Cine vrea sa munceasca pe gratis?

Nu am creat blogul asta pentru a scoate bani. E un blog simplu, intr-un final doar un fel de jurnal public.
Nu am nici timpul, nici dorinta sa-l transform in altceva.

Scriu aici din 2012, de cand am inceput scoala de asistenti medicali. In primul an (cele 3 luni din 2012) am avut 1 vizitator unic si 10 vizionari de pagina. 🙂 In 2013 am avut 23.000 vizualizari si 14.000 vizitatori unici.
In 2017 am avut 524.000 vizualizari si 308.000 vizitatori unici – desi am postat cam 1 data la 1 luna sau mai rar.
La asta se adauga pagina de facebook, cu 1400 de fani si 1500 followers ale postarilor mele zilnice.
Instagram si twitter n-am. Prea mult strica.

Toate numerele astea nu au insemnat nici macar 1 leu in buzunarul meu. Nimic. Nada. Nüt in germana elvetiana.

Singura chestie pe care am “castigat-o” din blogul asta a fost o consultatie la o clinica de cardiologie pentru mama, dupa ce am fost la un eveniment de-al lor.
In stilul clasic romanesc, mama nu a mai mers la consultatie. “Ma simt bine acum, maica, de ce sa merg”

De-a lungul timpului, am avut cateva momente tampite legate de blog.

1 nene vroia sa-mi cumpere blogul ca sa-l faca un blog cu texte din carti de nursing. Imi oferea in 2016 (cand eram deja in Anglia) 1000 lei. O MIE DE LEI.
Castigam atata (net) din 1 tura de overtime noaptea sau duminica.
L-am lasat in pace.

1 alt nene vroia sa-si faca reclama la compania lui de uniforme pentru asistenti medicali. Dar vroia sa ma plateasca… cu uniforme. Imi trimitea uniforme, le purtam, apoi imi dadeam cu parerea despre ele.
I-am zis ca nu-s interesat, am uniforme suficiente, dar daca imi da macar niste review-uri reale ale altor asistente medicale care i le-au purtat, poate colaboram cumva.
N-a mai raspuns.

1 alt nene m-a luat in 2013 cu tot felul de amenintari pentru articolul in care povesteam cum o companie a incercat sa-i vanda mamei mele (si multor altor batrani) o saltea si niste oale pentru 16.000 lei.
El facea marketing pentru compania respectiva si era convins ca musai trebuie sa fi fost cumparat de competitie, nu era posibil DOAR sa mi se para o sarlatanie sa vinzi o saltea care cica vindeca toate lucrurile din lume. Sa o vinzi la un pret imens, sa o vinzi doar unor batrani si sa le mai si zici ca pot sa renunte la medicamente daca folosesc salteaua.
Initial am scris doar postarea aia. Dar dupa aia i-am multumit lu’ nenea cu o plangere la ANPC pentru firma respectiva. Alti oameni i-au dat si-n judecata. Capitalism à la Romania.
Ulterior postarii mele, acelasi nene a platit alti bloggeri sa scrie articole pozitive despre salteaua companiei respective.
Web 2.0 à la Romania.

Prin 2015 o companie de recrutare asistenti medicali din Anglia ma contacteaza sa le fac reclama pe site si pentru fiecare asistent medical care e angajat care ma mentioneaza, mi-ar fi oferit un comision de referral de 50 lire. Le-am zis ca nu ma intereseaza, dar ma intereseaza sa aflu povesti ale altor asistenti medicali care au apelat la serviciile lor.
Nu au mai raspuns.

Saptamana trecuta ma contacteaza ULTRAPOLITICOS cineva de la VPL Healthcare, imi cereau sa le promovez o campanie pe blog si facebook.
I-am intrebat de ce as face-o, si am mentionat ca la un moment dat chiar era sa ajung in Anglia prin intermediul lor, dar am gasit o oferta mai buna.

Ce mi-au raspuns?

Vroiau sa ma “plateasca” cu sinergie in obiective de trafic si promovare pe “canalele lor de Social Media“.

Băejnebun?

Suntem in anul 2018. Toata lumea a auzit de web 2.0, a auzit de bloggeri, de social media si asa mai departe.

Nu ma asteptam sa-mi ofere cine stie ce SI ORICUM AS FI RESPINS OFERTA LOR* dar mi se pare nesimtire sa vii in ziua de azi la un necunoscut si sa-i ceri sa-ti promoveze compania si sa ii oferi praful de pe toba pentru asta.

Raspunsul meu:

Repet, din punctul meu de vedere, ca agentie de recrutare, sunt la fel de ok ca oricare altii. Cand am plecat eu in Anglia, aplicasem deja pentru PIN. Dar se oferisera sa ma sfatuiasca cu actele (cand vorbisem cu ei, deja aveam primul raspuns de la NMC, facusem actele bine fara ei), erau dispusi sa ma pregateasca pentru interviu (n-a fost cazul), ce promiteau ei, asta oferea angajatorul cand discutai cu el direct samd.
Faptul ca joburile pe care le ofereau ei in 2015 erau in locuri nu chiar placute (sectii cu probleme sau azile de batrani cu probleme de personal) nu e neaparat vina lor. Ei incearca sa te vanda unde pot, e treaba ta sa te interesezi unde mergi.

 

Dar chestia asta cu sinergia obiectivelor de trafic chiar m-a deranjat.

 

 

Si explicatia pentru *: Am pus mare valoare pe confidentialitate pe internet, nu am de gand sa-mi dezvalui identitatea pentru 3 bani sau colaborari in care nu cred.

Am lucrat in publicitate ani buni ca grafician. Stiu ca se poarta cross-promovarea asta, in loc sa dai vreun ban. Dar eu nu sunt interesat de asa ceva.
In caz ca mai vine cineva cu vreo propunere din asta in viitor.

 

Advertisements

Lumpendiaspora romaneasca si M…E PSD

Abia cand aveam vreo 8 ani am aflat si eu ce inseamna “MUIE” folosit ca injuratura. Deh, cu parinti crestini, chit ca am crescut in mahala, am fost oarecum protejat de influente proaste. Temporar.

Tata a fost presedintele blocului cu 8 scari in care am copilarit. Prin ’92 s-a chinuit sa aloce din banii de fond de rulment un pic pentru vopsirea scarii in care locuiam, pentru ca era pur si simplu jegoasa. Cum n-au fost bani decat pentru vopsea si nimeni n-a fost dispus sa munceasca benevol, a inceput el sa vopseasca scara. Am ajutat si eu, au ajutat si fratii mei, pana la urma au mai participat un pic si cativa vecini, dupa vreo 10 zile scara arata ca noua.

Ce a aparut pe nou-vopsitul zid de la mezanin, fix langa usa liftului la cateva zile dupa terminarea muncii? “MUIE” urmat de numele nostru de familie.

Mama credea ca e ceva despre “muiere“, adica despre ea? A aflat ea pana la urma ca e o injuratura. S-a bucurat apoi cand intr-o zi a fost racaita de pe perete (n-a stiut asta – de mine si fratii mei).
Tata stiu ca niciodata n-a zis nimic despre chestia aia, n-a injurat, nu a facut nimic. A zis ca “daca nu stie omul ca e injurat, oare ar trebui sa se mai enerveze?”

 

Ultimele 3 saptamani a fost plin facebook-ul romanesc cu povestea soferului-roman care a ales sa-si exprime printr-o injuratura pe placutele de inmatriculare dezaprobarea pentru guvernarea constanta post-decembrista a partidului comunist roman (psd). Cand era sa se fasaie tot, Politia Romana a fost impinsa inapoi in timp in vremurile de slugarnicie de pana acum 10-15 ani si a inventat un motiv ca sa il pedepseasca pe rebelul-vulgar. Pana la urma si asta s-a terminat, dosarul s-a clasat si soferul si-a primit inapoi carnetul de sofer. Politia Romana a ramas cu injuraturile – cu placutele bucluase.

Sloganul MUIEPSD a devenit varianta 2018 a post-decembristului “JOS FSN”. Nu, nu am devenit colectiv mai vulgari, pur si simplu s-a adaptat discursul-reactie la nivelul discursului politicianului mediu pesedist si al trompetelor pesediste – cum ar fi colegul meu de liceu (dar nu de generatie) M. Badea.

Acuma serios vorbind, faptul ca Dragnea a iesit la televiziunea proprie si a scris pe o tabla “IOHANNIS M—E” nu e o reactie la injuraturile pe care le-a primit pana acum. E doar o continuare a discursului public al colegilor sai de partid din ultimii ani, de cand s-au schimbat generatiile de comunisti in psd. In ultimii ani a fost plin de inregistrari clare cu injuraturi in parlament, injuraturi in presa, injuraturi in discutii in public samd ale reprezentatilor psd.

In ultimele zile a aparut o contra-reactie in on-line-ul romanesc. Unii dintre putinii intelectuali care au o “voce” virtuala si cat de cat sunt urmariti sau cititi au iesit sa isi manifeste dezaprobarea fata de vulgaritatea mesajului anti-psd. Ca nu se poate asa, ca trebuie facut totul politicos, ca nu suntem cu nimic mai buni decat ei daca ne coboram la nivelul lor.

Sigur, mesajul asta e corect. Nu, nu trebuie sa intorci si celalalt obraz, dar trebuie sa-ti pastrezi o minima politete si stapanire de sine in orice situatie.

Dar atunci cand de 30 de ani fostii comunisti au puterea total sau partial in tara asta si devin din ce in ce mai obraznici si mai puternici si mai bogati pe spinarea noastra, e evident ca politetea si stapanirea de sine nu au dus nicaieri.

Da, ar fi frumos sa fie invinsi in alegeri, corect, democratic. Dar pana una-alta, astia sunt din ce in ce mai neobrazati in felul in care fura si distrug sistematic tara si dau vina pe altii. Singurul mod in care ii mai poti tine in frau este sa le arati ca-i dispretuiesti si urasti.

Nu, atunci cand hotul are mana in buzunarul tau si te mai si injura cand il prinzi, nu ii zici “vai, maica, nu se poate asa ceva, nu esti civilizat”. Ii raspunzi pe limba lui. Sau o iei la fuga, daca atata poti. Dar daca toata lumea il ia pe hot la bataie si injuraturi, a doua oara o sa-i fie frica.
Si pentru ca lumea noastra e cum e, sigur n-o sa te ajute nimeni sa prinzi hotul daca le zici “hai sa fim civilizati si sa asteptam pana cand probabil cineva va face ceva”.

Desigur, asta e o metafora, in lumea normala ar trebui sa existe institutii care prind hotul, dar in lumea anormala din Romania, hotul FACE LEGILE si CONDUCE INSTITUTIILE.

Si da, vulgaritatea are un rol in asta – pentru ca le vorbeste pe limba lor. Pentru ca s-au enervat si-au pus slugile din conducerea Politiei sa inventeze o contraventie “morala” pentru soferul respectiv.

Pentru ca nu le convine sa vada peste tot mesaje cu MUIE PSD: pe terenuri agricole, pe placute auto, pe facebook, pe haine, sa il auda la meciuri de fotbal, la concerte si oriunde altundeva.

Si aia care isi pierd cumpatul fac greseli, mai devreme sau mai tarziu. Cum a fost inventarea unui motiv de retinere a permisului. Si abia astept sa ii vad facand noi si noi greseli.

 

La final, despre mesajul unei femei care, candva, cumva, fusese o influenta civilizatoare si anti-comunista in peisajul presei romanesti post-decembriste. Femeie care a devenit o simpatizanta platita a urmasilor comunistilor pe care-i infiera la inceputul anilor ’90.

Femeia respectiva se erijeaza in conducator al luptei anti-psd (“noi i-am invins”), pune toti romanii din strainatate in aceeasi oala si ne descrie pe toti drept “lumpendiaspora”. Un termen care vine din teoriile lui Marx/Engels, in care Lumpenproletariatul era format din paturile cele mai joase ale societatii,

declasati, cersetori, someri, delincventi si era o masa usor de controlat de cei care au puterea.

Cum suntem noi, cei din diaspora care nu ii mai suportam pe pesedisti si ii injuram printre dinti?

“populația prost plătită și prost educată de români”, “lumpendiaspora românească, aceea care conduce în topul precarității economice și sociale în mai multe țări europene”, “Lumpendiaspora  noastră e cauza directă a votului populist și de extremă dreapta din mai multe țări europene”, “mase jalnice, cert parte din identitatea noastră națională centenară, dar partea pe care aș prefera să o uităm”

Pai tocmai asta este adevarul: diaspora nu e altceva decat o parte din identitatea noastra nationala. Nu au plecat doar ingineri si medici, au plecat si muncitori si soferi si mici mahalagii. Am exportat stilul nostru de viata in alta tara, in intregimea lui. Poti sa zici ce vrei, dar asta e tara noastra, cu bune si rele.

Personal, nu ma simt jignit de faptul ca am fost bagat in aceeasi oala cu conationalii mei mai saraci. Astia suntem, toata lumea trebuie sa traiasca cumva. Mai degraba cred ca o asemenea clasificare jigneste inteligenta aluia care o foloseste.

Cand ii desconsideri pe toti la gramada si ii privesti cu superioritate falsa, nu faci decat sa-ti demonstrezi identitatea ta nationala, romanismul tau.

Finalul e apoteotic:

“Cine crede că libertatea de opinie este de nivelul ”Muie PSD” nu ne reprezintă pe cei care au luptat decenii să civilizăm PSD și să construim alternativa la el, și nici pe noi, cei care suntem în diaspora egalii occidentalilor, sau mai buni când putem, nu adunăm resturile de la masa lor ca să ne grozăvim în țară cu mașini la mîna a doua cu numere teribiliste.”

Desigur, marea luptatoare pentru civilizare a uitat ca ar trebui sa isi stie limitele si sa accepte ca realitatea este ca n-a construit nici o alternativa. Madam este la fel de desprinsa de realitate ca orice om care traieste intr-un turn de sticla. Nu realizeaza ca discursul ei nu face decat sa radicalizeze si mai mult lumea.

“Vreți să fiți cu ăștia ? Atunci o să muriți proști cu ei. Asta e tot ce vă mai așteaptă la nivelul actual.”

Bai, sincer, mai bine sa mor prost, decat sa mor intr-o tara condusa de aceiasi oameni, care, dupa atata efort al doamnei care a luptat decenii sa ii civilizeze, nu au facut decat sa devina mai nesimtiti si mai hoti.

Legatura cu povestioara de la inceput?

Daca tu jignesti un grup de oameni (mic-mare), folosind pentru asta un termen ce se vrea simandicos, esti cu ceva mai bun decat un vulgar care te injura neaos?

Si, daca omul sau grupul de oameni pe care-i jignesti nu stiu ce inseamna ofensa ta, i-ai insultat sau pur si simplu ti-ai aratat caracterul la fel de josnic ca al unora din patura cea mai de jos a societatii?

 

Pana atunci, atata timp cat suntem condusi de niste hoti ordinari, sloganul de tara ramane

Cum a fost admiterea la Facultatea de Asistenti medicali din cadrul UMF “Carol Davila” in 2018

Subiectele din 2014, 2015, 2016, 2017. Subiectele din Cluj din 2015.

Azi, in loc sa merg eu la o drumetie prin Alpi (pe aici), am stat acasa si am studiat. A plouat jumatate de zi oricum. Si mai am un an si o groaza de bani de plata pana imi iau diploma de licenta.
Studiile astea n-ar fi fost necesare daca faceam facultatea de la inceput. Sigur, nu ma obliga nimeni sa am BSc. in Nursing, certificatul de postliceala e arhi-suficient in Europa, dar eu vreau ceva mai mult decat “suficient”.

Eniuei, pentru cei care vor sa vada cum a fost admiterea la Facultatea de Asistenti medicali din cadrul UMF “Carol Davila” in 2018, multumita unei cititoare a blogului meu le pun aici. Felicitari pentru rezultat si succes mai departe.

Apropo, mi s-a spus ca ar exista un grup de facebook cu studenti la FMAM “Carol Davila”, unde ar fi si o arhiva cu subiectele astea (si, poate, si rezolvarile?). Desigur, alternativa este cumpararea culegerilor de intrebari de la Facultate in sine.

Asistent Medical in Elvetia (2)

Au trecut 6 saptamani de cand am ajuns aici.

Intotdeauna cand ajungi intr-un loc nou si/sau incepi sa faci ceva nou, cel mai important concept este cel de “curba de invatare“. Cat de repede/lin ajungi de la un punct 0 pe axa timp/cunostinte la un punct in care poti functiona independent la un nivel acceptabil.

Trebuie sa admit ca este evidenta importanta experientei. Post hoc, strict din punct de vedere profesional, decizia de-a strange experienta in Anglia pentru cativa ani se dovedeste una buna.

Din punct de vedere “cetatenesc“, mi-am rezolvat pana acum majoritatea problemelor de inceput: permis de sedere, cont bancar, telefon/numar local, aranjarea casei (un studio, mai precis) mai pe placul meu, abonament la sala, transport in comun, apoi asigurare de sanatate si alte asigurari specifice Elvetiei. Si imi caut un apartament pentru mutat pe termen lung.
Mai multe despre subiectele astea mai la final.

Din punct de vedere profesional, am avut suisuri si coborasuri.

Desi experienta stransa in Anglia m-a ajutat foarte mult, in acelasi timp a fost si un blestem, din 2 motive: tot timpul tinzi sa faci ceea ce esti obisnuit sa faci (deci cand dai peste ceva similar, dar diferit, e gresit sa repeti EXACT aceiasi pasi ca inainte – pentru ca noul loc are noi reguli) si nu te poti opri sa nu faci comparatii (dar acolo asta mergea mai bine, dar acolo ma intelegeam mai bine cu colegii/chirurgii, dar acolo nu se intampla asta samd).
Cu cat esti mai capabil sa inlocuiesti rutina veche cu rutina noua, cu atat vei fi mai eficient. Cu cat faci mai putine comparatii cu vechiul stil de munca, cu atat vei fi mai putin nemultumit de noul stil de munca. Suna usor, dar nu e deloc.

Am 2 specialitati mari si late de invatat. Dupa 1 saptamana de aclimatizare, cand am fost “suplimentar” (tot timpul “umbra” cuiva), am avut 4 saptamani la prima specialitate, urmate de 8 la a doua. In planul sefei mele, dupa aceste 13 saptamani, ar trebui sa fiu capabil sa functionez independent in majoritatea situatiilor – deci sa pot fi alocat pentru a face “gărzi” (Pikettdienst).

Si uite cum incep comparatiile: din punct de vedere al planificarii, sistemul e mult mai bine gandit ca in Anglia, unde am fost fortat sa invat o ciorba, cate putin din 4 specializari. La asta adaugam sistemul de lucru din Anglia, cu 4 zile din 7 muncite, si pot afirma ca inceputul acolo a fost mult mai greu –  invatai ceva, apoi refaceai asta peste 2-3 saptamani, evident ca uitai.

Aici ai continuitate. Faci zi dupa zi, operatie dupa operatie, daca esti deschis la minte, strangi experienta rapid. ATATA TIMP CAT ESTI SPRIJINIT. Dpdv declarativ, toata lumea e dispusa sa te invete si sa te sprijine, dar fiecare o face in felul lui, si aici se practica stilul de educatie “taci si repeta perfect ceea ce te invat eu, FARA input personal”.
Daca in Anglia colegele mele erau interesate sa stiu instrumentarul, etapele operatiei si sa ma asigur ca documentatia/pozitionarea/numaratorile sunt corecte, dar aveam o oarecare libertate in a face lucrurile cum mi se parea mie mai eficient, aici se pune mai mare pret pe “trebuie sa faci totul exact cum e obisnuit chirurgul si cum sunt regulile spitalului”.

Asta introduce 2 noi surse de frustrare:
– eu sunt obisnuit sa incerc sa optimizez ceva dupa cum mi se pare mie mai corect. Asta a rezultat in nenumarate instante a lui “NU ESTE PERMIS” in ultimele 6 saptamani. In vreo 2 zile, desi sunt om calm si non-violent, mi-a venit sa-l pleznesc pe omul care-mi aducea aminte de toti educatorii pe care i-am dispretuit de-a lungul multilor mei ani de scoala. Am trecut cu bine peste momentele alea, pentru ca oamenii nu-s chiar absurzi. Daca faci lucrurile CUM VOR EI (sau cum cred ei ca e corect), te lasa in pace, ba chiar te lauda (daca e cazul).
Si aici, experienta din Anglia cu episodul de bullying m-a facut mai bine pregatit pentru asemenea momente.
– e greu sa iei totul de la inceput. E greu sa pleci dintr-un punct in care te bucuri de increderea si respectul colegilor la adresa experientei tale la un punct in care toata lume te trateaza ca pe un copil si multi iti vorbesc ca si cum esti un elev cu 0 experienta.
Din fericire, din cei cu care am avut de-a face pana acum, majoritatea au devenit mai prietenosi odata ce am trecut de statutul de “incepator” si au vazut ca nu sunt incapabil.
Din nefericire, mai multi oameni par sa fie de tipul “niciodata multumit“, deci trebuie sa invat sa ma descurc si cu astia.

