sa-mi placa sa fac meseria asta?
Oare vor fi 3 ani pierduti in zadar? Am mai pierdut 4 ani intr-o facultate.
Oare ce va face sotia mea dupa ce eu voi termina scoala? Va dori sa ramana in tara atunci?
Dar are sens sa invat o meserie care este si va fi foarte prost recompensata salarial in Romania?
Eu vreau sa invat meseria asta pentru a pleca din tara. Dar oare n-as putea sa lucrez si in Romania?
E o meserie cu destul de multe pericole si multe potentiale momente in care sa gresesti. Cum voi reactiona daca voi face o greseala grava?
Dar peste 3 ani o sa am peste 30 ani. E mult mai dificil sa renunti la orice cu cat timpul trece si te obisnuiesti cu situatia. E usor sa vorbesti despre emigrare, e mai greu sa si faci pasul atunci cand nu mai ai 20 de ani. Ce voi face?
Ok, plecat-plecat, tu vrei Elvetia, dar daca nu Elvetia (stii foarte bine cat de dificil e sa primesti dreptul de munca acolo), atunci unde? Si de ce? Si cat timp?
Nu in ultimul rand, nu ai fost nici macar in prima tinerete tacut atunci cand o persoana abuza de autoritate in fata ta. Ce o sa faci la scoala/spital din postura de elev/invatacel? O sa inghiti orice sau o sa rabufnesti din cand in cand?

Hihi, daca as fi avut cu adevarat raspunsurile la intrebarile astea… cu siguranta mi-ar fi fost si mai greu sa iau o decizie atunci. Poate mi-a luat prea mult timp sa ajung la concluzia asta, dar cred ca e inutil sa te tii cu incapatanare de un plan anume. Este foarte bine sa ai o idee generala in cap “vreau sa fac asta, asta si asta”, dar viata are tendinta de-a-ti pune obstacole in cale si de-a te face sa iei drumuri ocolitoare, chiar daca tu vrei altceva.

Si, intr-adevar, cu cat iti pui mai multe intrebari, cu atat vei avea mai multe posibile probleme.

Daca iti pierzi prea mult timp cu frica de drobul de sare care va cadea de pe soba… problema reala esti mai degraba tu, nu pericolul teoretic.

Cu cat regreti mai mult faptul ca ceva nu se intampla cand si cum vrei tu, cu atat mai mult vei fi inutil nemultumit. Stiu, suna a truism, si, pentru a fi onest, oricum este ceva usor de spus, dar greu de pus in practica. Mai ales cand esti incapatanat.

Problema e ca, pana la un anumit punct, e bine sa fii incapatanat. E bine sa ai un masterplan in cap “vreau sa reusesc asta, pentru ca…”. Dar conteaza foarte mult cum reactionezi atunci cand vezi ca nu reusesti ceva. Cand planurile nu se indeplinesc cum vrei tu, cand totul pare incredibil de greu si de frustrant, cel mai bine e sa-ti concentrezi incapatanarea pe un singur lucru: “stiu ce vreau si stiu ca se va intampla, mai devreme sau mai tarziu, restul sunt doar cai mai drepte sau mai intortocheate pentru a ajunge acolo”.

Stiu, totul suna a bullshit motivational. Si, ca orice prostie motivationala, e foarte usor de debitat, foarte greu de pus in practica.

Ce pot sa zic despre intrebarile de acum 5 ani? Cam toate s-au dovedit a fi niste temeri inutile. Sigur, e bine sa ai o frica respectuoasa de necunoscut, dar necunoscutul tot se va petrece, indiferent de ce temeri ai sau nu.

Tata. Asa cum presupuneai, diagnosticul tatalui tau a fost nefast. Totul s-a terminat trist. A fost o experienta care te-a intarit. Si te-a ajutat sa intelegi anumite lucruri despre boala: de multe ori medicina nu poate oferi decat o ameliorare a problemelor si poate incerca sa faca un final asteptat mai lin. Asa e viata. Si asta te va ajuta sa relationezi un pic mai usor cu alti bolnavi atunci cand vei fi in situatia de-a avea grija de ei.

Meseria-mi place. Nu stiu ce voi crede peste 10 sau 20 de ani. Dar ce stiu acum e ca nu as putea face meseria asta daca nu mi-ar placea. Acest simtamant e greu de descris si dificil de replicat. In esenta, e o combinatie intre satisfactia pe care ti-o da un lucru bine-facut si senzatia ca ceea ce faci tu a ajutat un alt om astazi. Desigur, altii gasesc satisfactii in altceva. Problemele si nemultumirile se aduna si cateodata umbresc placerea. Dar, intr-un final, nu vei putea continua fara a fi multumit de ceea ce faci.

Timp pierdut. 3 ani de scoala, 5 ani de cand ai luat decizia asta, varsta de 33 ani. Timpul trece surprinzator de repede. Singurele momente in care timpul incetineste sunt atunci cand nu-faci-nimi-si-nici-nu-te-relaxezi si atunci cand trebuie sa adormi si ai prea multe ganduri in cap 🙂 Timpul tinde si sa repare orice, pe masura ce se scurge, tinzi sa uiti si sa ignori orice s-a intamplat. Si mai degraba regreti faptul ca nu ai luat o decizie mai demult, decat sa regreti faptul ca ai luat o decizie acum x ani. Oricum, daca-ti place ceea ce faci, atata timp cat ceva extrem de neplacut nu se intampla, nu vei regreta niciodata trecerea timpului.

Sotia. Aici nu exista un raspuns simplu. 2 oameni aleg sa imparta bucurii si nefericiri, visuri si neimpliniri. Ce te faci cand unul isi doreste ceva si celalalt isi doreste altceva? Gasesti o cale de compromis. Mai devreme sau mai tarziu, se gaseste o solutie. Vag, nu? 🙂

Desigur, banii nu sunt cel mai important lucru atunci cand faci o meserie, mai ales una mai speciala, cum e cea in care ingrijesti oameni bolnavi. Dar nu strica sa stii ca esti recompensat pentru munca ta. Chit ca in Romania meseria este inca platita prost, situatia se va schimba odata si-odata si-acolo. Pana atunci, oriunde te duci in lumea vestica, nu vei trai prost ca asistent medical. Nu te astepta la bogatii nemasurate, dar nu vei avea lipsuri. Atata timp cat muncesti.

Munca in Romania. Din pacate, aici nu am un raspuns placut. Desi respect munca depusa de nenumarati oameni pe care i-am intalnit in spitale la practica, desi am incercat sa fac orice fara prejudecati, cei 3 ani de scoala pe mine m-au convins ca nu are nici un sens sa muncesc in Romania. Faptul ca am inceput lucrul imediat dupa scoala direct in strainatate mi-a intarit aceasta convingere. Pur si simplu nu as putea sa ma intorc la conditiile din Romania, la lipsa de respect din Romania si la salariile din Romania. Dar asta e problema mea personala. Asta nu inseamna ca nu inteleg de ce mai lucreaza lumea in Romania si am tot respectul pentru cei multi care fac asta cu placere si demnitate in tara lor, pentru compatriotii lor.

Greseli. E cel mai usor sa zici “nu mi se va intampla mie” pana ti se intampla si tie. Apoi… daca esti impacat cu faptul ca ai facut tot ce ti-a stat in putinta, vei trece mai departe si vei invata din asta. Totul este sa treci peste primul moment rusinos, cand tot ce-ti trece prin cap va fi “trebuie sa ascund asta cumva“. Desigur, trebuie sa ai noroc si sa nu faci ceva extrem de grav. Atata timp cat nu o faci voit, tot o sa poti trai cu tine.

