Esti multumit de ceea ce faci?

Scoala am terminat-o acum 21 luni. De lucrat, lucrez de 15 luni, toate in strainezia. Daca privesc in urma, pare ca timpul a trecut foarte repede. Oricum as privi lucrurile, din punct de vedere al carierei, sunt inca foarte incepator.

Cu toate acestea, sunt (inca) intr-un moment foarte important: intre 30 si 50% dintre asistentii medicali nou-calificati renunta de tot la nursing sau schimba locul de munca in primii 3 ani ai carierei. Cand am avut schimbul de experienta in Elvetia in timpul scolii, am discutat pe tema asta si cu profesorii de-acolo si cu celelalte studente (din Spania, Suedia, Germania, UK). Chiar si ca legenda urbana, pare sa fie o realitate care se repeta si in alte tari vest-europene.

Motive pentru aceasta rata mare a uzurii asistentelor medicale “proaspete” sunt nenumarate. Stres, supraincarcare cu responsabilitati, prea multa munca, venituri mici, lipsa de suport la primul job, mobbing/bullying, lipsa optiunilor in alegerea primului job (deci o alegere nefericita la inceput de cariera), dezamagirea fata de realitatea meseriei (comparat cu mediul cat de cat steril sau ferit de probleme majore al scolii) si cate si mai cate. Un alt factor important este dorinta de-a-si intemeia o familie. E o meserie dominata de femei, termina scoala, apoi (daca se casatoresc) poate decid sa aiba o familie intai si o cariera mai incolo.

 

Cred ca cea mai des intalnita intrebare care mi-a fost adresata in e-mailurile/mesajele private primite de-a lungul anilor, de cand am pornit acest blog, a fost “merita sa fac meseria de asistent medical?“.

Poate intrebarea asta e des-intalnita la romani si pentru ca noua societate romaneasca pare sa fie axata pe acumularea de bogatie. Mai precis, nimic nu (prea) mai are valoare daca nu este asociat cu bani multi – sau cu ideea de “a te ajunge“, a te imbogati etc.
Faimoasele idei “nu mai avem valori” si “modelele noii generatii de romani sunt doar oamenii care s-au imbogatit usor/rapid“.

Bine, ca sa fiu sincer, nu stiu care sau daca erau mai bune valorile generatiilor crescute sub comunism sau ale celor care s-au maturizat in anii de tranzitie de la comunism la capitalismul de azi. Intr-un final, e in natura umana sa iti doresti sa ai mai mult, altfel am trai toti in pesteri si am dormi pe paie.

Oricum, trecand peste importanta probabil prea mare a aspectului financiar in alegerea unei meserii, as zice ca prea multa lume nu se intreaba daca i-ar placea cu adevarat sa faca acea meserie.

Sigur, daca te intreaba cineva de ce vrei sa faci meseria X sau daca iti place s-o faci, foarte putini oameni au taria de caracter sa recunoasca “urasc meseria asta” sau “o fac pentru bani, dar nu-mi place”. Multa lume poate nu-si pune niciodata intrebarea asta.

Traim intr-o lume in care totul costa, in care putina lume isi permite luxul sa recunoasca “bai, nu am facut o alegere buna acum 3-5 ani, nu pot sa fac meseria asta, trebuie sa fac altceva”. Tocmai ti-ai investit 3 ani (sau 4) intr-o scoala, apoi macar 1 an (sau mai mult) in a face o meserie. De cele mai multe ori, sunt 5 ani sau mai mult din cei mai frumosi ani ai tai (20-30 ani).

Este extrem de greu sa iei decizia sa arunci 5 ani din viata ta la gunoi.

Cu toate astea, precum ziceam mai devreme, foarte multi oameni (cel putin din datele disponibile din lumea occidentala) iau decizia asta.

Stau acum si ma gandesc la prima mea facultate. 4 ani irositi. Apoi prima mea cariera (de grafician) – alti 12 ani irositi (e adevarat, suprapusi cu facultatea si apoi cu postliceala).
Sigur, partea de scoala e similara in orice meserie. Inveti teorie – cata si cum poti.
Dar in momentul cand incepi sa muncesti, una e o meserie standard si alta e una in domeniul medical.

Nu fac parte dintre cei care spun ca vai, Doamne, medicina e sfanta si toata lumea trebuie sa ridice statui celor care aleg sa faca meseriile care se ocupa cu ingrijirea omului bolnav. Nu poti avea o societate functionala fara medici sau asistenti medicali, dar ar fi la fel de nefunctionala si fara soferi sau programatori sau brutari sau politisti samd. Nu asta vroiam sa spun.

Ce vreau sa spun e ca e o meserie in care (cu foarte mici exceptii) ai tot timpul de-a face cu fragilitatea si mortalitatea fiintei umane. Si te lupti tot timpul tot felul de greutati suplimentare, la care nici nu te-ai gandi ca exista.

Pentru ca poti foarte usor sa te gasesti in situatia de genul: titrezi 3 medicamente care tin un pacient in viata, in timp ce folosesti si un echipament electronic de monitorizare a functiilor vitale, plus iei in considerare diverse interactiuni medicamentoase, te gandesti la mentinerea functiilor corpului pacientului, incerci sa folosesti personalul auxiliar cat mai corect posibil si trebuie sa jonglezi cu hartogaraie si nenumarate orgolii si interese ale pacientilor/rudelor/colegilor/medicilor/managementului, uneori uitand sa ai grija minima de tine (mana sus cine n-a mers la toaleta 13 ore si n-a baut un strop de apa in aceleasi 13 ore). Si faci asta zi dupa zi.

Poate mai adaugi si probleme de emigrare in ciorba asta.

Si dupa aia te gandesti “cum de mai face cineva din lume meseria asta?”.

Raspunsul simplu ar fi ca multora chiar le place.

Poti sa analizezi cum vrei lucrurile, sa le privesti din orice perspectiva.

Intr-un final, daca nu-ti place ceea ce faci, mai devreme sau mai tarziu vei ajunge la concluzia ca nu mai poti face asta. Desigur, poti ajunge la concluzia asta SI DACA iti place sa-ti faci meseria.