Oricum, intr-un final, dupa ce ma obisnuiesc cu noul stil de munca, totul devine oarecum usor. Sigur, motive de frustrare mai exista, dar, per total, nu pot sa zic ca e asa de rau precum pare la prima vedere, ba din contra.

E enervant faptul ca toata lumea e foarte distanta si stricta la inceput si se “incalzesc” incet-incet, dar te descurci, mai devreme sau mai tarziu.

La prima specialitate, primele saptamani au fost horror, iar apoi, dupa inca 2 saptamani, eram trist ca plecam. La a doua specialitate, primele 3 zile au fost frustrante rau, urmatoarele 2 zile au fost chiar usoare – mai usoare chiar ca la prima specialitate.

Per ansamblu, pot zice ca dpdv profesional, trecand peste socul de inceput, experienta Elvetia e ok.

Mai vedem ce parere o sa am dupa urmatoarele saptamani, dupa ce va trebui sa instrumentez si operatiile mai complicate de luni-miercuri (joi-vineri sunt zile usoare).

 

Revin la partea non-legata de munca.

Contractul meu e pe 6 luni. In ciuda a ceea ce sefa mea si alti romani (care sunt aici de 10 ani sau mai mult) mi-au zis, am primit fix permisul de munca/sedere (care e si act de identitate pentru straini = Auslanderausweis) temporar (L) pentru fix 6 luni. Kurzaufenthaltsbewilligung L.
In esenta, atata timp cat ai un angajator elvetian dispus sa te plateasca – si autoritatile federale nu au o problema cu faptul ca tu faci munca aia (adica nu exista un somer elvetian dispus s-o faca), Auslanderausweis e o hartie care vine. Se reinnoieste, se prelungeste, asta e.

Importanta lui este vizibila in 2 cazuri: la controale de rutina ale politiei, la gasirea unui apartament de inchiriat pe termen lung.
Politia (mai ales in zonele de frontiera) te poate legitima si apoi intreba de ce esti aici, de cand, pana cand, ce faci samd. Daca ei demonstreaza ca esti in tara ilegal, poti fi deportat, dar procedura nu e foarte rapida. Ideea e simpla: vrei sa fii linistit oriunde ai merge, iti trebuie un permis de sedere/munca valabil.
Pentru inchirierea apartamentului de multe ori ai un proces prea intortochiat. Te duci la vizionarea apartamentului, de multe ori doar cu vechiul chirias, apoi completezi un formular si il trimiti agentiei imobiliare, care alege pe cine vrea ea, in functie de ce ai completat in formular. Ai sanse mai mari sa obtii apartamentul daca ai permis de sedere B (sau L), daca ai salariu mare (si contract cu un angajator mare), daca nu ai animale, ai referinte bune. Daca arati ca stii sistemul lor, iti cresti sansele: trimiti formularul prin posta (prin recomandata-Einschreiben), atasezi cazier fiscal (Betreibungsauszug), ai asigurare de casa si asigurare de drept civil (Privathaftpflichtversicherung si Hausratversicherung) si iti faci si o descriere frumoasa.
Evident, cand ai contract de munca pe termen limitat si permis de munca pe termen limitat, se feresc de tine ca de ciuma.

Din punctul meu de vedere, cel mai inutil de complicat si enervant lucru cu care am avut de-a face pana acum in Elvetia a fost gasirea unui loc unde sa stai. Si prima data (cand am facut-o din Anglia) si acum.
Dupa ce am trecut de socul inceputului la munca, privind pe termen lung, motivul principal pentru care as parasi Elvetia in toamna (la finalul contractului) ar fi imposibilitatea de-a gasi o forma de cazare adecvata, la un pret acceptabil.

Asigurarile de sanatate sunt un alt subiect sensibil. Ai zeci de case de asigurari, ai 4 tipuri de asigurari de sanatate de baza (Grundversicherung), ai zeci de extraoptiuni pentru asigurare suplimentara (Zusatzversicherung) si procesul de incheiere al contractului e (ca multe alte lucruri) inutil de complicat.

De cand vii in Elvetia ai 3 luni sa obtii MINIM o asigurare de sanatate de baza (Grundversicherung). Nu faci asta, esti pasibil de o amenda. Orice ai face, asigurarea de baza e valabila retroactiv dar se si plateste retroactiv de la ziua 1 de sosire in Elvetia. Ziua 1 este cea pe care o oferi tu la autoritatile locale (Anwohnergemeinde), este cea de la care va incepe si valabilitatea permisului tau de sedere/munca si poate fi si ziua in care ai avut prima zi de munca. Chit ca e evident ca (aproape) nimeni nu vine in Elvetia pe 1 si incepe munca tot pe 1.
Partea buna e ca, odata ce o casa de asigurari te-a acceptat pentru Grundversicherung, va lua in considerare si orice fel de spitalizare ai avut PANA ti-au emis polita. Partea proasta e ca ii platesti si pentru zilele in care nu ai folosit asigurarea lor.
Pentru exemplificare: am sosit in Elvetia pe 1 iunie, polita mi-a fost emisa tocmai pe 19 iulie, eu voi plati si pentru iunie si iulie asigurarea de baza.

Pentru asigurarea de sanatate de baza iei in calcul optiunile date:
cat de mare sa fie fransiza (cat platesti din buzunarul propriu pana casa de asigurari incepe sa plateasca) – asa platesti mai mult sau mai putin lunar
daca vrei asigurare cu sau fara pre-interviu (daca accepti sa vorbesti la telefon SAU cu un medic de familie SAU sa mergi la o clinica dintr-o retea acceptata INAINTE de-a merge la un medic specialist, primesti o reducere la asigurarea lunara)
casa de asigurari de sanatate – unele mai mici ofera preturi sensibil mai mici decat altele mai mari

Apoi ai asigurare de sanatate suplimentara. O optiune importanta e cea care iti adauga acoperire pe intreaga Elvetie (nu doar in cantonul tau). Apoi ai de ales daca vrei sa fii tratat in saloane “la comun” sau “individual” (la standard aproape de hotel), de profesor-doctor, cu plata totala sau partiala a acestui avantaj (privat sau halb-privat). Apoi ai asigurare pentru vizite la medic in ambulatoriu in afara Elvetiei, plus plata totala a ambulantei (chit ca esti asigurat, cu asigurarea de baza tot platesti minim 500 franci pe fiecare drum facut cu ambulanta). Unele asigurari ofera si plata partiala a unui abonament la sala (cam 150-200 franci platiti in total, dar pentru abonamente facute doar la anumite sali agreate), asigurare pentru proceduri stomatologice, optometrist si altele (care nu sunt incluse in asigurarea de baza, in mod normal).

Important de mentionat: pentru Zusatzversicherung trebuie sa completezi un formular. NU trebuie sa fii 100% onest. Pentru asigurarea de baza nu au voie sa te refuze, orice probleme preexistente ai avea. Dar pentru cea suplimentara pot sa te refuze, sau sa-ti ofere asigurare cu exceptia unei conditii medicale. De exemplu, mie o casa de sanatate mi-a oferit asigurare suplimentara care excludea orice fel de tratament pe care l-as fi necesitat care era cauzat de esofagita de reflux pe care o am de multa vreme.

 

Ultima mentiune ar fi cea legata de transportul in comun (si multe altele aici): daca stii ca o sa ramai minim 1 an in acelasi oras, merita sa-ti faci o gramada de lucruri pe un an. Abonamentul la transport in comun, sala, abonamente la muzee, asigurari suplimentare samd – toate sunt mult mai ieftine daca le faci pe 12 luni (in loc de cateva luni).

 

 

pana la urma nu e asa rau aici 🙂

Asta am invatat eu la scoala

E iulie. In 2012 pe vremea asta dadeam un examen de admitere de o banalitate atroce si peste 2 luni incepeam 3 ani de școală à la România.

Ce a insemnat scoala pentru mine? Multe ore de dictare, discutie rara despre ceea ce ni se preda, ore de practica in care trebuia sa insist pana la a fi enervant ca sa fiu invatat ceva, interactiune cu multi oameni care nu erau potriviti pentru a preda nimic, mult dezinteres (din partea scolii, profesorilor, elevilor, oamenilor din spitale) si multa, multa nesimtire (din partea scolii, profesorilor, elevilor, oamenilor din spitale).

Din fericire, am avut si exceptii de la regula. Si profesori care veneau la ore si incercau sa te faca sa inveti ceva, si asistente medicale (si doctori) care incercau sa te invete ceva – sa pleci de acolo cu ceva in cap, am avut si posibilitatea sa vad cum se lucreaza in afara (Cipru si Elvetia) si am avut si multe colege care au terminat scoala bine-pregatite (multumita tenacitatii si muncii lor, nu pentru ca a facut scoala ceva special).

Dupa aia am inceput sa lucrez in Anglia. Am descoperit un sistem care te ia de la 0, iti restrange posibilitatile la inceput de cariera si te forteaza sa faci tot felul de cursuri pentru a fi certificat ca esti apt sa faci independent anumite lucruri pe care le faceam de capul meu ca elev in Romania.
Multe cursuri erau mai degraba gandite ca un exercitiu de complianta cu niste reguli generale. De exemplu, trebuie sa dovedesti ca ai fost educat la un nivel de baza in domeniul ingrijirii persoanelor cu dizabilitati sau cu probleme cognitive.
Altele erau gandite ca reverificari anuale ale unor aspecte primare in ingrijirea pacientului. Trebuie sa ai cunostinte de baza de mobilizare a pacientilor si de prim-ajutor.
Apoi aveai cursuri pentru recoltare de sange, transfuzii, administrare de medicamente, montare de branula si altele. La prima vedere, pare o prostie sa reeduci un asistent medical in asa ceva, atunci cand probabil ca a invatat la scoala despre asta. In realitate, asa se asigura spitalul/trustul ca toata lumea are un nivel minim de educatie intr-un domeniu si ca stie regulile si politicile spitalului in domeniul respectiv – pe principiul “daca nu ai fost certificat, nu stii, deci NU AI VOIE SA FACI”.

Desigur, educatia depinde de profesor – si nici acolo nu era toata lumea un Pestalozzi reincarnat. Si cursurile respective aveau un oarecare grad de inutilitate, deoarece era practic imposibil sa nu le “treci”, chit ca erai la fel de incapabil la finalul lor ca inainte de a le face. Macar aveai o baza minima, uniforma.

In plus, la fiecare pas aveai postere si manuale si software care erau gandite pentru a fi de ajutor in situatii neprevazute. Nu stiai ce sa faci cand suspectai un pacient de sepsis? Aveai un poster care poate iti amintea. Nu stiai cum sa administrezi un medicament? Aveai si un soft pe calculator si manuale disponibile (in anumite sectii) pentru a te ghida. Sau puteai contacta farmacia, sau echipa de Critical Care, sau site managerul, sau asistenta medicala specializata (diabet, durere, neurologie, ingrijirea pielii).

Am vazut si ce insemna scoala pentru studentii englezi. La scoala invatau mai mult independent (li se dadea de citit ceva, apoi trebuiau sa faca prospecte sau sa completeze raspunsurile dintr-un fel de caiete cu intrebari sau aveau esee de facut, plus, in functie de universitate – OSCE).
Important era faptul ca, la spital, in plasamentele de practica, erau fortati sa munceasca alaturi de restul lumii. Trebuiau sa faca igiena pacientului, sa faca documentatie, sa ia functiile vitale, sa administreze medicamentatie supervizati. Si veneau la spital 37,5 ore, program standard de lucru. Tot timpul lucrau cu un asistent medical, deci erau supervizati. Si erau incurajati sa puna intrebari intotdeauna, mai ales daca aveau ceva indoieli intr-o privinta. La teatre, dupa ce vedeau cateva operatii, li se oferea posibilitatea sa se spele si imbrace steril cu un scrub nurse pentru operatii mai mici.

Ulterior, am trecut la teatre. Acolo, ideea de baza la invatare era sa stai o vreme ca personal suplimentar, sa te obisnuiesti cu mediul inconjurator, sa vezi operatiile, sa inveti instrumentarul si etapele de baza ale operatiei si abia apoi sa incepi sa fii si tu scrub nurse. Intai cu o colega langa tine (imbracata cu halat/manusi), apoi independent, intotdeauna in sala cu o persoana experimentata (band 6).

Si aici existau cursuri suplimentare, unele gandite pentru munca in teatre, altele cu diversi reprezentanti de la firme – care te invatau sa folosesti echipamente scumpe, specializate pentru varii operatii. In plus, exista posibilitatea sa faci un curs de facultate de nivel 7 (sau 6  – daca nu aveai diploma de licenta), care avea cateva module pe an, cu o parte teoretica (pentru care obtineai credite – ce puteau fi adunate fie pentru a finaliza studiile cu un BSc sau un MSc – in functie de ce alte module suplimentare de facultate mai puteai face) si una practica – in care erai rotat prin toate specialitatile chirurgicale.

Cum aproape toata lumea isi doreste sa fie independent, perioada de invatare de la inceput era de multe ori insuficienta pentru a te pregati pentru orice situatie intalnita. Si educatia se facea pe principiul “eu te invat sa faci lucrurile asa, tu le vei adapta la tine si vei face lucrurile altfel – atata timp cat e safe for the patient, e ok”.

 

Ulterior, am inceput sa fac si cursuri la universitate (on-line) pentru a obtine BSc. Acolo educatia se face impartita pe module saptamanale. Totul se reduce la “studentul citeste cateva zeci de pagini in saptamana asta, apoi isi exprima opinia pe tema respectiva in anumite conversatii cu teme data – in comunicare cu alti studenti, plus se redacteaza cate un eseu sau mini-eseu, pe niste teme bazate pe ceea ce s-a citit/invatat”. Evaluarea se face in functie de: coerenta ideilor, atingerea punctelor cerute, gramatica/sintaxa, gandire critica (de tipul “studiile arata ca, dar dovezile sunt de calitate scazuta, deci e posibil sa fie alternative…“).
E un exercitiu in gandire critica si in invatarea de medicina bazata pe dovezi, in ideea de a evolua constant in domeniul in care lucrezi, pentru a putea cere schimbari, in functie de ceea ce inveti.
Ca schimbarile se intampla greu si ca teoria se aplica greu in multe situatii e alta poveste. Ca evaluarea bazata pe eseu si-atat e oarecum limitata in eficienta e din nou alta poveste.

 

Si am ajuns in Elvetia. Aici au avut o abordare structurata a introducerii mele in sistemul lor de-a lucra. Dat fiind faptul ca am experienta precedenta, mi-au alocat doar cate 1 saptamana de a fi “suplimentar” – adica sa lucrez cu o persoana cu experienta, dar sa fiu in plus fata de numarul normal de persoane intr-o sala de operatie. Avem 2 specialitati chirurgicale, deci am 1 saptamana de a fi “suplimentar” + 4 intr-o specialitate, apoi 1 saptamana de a fi “suplimentar” + 6 in cealalata specialitate.
Abordare structurata inseamna si ca o iei treptat. Intai inveti stilul de lucru, apoi operatiile si consumabilele pentru ele, apoi esti alergator (cel care ajuta personalul imbracat steril din sala), abia apoi esti instrumentist (imbracat steril) – la inceput cu cineva cu experienta (care este/a fost si educator in domeniul asta), apoi independent.

Spre deosebire de Anglia, aici se pune accent pe “faci intotdeauna lucrurile de baza exact la fel, fara variatie”. Independenta exista, dar tot timpul ti se spune ca trebuie sa te incadrezi intr-un sistem de-a face lucrurile.

Si totul incepe cu “La scoala de instrumentisti, eu am fost invatat ca…“. Asta inseamna “instrumentele se pun asa, ca zona sterila se termina aici, ca acoperirea pacientului se face in etapele astea, ca se pregateste totul la inceput, ca asta se face in sala de pregatire/anestezie, asta se face aici” samd. Si se vede rigiditatea asta: TOATA lumea aranjeaza instrumentarul la fel, totul se face in aceleasi etape tot timpul, nu exista variatii decat in cazuri extreme.
Argumentul are valoare atunci cand: 1. toata lumea face acelasi lucru dupa ce termina scoala si 2. educatia de la scoala a fost uniforma si bazata pe niste standarde ridicate.

Argumentele supreme in Anglia erau “this is safer for the patient” si “studies with high-quality evidence show that, so…“.

Aici avem “das muss Steril sein” (asta trebuie sa fie steril) si “in der Instrumentierendeschule habe ich gelernt, dass…” (la scoala de instrumentisti m-au invatat).

In Romania m-am lovit extrem de des de “eu stiu ca asa e mai bine”.

Toata postarea a inceput deoarece am vazut des pe grupul de asistenti medicali din Romania postari in care colege cautau recomandari despre cum sa administreze anumite medicamente sau cum sa faca anumite lucruri. Si pe langa comentariile inevitabile romanesti “da’ pe tine ce te-au invatat aia la scoala?“, am vazut foarte des oameni care aveau opinii contrare, dar foloseau argumentul “pe mine la scoala m-au invatat ca”.
Cam ca domnul Goe, pentru ca multi ofereau raspunsuri care contraziceau posologia din prospectul medicamentului – desigur urmate de “asa am invatat eu“.

In scoala pe care am terminat-o eu, cea mai mare din Romania, cu parteneriate internationale, nu am fost lasat nici macar 1 data sa intru in sala de proceduri in 3 ani, am avut oameni care in spitale m-au invatat acelasi lucru in moduri diferite (uneori gresite), contradictorii, am avut prea multi oameni care ma apostrofau pentru ca puneam intrebari si am avut zeci de zile cand am mers la scoala sau la spital fara sa invat sau sa fac mai nimic util.

Si ce sa vezi, e aceeasi scoala pe care au facut-o multi altii care se bat in piept cu ce au invatat ei “la scoala“.

A, da, ca sa nu existe unii care zic ca o loaza isi da cu parerea: am terminat scoala in primii 30 (din aprox. 400) la media generala pe ani si cu 9,97 la examenele finale.

Un pic despre emigrare

Am 34 ani.

Am copilarit in saracia lucie din anii ’90. Pe la 10-14 ani mancam foarte des cartofi cu branza si rosii – pentru ca altceva nu prea ne permiteam. Deh, familie de 5 oameni.

Pe la 14 ani a fost o mare realizare pentru mine sa-mi cumpar din banii mei o pereche de adidasi “de marca”, nu chinezarii “din piata”.

Prin liceu faceam orice fel de munca posibila pentru un minor, pentru a castiga un ban in plus, ca sa imi permit sa-mi cumpar un suc sau sa merg cumva la mare vara macar 1 saptamana.

Pana am intrat la facultate, in 2002, orice sondaj de opinie arata ca majoritatea tinerilor romani vor sa emigreze – oriunde. In perioada 2002-2008 a avut loc o schimbare de mentalitate, pentru 6 ani lumea credea ca lucrurile incep sa mearga bine si la noi. Salariile cresteau lunar, au aparut multe meserii noi (moderne), s-au inmultit multinationalele si Bucurestiul s-a modernizat (incet-incet). In acelasi timp, am avut o bula imobiliara care a facut viata in orasele mari foarte scumpa, chiar si cu salariile crescute.

A venit criza, salariile au inceput sa scada, leul a pierdut 25-40% din valoare fata de valutele mari in mai putin de 2 ani, ratele la credite au explodat, bula imobiliara s-a spart (unul dintre putinele lucruri bune).

Atunci a pornit valul 2 de emigrare masiva din Romania. S-a mai potolit abia prin 2013-2014, cand a reinceput.

Eu am emigrat abia in 2016. Nu zic c-am facut bine ce-am facut, nu recomand nimanui sa emigreze sau sa-mi urmeze exemplul. Fiecare trebuie sa-si ia deciziile pe cont propriu.

Am terminat Colegiul National de Informatica “Tudor Vianu” din Bucuresti. Liceul “de olimpici”. Nu eram la clasa de olimpici (1 din 10) si nu am excelat la nimic in timpul liceului. Dar toata lumea a luat Bac-ul la mine in liceu (din generatia mea) si toata lumea a intrat la facultate.
Din pura consecinta a specializarii liceului, majoritatea colegilor mei au ajuns sa lucreze in IT. Si dintre cei care nu-s in IT, majoritatea o duc destul de bine in viata.
Dintre cei care au plecat, au plecat majoritar pentru bani foarte multi sau pentru posibilitatea de-a face cercetare sau pentru a-si indeplini un vis anume.
Dar nu cred ca am vreun fost coleg/vreo fosta colega care sa nu fi reusit sa ajunga chiar si in tara la un nivel de trai cel putin peste media Romaniei.

Da, daca termini unul dintre liceele mai bune din tara, ai sanse mai mari sa fii oarecum peste medie si sa te descurci ulterior destul de bine in viata.
Cine ar fi crezut? 🙂

Ei bine, cu toate ca nu eram sarac, nu eram deloc multumit de situatia mea financiara dupa 2009, cand salariul meu a inceput sa scada vertiginos. Asa ca in ultimii 6-8 ani am fost martor interesat la multe discutii pe tema emigrarii. Multe cu fosti colegi, multe si cu necunoscuti pe internet, multe si pe blogul sau pagina mea de facebook.
Nu in ultimul rand, ultimii 3 ani i-am petrecut in strainatate.