Emigrare. E un pas surprinzator de dificil cand ai ceva in tara. Cand nu ai nimic, oricat de batran ai fi, daca te convingi ca vrei si poti, o vei face. Dupa aia, acomodarea e mult mai usoara daca te concentrezi pe ceva. Eu m-am concentrat pe noua meserie, pe invatatul a numeroase lucruri, pe muncit overtime samd. Ramane putin timp ca sa te deranjeze statutul tau de imigrant. Oricum, cu siguranta e mai greu s-o faci cand esti mai in varsta. O s-o faci, o sa te descurci, o sa-ti dea incredere in sine. Si certitudinea ca, orice s-ar intampla, poti s-o iei de la capat in alta parte.

Elvetia. Vezi toate explicatiile de mai sus. Nu s-a intamplat cand si cum am vrut eu. Am avut o dezamagire crunta la un interviu pentru care a trebuit sa strabat jumatate din Europa. Dar recunoasterea studiilor am obtinut-o usor, stiu ca mai devreme sau mai tarziu voi ajunge acolo. Intre timp, strang experienta (si niste bani) in Anglia.

Rabufniri in fata unor nedreptati. Capul plecat sabia nu-l taie. Niciodata nu mi-a placut zicatoarea asta, niciodata n-am trait asa. Si a fost dificil. Am acceptat multe nedreptati, dar din cand in cand am avut si rabufniri. La scoala, la practica. La spital. Tot ce pot sa spun e ca fiecare incident a parut extrem de frustrant imediat dupa ce s-a intamplat. Apoi, dupa ce l-am povestit (si m-am descarcat), l-am uitat aproape imediat. Sunt o gramada de lucruri neplacute in viata de asistent medical. Daca te lasi consumat de fiecare, curand nu mai ramane nimic din tine. Ce pot sa garantez e ca ajuta foarte mult sa povestesti si altora despre ele – asa pur si simplu iti versi amarul si apoi esti ca nou.

 

Pe scurt, ce pot sa spun este ca nu stiam ce o sa se intample in viitor acum 5 ani. Intre timp, am avut destul de multe impliniri (si esecuri – dar mai putine). Dar am ajuns sa lucrez in sala de operatii si sa fac si vad o gramada de lucruri care mi se par fascinante. Si asta compenseaza pentru orice temeri aveam de necunoscut acum 5 ani si pentru orice frustrari m-au incercat in acest timp.

 

Cine stie ce voi zice peste alti 5 ani?

 

 

 

 

Cum a fost admiterea la Facultatea de Asistenti medicali din cadrul UMF “Carol Davila” in 2017

Subiectele din 2014, 2015, 2016. Subiectele din Cluj din 2015.

Multumita unei alte persoane careia i-au fost de folos subiectele din anii trecuti, am la dispozitie 1 subiect de anul acesta, plus grila de rezolvari. 1 singur raspuns corect. Ultima nota de admitere a fost 5,50 (44 raspunsuri corecte din 80).

Multumesc D., felicitari pentru ca ai fost admisa si succes in viitoarea ta meserie.

Cronica unei greseli periculoase

Acum 3 saptamani, la mine la teatre s-a petrecut un “never incident“. “Never incident” este genul de eroare medicala pentru care exista proceduri clare de verificare, care ar trebui sa elimine posibilitatea ca asta sa se intample vreodata. Aici intra operatia pe pacient gresit, operatia in partea gresita a pacientului (mana stanga in loc de mana dreapta), implantarea de proteza gresita, uitarea unui instrument, ac sau fasa in pacient, moartea unui pacient diabetic cu glicemie prost tinuta sub control, administrarea unui medicament gresit/pe cale gresita/unui pacient gresit, administrarea unui medicament gresit unui pacient alergic (gen Augmentin la un alergic la Penicilina), administrarea de componente sanguine incorecte dpdv al compatibilitatii ABO/Rh si altele (sunt 25 la ultima numaratoare).

In cazul de atunci, o HCA a ridicat un pacient gresit din holding bay, l-a dus in camera de anestezie a unui teatru, unde anestezistul i-a zis unei asistente sa i se administreze un supozitor pacientului (ceea ce aceasta a si facut, fara verificarea identitatii pacientului). Apoi pacientul a fost anesteziat (fara verificarea identitatii sau a formularului de consimtamant). Abia in sala de operatie s-au prins de problema, in momentul citirii partii a doua a WHO Safe Surgery Checklist.

Zilele trecute l-am auzit pe anestezist comentand in vestiar incidentul de-atunci: “my heart sank then in the operating theatre. I couldn’t stop thinking that somebody will take my pension away, after working 30 years and being a few months away from retiring. My heart almost stopped”.

 

Ce mi-a trecut mie prin cap acum cateva zile, in momentul in care mi-am dat seama ca e foarte posibil sa-i fi dat chirurgului o bucata de burete de sters microinstrumentele in loc de un burete din gelatina hemostatica, bucata care a ramas in pacient iar incizia a fost inchisa?
Ca am facut rau unui pacient. Si ca va trebui sa i se faca o operatie noua. Si ca poate muri in aceasta noua operatie. Si ca orice i s-ar intampla ulterior poate fi din cauza greselii mele, oricat de mica ar parea.

Am fost scrub nurse in cel de-al doilea teatru de ORL al spitalului pentru o timpanoplastie un pic mai complicata (un link care descrie foarte bine o timpanoplastie simpla), care a presupus si folosirea de laser pentru osiculoplastie. E una dintre operatiile mai complicate din ORL, cel putin dupa durata, numarul de instrumente necesare si faptul ca se face majoritar privind printr-un microscop.
La un moment dat, dupa ce se repara ce e de reparat si se colecteaza cartilajul si membrana folosite pentru a crea un nou timpan si pentru a-l sustine, chirurgul are nevoie de una sau mai multe bucati de burete din gelatina hemostatica, ce se va/vor dizolva dupa o vreme. Burete care sustine cartilajul.
Fiind vorba de microinstrumente, la noi se recomanda folosirea unui buretel (steril) special din celuloza, umezit, pentru a fi sterse, nu o fasa sterila umezita (ca la alte operatii, cu alte instrumente). Asa se evita tocirea instrumentelor si introducerea de mici fragmente de fasa sterila in urechea pacientului.

Cele 2 tipuri de burete arata foarte asemanator. Sunt albe si patratoase. Buretele absorbabil (din gelatina) poate fi (la mine in spital) de 2 tipuri, unul mai subtire, care e pliat (e indoit) si unul mai gros, care trebuie aplatizat prin presare atunci cand il tai. Cel mai gros arata 99% la fel ca cel pentru stergerea instrumentelor. Cel mai subtire e mai usor de diferentiat daca se desface – atunci se vede ca e mai lung si mai subtire decat buretele pentru stergerea instrumentelor.

Practica clinica buna ar fi sa fie folosit burețelul din primul moment in care incepi sa folosesti microinstrumentele. Sa il umezesti intai (ceea ce il face sa se expandeze si sa arate ca o carpa foarte fina si mica) si apoi sa il folosesti. Si sa incepi sa tai buretele hemostatic din gelatina (Spongostan) in momentul in care ai timp, ca sa il ai pregatit pentru momentul de la finalul operatiei cand e nevoie de el, cand totul se petrece in succesiune rapida.

Din momentul in care operatia se face doar in urechea interna, se obisnuieste sa se inchida toate luminile din teatru, pentru ca sa se poata vedea mult mai bine prin microscop. Practica clinica buna ar fi sa ceri sa ti se pastreze una dintre lampile-satelit deschisa si sa o centrezi pe masa ta cu instrumente, ca sa vezi ce faci.

Pentru ca a fost o zi in care totul s-a petrecut pe repede-inainte si pentru ca nu am suficient de multa experienta pentru a imi da seama ca lucrurile trebuie facute intr-un fel pentru ca asa e mai sigur (i.e. nu am invatat inca good clinical practice pentru toate operatiile), eu am folosit o fasa umeda in loc de burețelul-minune, nu am cerut sa mi se pastreze o lampa-satelit aprinsa (am ramas in penumbra) si am taiat ceea ce CREDEAM ca e burete hemostatic din gelatina pe intuneric, fara sa intreb pe nimeni daca tai ce trebuie.