Diferenta e ca atunci cand esti convins ca faci ceea ce-ti place, te gandesti ca ai tot timpul alternative, nu se reduce totul la o sectie, un spital, o specialitate sau mai stiu eu ce. E nasol jobul actual? Sigur, dar de ce? Este jobul in sine problema, sau sunt colegii, sectia, spitalul?

 

Cred ca atunci cand incepi un job nou, ai intotdeauna o perioada “de miere”, in care factorul noutate pur si simplu te face sa nu bagi in seama orice posibila problema. La asta ajuta si faptul ca lumea are asteptari mai mici de la tine cand esti nou. Apoi, incet-incet (sau mai repede, depinde de om) strangi experienta, incepi sa-ti dai seama cum merg lucrurile. Desigur, nu devii expert in 3 zile, dar, daca te straduiesti un pic, pe masura ce devii mai competent, te lovesti de noi si noi probleme.
Apoi depinde doar de tine cum reactionezi la situatiile neplacute.

 

Renunt la orice generalizare, vorbesc strict despre cazul meu:

Ma gasesc intr-o situatie oarecum usoara pentru a face o schimbare. Nu am un contract de chirie semnat pe perioada nedeterminata, nu am datorii, nu ma leaga absolut nimic “cu forta” de jobul actual. Daca e sa plec, inclusiv daca imi depun demisia maine, nu ar trebui sa am probleme in a obtine referinte bune pentru orice eventual nou-angajator. Nu in ultimul rand, cererea de asistente medicale e atat de mare in sudul Angliei incat orice minima experienta e “destula experienta” pentru aproape orice job aplici, atata timp cat nu exista limitari stricte la angajare sau daca nu faci vreo greseala majora la interviuri.

Intrebarea “de ce sa raman aici?” imi sta pe cap foarte des.
Intr-o comparatie plusuri vs. minusuri, actualul meu job are foarte putine avantaje fata de orice alt job in orice alt spital pe o raza de aproximativ 100 km.
Planurile mele pe termen mediu si lung au ramas aceleasi.
Inainte de-a pleca aici, nu planuiam sa stau in UK mai mult de 12-16 luni. Dupa octombrie anul trecut, termenul-limita auto-impus a devenit mai 2019. In situatia data, singurul avantaj major al spitalului meu (cursul de perioperative nursing) e ca si inexistent. Am sanse foarte mici in a-l primi anul asta. Daca-l primesc la anul, nu ma mai ajuta cu mare lucru.

Atunci, de ce raman?

Singurele 2 raspunsuri plauzibile pentru mine sunt ca ori imi place ceea ce fac, ori ca nu sunt capabil sa recunosc ca mi-e frica sa nu fie situatia mult mai nasoala in alta parte.

 

 

Aceasta postare vine pe fondul unei perioade de introspectie combinata cu o serie de vesti despre italieni care au inceput cam in acelasi timp cu mine munca-n spitalul meu (si cariera de asistenti medicali) si care pleaca sau au plecat din UK inapoi in Italia. Desigur, unii sunt pur si simplu dezamagiti de Anglia/Londra/viata de emigrant, dar si realitatile vietii de asistent medical au o influenta asupra demisiei.

Nu stiu cum sunt alti emigranti, dar mie mi se pare ca, odata plecat intr-o tara straina, orice acumulare de nemultumiri, orice moment repetat in care simti ca si cum dai repetat cu capul in perete in mod inutil, iti aduce dupa o vreme foarte usor in minte solutia extrema:

De ce ma chinui eu cu toate astea, nu ar fi mai bine sa-mi bag eu picioarele si sa ma car acasa?

Altruist, altruist, dar pana cand?

Astazi a fost prima data in viata cand am insistat sa fie anulata o operatie. Mai precis, prima data in viata cand operatia unui pacient a fost anulata si din cauza refuzului meu (pentru ca decizia a fost luata oricum destul de democratic, toata lumea din teatru a zis ca nu are sens s-o mai facem azi).

Vinerea trecuta am lucrat de la 7:30 la 21:40.
Mi-au dat 3 ture lungi intr-o saptamana (luni/miercuri/vineri), pentru ca 1 ora e pauza neplatita, cele 3 ture sunt de 13 ore si jumatate, ca sa strangi cele 37,5 ore din contract.

Ca de obicei, m-au repartizat in teatrul care avea o lista de operatii de tip “twilight” sau “three sessions” – adica era preconizat sa se termine la ora 19:00, nu la 17:30. Mi-am terminat operatia de 4 ore la care am fost scrub la ora 19:00, am dus pacientul la post-op, am facut un pic de curat si la 19:10 intram mestecand un senvis in alt teatru, in care lista depasise cu mult timpul preconizat “de operat”.

Toate departamentele de chirurgie din spital au ca tinta setata de conducerea trustului sa opereze in fiecare luna calendaristica 85% dintre pacientii prezenti pe listele de operatii. Adica sa existe cat mai putine anulari de operatii – care duc la largirea listelor de asteptare – ceea ce produce dificultati in a reprograma listele in viitor – ceea ce forteaza spitalele sa plateasca o taxa de “breach” (daca 92% dintre pacientii cu operatii non urgente nu sunt operati in maximum 18 saptamani, sau 6 saptamani daca sunt suspecti de cancer).

Divizia de chirurgie maxilo-faciala este una dintre cele mai bune ale spitalului, aduce an dupa an profit spitalului (costurile diviziei sunt anual mai mici cu 1-2 milioane de lire decat veniturile). Ei au si o rata lunara de operare a pacientilor din listele te operatii de aproximativ 75%-76% (printre cele mai bune din trust). In martie erau la 84 si ceva la suta. Vineri a fost ultima zi a lunii martie, asa ca au insistat ca un chirurg sa faca 3 operatii in plus fata de cate avea initial rezervate, ceea ce ducea divizia la 85%.

Problema a fost ca in ziua aia, chirurgul respectiv avea o osteotomie bimaxilara, o operatie care poate dura intre 4 si 8 ore (sau mai mult, daca e un chirurg neexperimentat). Au fost mai multe probleme dimineata, au inceput cu intarziere, abia pe la 10 au avut “knife to skin”. Chiar si-asa, a terminat operatia la 14:20. Au luat o pauza. Dupa aia au avut alte probleme, a doua operatie a inceput abia la 15:10.