As putea spune ca am tras niste concluzii informate pe tema emigrarii.

In primul si primul rand, nu exista nimic pe lumea asta care te pregateste pentru emigrare. Poti citi o gramada de informatii inainte, poti sa te documentezi ce ar trebui sa faci pentru a iti face primele zile/saptamani/luni mai usoare, dar asta nu inseamna ca neaparat o sa fie totul perfect. Sunt o gramada de lucruri asupra carora n-ai control sau factori pe care nu-i poti lua in calcul. Si multe depind si de motivatia personala pentru emigrare si de taria de caracter a fiecaruia.

 

Apoi, atunci cand te interesezi despre viata ca emigrant intr-o tara/un oras, ca orice altceva in viata, tind sa fie doar 2 tipuri de naratiuni de la emigranti. Prea pozitiva sau prea negativa.

Pe de-o parte sunt unii care prezinta realitatea prea optimist, fie pentru ca ei au avut niste avantaje la inceput, fie pentru ca pur si simplu le place foarte mult situatia lor din locul ala. Asta e gresit, pentru ca nu exista nimic perfect pe lumea asta, ceea ce unii ar vedea drept ideal, altii nu ar suporta si, desigur, nu toata lumea emigreaza si ajunge sa castige mult mai mult decat clasa de mijloc din locul unde emigreaza.
Pot da multe exemple de emigranti romani in Londra  care lauda totul de-acolo – dar fie o fac din spatele unor venituri mult peste media locala, fie sunt unii care accepta sa stea inghesuiti cu straini in casa, pentru a avea mai multi bani la dispozitie. Desigur, fiecare e liber sa faca ce vrea, dar viata nu e roz pentru toata lumea.

Pe de-alta parte sunt cei care prezinta realitatea prea negativ. Pentru ca ei au avut experiente negative, pentru ca nu sunt multumiti de viata lor, pentru ca locuiesc intr-o zona rau-famata samd
Exista probleme peste tot. Parisul sau Londra sau orice alt oras mare occidental poate parea foarte frumos cand esti doar turist, dar descoperi multe probleme doar atunci cand locuiesti acolo – si vezi ca unde-ti permiti tu sa locuiesti, nu mai e asa frumos.

Ambele tipuri de naratiune sunt viciate de opiniile personale. De asta cred ca e posibil sa fii pre-conditionat sa vezi lucrurile intr-un mod gresit atunci cand ajungi in Strainezia.

Pe scurt, e bine sa se ia orice opinie personala a cuiva despre emigrare cu un gram de sare. 🙂

 

Apoi, o problema des intalnita la romani este cea a banilor. De multe ori toate opiniile legate de emigrare se rezuma la bani. Cati faci, ce iti poti permite sa iti iei, cum poti sa-ti iei masina, telefoane, vacante scumpe si-atat.
Nu totul se rezuma la “cat e salariul”. Daca pleci din tara DOAR pentru a avea un salariu mai mare, de multe ori asta nu va fi suficient pentru a fi multumit cu viata ta de emigrant. Si apoi ajungi sa fii emigrant din ala care spune ca totul e nasol in strainatate.

Sigur, are o importanta sa stii cat vei castiga. Logica mea e simpla: daca pleci intr-o anumita tara vestica si obtii acolo un salariu apropiat ca valoare cu cel mediu pe economie, inseamna ca o vei duce acolo cam la fel ca majoritatea oamenilor din tara respectiva. Atata timp cat ei nu emigreaza in valuri, ca romanii, inseamna ca viata nu e asa grea cu salariul mediu.
Sigur, e putin probabil ca viata sa devina “excelenta” brusc, dar daca pleci din tara crezand ca pui piciorul in Strainezia si imediat o sa devii Abramovici, atunci delirezi.

O alta fateta a aspectului financiar este cea a nemultumirii constante. In toate grupurile de facebook, pe orice forum sau la comentariile la orice articol de stiri unde gasesti oferte de munca in alta tara, o sa vezi nenumarati romani care incep sa zbiere “mama, ce salariu mic, ce saracie, sclavie, nu poti trai cu asta” samd. Sigur, exista si joburi prost-platite, dar, cel putin in domeniul sanitar, nu vei muri niciodata de foame sau nu vei fi “sarac”.
Cate oferte de munca in Anglia am vazut platite cu 17-19 lire/ora, urmate de zeci de mesaje in care romanii ziceau imediat ca e putin, asta e exploatare, saracie, ca nu poti trai cu banii aia samd. La fel si in Elvetia, am vazut oferte de munca pentru asistenti medicali cu salarii normale pentru Elvetia, imediat romanii cu “dar asta e putin, nu poti trai cu asta samd”.

DA, intotdeauna se poate mai bine, se poate obtine mai mult, in anumite conditii, dar daca te plangi tot timpul ca un salariu peste media din tara respectiva este “mic” nu esti tu mare inteligent, esti doar un om ahtiat de bani, deconectat de la realitatea care-l inconjoara SI care a uitat SARACIA reala din care a plecat din tara.

In continuarea temei comentariilor despre aspectul financiar al emigrarii, exista o tendinta raspandita printre romani de a prezenta realitatea financiara drept inacceptabila. Asta costa atata, aia costa atata, cu salariul ala nu poti trai deloc acolo. Ete na!
Depinde de unde pleci, e adevarat. Dar nu emigrezi din Romania pentru ca o duceai bine foarte bine acolo.
Deci daca la finalul lunii sau a anului tragi linia si ai mancat tot timpul ok, ai avut 2 sau mai multe concedii in strainatate SI ai strans si niste bani, eu zic ca o duci bine. La asta se adauga si cheltuielile de baza (utilitati, telefon, transport, ingrijire personala si haine), desigur.

 

 

Vai, cata postarea am scris doar ca sa explic de ce ma enerveaza pe mine intrebarea “cat e salariul?”

Si ca, daca te iei dupa ce spune lumea, de cele mai multe ori o sa ramai cu impresii gresite si nu o sa realizezi nimic.

Incet, incet, te obisnuiesti cu orice

“Oh, mate, as I know you, you’re gonna love X* Surgery, but you’re gonna hate the length of their operations“.

Dintre toti fostii mei colegi din Anglia, doar 2 stiu in ce tara/oras am plecat si ce fac.

Unul dintre ei e un registrar de ORL, cu care m-am imprietenit in anul petrecut la noi in spital. Asta mi-a spus cand a auzit unde o sa plec.

Ce ma enerveaza faptul ca a avut dreptate. 🙂

Azi am lucrat aproape incontinuu, de la 7:15 pana la 17:15. Primele 15 minute au fost de sedinta (Raport). E o schimbare fata de ritmul de lucru din Anglia. Si trezitul mai devreme ma omoara – incet, dar sigur 🙂

Contractul meu e pe perioada limitata, cu posibilitatea de schimbare la nelimitat daca trec o evaluare la 3 luni si inca una inainte de finele lunii a 6-a. Mi s-a spus clar ca evaluarile astea nu inseamna ca trebuie sa fiu capabil sa fac “tot” pana in ziua 90 sau 180, pot sa fac lucrurile la viteza mea si in functie de capacitatile mele, atata timp cat ei considera ca le fac intr-un mod “sigur”.

Asadar, in primele saptamani ma astepta o perioada de Zudienung (sau Runner – persoana care ofera consumabile sterile instrumentistului), pana invatam operatiile lor si stilul lor de munca. Apoi, pentru ca nu am diploma de TOA (Technische Operationsassistent), nu pot instrumenta direct singur nici o operatie, trebuie sa se gaseasca cineva senior care sa faca asta cu mine – daca se considera ca pot face asta.

Pana la urma, perioada asta de acomodare a devenit de la 4-6 saptamani… 1 saptamana (prima saptamana am stat doar ca om suplimentar mai mult la pozitionarea pacientilor, operatii mici sau injectii-tratament).
Saptamana trecuta mi-au zis ca as putea sa instrumentez “niste” operatii “poate” mai la sfarsitul saptamanii asteia.
Asta a devenit… azi.

Si asa m-am trezit “double-scrubbed” cu un neamt. Om cu multa experienta, genul de om care a vazut si facut multe in aproape 30 de ani de cariera.

Are doar cateva probleme: e foarte agitat tot timpul, vrea sa se faca lucrurile DOAR cum stie el ca e bine si e un educator cu metode invechite.

Toata ziua mi-a reprosat aproape orice lucru faceam.
De ce asa si nu asa, fa altfel, refa, lasa-ma pe mine, nu atinge, nu fa aia, ti-am zis sa nu faci aia, ti-am zis sa nu atingi nimic, aia se face de la stanga la dreapta, nu de la dreapta la stanga, ordinea e asta, nu ai voie sa schimbi nimic si tot asa.
Pauza (nici macar pentru o gura de apa) nu mi-a dat “pentru ca nici el n-are pauza” pana nu am avut o pauza fortata, din cauza ca am avut un pacient care a stat mult in Vorbereitung (anestezie si pozitionare).

Pana la urma m-a lasat 100% independent abia pe la 2:30.

Porcaria cea mai mare e ca avea dreptate. Cand am facut lucrurile 100% cum a vrut el, lucrurile au fost mult mai usoare. Dar nu e deloc usor sa iti schimbi toate obiceiurile in doar 2-3 ore.

Si nu am reactionat niciodata bine la genul lui de educatie-prin-repros. Sunt om destul de calm si inghit multe, dar la un moment dat chiar imi venea sa-i spun cateva si sa fac scandal.
In ideea de “nu am venit aici ca sa indur porcaria asta!”.

Din fericire, s-a mai calmat, pe masura ce i s-a facut foame si si-a pierdut energia. Si eu m-am mai adaptat.

La finalul zilei, inainte de a pleca (eu am ramas peste program, m-au intrebat daca sunt dispus sa fac Überstunde si sa termin operatia), a tinut sa-mi spuna “du warst heute sehr gut” (ai fost foarte bun azi). Nu stiu daca a zis-o pe bune, sau doar ca incurajare ieftina, dar chiar a fost bine sa aud si-o lauda dupa o zi execrabila.

 

Chestia e ca nimeni nu lucreaza bine sub presiune. Cand unul iti sta tot timpul pe cap si iti reproseaza orice greseala mica, iti vine mai greu sa te concentrezi, faci greseli, te enervezi, faci greseli noi, ti se fac reprosuri din nou, iar gresesti si tot asa.

La asta se adauga o migrena cu care am venit la munca de dimineata. O bucurie.

Apoi se adauga o situatie neplacuta, in care am inceput sa fac ceva cum m-a invatat neamtul, apoi a venit o colega si a zis ca ea nu vrea sa se faca lucrurile asa, apoi vine neamtul si-mi reproseaza ca nu am facut ce m-a invatat el, apoi au inceput sa discute in contrdictoriu “cine are dreptate”, pentru niste chestii minore (in opinia mea).
A fost un deja vu de la toate asistentele cu care am lucrat vreodata si m-au invatat ceva, de nenumarate ori vezi ca ceva se face diferit, desi ar trebui sa existe o procedura standard. Din punctul asta de vedere, imi placea Anglia, puteai aproape intotdeauna invata sa faci ceva “corect” in functie de Policy, SOP sau NICE guidelines.
Aici regulile sunt nescrise, ceea ce face viata mai grea.

 

Ca motiv suplimentar de frustrare am dificultatile date de limba. Daca imi vorbesc clar si in Hochdeutsch, stiu abia in procent de 90% ce mi se cere. Dar trebuie sa ma obisnuiesc cu abrevieri si denumiri obscure in dialectul lor pentru niste lucruri al caror nume nu-l stiu inca. Stiu ce face ceva, stiu denumirea in engleza sau denumirea intrumentului, dar imi vine inca greu sa prind variatiile date de pronuntarea unui lucru in alta limba.

De la swabs/raytex/four-by-three/nine-by-nine/pledgets e greu sa ma adaptez cu longuetten/bauchtücher/tüpfer. De la crepe/crepe bandage e greu sa trec la Krüllbinde (macar de i-ar zice tot timpul Verband). De la diathermy la “Brennpinzette” e cale lunga. Pronuntia pentru unele instrumente e iarasi enervanta. Adson suna a “ațe”, de exemplu.

 

Macar pot sa zic ca ma descurc ceva mai bine dupa cateva saptamani. Fortat, te adaptezi la aproape orice.

Dar, din nou, lucrurile se misca incet si intortocheat, cu mai multe coborasuri decat suisuri.

Csf, ncsf.

 

 

*Ca in Anglia, prefer sa-mi pastrez o oarecare anonimitate, ceea ce inseamna ca nu am de gand sa spun unde lucrez. Sorry.

Cum arata o zi in sala de operatie in Elvetia

Totul e asemanator cu Anglia, dar exista anumite diferente.

Spitalul e foarte mare, dar e impartit in mai multe cladiri mai mici sau mai mari – ceea ce inseamna ca anumite specialitati au salile de operatie separate de zona centrala – unde majoritatea specialitatilor care fac operatii de urgenta/semi-urgenta stau la gramada.

In majoritatea cazurilor, operatiile “noastre” se fac in teatrele “noastre”, dar anumite urgente se opereaza in zona centrala (in teatrele “de urgente”). Asta e important, pentru ca totul se factureaza separat aici, fiecare specialitate are costurile si facturile sale, deci daca pleci la o urgenta, trebuie sa pleci cu aproape tot dupa tine (instrumente, consumabile, lichide, hartii – tot).

Toate salile de operatie au o camera de anestezie (Vorbereitung), in care pacientii sunt pregatiti pentru operatie. Nu se anesteziaza in sala de operatie (decat intr-un caz de extrema urgenta – dar atunci operatia ar fi facuta in zona de urgente a spitalului oricum).

Eniuei, sa revenim.

Ziua de lucru are 8 ore si 36 minute (ca sa se adune 43 ore/saptamana). Exista 3 tipuri de ture de lucru: 07:00-16:06, 09:00-18:06 si 11:00-pana dimineata urmatoare la 07:00. Cei care vin la 11 pot pleca si ei acasa la 18:00, ramanand in “Pikett” cu mentiunea ca trebuie sa se intoarca inapoi in spital in maxim 29 minute de cand sunt sunati, pentru orice urgenta apare. Pikettdienst are un sistem mai complicat de numarare si plata a orelor muncite “la munca” si “acasa”, nu voi insista pe el acum.
Ca incepator, primele 3-6 luni voi lucra majoritar 7-4.

Ziua de lucru incepe cu o sedinta scurta (Rapport), unde ni se spune unde e fiecare alocat si eventualele lucruri speciale programate pentru ziua respectiva, sau noutatile aparute de la ultima zi pana acum si probleme de orice fel.
Una dintre zilele saptamanii e rezervata pentru un Wochenrapport, ceva mai lung, in care fiecare poate discuta orice fel de problema aparuta in ultima saptamana (cu exceptia celor personale sau interumane – alea se discuta in birou).

Intre 07:10 (aproximativ) si 07:40 se pregateste sala de operatie si se verifica daca avem tot ce ne trebuie pentru operatiile zilei. Persoanele (minim 2) care au lucrat pana la 6 ieri au sarcina sa pregateasca toate consumabilele necesare pentru operatiile de azi si sa se asigure ca seturile de instrumente sunt disponibile.

Verificarea salii de operatie e mai simpla decat in Anglia. Pornesti niste echipamente electronice, bagi electrocauterul in priza si verifici ca masina de aspiratie functioneaza. Aduci manusi si halate sterile in sala (2 tavi mari), lichidele pentru curatenie le scoti de unde sunt tinute si le pui la indemana, faci o verificare vizuala a stocurilor (limitate) de consumabile din sala si gata. Mai verifici si luminile-satelit si camera si gata.
Fara vreun registru de semnat, fara alarma de verificat, fara verificarea medicamentelor inchise in dulap sau a frigiderului cu medicamente. Spre deosebire de Anglia, aici echipa de anestezie e separata de cea de sala de operatie. Ei isi fac treaba lor, noi ne-o facem pe-a noastra, ne ajutam mult mai putin. So much for team spirit.

Pe la 7:40 (daca primul pacient al zilei e deja in Vorbereitung) incepem sa pregatim instrumentarul pentru operatie. Spre deosebire de Anglia, aici se poarta masca 100% din timp atunci cand exista un camp steril deschis in sala de operatie. Fara masca, nu intri in sala de operatie. Inclusiv la pregatire.

Anstezia + pozitionarea pentru operatie in unele cazuri dureaza foarte mult. Atunci cei 2 din sala pot iesi la un ceai (sau “a cup of talk”), lasand sala “pregatita” (si inchisa).

Cand pacientul e gata, e mutat in sala de operatie. Abia acum sunam chirurgii sa vina in sala (aici chirurgii sunt tot timpul pe undeva prin spital, facand altceva intre operatii).
Zona care urmeaza sa fie operata este curatata acum (in general de chirurg). Chirurgul e apoi “imbracat” de scrub nurse, apoi zona e acoperita de campuri sterile.
Abia acum se face Timeout din varianta elvetiana a WHO Safe Surgery Checklist. Trebuie sa mentionez ca nu exista Sign-out la finalul operatiei, iar Sign-in are 2 parti, una facuta pe sectie (daca e cazul) sau intr-o incapere inainte de camera de anestezie pentru pacientii ambulanti, a doua fiind facuta de echipa de anestezie in Vorbereitung.

Exista niste timpi care trebuiesc notati – pentru facturarea timpului in sala de operatie, pe calculator si pe un document de ingrijire (Pflegedokumentation).

La final se curata pacientul si rana, se acopera cu bandaj (in functie de caz), pacientul e scos de echipa de anestezie din sala, iar noi ducem instrumentarul in zona de sterilizare.

Curatarea salii e facuta majoritar de o femeie de serviciu (Putzfrau), noi ne ocupam in mod normal doar de curatarea echipamentelor. Eu o mai ajutam pe Putzfrau, mi s-a tot zis ca “nu e treaba mea”.

Sterilizarea instrumentelor se face partial in zona noastra, partial undeva extern, in zona centrala (Zentralsterilisierung). La noi se sterilizeaza majoritar instrumentele suplimentare si anumite echipamente resterilizabile care ne apartin, majoritatea seturilor de instrumente se sterilizeaza extern (se intorc in cateva ore).

Apoi pregatim urmatoarele instrumente pentru urmatoarea operatie. Daca din nou e vorba de o pregatire de durata pe partea de anestezie, se poate lua o scurta pauza. Daca nu (si de regula e NU), se continua tot asa pana la finalul zilei de lucru.

Sala trebuie tinuta curata intre operatii si la finalul zilei, ai mai multe lucruri pe care ar trebui sa le cureti si mai multe tipuri de substante de curatat pe care le folosesti. Exista o separare a zonelor – aici se pun lucruri “curate”, aici se pun lucrurile sterile (impachetate) inainte de-a fi deschise.
Folosesti tot timpul un lichid pe baza de alcool (dar surprinzator de bland cu pielea) INAINTE de a deschide orice consumabile sterile.

In mod normal, cei care incep lucrul la 9 si/sau 11 ii vor schimba pe cei din sala de operatie, astfel incat toata lumea sa aiba o pauza (platita) de 15 minute pe la 9-10 (Znüni) si una de pranz (neplatita) de 30 minute candva intre 11-13.
Spre deosebire de Anglia, nu exista un timp standard cand se ia pauza, se face asta cand se poate. Se poate intampla (mai rar) sa iei pauza abia pe la 13:00-14:00, daca operatiile se prelungesc peste tot si cineva e bolnav.

In mod normal operatiile ar trebui sa se termine pana la maxim 16:00. Daca se prelungesc mai tarziu de-atat, cei care lucreaza de la 9/11 ii vor inlocui pe cei care lucreaza pana la 16:06. Inlocuirea trebuie facuta cel mai tarziu la 15:45 (cu exceptia cazurilor extrem de rare in care toate salile de operatie termina mai tarziu – in general in caz de urgente).

Inlocuire la 15:45 inseamna ca ai timp sa-ti mai iei inca o pauza platita de 15 minute (Zvieri) si apoi pleci acasa.

Cei care lucreaza de la 9/11 vor termina operatiile zilei, apoi vor face curat si vor reaproviziona salile (daca nu s-a facut asta deja) si vor pregati consumabilele si instrumentele pentru operatiile de maine. Exista, la fel ca in Anglia, kardex-uri cu ce e nevoie de pregatit pentru fiecare operatie.

La inceputul programului trebuie sa iti pui badge-ul pe un reader, iar la final la fel – ca sa se asigure spitalul ca ai lucrat toate cele 8 ore si 36 minute.

In cazul foarte rar in care toate salile de operatie si-au terminat toate operatiile planificate, tot ce era de facut s-a facut si e abia 15:00, se poate pleca mai devreme acasa, cu permisiune de la asistenta-sefa sau adjuncta ei, cu mentiunea ca asa vei datora ore spitalului. Minus-stunden. Elvetienii zic ca nu e problema, se echilibreaza intotdeauna de-a lungul anului.
Daca NU vrei sa pleci acasa devreme, nu poti sta la cafea, trebuie sa iti gasesti ceva de facut – cureti un dulap, verifici ceva.
Spre deosebire de Anglia, nu exista on-line learning de facut, deci nu poti sa te prefaci ca faci ceva “learning” la calculator in timpii morti.