Rezultatul a fost ca am dat chirurgului o bucata taiata de burete pentru sters instrumentele, bucata care a ramas in pacient, incizia a fost inchisa, pacientul a fost trimis in sala postoperatorie, apoi in Day Surgery Unit, unde ar fi urmat sa plece acasa candva seara. Din fericire, a fost nevoie doar de 1 (una) bucata, nu de mai multe, ca la alte operatii.
Am observat totusi pe ecran (microscopul e conectat la un Stack System de la Karl Storz)  cum bucata mica de burete pe care i-am dat-o se umfla brusc in momentul in care intra in contact cu sangele si serul care erau in ureche. Ceea ce mi s-a parut ciudat, tineam minte ca arata altfel cand il aruncam acolo. Chirurgul n-a zis nimic, n-am zis nici eu nimic.

Dupa-amiaza am fost scrub la o operatie asemanatoare, dar mai complicata (mastoidectomie deschisa, canal wall down). Si acolo e nevoie de Spongostan (buretele hemostatic). Si la a doua operatie am taiat buretele in bucatele pe intuneric si n-am cerut lampa-satelit deschisa.
Din fericire, nu aveam zi lunga si la 6 am fost schimbat de o colega cu foarte multa experienta. Ea a vazut imediat ca am taiat ce nu trebuie si mi-a zis. Si a aruncat ce am taiat eu. Din fericire x2, nu apucasem sa-i dau ce credeam eu ca e Spongostan chirurgului la operatia a doua.

Am testat o bucata din ce taiasem eu acum (buretele pentru instrumente) si din adevaratul burete hemostatic sub apa. Am vazut ca primul se umfla – cum vazusem pe ecran cu cateva ore mai devreme si ca al doilea nu se umfla deloc.

Problema era ca nu tineam minte clar daca ii taiasem ce trebuie sau nu. N-am stiut sigur pana a doua zi, cand l-au operat pe sarmanul om si i-au scos buretele gresit.

M-am panicat si i-am zis band 7-ului care era in sala de operatie ca e posibil sa fi dat buretele gresit in operatia de mai devreme. Am vorbit cu rezidentul care a facut o parte din operatia de mai devreme, el a zis ca nu poate sa-mi spuna daca ce i-am dat eu a fost ce trebuia sau nu.
Apoi a venit si al doilea band 7 de ORL, cel cu care lucrez eu 75% din timp, care m-a si angajat. I-am explicat situatia. El i-a spus imediat chirurgului care opera in continuare pe pacientul al doilea. Chirurgul a zis ca “then we’ll have to open him up, but let me finish this operation”. Apoi band 7-le meu a facut un incident report. Intre timp am anuntat si coordonatorul teatrelor pe ziua aia, care a cautat cu mine prin sacii de gunoaie sa vedem daca gasim buretele gresit taiat sau nu. Problema era ca sacii de gunoaie infectioase fusesera ridicati din sluice room (locul unde aruncam sacii sigilati cu infectioase si seturile utilizate de instrumente). Apoi cei 2 band 7 si coordonatorul teatrelor au plecat.

Eu am ramas si am inceput sa plang. Prima data in viata mea cand din cauza unei greseli facute de mine din postura profesionala, cineva va trebui sa se expuna unui risc major inutil (o noua operatie).

Mi s-a cerut sa scriu o declaratie, pe hartie sau intr-un e-mail, in care sa descriu tot ce s-a intamplat. Am facut si asta. Apoi toata energia mi s-a dus.

Bineinteles, au inceput sa-mi treaca prin cap si ganduri mai egoiste: o sa urmeze o investigatie interna, poate vor implica si NMC-ul, poate imi pierd PIN-ul, pacientul poate sa dea in judecata spitalul – va trebui sa dau declaratii, oare se va ajunge la tribunal, oare imi voi mai pastra locul de munca, incidentul va ramane la dosarul meu – ceea ce efectiv va distruge orice sansa as mai avea sa primesc o promovare in spital si posibil si in NHS. Am exemplul unei colege care are o acuza inventata (chiar inventata) la dosar si a fost respinsa din cauza asta la un interviu.

Si totul era din cauza mea.

Am stat peste program pana chirurgul a terminat ultima operatie. Apoi am mers cu el cand a vorbit cu pacientul de mai devreme. NU am zis nimic, am stat deoparte. Pacientul a fost intelegator, a zis “ok, get it out then”. A doua zi am stat overtime impreuna cu band 7-le meu (care a fost scrub), in sala mea normala de operatie, unde chirurgul a scos din pacient ceea ce s-a dovedit a fi o bucata din buretele gresit. Operatia de reparatie a durat cu tot cu anestezie 35 minute…

La finalul operatiei nu gaseam o fasa. Sa fac infarct si nimic altceva. Am cautat in sacul de gunoi, am gasit-o mototolita pe la fund. O aruncase chirurgul, nervos sau din neatentie. Band 7-le meu se albise si el. “That wasn’t even funny, man!”.

Noaptea aia a fost oribila, abia am reusit sa dorm o ora. Dimineata n-aveam pofta de mancare, am dat tot felul de lucruri pe jos, mi-am uitat cheile in camera, mi-am uitat badge-ul (fara de care nu pot intra in spital) in apartament etc.

Urmeaza o investigatie interna a spitalului, impreuna cu o masa rotunda cu mine, in care va trebui sa discutam despre ce s-a intamplat, ce am invatat, ce se va face mai departe pentru a nu se mai intampla. Cazul meu a fost discutat in sedinta saptamanala a teatrelor “another serious incident happened this week”.

 

Din punct de vedere al reactiei colegilor, totul a fost extraordinar. Matroana m-a luat deoparte a doua zi dimineata la prima ora, mi-a zis ca greselile se intampla, toti suntem oameni, ca va urma o investigatie, ca vrea si ea o copie a declaratiei mele si ca vor cere si de la colegele din teatru declaratii si ca sa nu ma pedepsesc pentru asta, sa nu ma ingrijorez – imi voi pastra jobul si sa ma duc sa continui sa fiu scrub nurse, pentru ca sunt bun la ceea ce fac. SI ca e foarte bine ca am anuntat totul imediat, bravo. Band 7-le meu a fost extraordinar. Celalalt band 7 de ORL (care a fost cu mine in teatru atunci) a fost de asemenea destul de incurajator (persoana mai rece, deh) si mi-a zis sa fiu mai atent pe viitor si ca sa nu care cumva sa o mai fac.
Dar 2 dintre ceilalti band 7 m-au oprit pe coridor sa ma intrebe cum ma simt, sa ma felicite ca am avut curaj sa recunosc greseala imediat si sa anunt chirurgul si colegii, poate altii s-ar fi gandit sa nu zica nimic. Si sa imi spuna ca greseli se intampla si ca e bine ca pacientul e bine. Mai multi dintre HCA-ii cu care am mai lucrat m-au luat deoparte si mi-au zis sa nu “beat yourself about it, mistakes happen”. Si dintre colegele band 5 si band 6 m-au oprit cateva si mi-au zis ca e bine ca am recunoscut si ca “mistakes happen, we’re only human”.
Mi s-au povestit mai multe incidente grave petrecute in ultimii ani in spital, mi-au spus 2 dintre band 7 ce greseli au facut ei in cariera lor.
Chirurgul a fost extraordinar si el. A doua zi zicea ca trebuie sa facem ceva ca asta sa nu se mai intample vreodata, sa vorbim cu producator sa schimbe forma buretelului. Si zicea ca “it is very good that someone was brave enough to come out about a mistake. But we don’t know how many times this might have happened in the past”.

Toate bune si frumoase, greseli se intampla, dar nu vrei sa ti se intample ȚIE.

Si daca esti ca mine si urasti sa faci greseli, sau sa ii faci rau cuiva, chestia asta te consuma.

 

Vineri a fost oribil, desi stiam ca sunt nebun si nu e asa, de fiecare data cand vedeam niste colege vorbind, mi se parea ca vorbesc despre mine.