Cand am intrat eu mestecandu-mi senvisul in sala de operatie, erau la operatia numarul 5. Abia inceputa. Chirurgul tot insista ca o s-o termine in maxim 45 minute. Este foarte priceput la osteotomii si orice tine de oasele fetei, dar e mai lent la excizii si reconstructii faciale (excizii de carcinom de celule scuamoase sau carcinom de celule bazale). Evident c-a terminat-o dupa o ora si ceva. La 20:20 pacientul iesea pe usa teatrului, eu deja imi pregateam instrumentarul pentru ultima operatie. In mod normal, trebuia inceputa operatia de noi, terminata de cei din tura de noapte.

23 minute s-au certat cei din tura de noapte cu colega care era cu mine intr-o tura lunga de zi (tura care se termina la 21:00). Ca ei (tura de noapte) sunt aici doar pentru operatii de urgenta, nu pentru liste elective, ca pacientul trebuie trimis acasa si operatia anulata. Ca daca soseste vreo urgenta, ei nu vor putea face nimic, pentru ca vor fi “prinsi in capcana” in teatrul nostru.
“This is very unsafe practice” cica.

Singura solutie gasita de coordonatorul teatrelor a fost sa ma intrebe pe mine daca sunt dispus sa stau dupa ora 21:00, pana vine un scrub in plus (asa-numitul “on-call person”). Asta ar fi lasat 2 oameni disponibili pentru orice urgenta.

Am zis “da”, din principiu (mi se parea inuman sa trimiti un amarat acasa dupa ce a asteptat de la ora 12 pana la 20:30 o operatie) si din respect pentru chirurg (care e de treaba si care insista sa faca operatia – si el tot din principiu). Si pentru ca mi se pare stupid sa anulezi operatii cand ai pacientul acolo – ceva ce nu-mi place aici si am tot comentat pe tema asta.

Asta desi stiam ca a doua zi aveam tura overtime de la ora 08:00, deci nici macar nu puteam sa fiu platit pentru ca stateam peste program, pentru ca incalcam directiva europeana de pauza de minim 11,5 ore intre ture consecutive de munca.

Eniuei, pacientul a intrat in teatru la 20:40, operatia s-a terminat la 21:52. Colegele mele din tura de noapte au stat ca niste nesimtite de vorba 15 minute (nu aveau anestezist, deci oricum nu faceau nici o operatie in seara aia), apoi a venit si on-call person, se stransesera 4 oameni din tura de noapte in teatrul ala, oricare 2 putand sa preia operatia si sa ma lase sa merg acasa. Dar stateau si vorbeau ca vitele deoparte, in timp ce eu picam pe mine de oboseala. Am luat-o pe una deoparte, am zis ca eu muncesc a doua zi si ca sunt destule ca sa ma lase sa merg acasa.

Evident ca cea care era in charge era o negresa (atat de asemanatoare cu alte negrese cu care am avut nenorocul sa lucrez aici): lenesa, cu gura mare, care vroia sa-i faca altcineva munca. “What, you don’t want to finish the procedure?”. “No, it’s 21:20, there’s 4 of you and I am working again tomorrow morning”. I-a luat inca 10 minute sa-si gaseasca halat steril XXXL (nu glumesc, a refuzat sa foloseasca un XXL, cica era prea mic pentru ea). Dupa aia il intreba pe chirurg daca nu vrea sa termine operatia “without a scrub nurse”. Chirurgul i-a raspuns “a nurse would be useful, yeah!”. La 21:40 ieseam pe poarta spitalului.

Luni am facut o plangere la unit manager si la matroana, slabe sanse sa le faca ceva alora.

Si am ajuns la azi. Alta tura lunga. La 19:10 chirurgul ne-a intrebat (pe mine si pe colega mea din tura lunga) daca vrem sa facem ultima operatie, o timpanomastoidectomie care dureaza minim 2 ore de la “knife to skin”. Stiind foarte bine ca night staff vor refuza sa preia operatia, ceea ce ar insemna ca as fi fost blocat in teatru pana noaptea tarziu, am zis nu.

Imi pare rau pentru pacient, dar pe bune de mai am chef sa stau pana noaptea tarziu.

altruism

Sigur, daca as lucra doar 37,5 ore pe saptamana, poate nu m-ar deranja asa mult treaba asta, as sta un pic in plus din cand in cand. Dar stau in plus cam tot timpul cand e nevoie si mai si lucrez in medie 60 ore pe saptamana. Deci consider ca dau mai mult decat suficient de la mine.

Intr-un final, problemele vin de la supraincarcarea cu pacienti a spitalului, care duce la supraincarcarea cu pacienti a listelor de operatii. Ceva ce nu se va rezolva vreodata.

 

Later Edit: Pentru cine crede ca pacientul a suferit, pana la urma a fost operat a doua zi, iar eu am venit la munca (overtime) ca sa ajut la operatie, pentru ca nu exista personal. Deci si nu-ul meu are niste limitari πŸ™‚

Calcule reci

Stabilim niste obiective:

  1. Strang 3 ani experienta in sala de operatie. Nu mai repet de ce.
  2. Obtin cursul de Perioperative (Theatre) Nursing. Si / sau cat mai multe cursuri si certificari utile in Theatre Nursing. Asta influenteaza direct motivul pentru care 1 e important, plus ajuta la 3.
  3. Obtin ori o promovare la band 6, ori ma mut la privat si castig mai multi bani ca un band 6 in NHS (si accept conditiile mai neplacute de la privat). Nu e vorba de foame de bani, realist vorbind imi vor trebui minim 400 lire in plus la salariul de baza daca nu vreau sa continui sa lucrez 60 ore pe saptamana cand va veni sotia mea aici.