 

 

Copyrights imagine: Trumpf Gruppe.

Asistent Medical in Elvetia (1)

Blogul meu s-a vrut (si a ramas) un jurnal al drumului meu ca Asistent Medical, ca elev, incepator, persoana care strange experienta si asa mai departe.

Pentru 29 de luni am povestit viata mea in Anglia. Primul post a fost asta. Voi pastra un stil similar de povestit si pentru Elvetia.

Despre ce voi scrie la un inceput de drum?

Lucruri de rezolvat inainte de a veni aici, drumul aici, lucruri de rezolvat in prima saptamana in Elvetia, impresii de la locul de munca.
Un pic despre bani la final.

 

Sa incepem cu impresii de la locul de munca.

Nu e deloc usoara munca in Elvetia. In primul rand, programul saptamanal de 43 ore e foarte enervant. Ai tap-in si tap-out cu badge-ul personal la sosire/plecare, nu ai voie sa intarzii deloc nemotivat, nu ai voie sa pleci mai devreme (daca nu vrei sa ramai dator cu minute-ore la final de luna). Dupa experienta Anglia, unde lucram 34 ore, o saptamana 3 zile, urmatoarea 4 zile, sa muncesc 5 zile pe saptamana, 07:00 – 16:06, e ceva mai obositor.
Enervant e si faptul ca trebuie sa fiu prezent si gata schimbat in scrubs la ora 07:00 pentru team brief-ul zilnic, in care doar sefa sectiei spune programul zilei si eventualele informatii noi. 1 data pe saptamana team-brief-ul e ceva mai lung – atunci toata lumea comunica eventualele probleme intalnite in ultima saptamana. Nimic personal – comunicarea aia se face in spatele usilor inchise.

Per ansamblu, sistemul e similar cu Anglia, cu mult mai putina libertate personala. Fiecare are ceva de facut, foarte rar exista intrajutorare ca in Anglia, unde toata lumea ajuta pe toata lumea cu tot ce era nevoie (in special la nivel de RN/ODP, mai rar HCA). Aici se poarta “asta e treaba lui X, doar X se ocupa de asta pana la final”. Pentru fiecare porcarie mica trebuie sa anunti fie asistenta-sefa, fie pe adjunctul ei.

La nivel declarativ, toata lumea e mult mai atenta la igiena. Declarativ pentru ca, atunci cand cred ei ca nimeni nu-i vede, si ei mai aleg solutia mai rapida sau nu fac chiar ceea ce “predica“.
Astfel, toata saptamana mi-au facut observatie dupa observatie: pentru ca nu ma spalam pe maini cu solutia lor alcoolica intotdeauna inainte de a deschide ceva steril. Sau daca am luat ceva de pe jos cu manusi pe mana si nu m-am spalat cu alcool apoi. Sau daca am iesit cu masca pe fata pana la bucatarie/camera de ceai. Sau daca am pus dosarul pacientului intr-o anumita parte a calculatorului si nu in alta parte.
Asta desi in general ma spal mult pe maini, iar aici m-am spalat de suficiente ori incat sa am 4 taieturi mici si dureroase dupa doar 5 zile de munca. Fucking alcohol cleanup – dintotdeauna l-am urat.

Igiena mainilor se face aici 99% doar cu solutie bazata pe alcool. Sapunul se foloseste doar 1 data, la inceputul zilei si atat. Asta va fi o problema pentru mine pe termen lung, o sa-mi faca praf mainile, mai ales iarna…

Teoretic, ar fi trebuit sa am o saptamana de “introducere”, in care sa observ si sa nu fac nimic. IN realitate, 2 colege au fost bolnave 5 zile/5 si o a 3-a s-a imbolnavit vineri. La care se adauga 2 femei care au plecat inainte de-a veni eu (au terminat in mai), un coleg care va pleca in urmatoarele saptamani si nu am o parere foarte buna despre locul asta.
Dupa experienta Anglia, in opinia mea, un loc din care lumea pleaca des si multi oameni nu vin la munca “pe caz de boala” (reala sau nu) e un loc care are probleme majore.

Cei care ma urmaresc pe facebook au aflat deja ca am probleme mari cu limba lor. Pe langa faptul ca nu stapanesc germana ca pe engleza, dialectul localnicilor e extrem de obositor. Trebuie sa ma concentrez foarte tare ca sa inteleg tot ce mi se cere, si chiar si-atunci pierd multe lucruri sau inteleg gresit. E frustrant.
Si e frustrant si pentru ca imi mai zic chestii si pacientii si nu inteleg exact ce mi-au zis. Aaaaah, I miss England and the Cockney accent.

In afara de asta, tot procesul asta de introducere a fost oarecum sabotat total (din cauza personalului lipsa).
2-3 colege mi-au raspuns la toate intrebarile si mi-au explicat tot ce era de explicat, 1 coleg s-a rezumat la a imi face observatii si a imi tot spune “nu e inca momentul”, altii au vorbit mult (si la propriu n-am inteles mai nimic din ce mi-au zis) probabil pe langa subiect, altii pur si simplu m-au ignorat total, si-au vazut de treaba lor fara sa se oboseasca sa-mi spuna cum se fac lucrurile “corect” si de ce.

Pe de alta parte, pentru ca sistemul e atat de similar cu Anglia, odata ce am invatat pe unde sunt unele si altele si am prins cateva idei de workflow, am fost capabil sa fac si anumite lucruri independent. Daca as fi stiut germana mai bine SI nu ar fi vorbit toti pe pasareste (care NU e Hochdeutsch), ar fi fost mai simplu.

Multe lucruri pentru care exista “mica intelegere” in Anglia se fac aici cu multe reguli.
Un exemplu simplu: concediile. Trebuie sa iti alegi cele 6 saptamani de concediu pentru anul viitor PANA la finalul lui octombrie anul curent. Exista si posibilitatea de-a cere maxim 2 zile libere “la alegere”/luna cu minim 2 luni in avans, dar atat – si doar cand numarul de angajati o permite.
Au disparut concediile luate cu 2 luni inainte, combinarea de days off cu concediu ca sa ai mai multe zile de vacanta si libertatea din Anglia. La naiba, si Anglia e orice, numai nu “plina de libertate”.
De asemenea, deoarece nu avem 3 oameni in sala de operatie, ci 2 (un TOA sau OP-Pflege si un FaGe sau OP-Pflege), pauzele (cea de 15 minute si cea de pranz) se iau CAND VOR ALTII, nu cand vrei tu. Adica atunci cand se gaseste cineva pentru Ablösung (inlocuire).

Reversul medaliei e faptul ca totul merge ceas. De la trenuri si autobuze (stiu ca daca plec la 6:35, la 6:53 maxim sunt in spital), la programari si asa mai departe.

Mi-a placut faptul ca mi-au dat vestiar din ziua 1 (in Anglia nu am primit vestiar nici dupa 30 luni acolo, unii nu aveau nici dupa 10-15 ani), m-a enervat sistemul lor de reducere la masa, cand trebuie sa-ti incarci bani pe badge, pe care apoi il folosesti ca portofel electronic (daca vrei reducerea de 1-2 franci la majoritatea felurilor de mancare).
Imi place faptul ca spitalul are cam 1 restaurant in fiecare cladire medie sau mare, nu imi place ca nu sunt foarte multe optiuni de mancare gatita in cladirile in care lucrez eu (sunt 2 alaturate). Daca vreau mai multe optiuni, trebuie sa merg la alt restaurant, in alta cladire, pe afara sau pe la subsol.

Si aici exista operatii care se termina prea tarziu, si aici e o problema asta – daca 2 sau 3 sali de operatie termina dupa 4, atunci e o problema mare cu plecatul la timp. Per ansamblu, cel mai mult timp se pierde cu anestezia, unde sistemul lor mananca mult mai mult timp decat sistemul britanic.

Per total, am avut o saptamana interesanta, dar cam obositoare (desi nu am facut prea multe lucruri). Colectivul de colegi e destul de ok, desi sunt oarecum impartiti pe bisericute. Localnicii sunt majoritar FaGe (un fel de struto-camila elvetiana, niste infirmieri cu 2 ani de scoala), sunt prietenosi majoritar intre ei. Instrumentistii sunt majoritar straini si mai in varsta. Medicii sunt majoritar elvetieni.

 

Un pic despre lucruri de facut inainte de venit in Elvetia

In primul si primul rand, pentru mine cel mai greu lucru de rezolvat in Elvetia a fost sa-mi gasesc undeva unde sa locuiesc.
Serios acum, a fost mai greu decat sa-mi gasesc un job. Daca pentru partea cu jobul probabil ca am trimis pe undeva pe la 50-60 de e-mailuri (candidaturi, clarificari samd) in 3 ani, pentru a-mi gasi cazare am trimis peste 60 de e-mailuri in 2 luni. E foarte dificil sa gasesti chirie din alta tara. Si pentru ca Elvetia are un stoc foarte limitat de locuinte inchiriabile, preturile sunt mari. Prin consecinta, multi elvetieni (pana la o varsta, cel putin) locuiesc la comun (2-3-5 oameni intr-un apartament/o casa mai mare)

Daca ai bani multi (1500 franci+) disponibili pentru asa ceva, poti inchiria un apartament pe termen scurt, fara multa birocratie, pe unul din site-urile care ofera asa ceva pentru expati. Exemplu. Ulterior tot va trebui sa-ti gasesti cazare independent, pentru ca chiria la un apartament din asta e peste pretul pietei si oricum sunt, de regula, inchiriabile doar pentru un termen limitat.

Mai exista variantele semi-hoteliere (airbnb, booking, agoda etc), in care inchiriezi o camera de la un privat pe termen mediu (30+ zile), urmand ca apoi sa-ti gasesti singur chirie.

Apoi exista varianta WG (Wohngemeinschaft), in care inchiriezi o camera intr-un apartament sau casa, in care vei locui cu niste straini. E modul cel mai ieftin de-a sta undeva in Elvetia, contractul poate fi si pe o perioada scurta (6 luni), dar depinzi de persoana care a pus anuntul. Vorbesti cu ei telefonic sau prin e-mail, te pot respinge foarte usor fara prea multe motive. Site-uri aici sau aici.

Apoi iti poti incerca norocul pe unul dintre portalurile elvetiene de imobiliare. Immowelt, homegate, alle-immobilien. Exista si altele (google). Personal, n-am avut deloc noroc cu ele. Agentii (sau rarii proprietari) vor contract pe minim 1 an, vor in general sa ai Aufenthaltsbewilligung (permis de sedere/munca) inainte de-a-ti inchiria orice, vor sa ai niste asigurari incheiate in avans si altele. O procedura destul de complicata – foarte dificila daca nu esti fizic in tara respectiva.

Eram pe cale sa aleg o camera prin airbnb, pana am ajuns la ultima solutie: am mers pe site-urile unor scoli superioare / al unei universitati, am cautat acolo sugestii de cazare, am gasit mai multe entitati care inchiriaza pentru studenti sau “tineri” sub 35 ani, sau oameni care lucreaza pentru public (m-am gandit ca ma incadrez).

Asa am gasit pana la urma ceva care sa-mi convina, un studio mic, cu baie si bucatarie proprie, intr-o cladire noua oarecum aproape de oras (12 minute cu trenul). Si asa am ajuns sa locuiesc… intr-o suburbie. Déjà vu Londra, eh? Macar garantia era mica (500 franci) si am contract care poate fi incheiat cu preaviz de mimin 31 zile.
Ca de obicei, alta problema a fost sa-mi platesc garantia si chiria, pentru ca e foarte scump sa transferi bani in Elvetia si pentru ca nu stii niciodata exact cat trebuie sa transferi ca sa ajunga exact suma ceruta. Am mai discutat despre asta, banii sunt transferati printr-o banca intermediara intai, care retine o parte din ei (cam 3-5% pentru sume sub 2000 franci) si apoi ii transfera mai departe. Comisionul ala nu e stiut de nimeni (banca ta sau banca elvetiana), de exemplu, la 1000 franci nu stii niciodata CAT trebuie sa transferi ca sa ajunga fix 1000 franci in contul elvetian. Frustrant.

Daca ai ajuns sa primesti un contract de angajare in Elvetia, ti s-au cerut deja o gramada de hartii, traduse intr-o limba oficiala a lor sau in engleza. Diplome, recomandari, adeverinte de vechime, dovezi ale vaccinarilor. Se poate trai in Elvetia si fara pasaport, dar am gasit ca e mai simplu peste tot sa folosesc pasaportul decat cartea de identitate.

Printre primele lucruri care trebuie facute la sosirea in Elvetia va fi sa te inregistrezi (Anmeldung) la Einwohnerdienste. Acolo ti se va oferi Permisul de sedere/munca (Bewilligung), care e obligatoriu pentru o sedere mai lunga de 3 luni (sedere cu sau fara munca). De la sosirea in Elvetia ai 14 zile sa te inregistrezi la Einwohnerdienste, si iti vor trebui: Pasaport, Contract de munca (daca e cazul), Contract de chirie, Certificat de casatorie (daca e cazul) si 1 poza de tip pasaport. Am mentionat asta acum pentru ca  Certificatul de casatorie e util aici pentru ca nu toti barbatii sau femeile care nu si-au schimbat numele de familie vin cu Certificatul asta dupa ei.

 

Eeeeniuei. Sosirea in Elvetia. Ori vii cu masina personala, ori vii cu busul, ori vii cu trenul, ori cu o combinatie de avion + tren/bus. Elvetia are 3 aeroporturi internationale: Geneva, Basel si Zürich. Mai exista cateva aeroporturi mici, dar sunt rezervate majoritar zborurilor regionale.
Din Romania avem (in 2018) zboruri directe catre Basel (Wizzair) si Zurich (Swiss). Taromul avea o ruta catre Geneva, dar a renuntat la ea.

Ca variante oarecum apropiate (si ieftine din Romania) ar mai fi Milano, Torino, Lyon, Strasbourg si Stuttgart – in functie de zona unde vei locui si cand iti cumperi biletul, e posibil sa iesi mai ieftin decat sa zbori direct in Elvetia.
Personal, am avut de-ales in a zbura catre Zürich +bus/tren (o varianta de 410 euro, cautare cu 3 luni in avans) si a zbura catre Bergamo (Milano) si a lua o combinatie de bus+tren, ceea ce m-a costat 120 euro (cu bagaj de cala).

 

Cateva lucruri de rezolvat in prima saptamana in Elvetia:

Anmeldung la Einwohnerdienste pentru Aufenthaltbewilligung. Sunt mai multe tipuri de permise de munca/sedere (Bewilligung). Se elibereaza sub forma unui document de identitate (Ausweis).
Pentru cei care se muta in Elvetia, avem pe termen scurt, pana la 1 an (Kurzaufenthaltsbewilligung L), pe termen mediu, 1-5 ani (Aufenthaltsbewilligung B) si pe termen lung, dupa minim 5 sau 10 ani de sedere neintrerupta in Elvetia (Niederlassungsbewilligung C).
Pentru ca romanii sunt considerati emigranti economici, pana in vara lui 2019 numarul de permise de sedere pe termen mediu (B) sunt limitate la 999/an pentru romani si bulgari. Adica le obtii foarte greu.

Eu am cerut Kurzaufenthaltbewilligung L pe un an, dar cel mai probabil voi primi unul pe 6 luni, pentru ca atata dureaza contractul meu initial. Deci va trebui sa-l reinnoiesc peste 6 luni. Si fiecare inregistrare si Ausweis costa (cam 130 franci in total, in zona mea). E important sa te inregistrezi la primaria (Einwohnerdienste) unde locuiesti. Daca stai in suburbie, nu te duci la primaria orasului mare, ci la cea a suburbiei (ceva ce colegii mei nu au stiut sa-mi spuna, am facut un drum degeaba).
Poze de pasaport e bine sa ai din Romania. Costa cam 10 franci aici la un automat de poze. 🙂

Deschiderea unui cont bancar in Elvetia. Cu mici exceptii, majoritatea angajatorilor elvetieni prefera sa plateasca salariile in cont. E imperios sa-ti deschizi cont cat mai repede, pentru ca sa primesti primul salariu – pentru ca vei avea nevoie de banii aia foarte repede, in ritmul in care vei face cheltuieli aici.

In Elvetia exista banci nationale si banci cantonale. Bancile cantonale sunt ceva mai mici, dar au niste avantaje in cantoanele de unde sunt. De regula, bancile cantonale (din cantoane diferite) colaboreaza intre ele, deci ai mici avantaje la bancile “din retea”. Pe de alta parte, bancile nationale sunt mari, de regula au/sunt si sucursale in/din alte tari, deci sunt “mai sigure”.
Toate bancile au mici avantaje si dezavantaje, trebuie sa stai sa le studiezi oferta destul de mult pentru a te hotari care e cea mai potrivita pentru tine. Unele au comisioane mici la retragerea de bani de la bancomate din alte tari, altele nu au comisioane. Unele nu au carduri contactless, altele au carduri contactless, dar iau un comision mare la plati facute cu ele in afara Elvetiei. Unele au comisioane mici la transferurile bancare in afara tarii, altele au comision de administrare lunar minim (in anumite conditii). Unele au comisioane de inchidere a conturilor!
Atentie la ce carduri de debit ofera, multe ofera V-Pay, care e aproape inutil in afara Elvetiei.
Dpdv financiar, toate ofera cam aceleasi conditii: 0% dobanda la contul curent, 0.1% dobanda la economii
Eniuei, bancile nationale sunt Raiffeisen, UBS, Postfinance, Credit Suisse plus 24 banci cantonale.
Pentru deschiderea unui cont nu e nevoie de multe hartii: pasaport si contract de chirie.

 

Abonamente lunare pentru transport in comun: transportul local in Elvetia e foarte scump. Desi distantele parcurse sunt mici tot timpul, totul costa mult. Deci e bine sa-ti faci abonament lunar pentru transportul in comun cat mai curand posibil.
Ca optiuni suplimentare, poti sa-ti faci si unul dintre cele 2 abonamente “nationale”: General Abonnement (GA), cu care poti sa mergi oricand, oriunde in Elvetia, cu trenurile nationale si cu transportul in comun local (inclusiv barci sau ai preturi reduse la calatoria cu telegondole in anumite statiuni montane). Costa 3860 franci pe an la clasa a 2a (sau 340 franci pe luna).
Halbtax Abo, cu care primesti 50% reducere la toate calatoriile cu trenul in Elvetia (si 25% la calatoriile in Germania, Austria, Franta) pentru 1 an, la 185 franci/an (165 franci in primul an).
Abonamentul pentru transportul in comun intr-un singur oras costa pe undeva pe la 800 franci pe an sau 80-90 franci pe luna (in functie de oras).

 

Incheierea unei polite de asigurare medicala: serviciile medicale in Elvetia sunt foarte scumpe. Ambulanta nu e gratuita (si daca ai asigurare, trebuie sa-ti faci extra asigurare daca vrei sa nu platesti pentru ambulanta). Angajatorii nu-ti ofera decat asigurare de accidente si atat – tu esti obligat prin lege sa-ti faci asigurare medicala (privata). Ai maxim 3 luni sa faci asta dupa ce te-ai mutat in Elvetia.

Exista 2 concepte cu care trebuie sa te obisnuiesti: fransiza (cost minim anual pe care il platesti din buzunar pana incepe sa plateasca asigurarea) si reduceri in functie de tipul de asigurare de sanatate incheiata.
Fransiza poate fi de la 300 pana la 2500 franci/an. Anumite costuri suplimentare trebuiesc platite din buzunar (de ex. pentru operatii elective, spitalul meu factureaza 150 franci extra “pentru medicamente”). Fransiza e mai mare, asigurarea medicala lunara e mai mica. Fransiza e mica, asigurarea medicala e mai mare.
In afara de asta, ai tipuri de asigurare: “normala” – alegere libera la tratamente, medici si spitale in cantonul unde locuiesti, “HMO” – primesti o reducere la costul asigurarii lunare daca in caz de boala te duci intai la un medic din reteaua agreata de asigurator, “Telmed” – primesti o reducere la costul asigurarii lunare daca in caz de boala suni intai la un telefon specific, pentru a ti se recomanda ce sa faci mai departe, “Medic de familie” – primesti o reducere la costul asigurarii lunare daca in caz de boala te duci intai la medicul de familie.
La astea se adauga diverse pachete suplimentare pentru urgente, ingrijire medicala in afara tarii, dentist si altele.
Cel mai bun instrument pentru a gasi o asigurare de sanatate potritivita e comparis.ch.

 

Si, la final, pentru o idee despre cat de scumpa e Elvetia si cati bani iti trebuie pentru a emigra fara griji:

In primele 7 zile aici am reusit sa cheltuiesc nici mai mult, nici mai putin de 1300 franci, la care se adauga din urma 1500 franci pentru chirie pe prima luna si garantie pentru studio. Plus 120 euro pentru a veni incoace (zbor/bus/tren/bus).