Oricum, singura mea bucurie e ca pacientul nu a patit nimic si ca nu i se va mai intampla nimic mai departe DIN CAUZA MEA… Nu as fi putut trai cu mine daca nu ziceam nimic acum. Chit ca exista sansa mica sa nu i se fi intamplat nimic oricum.

 

Daca e cineva curios, toata tarasenia a fost categorisita drept incident serios (practic, doar cu putin mai putin rau ca Never incident).

Later Edit: Intre timp am mai dat 1 declaratie in scris, a existat o masa rotunda (cu matroana, chirurgul, band 7-le de la ORL si alte persoane), am fost intervievat de inca 3 ori despre incident de catre un alt band 7, band 7 care ulterior a prezentat raportul incidentului in fata managementului spitalului (CEO si Head of Nursing), in prezenta CQC-ului. Cineva de la spital a avut o discutie ulterioara cu pacientul (detaliile ei nefiindu-mi disponibile).
Inca se discuta ce va fi scris in dosarul meu de angajare si pentru cat timp va fi pus acolo. Informatiile din el sunt disponibile pentru un eventual viitor angajator – numai daca le cere. NMC-ul nu a fost implicat, aparent nu e nevoie sa fiu investigat, nu a fost eroare care sa imi puna in pericol dreptul de a profesa.
Din punctul de vedere al tuturor, am respectat “duty of candor”, care te obliga sa anunti pacientul imediat despre ceva ce i s-a intamplat in timpul in care e in grija ta. Nimeni nu mi-a zis “nu e grav ce ai facut”, dar nimeni nu mi-a cerut capul intr-o țeapa.

Asistent Medical in Anglia (7)

Postul asta va fi despre cum se plateste salariul in spitalul meu NHS (si cum se calculeaza), care e treaba cu orele de pauza si voi adauga si niste informatii despre turele suplimentare.

Am avut o intrebare care ma tot rodea in ultima luna:
WHO TOOK MY MONEY?

Pe 18 ianuarie am inceput munca aici. Prima saptamana am avut 1 zi (scurta) de inductie + 4 zile scurte (de lucru). A doua saptamana am cerut sa mi se dea 4 zile lungi (2 au fost in week-end). Stiam ca week-endurile sunt platite extra. Mai stiam ca ar trebui sa am doar 37,5 ore pe saptamana, dar m-am gandit ca poate ii pacalesc eu cumva si ma vor plati extra (pentru ziua a 4-a). In februarie am avut 1 zi scurta in plus “muncita” (a fost o zi de inductie, care sunt considerate scurte). Din nou, am crezut ca i-am pacalit eu cumva sa ma plateasca in plus (orele suplimentare sunt platite cu o rata orara ceva mai buna).

Cand a venit payslip-ul pentru ianuarie-februarie, la sfarsitul lui februarie, nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca am fost platit doar pentru numarul de ore “standard“, nimic extra. Si ca am fost platit doar pentru 1 week-end (1 sambata si 1 duminica), nu pentru cele 2 facute (1 week-end in ianuarie, 1 week-end in februarie).

Basic pay = o luna intreaga (februarie) Arrears = rest luna ianuarie Expenses = biletul de avion

Si uite asa am pornit pe o calatorie de aflat cum naiba sunt eu, de fapt, platit.

Nu stiam unde imi sunt orele suplimentare si de ce nu sunt platit pentru ele.

Nu stiam de ce am fost platit doar pentru 1 sambata si 1 duminica (desi am facut 2 in cele 2 luni).

Nu stiam de ce sunt platit “standard” 162,95 ore/luna (ceea ce ar echivala cu plata a 13 zile x 12,5 ore + 0,45 ore), dar zilele de week-end sunt platite doar cate 11,5 ore. Asta desi stiam ca ora de pauza nu e platita. Daca nu e platita, atunci de ce apar platite 13 ture de 12,5 ore acolo?

In primul rand, o gramada de oameni din spitalul meu habar-n-au sa-mi explice cum sunt ei platiti sau cum ar trebui sa fiu eu platit sau ce inseamna toate lucrurile de pe payslip. Colege de sectie (cu 5-10-15 ani vechime!, sisters, unit managerii de la sectia mea si sectia-sora, angajati de la HR). Chiar si cei de la NHS Payroll (o firma privata care face platile pentru un numar mai mare de trusturi NHS) nu au stiut sa-mi explice ce vroiam.

Calatoria mea a inceput cu colegii de sectie, a trecut pe la 2 sisters, unit managerul sectiei-sora (al meu era in concediu), unit managerul meu, HR, firma NHS Payroll, inapoi la HR, apoi la unit manager, apoi la HR, apoi la altcineva de la HR, apoi la altcineva de la HR, apoi in sfarsit la cineva de la HR care mi-a explicat tot. A inceput la sfarsitul lui februarie si s-a terminat pe 31 martie (asta si pentru ca intre timp am fost in 2 concedii si a fost si Pastele).

Faptele:

• Noi muncim 12,5 ore in fiecare zi, dar platite sunt doar 11,5 ore. Ora mare de pauza NU este platita, jumatatea de ora suplimentara este platita. Dar e responsabilitatea noastra sa luam acest timp de pauza. Nu ti-l iei pentru ca nu ai timp sa termini treaba, problema ta, nu a spitalului. Adica, in mod normal, efectiv, ar trebui sa lucrezi 11 ore/zi. Chit ca stai la munca minim 12,5 ore (7:30 – 20:00 sau 19:30-08:00). In zilele scurte (de 8 ore), ai 30 de minute de pauza neplatita si 15 minute platite.
• Pe payslip apar 162,95 ore, intr-adevar, ceea ce inseamna 13×12,5 ore (+0,45 ore). Dar asta pentru ca intr-un an avem 365 zile. Asta inseamna 52,14 saptamani. Cum in contract scrie ca lucrezi (adica esti platit pentru) 37,5 ore pe saptamana, inmultim 52,14 cu 37,5. Avem 1955,25 ore in total MUNCITE pe an. Daca impartim asta la 12, ne ies 162,95. Faptul ca tu vii in fiecare luna la munca 13 zile si lucrezi 13 x 11,5 ore (adica 149,5 ore) se coreleaza cu contractul tau de 37,5 ore muncite pe saptamana in felul acesta ARTIFICIAL. Tu lucrezi efectiv 149,5 ore pe luna, dar daca iei in calcul faptul ca lucrezi si in februarie (care are doar 28 zile) tot 13 zile si in lunile cu 30 zile tot atat, de fapt, iti iese calculul. Asta este ceea ce la facultate, la cursurile de contabilitate, se numea un “artificiu contabil“. 🙂
• Asa cum am mai scris (asta e primul lucru aflat), orele platite suplimentar (noptile, sambetele, duminicile si bank holidays) sunt platite luna urmatoare celei in care chiar le-ai muncit. Deci pentru sambetele din ianuarie esti platit in februarie, pentru februarie in martie samd.
• Tot acum am aflat ca, de fapt, orele muncite noaptea si sambetele sunt platite cu un bonus de 30% (fata de orele normale) si cele de duminica si sarbatorile legale sunt platite cu un bonus de 60%. Adica nu 50% si 100% cum citisem eu INCORECT in contract. Bonusurile de 50% si 100% se aplica doar la orele suplimentare facute prin sistemul electronic de in-house bank, si pentru ele exista o procedura speciala (unit managerul pune turele disponibile in sistem, tu dai book shift in sistemt, faci tura, la final trebuie sa primesti un formular semnat de la asistenta-medicala “in charge” de tura pentru a fi platit. Orele suplimentare sunt considerate toate orele muncite prin acest sistem electronic, nu orele muncite de tine ca prostul in plus (cum a fost cazul meu). Nu stiu daca e la fel in alte trusturi, asa e la mine.
• Orele suplimentare din cazul meu (1 zi lunga in ianuarie si 1 scurta in februarie) NU VOR FI NICIODATA PLATITE (la mine in spital). Nu sunt considerate bank-shift (nu au fost luate prin sistemul de bank-shift), deci nu sunt platite. Poti doar sa primesti inapoi o zi libera in plus pentru fiecare zi de genul asta. Intr-un final, in aprilie voi lucra… 11 zile (dar voi fi platit pentru 13).