1 se intampla (aproape) orice s-ar intampla. Doar ca trebuie sa astept. Asteptarea asta e o notiune foarte vaga. Toata lumea zice ca e usor s-o faci, dar putina lume se poate motiva sa astepte ceva CU ANII.
Desigur exista factorul necunoscut, pentru ca am ales sa ma mut intr-o tara care tocmai s-a aruncat cu capul inainte de pe o stanca, sperand ca o sa o poarte vantul cumva, undeva, departe.
Daca situatia se schimba aici in rau brusc pentru emigranti (desi nu cred asta), nu am vreo grija. Am totusi recunosterea studiilor deja facuta in alta tara europeana, cred ca as putea sa plec de-aici oricand, doar ca in conditii mai putin decat ideale. Asta e, ma ingrijorez de asta daca va fi cazul.

 

2 e problematic. In ultimii ani au oferit 2 sau 3 burse, niciodata mai multe. Anul asta se plang ca n-au fonduri, e probabil sa ofere doar 2 locuri. Anul asta am 4 contracandidati: Ausra, Caroline, Chris si Vangie.
Pornesc de la ideea ca decizia o vor lua fara a fi influentati de preferinte personale, ci doar judecand pe principiul “cine il merita, de ce vrea asta, cu ce ne ajuta pe termen lung, cum il/o inlocuim daca ii oferim 1 an de study leave“.
Primele 2 au vechime mica in trust (un pic sub un an in plus fata de mine). A doua e band 6 in specialist surgery, unde printr-o conjunctura nefasta, acum avem putine persoane cu experienta. Prima nu are foarte multa experienta, dar lucreaza la Neuro, unde au la fel de mare lipsa de oameni care totusi au niste experienta (sub 3 ani la neuro inseamna doar “niste experienta”). Pe scurt: daca le dau lor cursul, vor ramane descoperiti. Partea proasta (pentru mine) e ca m-am facut suficient de util in Specialist Surgery incat sa poata fi argumentat ca “if Caroline goes, we’ll have Cristian“.
Chris e wild-card, el nu are nevoie de fonduri (si study leave) pentru 1 an intreg, doar pentru a termina 1 modul din 3. Ideal vorbind, el ar putea fi al 3-lea om (costuri mai mici). In cel mai rau caz, e cel care are sansele cele mai mari sa primeasca 1 din 2 locuri posibile. Oricum, e aproape sigur ca el va fi unul dintre cei care primeste aprobarea pentru curs.
Vangie e prea in varsta. E de treaba, dar are 49 ani. Nu am auzit sa investeasca atata amar de bani trustul in cineva trecut de 40-45 ani. Plus ca au nevoie de ea la General Surgery, si acolo duc lipsa de suficienti band 6 cu experienta.
In cel mai rau caz, eu zic ca am 2 contracandidati, in cel mai bun caz, doar 1.
Decizia se ia in iunie, pana atunci trebuie sa o prind pe matroana intr-o zi cand e in toane bune si o sa-mi vand cauza scump.

Din nefericire, stiu ca matroana are o regula nescrisa – “everybody has to wait his/her turn“. Din punctul asta de vedere, am sansele cele mai mici dintre cei 5 oameni care au aplicat pentru cursul respectiv.

3 are semne de intrebare.
Band 7-le meu mi-a promis o promovare in 6-12 luni, in momentul in care m-am dus la el cu scrisoarea de demisie in ianuarie. I-am zis destul de clar ca nu voi ramane in trust daca nu obtin nici promovarea, nici cursul de theatre nursing.
Pana acum pare sa se tina de cuvant cu promovarea, mi-a dat de facut tot felul de lucruri “which will help with your band 6 application“.
Partea proasta e ca stiu foarte bine ca el prefera sa obtina Caroline cursul respectiv, in parte pentru ca e amica lui din copilarie, in parte pentru ca stie foarte bine ca nu ma tine nimic in trust, deci nu e convins ca ar fi o idee buna sa se investeasca bani si 1 an de study leave in cineva care a aratat deja ca poate pleca oricand.
Daca l-am citit bine, planul lui este sa imi ofere mie promovarea in momentul in care Caroline este anuntata ca va avea study leave din septembrie (adica el crede ca ea va primi cursul si sunt convins ca pentru ea a pus o vorba buna la matroana, spre deosebire de mine).
Partea si mai proasta e ca mi-am dat seama ca deja are un plan B in caz ca eu fortez ceva cu amenintarea cu demisia. Ii ofera deja responsabilitati suplimentare italianului care a inceput 4 luni dupa mine (Lorenzo). Stiu ca sunt mai bun decat el (pana acum), dar stiu si ca experienta se castiga, stiu ca e baiat de treaba si e descurcaret. Acum… repet, am reusit sa conving suficienta lume ca sunt bun in ceea ce fac, dar nu exista nimeni care e de neinlocuit aici.
Cea mai rece chestie pe care o pot adauga este ca singura persoana din Specialist Medicine care ar fi putut sa fie mai indreptatita (cel putin dpdv al vechimii) ca mine la un post de band 6 tocmai a fost suspendata pentru ca a lasat niste fase intr-un pacient, deci este automat declasata in orice eventual interviu pentru o pozitie de band 6. Asta este. Oricum, majoritatea experientei ei e in ginecologie, eu am experienta mult mai multa in ORL si MaxFax, plus suficienta in Vasculara incat sa zic ca as fi fost mai indreptatit sa obtin o promovare cu toata vechimea ei.

Problema e ca nu ma intereseaza la fel de mult jobul de band 6 ca promisiunea ca voi obtine theatre course. Banii ca band 6 ar fi mai putini ca salariul de la privat (100 lire net mai putin). La fel de adevarat e ca in NHS pot sa castig mai multa experienta in mai multe specialitati, ceea ce ajuta pe termen lung mai mult decat suta aia in plus.

 

Chestia care imi ingreuneaza planul meu este faptul ca, desi nu sunt band 6, mi se cere din ce in ce mai des sa fac munca de band 6 (pe salariu de band 5), in conditiile in care am deja cate un band 6 care trebuie sa faca asta in orice teatru lucrez.
Majoritatea oamenilor vor zice “uuuu, e usor, atunci imparti din munca cu cealalalta persoana, sau lasi persoana sa faca totul si imparti (nemeritat, but who cares) recunoasterea meritelor”.
Realitatea e ca majoritatea oamenilor care au o pozitie de autoritate nu accepta sa faca altcineva (mai bine) ceea ce ar trebui sa faca ei. Sau si mai rau, insista sa o faca ei (dar prost) sau se enerveaza cand o face altcineva.
Adica mi se cere sa rezolv situatii problematice, dar nu mi se permite sa o si fac, sau daca o fac, mi se atrage atentia ca altcineva trebuia sa faca asta si ca mi-am depasit atributiile.