E adevarat, nu te obliga nimeni sa cheltuiesti atata, dar au fost multe cheltuieli de tip “o data pentru mai multa vreme”: 250 franci pentru Halbtax Abonnement + abonament pentru transport in comun, 350+30 franci pentru abonamentul la sala PE UN AN si un keycard de acces (pentru 1 luna era 100 si ceva – 200 de franci), 100 franci incarcati pe badge, 50 franci pentru un card cu care se foloseste masina de spalat/uscat, 130 pentru permisul de munca/sedere, 110 franci pentru cumparaturi de la IKEA (prosoape, covoare, umerase, paturi, sac de rufe, lenjerie de pat etc.).
Si 150 franci pentru 2 drumuri la supermarket. Si vreo 80 franci pentru ce am mancat in primele 4 zile (la munca/in oras).

Legumele si fructele sunt foarte scumpe aici (3 franci kg cartofi, 3 franci 250 g de rosii cherry, 10 franci kg cirese, 4 franci un broccoli, 3-4 franci bananele, 20 franci kg de afine). Carnea e asa-si-asa (la Lidl costa carnea cam cu 10-30% mai mult ca in Romania). Lactatele sunt ieftine (1,4 franci l de lapte, 1-2 franci 200 g de cascaval feliat, 3-4 franci 250 g de ceva branza-specialitate), painea e scumpa (3-4 franci o paine “integrala” cu seminte), cosmeticele, articolele de igiena si detergentii sunt toate foarte scumpe.

 

Cand ma gandesc ca in Anglia am venit cu cazarea platita primele 2 luni si ca am trait bine-mersi 6 saptamani (pana la primul salariu) cu 540 lire…

🙂

Asistent Medical in Anglia (final)

Acum 29 luni aterizam pe Heathrow intr-o joi rece de ianuarie, a doua zi aveam o scurta vizita la spitalul care m-a angajat dupa un interviu prin Skype, iar luni incepeam munca. Toata povestea acestor 29 luni aici e aranjata frumos intr-o pagina proprie.

Dupa 5 luni de munca intr-o sectie de boli cardiorespiratorii/medicina generala m-am transferat la teatre, unde am muncit fix 2 ani.
In aceste 29 luni am incercat constant sa evoluez, prin orice metoda posibila: am picat un interviu, am trecut altele, aproape am plecat de aici de 5 ori (!), am lucrat suplimentar si prin alte sectii ale aceluiasi spital, si in salile de operatie – aici si in alte 2 spitale. M-am inregistrat cu 2 agentii pentru munca suplimentara. Am si inceput studii on-line pentru a obtine si licenta in nursing perioperativ.

Am un oarecare regret ca nu am plecat mai devreme la un alt spital, pentru a incerca lucruri noi si pentru a avea sanse ceva mai mari la o promovare. Trustul care detine spitalul meu a fost asa de bine condus incat au strans aproape 50 milioane de lire de noi datorii in anul trecut fiscal, asa ca toate promovarile, angajarile si turele bank au fost inghetate sau reduse la minim.

Pe de alta parte, problemele financiare ale trustului nu m-au afectat asa mult, per ansamblu am castigat la fel de mult in ambii ani fiscali intregi petrecuti aici – multumita muncii ocazionale in afara spitalului.

Stiam ca puteam face munca de band 6, vroiam sa mi se recunoasca eforturile cu o promovare, dar nu am obtinut asta, si asta a fost un motiv de nemultumire, mai ales cand stiam ca in alte departamente ale spitalului as fi obtinut o promovare mai usor. Asta a fost un esec.

De strans experienta suplimentara, am reusit sa strang incet-incet, pentru ca lumea a inceput sa aiba incredere in mine si sa ma cheme si pe la ortopedie, si pe la neurologie si pe la chirurgie generala. La asta adaug si turele din afara spitalului la chirurgie plastica si sunt oarecum multumit de cate am putut invata.

Faptul ca am lucrat mai mult sau mai putin fortat si in afara specialitatilor “mele”, cu oameni noi si in conditii noi, mi-a solidificat cunostintele acumulate si m-a ajutat sa fiu mai relaxat si mult mai increzator in ceea ce fac.

Cel mai important, toata munca asta a fost posibila si cu ajutorul mai mare sau mai mic al multor colegi, care au devenit mult mai prietenosi decat pareau in primele luni aici. Ei s-au obisnuit cu mine, eu m-am obisnuit cu ce vor ei. De asta nu regret faptul c-am ramas atata aici, pana la urma chiar am avut oportunitatea sa invat multe lucruri si sa lucrez cu niste oameni de la ok spre foarte de treaba…

In spitalul asta lucreaza cam 200-250 de oameni in ceea ce ar fi numit in Romania “blocul operator”. 16 sali de operatie, 11 specialitati chirurgicale (plus subspecialitati), peste 100 de chirurgi, anestezisti si radiologi interventionali plus echivalentul britanic al medicilor rezidenti (care se schimba la fiecare 3/6/12 luni), si cam 100-150 de asistente medicale (scrub/anaesthetics/recovery) si operating department practitioners, healthcare assistants, brancardieri, personal administrativ si de curatenie. Nu, nu ma pot “lauda” ca am lucrat cu toti si ii stiu pe toti, dar in 2 ani de zile ai sanse sa schimbi vorbe cu majoritatea, si conceptul britanic de echipa te forteaza sa comunici cu ei pentru diverse lucruri.

Nu, nu sunt toti prietenosi de la inceput, multi sunt chiar opusul, dar, de-a lungul timpului pot spune ca majoritatea au devenit cel putin amabili odata ce au avut de-a face de mai multe ori cu mine. Grosolanii gratuite, injuraturi, tipete, rasism direct si marlanie-de-dragul-marlaniei nu am intalnit.

Sigur, trebuie sa nu uit faptul ca lucram intr-o zona saraca si cu oameni mai needucati de la suburbia Londrei, deci am avut si colegi mai badarani si “prost-crescuti”. Atata timp cat erau in sala de operatie, isi tineau comportamentul sub control. Cand ieseau la bere sau la masa, da, isi dadeau arama pe fata – a doua oara nu mai ieseam cu ei, the end.

Am mai spus-o de cateva ori: eram angajat al unui sub-departament care ingloba 4+1 specialitati chirurgicale.

Cu o exceptie (1 indianca de la ginecologie), toti chirurgii cu care am lucrat mai des s-au comportat foarte ok cu mine. Dintre asistentii medicali, in afara conflictelor relatate aici cu 2 negrese senioare (dintre care una a devenit chiar prietenoasa ulterior), n-am avut probleme reale cu nimeni.

Au fost momente de frustrare, au fost multe momente in care m-am enervat pentru ca prea multa lume refuza sa ia vreo actiune simpla pentru a imbunatati rezultatul final pentru cate un pacient sau pentru noi. Dar, pe masura ce am invatat cum merg lucrurile si am invatat cum sa lucrez cu sistemul, nu impotriva lui, am putut pur si simplu sa rezolv singur anumite probleme ce par mici, dar au efecte mari.

Mi-a placut faptul ca aveam o libertate mare in comunicarea cu majoritatea absoluta a chirurgilor (de la cel mai mic SHO la profesori care castiga 1 milion de lire/an), mi-a placut faptul ca viata personala era respectata, ca aveam concediu-concediu (si ca puteam obtine niste zile suplimentare de vacanta daca imi ceream cateva days off inainte/dupa perioada de concediu propriu-zis). Nu mi-au placut zilele de munca pana la ora 21:00, nu mi-a placut cand operatiile se prelungeau si nu venea nimeni sa ne ajute sau sa ne lase sa mergem acasa la finalul programului, nu mi-a placut cand anumiti colegi erau mai preocupati de discutii despre siguranta pacientului decat de siguranta efectiva a pacientului.

Per total, partile pozitive au fost clar mult mai multe decat partile negative.

Pe scurt, e un sistem mult diferit fata de cel din Romania, cu problemele sale, dar, odata ce te obisnuiesti cu el, poti rezolva multe lucruri destul de usor, atata timp cat nu te blochezi intr-o mentalitate idioata de tipul “nu e treaba mea; nu mai fac asta pentru ca acum 1 an a tipat nu-stiu-cine la mine; nu stiu sa fac asta, deci nu o s-o fac niciodata (adica nu vreau sa invat nimic); englezii sunt prosti“.
Trebuie sa repet: faptul ca sistemul are problemele lui nu te opreste de cele mai multe ori sa faci ce e mai bine pentru pacient, atata timp cat accepti ca esti acolo pentru a iti face meseria cat mai bine posibil.

Ca ultima fraza pe tema asta, trebuie sa mentionez faptul ca exista o limitare a capacitatii de progresie a cunostintelor. Oricat de inteligent ai fi, oricat de mult ai fi capabil sa te adaptezi la situatii noi si sa inveti lucruri noi, oricat de multa vointa ai avea, realitatea e ca nu poti trece peste etape la nesfarsit. Cu cat mai multe scurtaturi iei, cu atat ai sanse mai mari sa faci vreo porcarie periculoasa – si pentru greselile tale nu platesti doar tu ci si colegii tai si probabil un pacient.

O teorie populara in anii 2000 e ca iti trebuie minim 10.000 ore de facut ceva pentru a excela in acel ceva. Numarul asta e un pic arbitrar ales, si studiile arata ca exersatul pentru ceva nu e neaparat suficient in orice domeniu, dar ideea e valabila: pentru a deveni foarte bun la ceva, trebuie sa acumulezi un numar respectabil de ore de “facut” acel ceva.

O mare parte din regretele care m-au incercat la plecarea de aici au fost legate de un aspect simplu: pur si simplu abia dupa aproape 2 ani de munca multa devine totul ceva mai usor si abia acum cam toata lumea incepea sa accepte ca nu eram doar “un incepator”.

ramas-bun…

Oook. Am ajuns la momentul plecarii.

Perioada de preaviz e neschimbata – 1 luna lucratoare. La mine in trust, doar daca esti band 6/7 sau mai sus ai perioada mai lunga de preaviz. Inutil sa mentionez, e util sa pastrezi cateva contacte de-aici, pentru a le folosi ca referinte ulterior (sau sa te intorci, poate, candva).

O surpriza neplacuta a fost faptul ca nu am primit zilele de concediu pentru luna mai, pentru ca ultima zi de lucru “cu plata” a fost 27 mai. O tehnicalitate din contract: primesti zile de concediu cu plata doar pentru lunile calendaristice pe care le muncesti in intregime. Daca ultima zi de lucru ar fi fost 30 mai, tot n-as fi primit vreo zi de concediu pentru mai. Ori lucrezi toate orele alocate lunii, ori nu primesti nici o ora de concediu pentru luna aia.

La finalul perioadei de munca pentru un angajator in UK primesti un formular P45. Astea sunt utile in caz ca vrei sa primesti inapoi impozitul pe venit platit in plus in anul in care pleci. Mai multe informatii aici.

Ar fi util sa faci rost si de o “to whom it may concern” letter de la angajator/angajatori, in care se mentioneaza ca ai lucrat pentru ei in perioada x, pentru a putea re-obtine dreptul de practica in Romania. Asta va trebui completat cu un Certificate of Current Professional Status (CCPS), pe care il obtii de la NMC (prin site-ul lor, NMC Online). Costa 40 lire, daca nu ma insel.

Pentru a pleca din UK fara a lasa datorii in urma, ar trebui sa fii atent ca ti-ai inchis toate abonamentele, nu mai ai nici un direct debit si ca ti-ai incheiat cu bine contractul de chirie. Asta inseamna si abonamente la sala, internet, telefonie mobila etc.

Daca te gandesti vreodata sa te intorci in UK, ar fi ideal sa nu lasi nici un fel de datorie aici. Chit ca iti inchizi conturile bancare din UK si transferi toti banii din ele, datoria ramane si va tot continua sa acumuleze dobanzi, costuri suplimentare daca esti dat in judecata, costuri suplimentare daca e vanduta unei debt collection agency si tot asa. Plus, Credit score-ul tau e distrus. Daca vreodata vei reveni in UK, o sa ai probleme in a gasi chirie, deschide un cont la banca, deschide un nou abonament telefonic si multe altele.

Calabalacul strans in UK poate fi carat in tara cu avionul, masina personala sau prin diversele firme de transport colete UK-Ro. Eu am folosit serviciile Digitransuk, free pickup duminica din Londra, pachetele ajung in tara intregi, joi. 1 lira/kg, minim 25 lire/trimitere. Au venit tarziu de tot la primul transport, au venit cand au promis la al doilea transport. Per total, am fost multumit.

 

Cum sa-ti dai seama ca meseria de asistent medical e pentru tine

Varianta updatata a lui de ce vrei sa devii asistent medical?

Pe scurt, eu nu cred ca exista un raspuns simplu, universal valabil si nu exista metode eficiente de-a ajunge la o concluzie clara, cu care sa fii impacat restul vietii.
Poti, in schimb, sa te intrebi pe tine insuti: ce valori umane sunt importante pentru tine (cum ar fi empatia, intrajutorarea, satisfactia lucrului bine-facut), ce iti place la viitoarea meserie, daca vei putea suporta diferitele dificultati inerente meseriei si daca te vezi facand-o peste 20 ani.

Si apoi vei descoperi ca ti-ai raspuns la intrebare. 🙂

 

Am primit un e-mail. E similar cu altele primite in ultimii 5 ani, de cand blogul meu a devenit vizibil pe google.

Pe scurt, e de la un om la o rascruce de drumuri, care s-a gandit ca reconversia profesionala e o solutie si a ales pentru asta meseria de asistent medical (din varii motive), dar nu e sigur ca e cea mai buna idee. Si cauta un raspuns de la cineva care pare ca are o idee despre meseria respectiva, sau cineva care a trecut printr-o situatie similara sau cineva care i-ar putea oferi orice fel de opinie “avizata”.

O sa trunchiez e-mailul un pic si o sa-i raspund aici, in ideea ca pot comprima niste idei intr-un raspuns cat de cat util mai multor oameni.

In primul si primul rand vreau sa subliniez faptul ca, in opinia mea, o decizie de tipul asta nu trebuie si nu poate fi luata doar pe baza unei discutii cu un strain.
Mai precis, e o decizie pe care fiecare trebuie s-o ia personal, in ideea ca el/ea va trai cu urmarile deciziei, nu altii.

Si ca, daca stateam sa ascult toti strainii inteligenti care 3 ani de zile mi-au zis ca “tu nu esti potrivit pentru meseria asta“, ma lasam de scoala de minim cateva zeci de ori.

Ma numesc X. Am ajuns pe site-ul tau oarecum intamplator, fiind in cautarea unor informatii referitoare la profesia de asistent medical.
Citind povestea reconversiei tale profesionale, m-am regasit si eu in motivele care au condus la aceasta alegere… ma gandesc serios sa ma orientez inspre asistenta medicala, mai ales ca este o profesie cu care poti sa gasesti de lucru si in tara, dar si in strainatate (sau mai ales in strainatate:)

Motivele mele pot fi valide si pentru altii, dar fiecare trebuie sa-si construiasca pe motive personale o validare a alegerii facute, altfel poate sa-si dea seama mult mai tarziu ca a facut o alegere gresita.
Altfel, da, in vestul Europei si in restul tarilor evoluate dpdv economic ale lumii este si va fi nevoie de asistenti medicali, cel putin pana cand robotii vor deveni o realitate de zi cu zi.

Tu cum ai procedat la momentul la care ai hotarat sa te reconvertesti profesional?

Am facut ce mi s-a parut logic la momentul ala. Am stat mult sa ma gandesc la ce meserie mi s-ar potrivi, am luat o decizie, apoi am incercat sa mi-o validez consultandu-ma cu oameni a caror opinie mi s-a parut ca poate fi avizata. Cateva rude si prieteni (5 oameni) care ma cunosteau si cunosteau si sistemul medical.

Am cautat informatii despre ce studii imi trebuie (am vazut ca nu sunt prea multe, asa a aparut blogul asta), un an de zile am fost cam nehotarat, asa am ratat sesiunea de admitere din 2011. Am cautat aceleasi informatii despre scoala in Germania, Austria si Anglia. E-mailuri trimise la niste scoli, citit sute de pagini in engleza si germana. Am ajuns la concluzia ca e clar prea scump in Anglia si prea dificil s-o fac in Austria sau Germania fara sa stiu pe nimeni pe acolo (nu ca stiam pe cineva in Anglia).

In 2012 am dat la scoala. Abia la finalul anului 1 m-am hotarat ca imi place meseria si mi-am stabilit niste locuri unde m-as vedea munci (chirurgie, sala de operatie, urgente, ati, cardiologie, gastroenterologie). Am facut voluntariat. Dupa ce am absolvit, am facut tot posibilul sa ma angajez unde vroiam eu sa lucrez, nu unde imi recomandau altii. N-am reusit perfect, dar am ajuns in sala de operatie dupa doar 4 luni pe sectie (pe care nu le regret).

Nu e o metoda perfecta, dar pentru mine a functionat.

Cum ti-ai validat ca asistenta medicala este profesia potrivita pt tine?

Foarte greu. Mai precis, mi-a luat destul de multa vreme. Sigur, dupa 1 an de scoala credeam ca imi place meseria, dar abia dupa ce am inceput sa muncesc (dupa absolvire) m-am convins ca fac ceva ce-mi place. Am si facut tot posibilul sa vad cum e munca pe mai multe sectii (si in timpul scolii, dar si ca angajat – in UK e usor sa lucrezi suplimentar in alte sectii ale aceluiasi spital).
Si, pentru a fi sincer, as incerca o reprofilare pe terapie intensiva daca vreodata ma voi plictisi de sala de operatie.
Pentru ca meseria de asistent medical nu e limitata la un singur lucru. Exista nenumarate specialitati unde poti lucra si face lucruri diferite si specializari (probabil mai clar delimitate in alte tari).

Ai avut ocazia sa faci voluntariat in vreun spital pt a testa mediul de lucru si modul in care functionezi in acest mediu? Cum anume ai procedat?

Da, dar am facut asta mai degraba pentru a-mi completa cunostintele si a ma ajuta sa ma decid daca-mi place sau nu meseria IN TIMPUL SCOLII (adica in vacantele scolare). Se poate face voluntariat si fara a fi la scoala, dar trebuie multa rabdare pentru a gasi pe cineva dispus sa te primeasca. Mergi la un asistent-sef de pe o sectie anume, te prezinti si spui ce vrei sa faci si de ce. Daca esti refuzat, mergi la urmatorul. Prima data am mers dupa ce un prieten m-a prezentat asistentei-sefe. A doua oara am mers pur si simplu la o asistenta-sefa dintr-un spital unde faceam practica.

Ma amuza cand primesc intrebarea asta de la cineva care imi scrie dupa ce a ajuns la mine pe blog – unde scrie ce am facut si nu. In meniul blogului, sus, e “Povestea mea“, unde am pus povestirile mele de la voluntariat.

Cum anume as putea sa ma edific mai bine in ceea ce priveste alegerea profesiei de asistent?

Nu stiu.

Serios vorbind, nu exista un raspuns magic.

Altceva decat sa faci voluntariat, sa vorbesti cu un asistent medical si sa vezi cum e meseria in opinia lui/ei si sa incepi scoala si sa vezi daca-ti place, nu ai ce altceva sa faci.
Nu e obligatoriu sa termini scoala. Daca nu iti place, te opresti si gata, in cel mai rau caz ai incercat ceva.

Unde anume sa fac aceste studii: in tara sau in strainatate? Pt strainatate ma gandisem la UK. Am aflat insa ca desi pana anul trecut studiile de asistenta medicala erau subventionate de stat, acum se platesc. Nu cunosc insa despre ce suma este vorba si daca se pot face reduceri sau se pot obtine burse sau alte forme de ajutor financiar ca student strain.

In Romania exista postliceale – unde taxa e mai mica si nu se invata prea mult (cu variatii – unde sunt oameni care-si fac treaba bine, se va invata ceva) – si universitati – unde taxa e mai mare, se pune mai mare accent pe teorie (NU neaparat pe invatat) si pe prezenta -. Fiecare sistem are avantaje si dezavantaje. Diploma de licenta e utila pentru cineva care se gandeste sa emigreze in SUA/Australia/Noua Zeelanda, in Europa de Vest e suficienta si certificatul de postliceala.

In UK costurile studiilor sunt separate in functie de tara. In Anglia un an de universitate poate costa PANA LA 9250 lire/an, in Irlanda de Nord pana la 4160 lire/an, in Scotia pana la 1820 lire/an si in Tara Galilor pana la 9000 lire/an.
Pana la inseamna ca majoritatea universitatilor fix maximul il cer anual. Sunt foarte multe universitati in UK, o lista e aici. Studiile de licenta dureaza doar 3 ani in UK.
In Anglia exista o institutie a statului (UCAS) care ofera imprumuturi (chiar si romanilor), care trebuie returnate in anumite conditii (se returneaza un procent din venitul anual care depaseste o anumita suma). Informatii aici si aici.
Pentru un imprumut-suplimentar, pentru a acoperi costurile vietii, trebuie sa fi locuit in Anglia cel putin 5 ani.