A durat ceva, dar am obtinut niste raspunsuri.

Asa. Cat despre in-house bank:

La mine in trust, politica este sa nu primesti ture de noapte pana nu termini perioada de shadow/supernumerary. Ei bine, o colega romanca (a inceput in aceeasi zi cu mine, in alta sectie a spitalului) a primit ture de noapte din saptamana a 4-a. Eu din saptamana a 12-a (asta). O alta colega, care a inceput in noiembrie, va avea prima tura de noapte peste 2 saptamani. Deci depinde de spital si de cat de apt te considera unit-managerul tau sa duci o tura de noapte.

Apoi nu primesti posibilitatea de-a face ture suplimentare (“in-house bank”, de la “bank shift”=tura suplimentara) pentru minim 6 luni. Am avut o oferta si de la Cambridge University Hospitals, unul dintre motivele pentru care am refuzat-o a fost faptul ca mi-au zis clar la interviu ca ei nu permit ture suplimentare in primele 6 luni.

Ei bine, nici trustul meu “nu permite”, dar, de fapt, permite.

Exista un formular simplu (A4) pe care il primesti de la HR, pe care il completezi cu datele tale si cu care te duci la unit manager sau matroana. Daca accepta sa ti-l semneze, esti introdus in in-house bank si poti lucra ture suplimentare ORIUNDE in spital.

Am facut acest lucru saptamana asta (ieri), sambata voi avea prima mea tura suplimentara. Daca vroiam, puteam cere asta si mai devreme, dar n-am avut cand, am fost in concediu. NU am de gand sa lucrez 6 zile pe saptamana, in principiu, 4 ture suplimentare pe luna iti dau niste bani frumosi si nu te obosesc prea tare. Asta ar insemna 4 zile lucrate/saptamana.

Asa. Cat despre plata orelor suplimentare (din in-house bank), asta se face in alta zi a lunii, printr-un alt payslip. Pentru zilele lucrate in luna in curs (pana pe 29-30-31, cateodata variaza) vei fi platit luna urmatoare, in general in jurul lui 15, minim in a doua miercuri a lunii.

A, da. Trebuie sa mentionez ca turele de noapte nu sunt neaparat grele pentru ca sunt de noapte. Si nu ti se dau din start nu pentru ca ar fi englezii rai. Daca esti nou-nout in spital si in sistem, nu o sa stii ce sa faci daca ai probleme. La naiba, eu am 3 luni in spital si tot nu stiu ce sa fac in orice situatie. Din fericire, in timpul turei de noapte, colegii sunt mai putin stresati si au timp mai mult sa te ajute (daca nu au si ei pacienti in stare grava).

Problemele cele mai nasoale noaptea sunt (dar o sa revin cu un post doar despre turele de noapte, dupa cea de azi si dupa ce le termin si pe cele 4 de saptamana viitoare): lipsa medicilor (avem 4 echipe de Registrar + Senior House Officer pentru TOT SPITALUL), lipsa personalului auxiliar (ai mai putini HCA pe tura de noapte, nu ai farmacisti, laboratorul are 1-2 angajati) si imposibilitatea sa-ti improspatezi stocurile de orice medicament (sau alte consumabile) daca observi ca iti lipseste (si nu ai stoc pe sectie sau la vecini). La care se adauga propensitatea pacientilor de a muri candva la primele ore ale diminetii, cand TA si pulsul le scad mult.

Se poate intampla sa nu prea ai ce sa ii faci unui pacient (nu cu 2 rezidenti la 5-6 sectii) si doar ii verifici functiile vitale, escalezi la doctor, ala nu are solutii sau are pacienti in stare mai grava si iti zice asta, apoi iar iei functiile vitale, iar escalezi, iar nu ai ce sa-i faci pacientului si tot asa.

 

O mica explicatie a payslip-ului standard NHS aici.

 

Asta a fost si pentru cei care sustin ca nu poti lucra extra shifts in primele luni si nici ture de noapte (adica nu ai putea sa-ti suplimentezi veniturile).

Cum a fost ziua mea in spital (3)

Handover terminat la 8:45. Short-staffed cu 2 azi.

Short-staffingul vine de la oameni care “call in sick”. M-am uitat pe agenda sa vad cine a facut asta azi si ieri. 3 persoane cu care am lucrat marti si miercuri si nu aveau NIMIC. Bai, nimic-nimic. Cel care a called in sick ieri era super-bine miercuri dimineata, eram langa ward clerk cand a sunat sa spuna ca “cough, cough, I am sick, I cannot come tomorrow“. Cum zice vecinul italian “bastardo“.

Si uite asa esti short-staffed incontinuu. X calls in sick. Y munceste mai mult ca sa compenseze (pentru ca spitalul nu trimite niciodata pe cineva, nici nu e ca si cum au un rezervor cu… asistente de rezerva), Y calls in sick alta zi (“mama lor de nenorociti, lasa ca fac si eu asta”). Z munceste mai mult ca sa compenseze pentru lipsa lui Y. Z calls in sick la randul lui mai incolo, cand X munceste. Deci X se simte indreptatit sa call in sick.

Asta se poate si pentru ca NU trebuie sa aduca nici o scutire de la medicul de familie daca “boala” dureaza mai putin de 5 zile lucratoare => abuzuri. Si pentru ca spiritul de echipa la tura de zi cam lipseste (cei de noapte sunt mai ok unii cu altii). Am 1 coleg care are cursurile de venepunctura si canulatie, NU A ZIS NIMANUI – ca sa nu i se ceara sa ajute pe cineva (ca nu cumva sa piarda timpul). Am aflat asta de la un HCA/Ward clerk. Si sunt mai multi asa.

Mi-au fost atribuite saloanele 3 si 4 (plus 2 side-rooms), care sunt “nici prea grele, nici prea usoare”. 2 chest drains, 1 pac. cu C. diff si 2 stome, 2 care ar trebui sa mearga acasa azi-maine, 2 diabetici (1 a fost hipoglicemic noaptea), 5 dintre ei nu aud aproape deloc (chiar si cu aparat), 1 nu vorbeste engleza deloc.

Cand am ajuns la pacienti, am vazut cu stupoare ca m-am ales cu un +1, adica un al 11-lea pacient, bagat in mijlocul unui salon. Pana la 19:00 seara (cand mi-a plecat un pacient mie si unul din alt salon, deci am facut 2 mici schimbari) am avut 11 pacienti.

Am terminat runda de medicamente de la 8… la 10:45. De fiecare data te intrerupe cate un pacient care vrea pe commode, vrea la baie (si nu il lasi sa mearga singur daca e nesigur pe picioare), vrea doar unele medicamente, dar pe altele nu le vrea, vrea urinal – chestii cu care HCA-ul nu te ajuta, desi ar trebui sa ti le ia de pe cap. Trebuie sa verifici glicemia diabeticilor inainte sa dai hipoglicemiante, trebuie sa verifici si notezi pulsul inainte de-a da Digoxin samd. Intre timp te intrerup si doctorii, care iti cer sa schimbi un recipient pentru chest drain sau sa pui suctioning in el. Fiind sectie de respiratorii, avem suction machine pe toti peretii. Dar avem din alea care sunt gandite sa mearga pana la 100 kPa, nu pana la 10 kPa. Si la chest drains ni se cer presiuni de 1-2-3 kPa. Sa vad eu cum pui pe un cadran de la 0 la 100 o presiune de… 2. Deci trebuie sa vanezi unul dintre putinele ceasuri cu cadran pana la 10 kPa.