Putine lucruri ma mai scot din sarite. Dar unul dintre ele este sa fiu acuzat ca am facut ceva sau n-am facut ceva ce, de fapt,Β  NU am facut sau NU ar trebui sa fac.

 

Si uite asa ajungi sa te gandesti ca toate calculele tale sunt stupide si prea complicate.

fail

Suprasolicitare.

Kids, don’t do this at home!

26-30 ianuarie am avut o mini-vacanta de snowboard. De pe 31 ianuarie pana azi, din 36 de zile posibile am muncit 32.
Am avut 1 singura tura de doar 6 ore, 6 ture de 13 ore (8-21), 1 de 13,5 ore (7:30-21) in restΒ  au fost ture de 10 ore (8-18).

As minti daca as spune ca am facut ceva sanatos. Pe de alta parte, nici nu pot sa zic ca e ceva iesit din comun, saptamana de lucru de 6 zile e ceva normal pentru mine. Doar ca 7 zile din 7 e nesanatos. Iar 17 zile la rand de munca e ceva chiar absurd. Si n-o so mai fac vreodata.

overworked.gif

Acuma, e adevarat ca nu m-a fortat nimeni sa o fac. E de asemenea adevarat ca mi-am permis sa nu muncesc prea mult in mai multe ture din ultimele 10 zile (n-am mai insistat sa fiu scrub pentru toate operatiile lungi, ceea ce mi-a oferit perioade de repaos de 4-6 ore sau mai mult in mai multe ture).
Am reusit sa-mi pastrez un dram de normalitate (mancat regulat – sanatos pe cat posibil, cu exceptia zilelor cu ture de 13 ore am ajuns si la sala, am si iesit de cateva ori), n-am pierdut/n-am castigat in greutate, n-am o problema vizibila de sanatate.

Pe de alta parte, (prea) prost nu sunt, stiu ca oboseala se acumuleaza. Am si observat in anumite zile ca oboseala ma facea sa reactionez mai lent sau eram predispus la a uita lucruri pe care ar fi trebuit sa le tin minte. Sau nu eram atent la mici detalii care de regula imi sar in ochi. In anumite zile mai grele, am fost mult mai morocanos si mai ingandurat decat sunt de obicei.
Oricum, nu am inventat eu apa calda, exista oameni care muncesc mult mai mult si nu se plang. Lipsa comentariilor nu inseamna ca totul e roz, totusi.

Cea mai deranjanta chestie cred ca este uscaciunea ochilor si a mainilor – stau prea mult in atmosfera aia controlata de la teatre si ma spal prea mult pe maini. Toate picaturile si cremele din lume nu pot inlocui repaosul acasa. πŸ™‚

In general, un somn bun a reparat multe.

Daca nu ar fi fost deloc ture de 13 ore, ar fi fost totul mai usor. Turele lungi imi dau peste cap toata ziua, nu pot face cumparaturi (mai precis: pot, dar am chef 0), nu pot merge la sala, am mai putina energie ramasa la sfarsitul zilei. Turele pana la 18:00 sunt mai lejere.

Ca un mini-studiu al limitelor mele, a fost util.
Am realizat si cat de multe lucruri mai am de invatat, pur si simplu observand dintr-o pozitie mai retrasa cum anumite lucruri se desfasoara. Asta a fost ceva ce mi-am permis in ultimele saptamani, cand am lucrat mai multe zile si la ginecologie si la chirurgie generala, locuri unde nu se astepta nimeni de la mine sa fac prea multe, pentru ca toata lumea stie ca n-am experienta acolo.

Acum 1 an aveam niste discutii contradictorii cu unele colege de aici intr-un grup de facebook, colege care se laudau cu salariile din NH, obtinute la un program de 48 ore/saptamana. Ce le ziceam atunci ramane valabil si-acum: nu e normal sa muncesti atata saptamanal. Mai ales aici, unde nu te forteaza nimic sa muncesti peste program.

Daca e ceva ce am realizat in zilele astea, asta ar fi ca nu am de gand sa raman prea mult timp la nivelul asta al salariului de baza. Daca nu reusesc sa obtin ceea ce mi-am propus pana-n vara, n-are nici un sens sa raman aici band 5.

Ideal e sa obtii o crestere a salariului de baza, nu sa faci overtime pana crapi pentru a-ti mari veniturile lunare.

 

 

Oricum a fost o luna februarie destul de nasoala dpdv a vremii, n-am pierdut cine stie ce. πŸ™‚

Si am 11 zile de concediu, bucurie mare.

dans.gif

E surprinzator de greu sa admiti o greseala

Tura overtime (bank). ORL. Lucrez cu singurul chirurg care a strigat (mai degraba ridicat glasul) la mine in sala de operatie, acum vreo 5 luni. Asta s-a intamplat cand i-am atras atentia* asupra unei tiroide inca “atasata” la pacient care sangera copios intr-un loc pe care nu-l putea vedea din cauza pozitiei in care opera.

Pe cale de consecinta, intotdeauna cand lucrez cu el incerc sa supracompensez si sa pregatesc totul cat se poate de bine. Astazi totul a mers bine pana la final.

Ultima operatie era o tiroidectomie totala, eu am pregatit seturile de instrumente, eu am pregatit chestiile extra asa cum ii place lui, totul a mers foarte bine pana la momentul in care si-a dat jos manusile si si-a lasat chirurgul asistent sa inchida incizia. Imi facusem toate numaratorile, imi facusem timp sa imi numar inclusiv instrumentele, curatasem troliul de lucruri inutile, ramasese doar sa il ajut pe chirurgul ramas sa inchida, sa conectam tuburile de dren, sa mutam pacientul pe pat si gata. Eram mandru de mine.