Ti se pare realista varianta de a studia acolo si a lucra in paralel pt a-mi achita studiile? Sau,ar exista exista posibilitatea de a face initial un voluntariat in vreun spital? Care ti se par diferentele cele mai mari intre sistemul medical din Romania si cel din UK? Cum se procedeaza acolo cu specializarile? Cum anume este construit curriculum de studiu?

In UK te poti angaja part-time ca Healthcare Assistant in spitale/azile (sau orice altceva), dar ar insemna un efort considerabil, deoarece costurile vietii sunt mari si nu e usor sa inveti 4-5 zile pe saptamana si sa gasesti si timp sa lucrezi suficient de mult incat sa castigi suficient pentru a te intretine. E dificil, dar nu imposibil.

In Romania e putin mai usor de facut asta (job+scoala) ca in strainatate, dar tot e ceva dificil.

Diferentele sunt multe. Se pune foarte mare pret pe responsabilitatea fiecaruia pentru munca sa. Exista proceduri si politici interne si recomandari si certificari cu care trebuie sa te familiarizezi inainte de-a munci eficient. Nu e dificil – doar ca sistemul e ceva mai rigid ca in Romania LA INCEPUT. Apoi devine mult mai simplu (in opinia mea). Dar la ei e foarte multa hartogaraie.

Specializarile se obtin printr-o combinatie de cursuri suplimentare (platite de spitalul angajator, de regula) si experienta stransa muncind. DUPA ABSOLVIRE.

Scoala in sine e similara cu cea din Romania. Ai teorie si practica. Spre deosebire de Romania, cand faci practica, orele sunt contorizate foarte strict si, ca student, esti oarecum fortat sa muncesti cot-la-cot cu restul lumii. Asta nu inseamna ca studentii lor sunt mai bine pregatiti ca ai nostri, fiecare invata cat si ce poate. Dar mi se pare mai inteligent sistemul lor pentru cei care chiar vor sa invete ceva.

Are sens sa ma stradui sa rezist 3 ani in Romania, daca mai apoi as intentiona sa plec din nou?

Nu stiu.

Ce inseamna “are sens” pentru mine nu inseamna acelasi lucru pentru altcineva.

As zice ca cel mai important aspect este cel financiar – unde ti-e mai usor sa muncesti si sa inveti simultan… Apoi ar mai fi aspecte personale (prieteni, familie, casa etc.)
Eu am putut, altii au putut.

Altii probabil n-ar putea.

Tu ai experienta atat in sistemul din Romania, cat si in cel din strainatate. Care dintre scenariile expuse mai sus ti se pare mai realist si mai de perspectiva? Tu cum ai proceda?

Precum am zis, depinde de posibilitatile financiare ale fiecaruia si de ce leaga (sau nu) pe fiecare de tara.

Eu am facut scoala in tara si am plecat imediat dupa.

Ma ierti ca te solicit cu parcurgerea unui mesaj atat de lung. Sunt insa presata de timp in luarea unor hotarari, intrucat am deja cateva luni de cand stau pe tusa.

Cred ca cel mai important sfat pe care-l pot oferi (pe principiul “fa ce zice popa, nu ce face popa“) este sa te fortezi sa nu dai valoare “presiunii timpului”.

In marea schema a vietii, atata timp cat cineva tine la tine, ramai sanatos si nu mori de foame, orice lucru incercat nu este decat un pas inainte, nu e un capat de lume daca esuezi sau iti ia mai mult timp sa faci ceva.

Succes.

 

Copyright imagine: Pellini

Pentru toate interviurile ratate din viata mea

Am 34 ani.

De la 18 la 20 ani am lucrat part-time, apoi de la 20 ani lucrez incontinuu full-time. De la 18 ani si pana acum am fost invitat la peste 200 (nu exagerez) de interviuri pentru joburi.

Unele joburi au avut chiar mai multe interviuri.
Am dat teste de aptitudine pentru un job de portar, am dat teste de limbi straine, am dat teste de administrare medicamente, am scris esee, am scris esee in limbi straine.
Am dat interviuri prin skype de acasa, am dat interviuri prin skype din vacanta, am mers pentru 2 interviuri 1500 km (dus-intors, deci 3000 km), am dat interviuri in niste sali de conferinte din hoteluri, am mers la un interviu fara sa imi fi depus candidatura vreodata la jobul ala, am sunat niste cunostinte ale unor vagi cunostinte pentru un interviu telefonic.
Am fost chemat la interviuri doar pentru a se strange un numar minim de intervievati.
Am mers la un interviu “la sigur” (un fost coleg m-a chemat pentru ca avea nevoie de un om “in care sa aiba incredere”) – pentru ca apoi sa fiu respins din cauza ca il cunosteam pe respectivul coleg (s-a speriat pentru ca in acelasi moment a fost concediata alta persoana din corporatia respectiva pentru “favoritism”).
Am fost invitat la un interviu si mi s-a spus ca am 5 minute sa accept o oferta care nu mi-a placut, altfel dispare.
Dupa un proces de recrutare care durase 4 luni (si 3 interviuri), am fost invitat la un ultim interviu “pentru semnarea contractului” – interviu la care managerul care m-a invitat nu a catadicsit sa vina pentru 80 minute (1 ora si 20 minute).
In afara tuturor interviurilor la care chiar am fost invitat, mi-am depus candidatura pentru nenumarate alte joburi, pentru care am fost respins direct, cu o fraza “de manual” sau indirect, “romaneste”, fara a mi se raspunde la e-mailul de candidatura.

Esecul e o parte componenta a vietii. Esecul la interviuri e ceva cu care te obisnuiesti. Din fiecare interviu inveti niste reguli de comportament, pe care le aplici mai tarziu pentru a obtine alt job.

Cel mai enervant este atunci cand, desi stii ca ai facut tot ce puteai pentru a obtine jobul dorit, esti respins fara a ti se da vreun motiv. Asta se intampla foarte des in Romania.

In Anglia macar exista posibilitatea de-a primi feedback. Nu peste tot, nu intotdeauna, dar exista. Dar atunci cand feedback-ul e tampit, e mai enervant decat lipsa feedback-ului.

Eniuei, long story short, acum 2 ani am picat primul interviu pentru o pozitie de asistent medical din scurta mea cariera. Interviu la care mi-au gresit numele de familie in mod repetat, mi s-au adresat constant pe numele (pronuntat gresit) de familie in loc de prenume si interviu la care au refuzat sa-mi dea feedback la final (intotdeauna un semn ca ai picat).

Cand a venit, feedback-ul a fost extrem de enervant. A urmat sfatul de manual “some positives first, negatives later”.
Nu am fost succint (desi i-am intrebat in timpul interviului daca pot da un raspuns mai lung si mi-au raspuns ca da), nu am dat un raspuns de tip “good practice” (la o intrebare despre munca in teatre – desi era pentru un job de incepator si nu aveam de unde stii ce e good practice in UK) si nu am stiut “valorile trustului” – un acronim format din cuvinte lipsite de sens, inventat de vreun copywriter care n-are nici o idee despre viata intr-un spital…
Cel mai important a fost accentul pus pe WHO checklist. Desi e ceva ce nu mai intalnisem pana atunci, am aproximat ce ar trebui sa se stie inainte de inceputul operatiei din pura logica. Am ratat doar 1 etapa si-atat. FARA SA FI FACUT UN WHO CHECK pana atunci.
Sa nu discutam de felul in care WHO check asta e de multe ori doar un exercitiu de a citi o lista, fara ca lumea sa inteleaga de ce il face si importanta pasilor de pe lista.

Am pastrat acel feedback, in ideea de-a vedea ce voi reusi peste doi ani.

Dupa 2 ani i-am raspuns persoanei care m-a intervievat, si am facut si o greseala pe care englezii o fac atat de des: am introdus si numele unui spital cu nume similar in raspuns.

Ce am obtinut cu asta?

Mi-am luat de pe suflet un esec pe care nu consider ca-l “meritam”.
Probabil a fost mai degraba un raspuns pentru toti oamenii de la HR care m-au intervievat de-a lungul acestor 16 ani. O rabufnire. O defulare. Un mod pasiv-agresiv de-a te descarca de mai multe nedreptati avute de-a lungul timpului.

Cui ii pasa?

Doar mie.

Drepturi imagine Mark Fitz

Cum faci “Revalidation” ca Asistent medical in Anglia

Spre deosebire de Romania, in UK, pentru a-ti pastra dreptul de-a munci ca Asistent Medical, NU trebuie sa faci anual dovada ca ai strans un numar de credite EMC.

Pentru a-ti pastra inregistrarea la NMC in UK, o data la 3 ani trebuie sa faci ceea ce se numeste aici “Revalidation“.

La maxim 36 de luni de la momentul in care ai primit PIN-ul trebuie sa completezi on-line un formular cu mai multe optiuni in care declari ca ai indeplinit toate conditiile pe care le cere NMC-ul pentru a-ti pastra dreptul de practica.

E important de mentionat faptul ca procesul de Revalidation nu evalueaza capacitatea de-a profesa ca Asistent Medical, ci pur si simplu verifica daca: asistentul medical a lucrat un numar minim de ore in ultimii 3 ani, a facut educatie medicala continua (Continuing Professional Development = CPD), a primit feedback pentru munca depusa si s-a gandit (“a reflectat”) la munca sa. Si ca totul a fost facut in timp ce a fost/este protejat de o asigurare de malpraxis (“Indemnity“). Si ca nu ai probleme de sanatate/caracter.
Ca multe alte lucruri din Anglia, e vorba de un exercitiu in a bifa casute intr-un checklist. Pana si hartiile pe care ar trebui sa le pastrezi ca dovada… pot sa nu existe, atata timp cat o persoana e dispusa sa spuna ca a avut discutia cu tine si “totul e ok”.

NMC-ul are un ghid exhaustiv in engleza si un site foarte bun pentru descrierea fiecarei etape. Nu fac decat sa prezint o varianta simplificata si comprimata a informatiilor de la ei – si cum am facut eu tot.

Pentru a simplifica procesul dar si pentru a se asigura ca nu trebuie sa faca prea multa munca, NMC-ul a delegat munca de verificare propriu-zisa pe niste persoane numite “Confirmer“.
Este recomandat ca acest Confirmer sa fie Line Manager-ul asistentului medical, dar nu obligatoriu. Poate fi alt asistent medical sau un alt profesionist din domeniul medical (lista de posibile meserii pentru un Confirmer).

NMC-ul recomanda sa strangi un portofoliu cu toate hartiile care atesta efectuarea fiecarui pas necesar pentru Revalidation si ofera si fisiere-exemplu pentru fiecare dintre ele. Cu portofoliul completat te duci la Confirmer, ai o discutie (la mine a durat fix 10 minute), Confirmer-ul completeaza 2 hartii si iti confirma faptul ca e dispus sa fie contactat ulterior de NMC DACA va fi nevoie.
NMC-ul verifica fizic doar un numar limitat de Revalidations anual. Verificarea lor inseamna ca vor cere copii ale hartiilor completate de tine plus dovezile atasate. Daca zici ca ai lucrat 3 ani la un spital, vor cere adresa spitalului si eventual o hartie de la HR care sa ateste asta.

Eniuei. Pasii pe scurt (Atentie: FARA date care pot identifica o persoana in formulare):

Dovada efectuarii numarului minim de ore de practica in ultimii 3 ani. Template aici.
Ei vor sa lucrezi minim 450 ore in 3 ani. La 37,5 ore pe saptamana (contractul standard in UK), asta inseamna ca trebuie sa lucrezi minim 12 saptamani (3 luni) in 3 ani. Simplu. Pentru portofoliu ceri o hartie de la HR-ul de unde lucrezi, pe care sa scrie cate ore lucrezi pe saptamana si in ce perioada ai fost angajat(a) la ei. Completezi template-ul. Job done.

35 ore de Educatie Profesionala Continua (CPD). Template aici.
Minim 20 ore trebuie sa fie de tip “participativ”, adica sa fi fost un training/seminar cu prezenta fizica undeva.
Numarul de activitati care pot fi clasificate drept CPD e foarte mare. Practic, orice training pentru care ai un certificat de completare poate fi trecut aici. Cursurile din induction pot fi trecute aici. Cursurile obligatorii la angajarea intr-un trust NHS pot fi trecute aici. Cursuri de BLS. Module de facultate. Mentorship. Vizite de practica in alta unitate medicala.
1 zi de cursuri totalizeaza aici (de regula) 7,5 ore. 3 zile din astea si gata orele minime. Daca chiar nu ai alte idei, adaugi niste “on-line research” si ai strans 35 ore.
Daca as sta sa numar fiecare training si cursuri obligatorii sau recomandate din ultimii 2 ani si jumatate, as avea cam 100 ore. Daca adaug si modulele de universitate pe care le-am facut deja, as ajunge la cateva sute. Se strang rapid orele de CPD.

5 x Feedback pentru munca facuta. Template aici.
Feedback-ul poate fi scris sau verbal. Poate fi de la colegi sau pacienti. NU poate fi de la familia ta. Poate fi din PPR (personal performance review) – care e obligatoriu anual. Poate fi din plangeri. Poate fi din review-uri ale unor incidente.
Eu am avut 4 e-mailuri de la 4 colegi diferiti, plus un feedback verbal de la un manager. Suficient.

5 Reflectii despre munca proprie. Template aici. Exemplu aici (p. 10).
Scurte povestiri despre 5 evenimente din practica proprie din ultimii 3 ani. Nu trebuie sa fie lungi. Trebuie sa cuprinda minim 4 parti: o scurta descriere, ce s-a invatat din eveniment, cum ti-ai schimbat meseria dupa asta si cum e relevant asta pentru NMC Code (pentru cel putin una din temele: Prioritise people – Practise effectively – Preserve safety – Promote professionalism and trust).
Un exemplu simplificat (adaugi cateva propozitii in plus si gata):
Ce s-a intamplat cand mi-a murit primul pacient in grija mea.
Am vazut cum reactioneaza diferiti oameni la un eveniment dramatic si cum, desi am lucrat impreuna ca o echipa, nu am reusit sa oprim un eveniment inevitabil.
Am invatat sa nu ma feresc de la a avea o discutie clara despre optiunile pentru finalul vietii unui pacient.
Evenimentul era relevant pentru Cod pentru ca era vorba despre Prioritising people, Practising effectively and Promoting professionalism.
Aici mi-a fost foarte usor pentru ca am folosit niste reflective pieces pe care le facusem deja pentru facultate. Dar nu ar trebui sa fie prea complicat pentru orice om a muncit ca asistent medical – sunt nenumarate lucruri pe care le poti povesti (FARA A FOLOSI ORICE FEL DE INFORMATII CONFIDENTIALE).

O discutie-reflectie cu un alt Asistent Medical, preferabil cu un Confirmer. Formular (obligatoriu) aici.
Discutia e simpla, trebuie sa aiba o concluzie si gata.

Partea de “Sanatate si Caracter” e doar o bifare/semnare a partii din formularul on-line de la final, in care declari ca nu ai fost condamnat/avertizat pentru vreo infractiune si ca nu ai fost investigat/suspendat pentru vreo problema legata de meseria de Asistent Medical.

Partea de asigurare de malpraxis (“Indemnity”) e din nou o bifare/semnare a unei fraze care spune ca ai profesat/vei profesa doar daca vei fi acoperit de o asigurare de malpraxis. Daca esti angajat de un spital, spitalul plateste asta pentru tine. Daca lucrezi ca agency – trebuie sa te ocupi de asta, inregistrandu-te cu un sindicat (de exemplu: Unison sau RCN).

Confirmarea este un ultim formular pe care Confirmer-ul il va completa, dovada faptului ca ai avut discutia de Revalidare si toate hartiile sunt in regula.

Cu 60 zile inainte de aniversarea zilei cand ai aparut pe site-ul NMC ca Registered, atata timp cat ai un cont on-line la NMC vei primi un e-mail cu linkul catre formularul de revalidare. Completezi formularul, platesti taxa pentru apartenenta la NMC pentru anul viitor si gata, in 3 zile esti “revalidated”.

Discutia de confirmare trebuie sa aiba loc in ultimul an din cei 3, nu neaparat la final. Cum eu voi pleca inainte de-a se implini 3 ani de la inregistrarea mea la NMC, discutia am avut-o saptamana trecuta.

E mult mai simplu decat pare la prima vedere.

Pleci in concediu 10 zile si te intorci la “there will be changes around here”

Revin eu la munca dupa o scurta pauza si aflu ca “se vor schimba lucruri”.

Am citit e-mailul cu “meeting minutes”.

Schimbari

Cele doua band 7 au organizat o intalnire cu toate band 6 din departament.

In primul rand, au mentionat ca nu mai e acceptabil sa se vina dupa ora 8:00 in teatru. Daca suntem platiti de la 8, asta inseamna ca trebuie sa fim in teatru, schimbati si gata de munca, de la 8, nu 8:10.

Asta se intampla cand unele persoane sunt chiar nesimtite la faza asta si vin pe la 8 si 20 zilnic… Recunosc, si eu vin intre 8:05 si 8:10 in teatru (dar sunt la 8:00 in vestiar), va trebui sa-mi schimb ora de plecare.

Apoi au pasat Personal Performance Reviews (evaluarea bianuala obligatorie) catre band 6, pentru ca band 7 au alte treburi de facut acum.

Apoi au anuntat niste schimbari in felul in care vor fi alocati band 6s, mai precis ca vor fi rotati toate peste tot, nu va mai exista “X face doar ginecologie, Y face doar max-fax, Z face doar orl”.

Apoi au comentat despre faptul ca “anumiti band 5” s-au plans de lipsa de suport din partea “senior staff”. Si de faptul ca unii band 6 au dificultati in anumite specialitati (pentru ca fac numai ginecologie de multa vreme).

Niste probleme reale, cu care m-am confruntat si eu, dar nu m-am plans, dintr-un motiv foarte simplu: struto-camila noastra de departament combina 4 specialitati chirurgicale neinrudite.

Nu e greu sa fii bunicel la toate 4, e posibil sa fii foarte bun la toate, dar e dificil si incomod. Tendinta umana e o regresie catre medie. Nu devii foarte bun in toate, mai degraba devii mai prost in domeniul unde excelezi, dupa ce esti fortat sa faci si ceva in care esti mai praf.

E mult mai simplu si oarecum mai eficient sa ai oameni care se pricep mai mult la o specialitate majoritar IN acea specialitate.

 

Problema e ca, la fel ca departamentul nostru, solutia de pana acum era o struto-camila. Se porneste de la ideea ca toate senior nurses au trecut prin toate specialitatile la un moment dat in cariera (ceea ce e adevarat). Deci, teoretic, au experienta “peste tot“.
Dar, in general, majoritatea band 6 faceau doar anumite liste si doar anumite specialitati, li se cerea sa iasa din zona lor de confort doar cand alta era bolnava sau in concediu.
Nu in ultimul rand, degeaba ai facut acum 10 ani osteotomii si fracturi de mandibula si maxilar zilnic pentru 1 an. Multe s-au schimbat de atunci, nu mai e nici un chirurg ramas, cerintele si practica s-au schimbat major.

Rezultatul? Uman. Uiti ce n-ai mai facut de multa vreme. Evident ca atunci cand lucrezi cu un band 5 care face asta zilnic de 1 an, band 5 ala (sau aia) va vedea ca “se descurca mai bine“.

Dar e o diferenta in a te descurca bine in cateva lucruri si a purta cu succes responsabilitatile unei liste de operatii.

Ei bine, de acum toata lumea va fi rotata peste tot. O masura ce, personal, nu cred ca va avea succes.

Eniuei, nu voi mai fi aici sa vad ce au reusit sau nu cu asta.

 

Ce e destul de trist e faptul ca totul a pornit de la o plangere pe care au facut-o cei 2 italieni (un el si-o ea) de la mine din departament (amandoi au cam 1 an si cateva luni in departament) in legatura cu una dintre filipineze, dupa o tura cu ea.

Unul dintre ei a fost scrub pentru un caz de 7 ore (pana la 18:00) si cealalta italianca (care lucra tura 12-21) a preluat cazul la 18:00.

Ce au zis italienii? De ce el nu a fost inlocuit in timpul zilei pentru o pauza de masa si de ce nu a preluat band 6-le cazul la ora 18:00, dar a lasat-o pe junioare sa faca asta. Si ca, desi band 6 toata ziua a fost scrub doar pentru 2 cazuri mici, nu a luat corect seturile si consumabilele pentru a doua zi.

 

Amu, nici situatia italienilor nu e placuta, si m-am gasit si eu in ea de multe ori. Ba chiar m-am plans de lucruri similare in cele 2 plangeri pe care le-am facut anul trecut.*

Pe de alta parte, daca ai un caz lung… asta e, mananci inainte de a incepe, apoi pleci la 17:45 si cu asta basta. E ineficient sa schimbi cate un scrub la 2-3 ore.

Si la consumabile si seturi… habar-n-am ce s-a intamplat atunci, stiu ca am lucrat dupa ambii italieni si de multe ori nu luasera de loc seturile pentru a doua zi, deci n-as comenta in locul lor.