O mica bucurie e ca de acum pot face cu codul propriu (deh, am training) glicemiile. Nu mai trebuie sa stau dupa altii. Tot azi mi-a fost de ajutor si certificarea de canulatie, am putut sa montez o branula (din prima!) unui pacient cu TA de 90/60 care era evident din ce in ce mai rau, pe care l-am escalat la doctori si i-au prescris fluide (stat 250 ml si apoi prin infuzomat).

Pentru niste chestii destul de rezistente (nu poti sa le rupi, poti doar sa le tai), bratarile cu codul, numele si data nasterii pacientului dispar destul de des de pe mainile pacientilor. Le taie unii/altii pentru cate ceva, apoi uita sa le reprinteze si prinda. Si uite asa te trezesti cu un pacient care nu intelege engleza, nu stie sa-ti zica data nasterii, care are 2 nume diferite in dosarele noastre si… care nu are bracelet. Verificari, intrebari (rudele pacientului mi-au zis ca “indians don’t know their date of birth, don’t worry”).

Ce am aflat azi: multi indieni batrani au data nasterii pe 01/01/… De ce? Pentru ca nu stiu cand s-au nascut. Ma miram eu saptamanile astea cum de am asa de multi pacienti nascuti pe 1 ianuarie. Now I know. 🙂

Oricum, imi plac indienii batrani. Sunt super prietenosi daca te porti frumos cu ei. Toata lumea ii ia repede sau nu le zice nimic. Daca le zambesti si ii iei incet si incerci sa gesticulezi ce faci si de ce… dupa aia sunt prietenii tai 🙂 Or so it seems.

Se tot mira lumea cum de tot timpul nu am timp. Pai… desi avem oameni care se ocupa special cu aprovizionarea mai multor zone, de foarte multe ori avem tot felul de lipsuri din prostie (nu de lipsa de bani, cum era in Romania): consumabilele sunt aduse pe sectie undeva si trantite acolo (desi nici o asistenta nu are timp sa le sorteze iar HCA-ii refuza sa faca asta), comenzile pentru anumite consumabile sunt aiurea (seringi de tip gresit, prea putini saci pentru aspiratie, prea putine alte chestii) – pentru ca sunt facute de oameni care nu au treaba cu medicina, nu ai aparate (azi a trebuit sa vanez un infuzomat prin toata sectia si apoi sa iau unul de la sectia-sora), pentru ca lumea le ia si nu le aduce inapoi.

Sectie de respiratorii si NU avem kituri de nebulizoare sau narine – pentru ca tot timpul ne trimit prea putine martea (cand e zi de aprovizionare). Si tot timpul HCA (cand muta pacientii) sau pacientii in sine isi dau jos masca de nebulizare si o dau pe jos. Unele colege pun narina/masca la loc pe fata pacientului chit ca a fost pe jos. Eu nu pot face asta. Deci tot timpul ma duc sa pun una noua. Si nu gasesc si apoi trebuie sa vanez una pe unde se poate.

Anyway. Oricat de descurcaret as fi si oricat de mult as fi invatat de unde sa iau tot ce imi trebuie, orice mica schimbare imi mananca o gramada de timp.

Si nu stiu cum se face ca pe mine toti pacientii ma intreaba de ce le dam injectii cu clexane. Pacienti care sunt in spital de saptamani intregi (deci sunt injectati zilnic) fix pe mine ma intreaba “ce e asta si de ce il primesc”. Imi place sa explic cate ceva (mai ales atunci cand stiu poezia pe de rost (heparina LMW – proteine, factori de coagulare – cheaguri – pacienti care nu se mobilizeaza – risc – “blood thinner”). Dar cand faci asta la 6 pacienti din 11 (ca mine, ieri) iti mananca mult timp. Mai aveam si un pacient cu warfarina – fara INR verificat de 3 zile. Protocolul la noi e sa fie verificat la minim 2 zile in spital. Pana am convins doctorul sa verifice asta…

Ei, cu toate aceste intreruperi, am terminat munca mea la 7:45. Asta cu escalare la 7:30 pentru un EWS de 7 la pacientul cu fluide (TA ii scadea din nou), 2 EKG-uri facute de urgenta si prezentarea situatiei doctorului on-call.
Si am terminat documentatia 8:45. Am plecat de la munca la 8:50.

Pentru cei care cred ca ar fi doar vina mea (nu ca n-ar fi): in fiecare seara exista colegi si colege cu vechime in spital si educati in UK (deci care stiu sistemul mai bine) care pleaca la aceeasi ora ca mine. Hartogaraia in trustul meu este dureros de multa, pur si simplu nu ai cum s-o termini daca ai grija de pacienti. Cei care o termina la timp uneori ignora cererile de ajutor (de la pacienti sau de la colegi), uneori iau scurtaturi (dau tratamentul de la 6 la ora 5, pe cel de la 1 il dau la 12, la doar o ora, o ora jumatate de la terminarea intarziata a celui de la ora 8), uneori pur si simplu nu completeaza hartiile decat in bataie de joc.

Sistemul de lucru (hartii multe, verificari tampit implementate plus short-staffed all the freaking time) in trustul meu e cam stresant.

Colegul meu de apartament pleaca inapoi in Italia in curand, un alt italian si-a dat demisia dupa doar 1 luna aici, pentru ca a primit o oferta (pe perioada limitata) de la un spital de langa casa lui. Alti italieni ar pleca si ei – daca ar avea la ce sa se intoarca. Portugheza de la mine din sectie (care lucreaza in UK de 2 ani) si-a dat demisia ieri, a zis ca nu mai suporta. Au chemat-o oarecum fortat la munca de 2 ori in ultimele 10 zile. A venit, dar si-a dat demisia la sfarsitul saptamanii. Sa vad cat de bucuros e Unit Managerul care a insistat sa vina ea 2 zile pentru a acoperi “sickness”-ul altora. Una dintre sister-urile noastre pleaca (dupa 6 ani in spital). O englezoaica de a inceput anul trecut in vara aici (proaspata absolventa) a plecat in alta sectie (Neuro ITU) cu prima ocazie.

Ward clerk-ul nostru glumea ca daca iti iei concediu cam 3 saptamani, o sa dai numai peste fete noi in jurul tau, ca atunci cand lucrezi bank shifts pe alta sectie. Doar ca o sa fii tot pe sectia ta. Atat de mare e rata de schimbare a personalului. Cu toate acestea, nimic nu se schimba. Pur si simplu angajeaza altii noi.

Eu am inceput in ianuarie cu 1 romanca si 1 spaniola. Romanca ar pleca ieri, daca si-ar gasi curajul sa dea interviu in alta parte. In februarie au venit 3 italieni si o nemtoaica. Ei inca nu au PIN-ul, sunt mai relaxati (oarecum – nu prea le place ritmul muncii in sectia asta). Miercuri i-am intalnit pe cei 3 noi italieni (unul dintre ei… alt Cristian).

Rata de schimb a personalului e atat de mare incat ajungi sa faci training (tu, ca incepator) altor incepatori. Radeam cu unul dintre italieni care ar trebui sa primeasca PIN-ul zilele astea ca… pana ma intorc eu o sa fie RN cu PIN si o sa aiba proprii lui italieni pentru a-i train-ui in tainele sistemului din spital si sectie. A ras cu jumatate de gura 🙂

Anyway, CONCEDIUUUUU

Ca ultima mentiune, am inceput ziua extrem de vesel cand am urcat in lift cu 2 portughezi tineri (el+ea), care stiam ca lucreza in sectii diferite (am mers de mai multe ori pe etaj sa iau una-alta, portughezii in general sunt foarte saritori, tii minte fata celui care te ajuta), cand am coborat ei au mai stat un pic mai mult ca sa se sarute in lift. Asta si pentru ca le fusese (probabil) rusine sa o faca cu liftul plin (la etajele superioare). 🙂

Cum a fost ziua mea in spital (2)

A patra zi de munca din ultimele 5. Meh. Nu e asa rau, atata timp cat ai o zi de relaxare intre ele. 3 la rand (sau mai multe) sunt obositoare. Asta e de tinut minte pentru cand mi se aproba cererea pentru ore suplimentare (Unit Manager-ul mi-a promis ca mi-o semneaza DACA fac eu rost de ea)*.