Atunci am observat ceva ce nu mai observasem pana atunci. In chirurgie folosim niste forceps-uri (un fel de pensete supradimensionate, pentru profani πŸ™‚ ). Vin in mai multe dimensiuni, cu mici “dinti”, zimtate, cu un sant in mijloc, sub forma de baioneta etc.

forceps
Forcepsul din stanga nu are “garda” de sus, cel din dreapta (cel “cu dinti”) o are.

Unele dintre ele au un mic tamburus in treimea de sus, care opreste supra-apasarea celor doua laterale ale forcepsului. O “garda“. Setul meu de instrumente avea 2 forcepsuri mari, 1 cu dinti, 1 fara dinti. Am observat ca cel cu dinti avea garda respectiva (o bucata de 1,5 cm de metal), cel fara dinti nu o avea, dar avea o gaura care arata ca e probabil sa fi avut o garda candva, intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat. In mod normal, tipul ala de forceps ARE garda. Dar se intampla sa se piarda in procesul de curatare si sterilizare.

Singura problema e ca nu vrei sa fi fost “garda” in instrument la inceputul operatiei si apoi sa cada / sa se piarda IN PACIENT.

Am proaspat in minte un incident din decembrie, cand s-a gasit in maxilarul unui pacient o jumatate rupta de burghiu (3 cm!), lasat acolo acum 1 an, care ii cauza infectii repetate pacientului.

Cateva minute m-am luptat cu mine sa deschid gura si sa le spun chirurgilor de ce am observat. Nu pica bine faptul ca nu am observat de la inceputul operatiei instrumentul si li l-am dat sa il foloseasca asa, iar acum le atrag atentia abia la final. Abia eram si eu mandru de munca mea si iarasi calcam in strachini cu chirurgul asta.

Asta ca sa nu uit ca am fost deja intr-un incident serios in scurta mea cariera la teatre, nu poti obtine prea multa incredere de la superiori daca tot esti implicat in incidente.

Oricat de mult as fi eu un om cu principii, trebuie sa recunosc ca nu mi-a fost usor sa recunosc ce s-a intamplat. Ce mare lucru, e o chestie de 1 cm si ceva, care e probabilitatea sa fi picat in pacient? Si daca e acolo, cine o sa stie vreodata ce e si de unde a aparut? Si care e probabilitatea sa i se intample ceva pacientului? Nu mai bine sa tac eu si sa nu ma ingrijorez de ceva posibil in viitor, ba mai bine sa ma bucur de un final de tura linistit?

Scurta batalie orgoliu vs. principii din capul meu s-a terminat prapastios. Chirurgul-asistent a inceput sa inchida rana, daca urmau sa pipaie pe acolo dupa bucatica de metal, acum trebuia sa le atrag atentia.

Deci am facut-o. Am insistat pe langa band 6-le care era cu mine in teatru sa escaleze asta la theatre coordinator, care apoi a urmat procedura de verificare pentru “possible foreign body left in situ” – consultare cu chirurgii plus radiografie simpla in zona respectiva.

Radiografia n-a aratat nimic. Gatul arata curat-curat.

Oricum, chirurgul a facut un pic ca trenul, “your instruments are very cheap, low-quality, give me better instruments from now on!“. De parca pot eu sa fac ceva ca sa-i inlocuiesc seturile de instrumente vechi de 20+ ani.

Ei au facut incident report. Eu am facut incident report. Mi-am facut handover-ul si cu asta basta.

Oricum, mandria asta e greu de batut. Mi-am tot adus aminte de scena din Pulp Fiction. πŸ™‚

  • Explicatie: N-a fost mare incident, mi-a zis rastit “you are very annoying, it is bleeding, don’t worry, I know everything about the patient, you just worry about your instruments“. Eu mi-am cerut scuze pe loc, el mi-a zis la final sa nu ma ingrijorez, nu era o ceva personal, doar ca era concentrat pe ce facea. Oricum, de atunci am ramas cu un gust amar in gura si tot timpul cand lucrez cu el, sunt crispat si mai predispus la a lucra mai prost decat lucrez cu toti ceilalti chirurgi. Nu mi-a mai zis niciodata nimic, nu e ca si cum are ceva vizibil cu mine, dar nu imi place sa lucrez cu el. Asta e exacerbat si de faptul ca e printre putinii chirurgi care e predispus sa faca urat daca nu are prostii gen manusile de tipul nu-stiu-care sau sutura nu-stiu-care pe care o foloseste doar el pentru o operatie unde toti ceilalti chirurgi sunt multumiti cu orice, care face urat daca nu are teatrul mare de ORL (considera ca e teatrul “lui”, desi este doar unul dintre alti 10 chirurgi de ORL)… Genul de chirurg de moda veche, care refuza sa inteleaga ca nu putem sa ii oferim tot ce vrea el pentru ca avem probleme care nu tin de noi (asistentii medicali) ci de spital. Desi lucreaza de decenii aici si stie prea bine asta.

De ce ar trebui sa nu minti in CV-ul tau

Sa nu minti in CV-ul tau de asistent medical.

liar

In mod normal ar trebui sa nu minti niciodata.
Apoi ar trebui sa nu spui niciodata ca ai facut ceva ce n-ai facut, din cauza ca, oricat de bun mincinos te-ai crede, poti fi prins usor cu minciuna, daca cineva “te miroase“.
Nu in ultimul rand, daca esti suficient de prost incat sa minti in CV, macar fa-o cu un pic de cap, nu inventa lucruri usor de demonstrat drept mincinoase.

Pe site-ul NMC gasesti tot felul de motive (iei o lista cu decizii dintr-o luna, cauti dupa un nume din partea cu “strike off” pe site si vei gasi toate detaliile necesare) pentru eliminarea (striking off) asistentilor din registrul lor.
Practic, striking off inseamna ca nu mai poti profesa in UK (cel putin daca nu faci o noua facultate de 3 ani).
Faimosul “pierdut al PIN-ului”.

Multe dintre motivele invocate pentru retragerea PIN-ului par destul de mici si insignifiante, cel putin daca judec dupa ce porcarii nesanctionate am vazut eu in doar 1 an si ceva aici…
Oricum, din cate vad eu, cel mai rau si mai rau lucru pe care il poti face este ori sa recidivezi, ori sa nu te prezinti la audieri, ori sa nu arati nici un fel de remuscari si intentia de-a invata din greseli la acele audieri.