 

Chestia e ca s-au plans fix de una dintre filipinezele care e constiincioasa. Are ea alte probleme, dar e foarte priceputa si e muncitoare.

Si uite asa, in loc sa existe o discutie constructiva despre suport si formarea unor echipe, s-a ales o solutie mai dura, dar “echitabila”.

In esenta, band 6 care faceau majoritar ORL si Max-Fax vor fi rotate la ginecologie, iar cele de la ginecologie vor fi mutate la ORL/Max-Fax. Si toti chirurgii se vor plange ca nu mai lucreaza cu cele cu care erau obisnuiti. Mai ales ginecologii fac spume imediat cum dau de oameni cu care nu-s obisnuiti. Unul dintre multele motive pentru care nu-mi place ginecologia.

Avem 10 band 6, 3 sunt filipineze intre 2 varste (cele mai eficiente dintre toate 10, in opinia mea0, 4 sunt tanti care sunt trecute de varsta pensionarii, celelalte 3 sunt britanice intre 2 varste (una dintre ele e band 6 de doar cateva luni, una are experienta doar in ORL, cealalta doar in ginecologie).

Cele 4 mai in varsta nu stiu cate de bine vor primi aceasta schimbare, cine vrea stres in plus la 60 ani?

Filipinezele sunt toate enervate din cauza ca totul a inceput de la o plangere impotriva uneia dintre ele.
Celelalte se vor adapta. Probabil.

*Amuzant e ca in ambele plangeri (band 6 si band 7)pe care le-am facut anul trecut, am mentionat aceleasi probleme: lipsa suport si ca sunt lasat sa fac singur munca pe care ar trebui s-o faca ele. Dar asta era secundar problemei principale: imi vorbeau urat, relatia nu era deloc profesionala. Si una dintre ele era band 7.
Deci, indirect, sunt si eu “vinovat” pentru aceste schimbari.

Yupii.

Cum vor creste salariile in NHS incepand cu 2018

Salariile pentru tot personalul non-medical care e platit conform cadrului general Agenda for Change. RCN a anuntat alaltaieri “o victorie” (in opinia lor).

In mare, toata lumea primeste o marire de salariu, de minim 3% in 2018, 1,7% in 2019 si 1,7% in 2020. 6,5% in 3 ani. E mai bine decat nimic.

Cum au echilibrat cei din guvernul britanic situatia, ca sa nu cheltuiasca chiar asa de mult?
Initial au vrut sa fure 1 zi de concediu. Nu au reusit.
Intr-un final, au sa elimine stadiile intermediare in interiorul “benzilor” de salarizare, din 2019 toate benzile avand doar 3 stadii (a, b, c), in loc de 6 pana la 9 stadii intermediare, ca pana acum.

Ce inseamna asta? Toate benzile vor avea doar 1 stadiu (incepator), unul intermediar si unul final. Va dura 2 ani sa treci de la incepator la cel mediu, apoi inca 2 ani ca sa ajungi la urmatorul (si ultimul) punct de salarizare.

Sistemul de promovare e diferit in functie de banda.

Ca band 5 incepator vei promova la punctul intermediar de salarizare dupa 2 ani, apoi dupa inca 2 ani vei ajunge la ultimul punct de salarizare. La care vei fi blocat restul vietii, daca nu vei putea sau nu vei vrea sa promovezi.

Ca band 6 incepator vei promova la punctul intermediar de salarizare dupa 2 ani, apoi dupa inca 3 ani vei ajunge la ultimul punct de salarizare.

Ca band 7 incepator vei promova la punctul intermediar de salarizare dupa 2 ani, apoi la ultimul punct de salarizare dupa 3 ani.

Ca band 8a incepator vei avea acelasi salariu pentru 5 ani, apoi promovezi la singurul punct de salarizare superior.

Vor mai exista si niste plati de sume-fixe (lump sum) pentru cei de la varful fiecarei benzi, pentru echilibrarea veniturilor.

Diferentele sunt detaliate aici.

Ce va insemna asta? Mariri salariale substantiale din 2 in 2 ani (sau 3 pentru band 6/7), nu in fiecare an, ca pana acum. Cel mai bine va fi pentru cei care incep acum, cel mai rau e pentru cei care au ajuns la punctul cel mai de sus al pozitiei lor.

Majoritatea asistentelor medicale din NHS sunt band 5.
Inainte, salariul lor se plafona dupa 8 ani. Acum, se va intampla asta dupa 4 ani. Partea buna e ca vei castiga mai bine, mai rapid, ceea ce va face ca numarul celor care pleaca din NHS dupa doar cativa ani sa fie mai scazut.
Partea proasta e ca cei cu 10 ani vechime sau mai mult… nu vor primi decat aproximativ 3% si-atat. Desigur, tot e mai bine decat nimic, dar vor exista nemultumiti. Pagina de facebook a Royal College of Nursing (cel mai mare sindicat de asistenti medicali din UK) e plina de oameni cu experienta care sunt nemultumiti.

Personal, nu stiu ce sa zic.

Problema in NHS este faptul ca salariul orar e foarte mic, mai ales la inceput. De asta multi merg sa lucreze in azile cand emigreaza, pentru salariile mai mari.
Primii 2 ani vor fi in continuare dificili, salariul orar va fi foarte mic comparat cu cel din azile (23.023 lire/an, 11,2 lire/ora).
Pe de alta parte, dupa doar 4 ani vechime vei ajunge la 29.608 lire/an, adica 15,2 lire/ora. Nu mai e asa rau, nu?

 

Cel mai mult vor profita cei care incep si cei care sunt inca la inceputul carierei, care vor primi mariri salariale ceva mai sensibile ceva mai repede.

Deci daca rezisti 4 ani, ajungi la un salariu comparabil cu cel de pornire intr-un azil. Dar la salariul ala ramai, daca nu esti dispus sa ceri responsabilitati noi si sa progresezi la bandele urmatoare.
E in natura umana sa-ti doresti sa castigi mai mult in fiecare an. Pana acum, sistemul, asa cum era, te pacalea cu o crestere salariala automata anual, pentru cel putin 7 ani ani. Daca promovai, mai aveai 8 ani de cresteri salariale automate.
Acum… majoritatea oamenilor vor fi fericiti dupa 2/4/5 ani, apoi vor deveni nemultumiti.

Asta ca sa nu mentionez toti cei care sunt la varful band 5/6/7, care acum primesc doar o marire salariala mica.

De asemenea, promovarile la nivele salariale intermediare/superioare nu vor mai fi facute automat, din cate inteleg. Pana in 2019 vor introduce un nou mod de promovare salariala, care e posibil sa fie dependent de anumite criterii (nu automat, ca pana acum).

E clar o imbunatire a situatiei, per ansamblu. Dar nu e una care sa multumeasca pe toata lumea.

Oricum, e amuzant sau interesant (sau deranjant, depinde cum privesti lucrurile) cum s-au folosit de un artificiu contabil sa echilibreze costurile in primii ani: vor elimina etapele intermediare, ceea ce va face ca cresterile sa inceapa sa fie simtite dupa 2-3 ani sau mai mult. Va exista un varf al cresterii cheltuielilor salariale intre 2020-2021, dar efectul in primii 2 ani va fi mic.

Cel mai important: sistemul asta de cresteri aparent va fi supus votarii de catre membrii sindicatelor din sanatatea britanica.
Daca e respins la vot de sindicalisti, se revine la negocieri, si guvernul ofera doar cei 1% in plus pe care-i oferea pana acum.
Daca e aprobat (la finalul lui aprilie), atunci va fi implementat retroactiv din vara (iunie, daca am inteles bine), ca sa includa si aprilie-mai.

Greseli care puteau avea efecte mai grave

Greseli in urma carora nici un pacient n-a avut de suferit, dar au reusit sa imi cimenteze o imagine de “junior scrub nurse with unsafe practice” in ochii matroanei mele.

Nici un incident nu a fost cu adevarat “grav”, dar dupa fiecare simteam cum ma afundam intr-o “gaura” a acuzelor

In afara evenimentului grav (“serious event“) in care am fost implicat in primele mele luni la teatre, anul trecut am mai “avut” cateva cu efecte minime.
Chiar daca nici un pacient nu a fost cu adevarat afectat, toate la un loc mi-au creat un renume deloc placut in fata matroanei – pentru ca ea este cea la care ajung IR1-urile (raporturile incidentelor, pe care le fac intotdeauna cand se intampla ceva).

La toate vina a fost impartita cu ceilalti oameni din sala de operatie, dar, ca “scrub nurse“, am “primit” cea mai mare parte a vinei.

1. Pacient adus in sala de operatie fara formular de consimtamant semnat

ORL. Intr-o lista de week-end, in care lucram cu chirurgul irakian libidinos, el n-a luat consimtamantul pentru un pacient. Copil, parintele nu ajunsese inca cu el la sectia ambulatorie pentru copii la ora 8:20. Chirurgul in mod normal vede toti pacientii de pe lista inainte de-a veni in sala de operatie ca sa facem team-brief-ul fara de care nu ar trebui sa trimitem dupa primul pacient. Pe asta nu l-a vazut, dar la team-brief a mentionat ca sa aducem pacientul cu mama in sala de anestezie si ii ia consimtamantul acolo. Urma sa fie ultimul de pe lista de operatii de dimineata.
Pana la urma au fost niste probleme, a ramas ca un pacient sa fie mutat in lista de dupa-amiaza, dar cum era o operatie de montare de tuburi pentru drenaj in timpan (grommet insertion), si era copil, a insistat sa aducem pacientul asta acum.
In mod normal, copilul e primul pe o lista de operatii in care avem si operatii pe adulti. Dar parintele a intarziat…

Eniuei, ca s-o scurtez, la finalul listedi de dimineata am trimis dupa pacient, HCA-ul a adus parintele si copilul in camera de anestezie, NU a verificat identitatea pacientului cu formularul de consimtamant (cum e corect), ci cu restul notelor din dosar, anestezistul era ocupat sa vorbeasca cu parintele despre istoricul copilului, nu s-a prins, ODP-ul nu s-a prins nici el de eroare.
Au anesteziat copilul in camera de anestezie.
Apoi aduc ei copilul in sala de operatie, chirurgul sa faca operatia, hai-hai, heirup, ca de obicei. Eu dau sa verific consimtamantul pentru a doua parte a formularului “WHO Safe Surgery Checklist“. Ciu-ciu consimtamant.
Chirurgul “a, am uitat, v-am zis sa ma anuntati cand aduceti copilul, ca sa ii iau consimtamantul mamei”. Face operatia (dureaza 5 minute, maxim), timp in care o trimitem fuguta pe HCA sa aduca inapoi parintele. DUPA ce termina operatia, chirurgul ii ia consimtamantul parintelui, in timp ce anestezistul deja trezea copilul.

Nu s-a intamplat nimic, dar DACA se intampla ceva cu copilul in acele 10 minute de la anesteziere si pana cand parintele a semnat formularul, iar apoi parintele facea scandal sau… mai rau, toata lumea din sala de operatie era investigata pana-n panzele albe. De atunci nu mai am incredere in nimeni. Verific formularul de consimtamant personal la orice pacient intra in sala de operatie.
Oricum ar trebui sa vada scrub-nurse-ul formularul de consimtamant, dar cateodata te mai increzi in colegii tai, care oricum trebuie sa faca verificarea cu formularul ala in fata.

De atunci n-am mai fost prezent la nici o operatie in care sa nu fiu sigur ca am vazut personal formularul de consimtamant.

2. Cateter vezical de latex introdus intr-o pacienta alergica la latex

Ginecologie. Inainte de team-brief anestezistul ne zice ca pacienta a doua e alergica la latex. La team-brief si chirurgii zic asta, schimbam ordinea operatiilor, pacienta a doua devine prima. In toata sala de operatie avem doar 2 lucruri care sunt din latex: manusile si cateterele vezicale.
Eu mi-am luat manusi fara latex si mi-am pregatit seturile si consumabilele. Chirurgii au luat manusi din latex, pentru ca nu au gasit din toate marimile in cutiuta cu manusi latex-free pe care o pusesem langa masa unde-si deschid ei halatele sterile si manusile sterile. Politica spitalului spune ca trebuie sa fie mentionat pe lista noastra scrisa ca pacientul e alergic la latex (nu scria), la team-brief (a fost), ca pacientul sa fie operat pe cat posibil primul sau dupa o pauza de aerisire a teatrului de minim 60 minute (sau 30 minute cu laminar flow on) – am facut si asta, ca toata lumea sa poarte manusi latex-free (chirurgii nu au facut asta initial), sa scrie pe usile teatrului ca pacientul e alergic la latex (nu am facut asta) si toate manusile din latex sa fie acoperite cu o husa (nici asta n-am facut).
Eniuei, chirurgii si-au schimbat manusile, operatia era planificata pentru laparoscopie, dupa ce au montat porturile si au scormonit un pic, au ajuns la concluzia ca trebuie sa schimbe in laparotomie.
Cat timp mi-am numarat eu noul set si noile consumabile, chirurgii au tot insistat sa primeasca un cateter ca sa o cateterizeze pe pacienta.

Spitalul nostru are obstetrica (“salile de nastere”) separata de restul teatrelor. Pe motiv de igiena, siguranta etc.
La noi la teatrele de ginecologie avem in “vizita” cate 1 asistenta medicala de la obstetrica pentru cate 1 saptamana. Ca sa invete si ele sa faca cateva din operatiile noastre, in caz de urgenta. Atunci aveam… o romanca. Cu experienta de 8 ani (zice ea).
Ce a facut romanca noastra? M-a ignorat pe mine, a luat un cateter la nimereala din sertarul unde vazuse cu o zi inainte ca tinem noi cateterele si l-a dat direct chirurgului, fara sa-mi spuna ca face asta. Prins cu numaratul instrumentelor, n-am dat atentie la ce a facut ea, apoi luat cu ce imi cereau chirurgii, am uitat complet.
In timpul operatiei, chirurgul imi cere o fasa mare, cu care curata un pic de sange pacienta, apoi o lasa afara. Dupa vreo 15 minute in care nu am vazut prea bine campul de operatie (erau 3 chirurgi in total), am vazut ca e un varf de fasa pe undeva pe afara. Intreb daca aia e fasa mea mare, chirurgul face ochii mari “what, you didn’t know that I have an abdominal swab inserted in the patient, that is very dangerous”. Nu am facut scandal, ii spun runner-ului meu sa scrie pe tabla ca avem o fasa in pacient de 15 minute si gata.
Procedura standard zice ca chirurgul trebuie sa-mi zica daca baga ceva in pacient, nu pot ghici tot ce se intampla acolo, plus ca de intrebat am intrebat tocmai ca sa fiu sigur unde e fasa mea. Nu e normal sa-mi faci observatie pentru ca am intrebat unde mi-e fasa.
Eniuei, peste 30 minute se termina operatia, totul era in regula. Toate numaratorile au fost corecte, chirurgii si-au scris documentatia si s-au carat.
Am verificat daca aveam formular de cateterizare completat. Nu aveam. Iau unul, dau sa caut abtibildul de pe ambalajul cateterului, vad ca e unul pe care scrie “latex” in punga de gunoi. Verific cateterul din pacient (nu era inca treaza). Era galben. Latex! Ii spun anestezistului si band 6-ului, aia schimba repede cateterul cu unul din silicon pe care i l-am oferit eu, anestezistul ii da pacientei o doza de steroizi si gata.

Cateterele de latex sunt galbene. Cele de silicon sunt transparente.

Pacienta nu era de fapt alergica-alergica, doar asa credea ea, pentru ca “o mancau mainile” (fara roseata sau altceva) la multe ore dupa ce atingea orice din cauciuc.

Nu conteaza. Incident.
La masa rotunda de discutie despre incident, chirurgul a schimbat tot timpul discutia de la faptul ca EA a bagat un cateter de latex intr-un pacient (teoretic) alergic la latex. Problema chirurgului era ca eu nu as fi stiut unde era o fasa cu 30 minute inainte de finalul operatiei. Si uite asa a tinut-o pentru 45 minute de “investigatie”. Si nimeni nu mi-a luat apararea, desi eu eram cel care a descoperit greseala chirurgului.
Romanca de a dat cateterul a sustinut sus si tare ca ea nu stia ca exista catetere de latex. Durerea mea, eu stiam asta din prima luna pe sectie si ea nu stia dupa 8 ani de obstetrica.
Si chirurgul a sustinut tot timpul ca nu stia ca mai avem catetere de latex in spital. Sau cum arata unul (galben).

3. Stersul instrumentelor cu ser contaminat

In afara de intestine, gura e printre cele mai pline de bacterii cavitati din corpul uman. Toata lumea stie asta.

ORL. Operatie de tiroidectomie totala, la o pacienta supraponderala, cu un gat extrem de ingust dar extrem de gros. Cosmarul oricarui anestezist. Daca o adoarme si o paralizeaza, dar se intampla ceva si nu o poate intuba, e aproape imposibil sa faca traheostomie de urgenta.
Tiroida era foarte mare, se raspandise un pic substernal, voi vedea ulterior ca un lob avea cam 15 cm in latime. Nu e un record (am vazut si 1 lob de 19 cm), dar era un caz mai complex. Deci aveam 2 ENT consultants in teatru, 1 ENT registrar, 1 Anaesthetist consultant, 1 Anaesthetist Registrar. Plus echipa de nursing.

Pentru ca operatia era electiva, dar pacienta colabora si intelesese riscurile, au ales sa o intubeze “treaza”. Doar cu anestezie locala (spray) in nas/gura/gat, au incercat aproximativ 90 minute sa o intubeze. Nu exagerez. La 9:15 pacienta era in teatru, abia pe la 11 au reusit.

Au folosit tot arsenalul pentru intubare dificila. Laringoscopie directa, intubare prin nas, videolaringoscop (C-MAC), bujii, intubare cu fibra optica (cu tub normal), intubare cu fibra optica cu tub supradimensionat (“gros“).
Incercau o data, nu reuseau, pacienta incepea sa tuseasca si sa faca in toate felurile, o lasau sa se calmeze un pic, incercau din nou. Si tot asa, 1 ora jumatate.

Cand fac intubarea cu fibra optica, la anestezie au niste flexiscoape similare cu cele folosite in ORL pentru nasendoscopii, doar ca au un canal in plus, conectabil cu un tub la “suction machine” pentru a “suge” secretiile.

Flexible endoscope

Cum pacienta avea ceva secretii mai dense, trebuiau sa curete tubul destul de des. Cel mai simplu fac asta cu o sticla cu ser (steril). Bagi tubul in sticla, se curata capatul si portul de aspiratie.
Cum noi tinem sticle din astea in incalzitorul de fluide prezent in fiecare sala de operatie – si folosim 1 sticla la un pacient, fie pentru irigatie, fie pentru a sterge instrumentele (cu o fasa umezita in ser), fie pentru a curata instrumente cu lumen, le-am pus o sticla “de-a noastra” la indemana. Si am scris mare pe sticla cu pixul “intubation, DO NOT USE for patients!“. Ce faceau? Bagau flexiscopul in gura pacientei (cu tubul de intubatie orotraheala atasat), inaintau un pic, apoi il mai curatau un pic in sticla, apoi mai inaintau. Au facut asta de mai multe ori.

Pana la urma au reusit intubarea, asa ca am mers repejor sa ma spal si sa pun halatul si manusile sterile, apoi sa imi pregatesc instrumentele. Singurele fluide pe care le primesc pentru tiroidectomii sunt lichidul pentru curatarea zonei de incizie (ceva bazat pe iod) si niste ser pe care-l folosesc la curatarea instrumentelor.
Ce ser mi-a dat o colega si eu NU am verificat? Fix din sticla pe care scria “intubation, DO NOT USE for patients!“.
Cum a fost o operatie mai lunga, am tot sters eu instrumentele pana mi s-a terminat serul, asa ca am mai cerut. Si cand cealalta colega imi turna ser in bol, am vazut ce scria pe eticheta. Scrisul meu. Aaaaaaaaaa!
Ala era ser contaminat cu ce bacterii existau pe flexiscop, luate majoritar din gura pacientei.

Am aruncat bolul cu ser, am aruncat toate fasele pe care le aveam pe masa si erau ude sau atinsesera serul, am luat toate fasele pe care chirurgii le aveau, mi-am schimbat manusile, am pus un camp steril nou pe masa, am primit un bol nou cu ser nou (steril).

Dar chirurgii au continuat sa foloseasca instrumentele pe care deja le curatasem cu fase imbibate in serul ala contaminat. Au zis ca ce sa mai faca atunci? Pacienta primise deja o doza de antibiotic intraoperativ.

Le-am zis de 2 ori chirurgilor ce s-a intamplat, m-am asigurat ca au inteles, ei au zis ca nu mai au ce face acum, vom vedea daca pacienta se intoarce cu vreo infectie sau nu.

2 saptamani dupa aia nu am putut dormi bine noptile. Pacienta a revenit la control, era sanatoasa-tun, n-avea nimic, era bucuroasa de faptul ca tiroida nu avea celule canceroase in ea (rezultatul examenului anatomo-patologic a venit intre timp).