Azi rezidentii (anii 1-2 plus altii) au fost in greva. Am avut 4 doctori la 2 sectii de boli respiratoare. O asistenta nu a venit. Sectie plina, am fost 3 asistenti medicali (eu si 2 femei) + 1 sister-in-charge care tine locul Unit Managerului (care e in concediu), dar lucreaza doar zile scurte (7,5 ore) si nu ia pacienti (se ocupa de treburi extra).

La alocare, dimineata, m-am ales cu 10 pacienti. 1 a plecat acasa la pranz (SI cu ajutorul meu, am incercat sa grabesc lucrurile, deja a stat 1 zi in plus aiurea). 1 mi-a fost transferata imediat dupa. 10 pacienti mai usurei, teoretic. 1 cu Down, 1 nu vorbea o boaba de engleza (India), 1 nu prea vorbeste, are 90 de ani, e o manuta de femeie si are o fiica de sta cu o hartie si pix langa tine si noteaza tot ce faci si apoi se plange spitalului (a cerut sa i se retraga PIN-ul colegei mele din Spania, incepatoare ca mine, care a avut grija de mama ei ieri, pentru ca a fost nemultumita). 1 avea 2 stome (1 dintre ele cu un prolaps fascinant de mare).

Aveam 2 italieni (baieti de treaba, nu au PIN-ul, dar sunt inimosi) si o studenta. Desi am cerut sa-mi dea si mie unul, una dintre asistente a insistat sa-i primeasc pe toti, pentru ca ea are pacientii dificili (saloanele 5+6 si camerele separate). Asta e. Macar nu am mai pierdut vremea si cu medicamentele controlate (opioide samd).

Am terminat handoverul la 8:55. Am terminat runda de medicamente la 11:45.

Am dat peste un nou record personal la un pacient: 34 de pastile dimineata. Avea 2 drug charts expirate, au trebuit sa fie refacute de doctori. Alt timp pierdut. Medicamente lipsa, comanda la farmacie, medicamente lipsa de pe trolley, a trebuit sa le iau din alte parti.

Avem 3 seturi de chei (1 pentru fiecare 2 saloane + 2 camere). Fiecare set sta la cate 1 asistenta. 1 set nu are cheile care deschid dulapurile din camera cu medicamente. 1 nu are 1 cheie care deschide un tip de dulapuri cu medicamentele pacientilor. 1 nu are cealalta cheie care deschide un alt tip de dulapuri cu medicamente ale pacientilor. De cand am venit aici ma tot plang ca asta e aiurea si ne face sa pierdem timp. “It has been reported”. Azi am incercat sa iau o cheie (duplicat) care era in plus pe unul dintre seturile de chei si sa o mut pe setul meu. Mamaaa ce urat a facut, zici ca am vrut sa-i fur sufletul. You cannot do that. You cannot change things here. Asta venind de la una care nu respecta nici o regula (administrarea medicamentelor, prepararea medicamentelor iv, igiena inainte si dupa ce atingi pacientul etc.).

I-am intampinat pe cei 3 NOI italieni care vor incepe pe sectie saptamana viitoare. Atat de tineri, atat de wide-eyed la tot ce e nou in jurul lor. Parca mai ieri ma minunam de spital, ca ei. Le-am urat “good luck, you’re gonna need it“. Sper din tot sufletul ca n-au PIN-ul deja, altfel o sa fie cam nasol. Fara PIN e chiar usoara tranzitia de la shadow pana la full-time staff nurse. Cel putin la mine in sectie, unde se tem sa le dea celor fara PIN pacienti, cum fac alte sectii din spital (dar n-au nici o problema cu a face asta cu cei care-l au, ca mine). Atata timp cat nu trebuie sa completezi toata hartogaraia singur si nu dai nimic i.v. si nu ai 10 pacienti pe cap repede si nici nu ai dreptul sa semnezi multe chestii, e mult mai simplu.

La 12 vine iarasi nemtoaica sa-mi faca nu-stiu-ce verificare, nimereste fix cand dadeam morfina. A vazut ca nu am respectat protocolul (am semnat ca am dat si am verificat medicamentele INAINTE de-a le da pacientului). Ce conteaza ca nu ai timp sa te plimbi ca tampitul prin sectie dupa pacient cu cate o asistenta in plus dupa tine si cu agenda cu medicamente (tu si un alt asistent trebuie sa semnati in 2 locuri daca dai orice medicament controlat). Ne-a promis ca daca mai vede asta ne face raport. Cu zambetul pe buze. Ja, ja, Sauerkraut, cum zici tu.

Cumva gasesc timp sa curat stoma de care ziceam mai devreme, sa iau si o mostra de scaun (mai degraba de lichid, altceva nu iese din aia). Pacient tratat cu antibiotice la greu. Query C. diff. Great.

Intre timp gasesc timp sa vorbesc cu mai multe rude, sa pun pacientii pe commode, sa spal si schimb un pacient si sa aduc apa, aduc un fel de bautura energizanta (care se da pacientilor care nu pot manca mancare normala).

Si imi fac timp sa vorbesc frumos cu fiica dificila a pacientei confuze. Asta desi avea hartia cu ea si scria si scria…

O pacienta e diagnosticata cu FiA dupa un EKG, trebuie s-o cantaresc si sa-i dau Digoxin si Enoxaparin. Apoi sa caut doctorii sa le spun ce greutate are, ca sa-i ajusteze dozele.

Tot timpul esti contra timp si in intarziere. Fiecare ruda incearca sa iti spuna ceva si e important pentru ei. Dar trebuie sa ajuti pe cineva sa se duca la baie sau trebuie sa-i dai cuiva o perna sau trebuie sa pui o perna cu aer sau repose boots (tot cu aer) pacientilor cu Braden scazut… daca intri intr-o incapere sa iei ceva, sar pe tine toti. Si nu stiu inca cum sa le zic nu.

Se face 12:50 si nu apuc sa fac vreun set de OBS. Noroc ca aveam pacienti care erau majoritar cu EWS mic (sau cu COPD – ei au target sats 88-92 si sunt tot timpul pe un fel de oxigen, deci au tot timpul EWS mare “standard”).

Noroc ca HCA-ul meu e si de treaba si foarte organizat (filipinezii sunt in general organizati si profesionisti in domeniul medical, din ce am vazut aici), reuseste sa ii intoarca pe pacientii cu Braden mai scazut. Si sa schimbe si spele pe unii din ei si sa dea micul-dejun si pranzul. Si sa documenteze partea lui.

Incep runda de la 1 mai devreme. Mai aveam 2 antibiotice i.v. si cateva pastile (3 pacienti in total) cand suna alarma de cod. Las naibii troller-ul si ma duc.

Cardiac arrest. 41 ani. Evident, no DNAR. Pun intrebarile standard (a sunat cineva dupa echipa de Cardiac Arrest, de ce mai e nevoie?). Ma pozitionez in asa fel incat sa fac compresii cam al 3-lea (deja erau 5 persoane in camera – 1 doctor si cateva asistente senior). Vine echipa de Cardiac Arrest. In doar 8 minute (eram la a 4-lea set de verificari ale pulsului dupa 2 minute de compresii + BVM).

Eu sunt desemnat sa fiu dobitocul care documenteaza tot si tine socoteala timpului. Rahat. Timpul trece greu cand faci compresiile, dar trece si mai greu cand nu faci nimic altceva decat sa documentezi si sa te uiti la ceas cum trece timpul (si sa zbieri la 2 minute time, pulse check). ROSC in 20 de minute. Abord venos in 8 minute, adrenalina in 6, glicemie in 6, EAB in 8, abord osos in 12. Step-up to HDU. In total, am stat acolo 35 minute, dar cu niste explicatii suplimentare, mi-a mancat 50 minute. Am terminat medicamentele de la ora 1… la ora 3 si 15.