Eniuei, printre povestirile de acolo e una a unei romance care si-a pierdut PIN-ul iarna trecuta.

Informatii mai multe aici

In 2014 si-a depus candidatura pentru un post la un spital privat (parte din Spire Healthcare) de langa Londra. Si-a trimis CV-ul, in care a scris ca a lucrat ca asistenta medicala de triaj cu zece ani in urma la sectia de primiri urgente a spitalului pe cand era detinut de BUPA (spitalele Spire au fost pana la un punct parte din BUPA) si la pediatrie.

3 probleme: spitalul BUPA nu a avut niciodata o sectie de A&E, abia de curand a inceput sa trateze copii si romanca a primit PIN-ul abia in 2008, deci nu avea cum sa fi lucrat intre 2003-2006 la A&E sau pediatrie (si daca ar fi existat).

Cei de la HR de la spitalul privat s-au prins ca sunt mintiti, au intrebat-o telefonic (si inregistrat) daca ce a scris in CV e adevar, ea a continuat sa sustina minciuna.

Nu numai ca nu a fost chemata la vreun interviu, dar cv-ul ei plus inregistrarea telefonica si declaratiile angajatilor spitalului care afirmau ca nu a existat niciodata vreo sectie de A&E acolo au fost trimise catre Nursing and Midwifery Council.

Cea mai tare chestie din toata discutia telefonica este ingamfarea pe care am intalnit-o atat de des aici.

β€œI have been a manager so I am not interested in the job unless it pays Β£40 000 – Β£45 000”

NMC-ul a pornit o investigatie, a convocat-o la audieri, romanca a negat acuzatiile, spunand ca “o agentie” i-a modificat CV-ul si la trimis la spitalul privat. Si daca e adevarat, la telefon sustinuse ca intr-adevar a lucrat unde scria in CV ca a lucrat…

In 2016 NMC a terminat ancheta si au decis ca trebuie sa i se retraga PIN-ul. Romanca noastra a emigrat in Australia intre timp.

 

Cati citesc o poveste de genul asta si imediat zic ca e un caz izolat?

 

Am alt caz, o alta romanca ce si-a pierdut PIN-ul.

A lucrat pentru un Nursing Home intre 2009 si 2012. In CV-ul pe care l-a trimis catre NH in 2009, ea a sustinut ca a lucrat ca asistenta medicala intre 2003 si 2007 (intai la un NH, apoi deputy manager, apoi community nurse). Asta desi a primit PIN-ul de la NMC in iunie 2007. Plus ca nu a mentionat faptul ca a fost data afara atunci cand lucra ca infirmiera (Carer) la un alt NH.

In 2012 un anonim a turnat-o la HR-ul NH unde lucra. A fost suspendata, investigata, ea si-a dat demisia. Apoi a fost anuntat NMC-ul. 2 ani le-a luat sa ia decizia de-a-i anula PIN-ul.

In cazul asta (daca citesti tot documentul) afli ca romanca era intr-o relatie nasoala, iar fostul partener abuziv ar fi fost fix persoana care a parat-o.

Oricum ar fi, NMC-ul nu priveste cu ochi buni minciuna.

 

Poate unii vor zice “ce mare lucru, a mintit, nu a omorat pe nimeni”. Problema e ca in meseria asta multe lucruri se fac bazate pe onestitatea asistentei medicale. Daca minti pentru a castiga 10.000 lire in plus, ce te opreste sa minti ca i-ai dat unui pacient antibioticele importante?

Eniuei.

Nu minti in CV!

Asistent medical in Anglia (12)

Lucrez aici de 1 an si aproape 2 luni. Timpul trece repede. Dupa ce am trecut de “pe sectie” in sala de operatie, am avut un mic soc – tot ceea ce invatasem pana atunci era aproape inutil in noul meu rol. Am luat-o de la 0. Am avut si interviul pe care mi-l planuisem de cand incepusem scoala postliceala – l-am picat, singurul motiv primit pentru respingere (daca a fost adevarat) fiind “lipsa diplomei de instrumentist de sala de operatie sau a experientei minime necesare (3 ani)“.
Planurile mele pe termen mediu au primit o lovitura serioasa. Mi-a luat o vreme sa imi revin, apoi mi le-am refacut.
Pentru moment am 2 noi teluri: evolutia profesionala (strang experienta si ori devin band 6, ori plec la privat) si obtinerea cursului de perioperative nursing (si absolvirea lui, evident). Pe termen mediu, telul initial ramane acelasi. Doar drumul catre el se lungeste. πŸ™‚

Pentru ca NHS-ul functioneaza asa cum functioneaza, iar banii sunt putini, sansele sa mi se aprobe cererea (deci aloce fondurile) pentru cursul de perioperative nursing de anul asta nu sunt foarte mari. Exista principiul “you need to wait your turn“. E probabil sa trebuiasca sa mai astept pana la anul. Daca plec in alt trust, asteptarea pentru a-mi veni randul reincepe de la 0. Deci iarasi ar trebui sa astept 1-2 ani.
De asemenea, daca vreau sa obtin un job de band 6 la teatre, am sanse mult mai mari la mine in trust decat daca plec in alt trust. Pur si simplu ar fi mai greu sa ma creada cineva din afara spitalului meu ca sunt in stare sa “conduc” o lista de operatii dupa doar 9 luni la teatre.
Nu mi-e frica de interviuri, in decembrie am luat cu brio unul pentru un post de band 5 in alt trust, in alta zona a Londrei. Atata doar ca, daca pentru joburi entry-level am mai multa experienta decat e necesar, pentru joburi de band 6 nu am inca minimul de 1 an experienta. Si, realist vorbind, in afara ORL/MaxFax, as avea dificultati in a fi band 6 pentru Vasculara sau Ginecologie (totusi 2 specializari unde am ceva experienta). “Ceva experienta” nu e acelasi lucru cu a fi pregatit pentru orice. Si daca ies din zona mea de confort si merg la chirurgie generala (alt loc unde am tot asa “ceva experienta”), mi-ar fi si mai dificil. Ca sa nu vorbesc de ortopedie sau neurologie, unde am fost doar cate 1-2 zile pana acum si nu am fost niciodata scrub. Sau urologie sau chirurgie toracica – care nici nu exista la noi in spital.
Partea si mai enervanta e ca, si daca as vrea sa castig experienta peste tot si as cere sa fiu mutat la neurologie (de exemplu), atunci mi-as pierde avantajul pe care-l am la mine la ORL/MaxFax, unde nu am nici un alt contracandidat pe care sa nu cred ca-l pot “invinge” la vreun interviu corect pentru un viitor post de band 6.
In traducere libera, imi cunosc limitarile. Dar nici nu e usor sa le depasesc. Cel putin nu repede.