Ma duc sa mananc un senvis si sa beau apa. 1 dintre asistente a stat tot timpul alarmei de cardiac arrest in pauza (ceva ce e oarecum ilegal). Aceeasi care zbiera la mine ca nu am voie sa iau cheia ei in plus si s-o mut pe setul meu de chei.

Intre timp, vine alta pacienta. A primit o transfuzie, e super-batrana (94 de ani!) dar se misca. Incet, dar se misca. Si are dureri de burta. Si nu i-a verificat nimeni pressure areas. Si trebuie sa-i fac un set de OBS. Si trebuie sa vb. cu doctorul despre ea, ca sa-i cer sfatul in privinta durerii (nu are nimic prescris). Pana termin cu ea se face 4:20.

Ma duc la un pacient sa-i scot tubul in T cu nebulizatoare. O fac repezit (era 4:20 si nu facusem OBS deloc), reusesc sa-l lovesc cu tubul in T. Sunt un tampit cand imi dau seama ca sunt mult intarziere. Imi cer scuze in toate felurile, ii ofer posibilitatea sa faca o plangere la sister in charge (chit ca ea plecase acasa, ce mai conta? 🙂 ), pana la urma il linistesc, il curat (era doar o zgarietura, dar tot e nasol sa ii faci ceva rau unui pacient). Dupa aia incepe sa faca glume pe seama asta. Fix atunci vine si o specialist nurse pe acolo. Alte discutii, alte explicatii.

Apoi alte discutii cu familiile, apoi incep OBS + o parte din medicamente. Era 5:20.

Termin medicamentele abia la 7:30. Mai am de verificat pielea pacientilor, ma limitez doar la pacienta noua, care a fost transferata fix cand eram la Cardiac Arrest. Apoi trebuie sa transfer pacientul cu Query C. diff.**

Evident, mi se strica o branula fix la ultimul tratament. La 7:30. Ce ciudat. In Romania as fi fost super-bucuros ca s-a intamplat asta, imi placea sa pun canule daca ma lasau asistentele. Acum, cand stiu cate trebuie sa completez si ca trebuie sa ma plimb cu un carut de colo-colo si sa respect procedura samd, am ajuns sa urasc procesu asta. Asta desi m-am luptat ca sa mi se faca cursul si evaluarea, pot s-o fac “legal” de saptamana trecuta.

Handoverul il termin la 8:25. Documentatia o termin la 8:55 (nu scrisesem mai nimic toata ziua si am avut si un booklet nou de inceput).

La final, cand semnam ultimele hartii, ma trezesc cu o pacienta de 70-80 ani care umbla hai-hui pe sectie (era in pijamale de spital), FARA bratara (cu nume sau cod NHS), care era vizibil confuza (zicea ca e din oras si ca ea a venit sa afle de tanarul care a fost injunghiat aici, a auzit ea la televizor. Dupa 5 minute de parlamentari, ii aflu numele si incep sa caut pe calculator (sa vad in ce sectie ar trebui sa fie) cand apare o asistenta de la sectia vecina “there you are, my dear, where did you run away?”.

Am plecat de acasa la 7:16. Am ajuns acasa la 21:29.

Am avut cam 15 minute de pauza (cat sa beau 0,5 l de apa, sa mananc 1 senvis, 1 pachet de biscuiti si un orez cu lapte) in total.

E suficient de zis ca daca am numai zile asa, nu voi avea un viitor luminos.

Din fericire, cred ca solutia pentru asta exista. Sa vedem ce-mi rezerva viitorul.

Elmo, out.

• Precum ziceam mai demult, ca sa lucrezi ore suplimentare, trebuie sa fii acceptat ca “in-house bank nurse”. Apoi toate orele suplimentare (fata de standardul 13 x 12,5) sunt platite la 1,5 x rata normala sau 2 x rata normala. La mine in spital exista o politica sa NU fii lasat sa muncesti ca Bank Nurse in primele 6 luni. Pentru ca se presupune ca nu esti pregatit pentru asta inca. Dar daca insisti se poate. Intrebarea este daca MAI vrei cu adevarat asta. 🙂

** Query ceva inseamna ca pacientul are semnele si simptomele clinice ale bolii ceva, se incepe tratamentul empiric si eventuala izolare a lui, dar nu a fost inca diagnosticat.

 

De ce nu imi place sa recomand vreun manual de nursing

cu toate astea, urmeaza sa pun niste linkuri catre asa ceva 🙂

Una dintre intrebarile pe care le aud foarte des este “ce carte imi recomanzi pentru a invata mai bine nursing“.

Mie nu-mi place sa raspund la intrebarea asta, pentru ca nu cred ca exista un manual perfect pentru treaba asta.

Pentru simplu motiv ca nursingul e greu de explicat prin formule si definitii si reguli samd. Nu se rezuma la a da medicamente, a face cateva proceduri (sau nu), internarea/externarea pacientului si urmarirea functiilor vitale ale pacientului.

Nu in ultimul rand, pentru ca mai toate manualele foarte vaste de nursing (care mi-au picat mie prin mana, cel putin) se pierd in niste introduceri oarecum inutile (de sute de pagini) pentru cel care vrea sa afle doar cum sa faca niste proceduri cat mai corect, sau cum sa ingrjeasca un bolnav cu un anumit tip de boli.

Da, vrei sa stii contextul nursingului, externarea, preventia infectiilor, managementul riscului samd. Dar astea ar trebui sa le inveti si/sau intelegi din scoala.

Daca verifici un manual, mai degraba vrei sa stii cum sa faci cat mai corect o procedura: cum irigi o vezica urinara, cum sa pozitionezi pacientul, cum sa administrezi medicamente prin tub NG sau prin PEG, cum sa faci corect montarea unui tub NG samd.

Plus ca nici un manual din lume nu te va pregati pentru o tura cu 3 externari si 2 internari, 1 pacient diliu, 1 pacient care refuza sa stea “imbracat” cu altceva decat niste boxeri foarte largi (daca intelegi ce vreau sa zic), altul care e morfinoman si alcoolic si fumator si umbla haihui fix cand trebuie sa-i dai tu medicamentele si o pacienta care e MRSA+, NBM si care isi tot scoate tubul NG montat cu mult chin. Si un pacient care crezi ca e bine dar pe care-l apuca vomitatul cand se duce la radiologie fara tine (pentru ca, nu-i asa, era bine).

 

Daca e sa am niste manuale preferate, la care apelez destul de des cand vreau sa verific ceva sau sa aflu cum ar fi trebuit sa se intample ceva, ar fi urmatoarele 5 (primele doua pentru proceduri, a 3-a pentru utilizarea de tuburi NG sau PEG, a 4-a pentru orice administrezi i.v. si ultima pentru ca a 4-a e cam veche – 1998 -):

• The Royal Marsden Hospital Manual of Clinical Nursing Procedures
• Brunner and Suddarth’s Textbook of Medical-Surgical Nursing
• Handbook of Drug Administration through Enteral Feeding Tubes
• UCL Hospitals Injectable Medicines Administration Guide (o varianta mai noua se gaseste doar cu bani, pe amazon).
• Injectable drugs guide

 

 

Personal, eu cred ca daca stii macar manualul antic al lui madam Titirca, doar iti updatezi cunostintele cu ce a publicat M. Sanatatii (Proceduri de practica pentru AMG) si nu uiti sa ai grija de pacient (si sa respecti regulile de baza de preventie a infectiilor), o sa te descurci binisor.

Asta daca ai si cunostinte acceptabile de anatomie, patologia bolilor (macar cele cunoscute) si tii minte sa verifici prospectul sau un manual daca administrezi un medicament de care n-ai mai auzit. :))

Un link google drive cu o gramada de carti de nursing aici.

 

Drepturi imagine: nurserounds.wordpress.com