Orice as face, sunt oarecum condamnat la a ramane la mine-n spital pentru inca o vreme.

Pentru a testa totusi marea cu degetul, am mers la niste interviuri in decembrie. 1 a fost in alt trust NHS. Altul a fost la o clinica medie (un pic peste 100 de angajati) privata, care face si chirurgie ortopedica, orl, vasculara si plastica. Am luat ambele interviuri, apoi am fortat o discutie cu band 7-le meu, cu plecarea mea pe masa.
Interviurile le-am luat extrem de usor, pur si simplu am mers cu teancul cu hartii de overtime facut in ultimul an. Nimic nu pune mai multa emfaza pe “I am a very hard-working person and a very fast learner” decat un teanc de peste 50 de hartii de ture overtime.
In momentul in care ii vezi fata intervievatorului cand ii dai teancul respectiv, la momentul bine-ales, dupa ce te-ai laudat in toate felurile posibile (cu mare atentie, ca sa nu pari un laudaros), atunci stii ca ai luat interviul. Restul e rutina. πŸ™‚

N-a mers totul chiar cum am planuit, desteptii de la HR de la trustul NHS i-au trimis un e-mail band 7-ului meu, in care ii cereau referinte despre mine atunci cand eu eram in Romania (in concediu). Asta desi ziceau ca vor trimite un e-mail la HR-ul trustului meu intai…
Eniuei, pana la urma discutia cu band 7-le a fost amicala, am ramas cu promisiunea ca va face tot posibilul sa ma ajute sa obtin cursul de perioperative nursing de anul asta (dar decizia nu tine de el, ci de matroana, care ia intotdeauna decizii de capul ei) si cu mentiunea ca, in opinia lui, in 6-12 luni as fi principalul lui candidat pentru prima pozite de band 6 disponibila la ORL/MaxFax. De atunci mi-a dat mai multe responsabilitati oricum, si mi-a aprobat fonduri pentru 2 mici cursuri, de cate 2 zile (1 pentru ORL, 1 pentru MaxFax).

Desigur, o discutie e doar o discutie, nu ma mai bazez de mult in viata pe promisiuni verbale.

Alternativa era sa plec oricum la clinica privata unde luasem interviul. Salariul anual era mai mare cu 6.000 lire decat ce castig acum (7.000 lire in plus fata de salariul meu de start de acum 12 luni). Imi promisesera ca imi vor da banii pentru cursul de Surgical Care Practitioner (care nu e acelasi lucru cu cel de Perioperative nursing, iti permite sa fii mana a doua pentru operatii) “after at least 12 months“.
Financiar vorbind, oferta era ok. Oricum e mai mult ca un salariu de incepator band 6 in NHS. πŸ™‚
Nu-mi convenea prea mult felul in care ar fi trebuit sa lucrez (minim 1 tura de 13 ore in fiecare saptamana si 1 tura de sambata la fiecare 2 saptamani). Si iarasi asteptarea “sa-mi vina randul”.

Pentru a scurta o poveste prea lunga, am luat (cu greu) decizia sa raman la mine-n spital pentru moment, sa vad ce se intampla pana in vara. In iunie ar trebui sa aflu daca am fost acceptat sau nu la cursul mult-dorit, pana in august ar trebui sa aflu daca sunt cu adevarat luat in considerare pentru un post de band 6. Daca nu obtin nimic, cel tarziu in august imi dau demisia. Intre timp, o sa fac ture “bank” la clinica privata. Castig si ceva experienta in afara spitalului meu, castig si niste bani in plus (plata orara la privati e ceva mai buna decat in NHS, evident) si imi pastrez posibilitatea unui job unde pot pleca imediat.

Si uite asa am ajuns eu sa am (tehnic vorbind) 3 joburi in Anglia. Jobul meu full-time (37,5 ore/saptamana), turele suplimentare pe care le fac in spitalul meu (“in-house bank” nurse) si ture suplimentare intr-o clinica privata.

E obositor, desigur, dar am destul de multe zile de concediu. Cam 1 data la 2 luni imi iau 11 zile libere (aproape 2 saptamani). Pentru moment pare ca am suficienta energie.

 

De ce ma chinui asa? Sigur ca n-am plecat din Romania ca sa muncesc 60 ore pe saptamana.
Si nu ma forteaza absolut nimeni sa muncesc 6-7 zile pe saptamana. Sincer vorbind, nici nu-mi doresc sa fac chestia asta mai mult de cateva luni. Teoretic vorbind, cu salariul de band 6 sau cu cel de la clinica privata (full-time) vom putea trai 2 oameni destul de bine. Fara sa mai trebuiasca sa fac deloc overtime. Dar, pentru moment, sotia mea nu e inca aici. Pana in momentul in care va veni vreau sa-mi rezolv ce e de rezolvat pentru urmatorii 2 ani, iar asta, in acceptiunea mea, inseamna ceva mai multa munca pentru inca o vreme.

Desigur, se ridica intrebarea: daca vreau doar sa castig bani multi, de ce nu devin doar agency nurse si gata? Raspunsul e simplu: piata e foarte mica pentru agency scrub nurses, ca agency nurse lucrezi majoritar ori in sectii, ori in NH, iar pentru moment nu-mi doresc sa revin la munca “pe sectie”, am alte planuri.

Eniuei, sa trecem la munca, zic.

hard at work.gif