Eu am facut tot posibilul sa minimizez riscurile cand mi-am dat seama ce s-a intamplat si NU eu am folosit o sticla cu ser pe care scria “do not use”.
Pe de alta parte, trebuia sa fi verificat ce lichid mi se da pe campul steril (asta e policy-ul). Si trebuia sa fi avut bunul simt sa arunc sticla aia sau sa ma asigur ca e aruncata dupa intubatie. Dar cum eram agitat sa imi pregatesc instrumentele inainte sa ma trezesc cu 2 ent consultants care sunt gata de operatie, am pierdut aspectul asta din vedere.

4. Un instrument nenumarat la inceputul operatiei

Ginecologie. O pacienta careia i s-a facut o histerectomie totala. Mi-am pregatit toate instrumentele si consumabilele, am numarat (aproape) toate instrumentele, am inceput operatia, cand erau aproape de a termina, incep prima numaratoare.
In mod normal, avem 1 numaratoare la inceputul operatiei (instrumente plus consumabile), 1 numaratoare un pic inainte sa inceapa inchiderea ranii chirurgicale (instrumente plus consumabile) si o numaratoare finala, inainte de-a pune bandajele pe pacient, cu toate consumabilele (fasele, acele si lamele sunt cele mai importante).

Ei bine, la numaratoarea asta imi dau seama ca nu numarasem pin-urile de instrumente (Mayo instrument pin, sau Mayo instrument holding pin).

Mayo pin. Au dimensiuni variate.

Instrumentele cu manere sunt tinute de cate un pin din asta, in pachete de cate 5/2/10. La seturile pentru operatii majore (gen “Gyane abdominal major set”, in care am aproximativ 80 instrumente) avem cam 4 pin-uri din astea. Numaratoarea se face cu un checklist pe care ar trebui sa fie scrise absolut toate instrumentele din set, inclusiv boluri, recipiente in forma de rinichi, cleme sau altceva. Ei bine, la ORL si Maxilofaciala in checklist nu avem trecute pin-urile astea. La chirurgie generala sunt trecute, dar nimeni nu le numara. La ortopedie si neurologie (voi verifica ulterior) la fel, nu sunt trecute in liste.

Ironia face ca la ginecologie sa fie trecute pin-urile respective in checklist, dar colega cu care am numarat instrumentele la inceput nu le-a citit, eu nu le-am numarat. Tin minte ca mi s-a parut ca am cam multe instrumente inghesuite pe cate un pin, dar nu le-am numarat. La final, fac numaratoarea cu alta colega, care citeste “4 instrument pins”. Ma uit eu peste tot, aveam doar 3 pins. Nu e un instrument, nu au alt rol decat tinerea instrumentelor impreuna inainte de-a fi folosit setul. Nu era nici un motiv sa fi ajuns langa pacient sau IN pacient.

N-a contat. Am numarat si ne-am uitat peste tot, nu era. Incident. Pacientul nu poate parasi teatrele pana nu se confirma faptul ca instrumentul lipsa NU e in el. I-au facut o radiografie abdominala in recovery, totul a fost in regula, nu avea nimic lasat in ea.

Dar din cauza ca nu am numarat pin-urile, iar la final aveam un numar diferit fata de cel trecut pe checklist, nu puteam garanta ca acel pin nu era IN pacienta. Din cauza faptului ca nu am respectat politica teatrelor, un pacient a fost iradiat inutil.

Ulterior, am verificat seturile de la ORL, MaxFax, Neuro si Ortopedie, m-am dus la matroana si i-am aratat ca, de fapt, checklisturile de la majoritatea specialitatilor NU au trecute in ele si mayo pins. Ar trebui trecute peste tot si toata lumea ar trebui sa le verifice.
Ok, eu am gresit, dar putem sa ne asiguram ca asta nu se va mai intampla alta data.
Au implementat asta.

De atunci imi numar pin-urile cu religiozitate.

Partea amuzanta? Colega mea din ziua aia facea o tura “long day” ziua aia. La finalul orelor generale de munca (18:00) a mers sa ii ajute pe cei de la chirurgie generala. Intr-un teatru tocmai se termina o esofagectomie Ivor-Lewis. Una dintre cele mai complicate operatii din chirurgia generala. La final, cand au numarat pin-urile, aveau doar 3, nu 4. Dar in cazul ala a insistat cine era scrub nurse ca “she’s not worried”, nu au mai facut nici un incident report, nu au mai facut nici o radiografie.

 

Dupa toate astea nu m-au acuzat de nimic propriu-zis, dar matroana e convinsa ca sunt un risc umblator. Asta desi in fiecare caz eu am fost cel care a descoperit problema de fiecare data si am fost deschis in privinta a ce s-a intamplat.

 

Diferente intre viata in sala de operatie Elvetia vs. Anglia

Tot ce urmeaza sa scriu ar trebui luat cu multe grame de sare, pentru ca experientele mele sunt limitate in UK (am lucrat in doar 3 spitale) si FOARTE limitate in Elvetia (3+1 zile de proba de munca si 3 zile de schimb de experienta cand eram elev).

O sa incerc sa structurez comparatiile, intai despre munca, apoi despre angajat si la final despre spital.

Munca

In Anglia fiecare teatru are echipe de minim 3 oameni pe partea de “scrub” (de regula 2 RN si un HCA, unul dintre RN fiind “in charge” = band 6 sau cineva cu multa experienta), plus 1 ODP sau Anaesthetic Nurse (daca e lista de operatii cu anestezie generala). Exista o separare in responsabilitati si activitati, dar fiecare face cate un pic din toate, cel putin in spitalele unde am lucrat eu.
Plus niste brancardieri (orderlies) care ajuta la pozitionarea si mutarea pacientului si la mutarea seturilor de instrumente, femei de serviciu care curata doar pe coridoarele exterioare (noi spalam pe jos si curatam sala de operatie), plus cineva care se ocupa de stocurile de consumabile.

In Elvetia avem (de regula) 2 oameni in sala de operatie (un OP-Pfleger/Technische Operationsassistant=TOA plus un Fachmann/frau Gesundheit = FaGe). Separat de ei exista un Lagerung-Pfleger (un fel de FaGe cu niste cursuri suplimentare) care se ocupa majoritar de pozitionarea si mutarea pacientului (ceva ce facem in Anglia toti la gramada). Separat, exista un/o Anästhesiepflege/r, care sta tot timpul cu pacientul, dar nu prea are de-a face cu restul echipei. Anestezistul nu e tot timpul in sala de operatie, mai si iese dupa ce pacientul e mutat, pana vine momentul sa fie trezit din anestezie. Aici e un pic diferit fata de UK, unde anestezistul sta langa pacient 99% din timp, dar ODP-ul mai iese din teatru. Lagerung-Pfleger e un fel de joker, poate servi mai multe sali de operatie, poate ajuta in ambele parti (si la anestezie si la scrub).
In plus, exista cel putin o asistenta care se ocupa de sterilizarea instrumentelor, stocurile de consumabile si de pregatirea unora dintre instrumente si consumabile pentru ziua urmatoare. Plus o femeie de serviciu care schimba sacii de gunoi si curata pe jos intre operatii.

In Elvetia programul incepe la ora 07:00, dureaza pana la 15:40/16:10 (depinde daca oamenii lucreaza 42,5 sau 43 ore/saptamana). Se ofera 1 pauza de 15 minute de ceai (pauza platita) plus una de 30 minute neplatita de masa. Daca nu mai e nimic de munca dupa ora 15:00, poti pleca, dar totul se ponteaza (cu cartela), deci le datorezi 1 ora de munca – si toate se aduna si trebuiesc muncite ulterior. Exista si sistemul de “garda” (Pikettdienst), in care se incepe munca la 11:00, se termina la 18:00, apoi se poate pleca acasa, atata timp cat persoana se poate intoarce inapoi in 30 minute din orice moment apare o urgenta. E mai mult de vorbit aici, o s-o fac la vara. 🙂

In UK programul incepe la 08:00 (sau 07:30, depinde de spital) si dureaza fie 10 ore (cu 2 pauze platite de 15 minute si una neplatita de 30 minute) fie 13 ore (cu 2 pauze platite de 15 minute si 2 neplatite de cate 30 minute). 37,5 ore muncite in total pe saptamana. La spitalul privat situatia e mai complicata: incepi la 7:30, dar lucrezi cat e nevoie (dar de regula pana la 17:30). La privat, daca nu mai e nimic de facut la ora 14:30, pleci acasa si le datorezi restul de ore alocate pentru ziua aia. In NHS stai la munca, mai faci curat, mai aranjezi instrumente, mai faci cate un e-learning, pe la 17:00 pleci acasa (mai devreme cu 1 ora fata de normal), dar nu datorezi nimic.

In Elvetia, prima operatie incepe pe la 08:00, in UK pe la 08:30-08:45. Din ce am discutat si din ce am vazut, numarul de operatii e mai eficient alocat in Elvetia, astfel incat sa se reduca spre minim numarul de zile in care se termina ultima operatie dupa 15:30. In fiecare zi exista o echipa de 1 OP-Pfleger + 1 FaGE care sunt “de garda” (Pikett), incep munca la 11 si preiau orice operatie se termina prea tarziu, ca toata lumea sa plece la timp acasa. Daca sunt prea multe operatii ramase (vreo operatie dureaza mult mai mult decat programat), se pot anula din cauza de lipsa de personal.
Sistemul e similar in UK, doar ca functioneaza mai prost, deoarece avem foarte des multe operatii care se termina dupa ora 18:00. In sistemul britanic doar 1 angajat e on-call, care e chemat sa vina in 30 minute doar in caz de urgenta. In rest exista o echipa standard pentru ture de noapte: 1 recovery nurse, 1 ODP/Anaesthetist, 2 Nurses. Pentru operatiile care se termina intre 18:00 si 21:00 avem cate 2 oameni care fac ture lungi, care preiau cel mult 1 operatie din asta. Daca-s mai multe, cine a inceput-o ramane “blocat” in teatru pana se termina.

Si in Elvetia se face WHO Safe Surgery Checklist, dar o varianta modificata, in care Sign-In se face doar in sala de anestezie (apropo, NICIODATA nu se anesteziaza direct in sala de operatie), in sala de operatie se face doar Time-Out inainte de prima incizie, nu se mai face si Sign-Out la final.

In UK nu incepem o lista de operatii fara Team Brief, in care fiecare discuta despre ce e nevoie, ce avem si ce nu avem si escalam orice probleme nu pot fi rezolvate in sala de operatie. In Elvetia exista doar o discutie scurta intre persoana care coordoneaza salile de operatie in ziua aia si fiecare echipa din sala (daca e ceva ce chirurgul a cerut in avans). In UK poate exista si Team Debrief, unde discutam ce a mers bine/rau si ce putem modifica pe viitor. Nu am auzit sa existe asa ceva in spitalul elvetian.
Din punctul asta de vedere, mi s-a parut ca in UK suntem mai capabili sa prevenim evenimentele nedorite, pentru ca tindem sa suflam si-n iaurt. Pe de alta parte, in UK avem mai multe probleme/lipsuri, si pentru ca e vorba de un departament mai mare care functioneaza unitar (“Theatres”), pe cand in Elvetia fiecare specialitate e separata, cu teatrele in cladiri separate si functionand separat.

Din cauza ca echipa de “scrub” din fiecare teatru are minim 2 nurse in UK, oboseala e ceva mai mica, poti alterna intre operatii, mai ai timp din cand in cand sa mai stai si jos (dar foarte rar). In Elvetia ai doar cele 30 minute de pauza de masa (cand cei care incep la 11 vin si “schimba” pe rand fiecare sala de operatie) plus 15 minute furate intr-o pauza intre operatii.

Listele de operatii sunt cunoscute in avans cu 4 pana la 8 saptamani in UK (sunt partial “populate” cu operatii cu aproximativ 3 luni in avans). In Elvetia sistemul e similar, dar softul de management al operatiilor nu pare sa ofere informatii in avans la fel de multe.

Cea mai mare diferenta e la modul in care-si trateaza elvetienii fasele si acele si lamele. Nu exista sharps pad, nu se folosesc tabele pe care se scriu toate consumabilele care ar putea ramane in pacient (fase, ace, lame etc.). Se face numaratoarea in 2 DOAR la cazuri majore, in care se deschide abdomenul/toracele. Cum eu ar urma sa fiu angajat la 2 specialitati chirurgicale care nu au operatii cu deschidere de abdomen/torace, asta NU se face. La fel, nu se numara instrumentarul, nu exista liste de instrumente (checklist) in seturi.
Asta a fost un aspect major care NU mi-a placut.
In Uk numaram totul pana la absurd. Operatie cu o incizie minora – tot trebuie sa-ti numeri totul la inceput si la sfarsit. Dar chirurgii sunt oameni. Pot uita orice, oriunde, numaratorile de la englezi erau un mod de-a te face sa dormi mai bine noaptea.

Alta chestie care nu mi-a placut a fost ca seturile lor de instrumente, pe langa ca nu aveau checklists, aveau prea multe instrumente NEFOLOSITE. Am vazut 2 operatii majore (6 ore+) si nu au folosit nici macar 30% din ce instrumente erau in seturile alea. De asta iti si trebuie checklists.

Hartogaraia si managementul pe calculator al operatiei par sa fie mai putine/simplificate in Elvetia.

Handover-ul postoperator nu-l face asistentul medical de sala de operatie (ca in UK) ci asistentul medical anestezist.

In Elvetia asistentul medical se imbraca in halatul steril cu ajutor, dar apoi el ii imbraca pe chirurgi (cu halat si manusi). Nu e ca in UK, unde fiecare-si deschide halatul si se imbraca singur, doar la spate il leaga cineva (runnerul).

Angajat

In UK atmosfera e destul de relaxata, ierarhia tinde sa fie aplatizata. Intotdeauna poti discuta cu chirurgii sau anestezistii, rar dai peste vreunul care se crede Dumnezeu si nu-ti raspunde la intrebari. Foarte des poti vorbi despre orice subiect cu oricine. Divisional Lead sau orderly, toata lumea vorbeste cu toata lumea.

In Elvetia ierarhia e similara, dar diferita. 🙂 Cu exceptia momentelor cand cate un doctor se recomanda drept “Herr/Profesor Nume-de-familie”, toata lumea se tutuieste. Mie mi-au facut observatie pentru ca foloseam echivalentul lui “dumneavoastra” (Sie) prea mult.
Pe de alta parte, a fost prima data DUPA Romania cand am auzit un chirurg plangandu-se ca vorbesc in sala de operatie. In UK e tot timpul un bazait constant, toata lumea vorbeste PREA mult. Aici mi s-a parut mult mai liniste, PREA liniste si faptul ca puneam intrebari despre ce se intampla a parut sa fie ceva anormal pentru ei. Iar anestezistii chiar nu vorbesc cu nimeni decat cu asistentele de anestezie. Poate m-am inselat, fiind intrus, dar mi s-a parut ca oamenii sunt mai separati in bisericute.

In UK majoritatea angajatilor cu ceva vechime stiu cam ce trebuie sa faca, dar multi HCA se multumesc sa faca minimul necesar, sunt lenti sau chiar lenesi si de multe ori invoca tot felul de reguli inventate care nu le-ar permite sa faca X sau Y.
In Elvetia infirmieri (HCA) nu exista, avem FaGe (care fac 2 ani de scoala). Mi s-au parut mult mai bine pregatiti decat englezii. Desi toti FaGe cu care am interactionat aveau intre 3 si 36 luni vechime (deci nu foarte mult), toti stiau ce e de facut, nu trebuia sa le zica nimeni ceva de 2 ori si nu dispareau din sala de operatie neanuntat (ca in UK).

In UK, cu toata ierarhia lor “plata“, avem multe nivele de personal: band 2 (HCA), band 5 (RN), band 6 (charge nurse), band 7 (line manager), band 8a (deputy matron), band 8b (matron). Plus cei de mai sus (divisional lead se plimba pe la teatre zilnic). Plus managerul fiecarei specialitati chirurgicale in parte si alte nivele de manageri. Si nu toata lumea de “mai sus” e chiar accesibila.
La elvetieni ai “toata lumea” (FaGe, TOA, Pfleger, Putzfrau etc.), apoi Leiter(in) (managerul), apoi un/o adjunct/a, apoi directorul clinicii (doctor), apoi managementul spitalului.
Similar cu Romania. Managerul salii de operatie e oarecum accesibil, e langa tine tot timpul, dar cu limite. Cam ca-n Romania. 🙂

In UK pornesti cu 28 zile de concediu, la care se adauga 2 zile dupa 5 ani si inca 2 zile dupa inca 5 ani. Plus 7 zile de sarbatori legale garantate. Pentru ca lucram in ture, “zilele” se masoara in ore (7,5 ore/zi), zilele de sarbatori legale se adauga la gramada si ies 262 ore/an (la care se adauga 15 ore dupa 5 ani si inca 15 dupa inca 5 ani). Apoi orele astea de concediu le distribui pe saptamani, le combini cu days off si poti obtine concedii mai lungi.

In Elvetia situatia e diferita. La nivel federal, toata lumea are dreptul la 20 zile de concediu/an, angajatii sub 20 ani au dreptul la 25 zile de concediu pe an. La care se adauga 7 sau 8 zile de sarbatori legale (Feiertage), dar care sunt ca-n Romania. Daca pica sambata/duminica, ghinion, ai pierdut-o.
In spitalul unde am fost eu, incepi cu 25 zile de concediu (27 daca esti angajat si ai intre 18-20 ani). Daca lucrezi 43 ore/saptamana (in loc de normalul 42,5) poti primi inca 5 zile/an. Dupa varsta de de 45 ani mai primesti 2 zile, dupa 55 ani mai primesti 5 (32 in total). Apoi mai exista niste zile de concediu cu plata pentru diferite cazuri speciale: boala a sotului/sotiei/copilului/parintilor, mutarea dintr-un apartament in altul (serios!), casatorie (proprie sau a rudelor de gradul 1), catastrofe naturale, zile de studiu si altele.
La care se adauga sarbatorile legale.

Restaurantele spitalului (e spital cu multe cladiri, fiecare cladire mai mare are cate un restaurant) au reducere de 15% pentru angajati. Mancarea e mai variata ca-n Anglia si ai foarte multe optiuni pentru dulciuri proaspat facute. Hmm. 🙂

Mi-a placut faptul ca in camera de masa a personalului (din interiorul teatrelor) se spalau toate vasele la masina de spalat (detergentul era oferit de spital).
Si faptul ca spitalul oferea gratuit aici tot felul de tipuri de paine (neagra, alba, cu seminte etc.), plus unt, plus dulceata/gem, plus lapte/ceai si chiar si cafea facuta la un espressor de cafenea (Lavazza, dar din ala mare). De asemenea, aveau un bol mare cu fructe proaspete (kiwi, portocale, banane) zilnic si 1 data la cateva zile niste croissante sau alte chestii de patiserie proaspete.

Frühstück

Spital

In Anglia am lucrat majoritar intr-un spital nou (construit in 2006). Am lucrat si intr-unul mai vechi (din ’80), iar clinica privata avea lejer 30 ani de cand fusese construita. Am mai fost la interviuri la alte 4 spitaluri londoneze. Toate erau curate si destul de bine organizate.

Toaleta englezeasca. Mare, dar nu chiar stralucitor de curata.

Dar nici unul nu se compara cu ce am vazut la elvetieni.
Toaletele sunt super curate, toate au sprayuri de improspatat atmosfera si, in general, cei care le utilizeaza le lasa mai curate la finalul… treburilor. Per ansamblu, peste tot pe unde am fost, igiena era mult mai buna decat in Anglia.

Organizarea salilor de operatie era diferita fata de UK. Nu exista sa intri cu incaltarile de afara in aceeasi incapere unde iti pui incaltarile de sala de operatie (ca in UK). Toata lumea are vestiare cu cheie. Incaperea de schimbat e extrem de curata si pastrata asa. Nu exista asa ceva:

Per total, mi s-a parut ca sunt mult mai atenti la sterilitate si curatenie. Poate prea mult. La ei se poarta masca in sala de operatie, indiferent ce fel de operatie ar fi, indiferent cine esti. Nu folosesc sapun pe baza de clorhexidina sau iod (ca in UK), folosesc doar un dezinfectant pe baza de alcool, cu care se spala 2 minute inainte de operatii. Oricand runnerul atinge orice, se da pe maini cu dezinfectant cu alcool. Cred c-o sa-mi fac praf mainile in conditiile astea.

Cine se pregateste nu are mai mult succes ca cine se nimereste

Cam asa se pot descrie ultimii mei ani. Oarecum.

Am inceput scoala cu un scop. Sa ajung sa muncesc in Elvetia. Sau in alte cateva tari.
Am facut tot posibilul ca-n scoala sa am si rezultate bune si sa ajung cumva intr-un schimb de experienta in strainatate.
Am ajuns in Elvetia pentru cateva saptamani in anul 3.
Am plecat in Anglia pentru a strange niste bani si experienta.
Am obtinut recunoasterea studiilor (Anerkennung) in Elvetia oarecum repede, la “doar” 11 luni dupa absolvirea scolii.
Am obtinut un interviu-proba-de-lucru in Elvetia la doar cateva luni dupa Anerkennung. La interviu mi s-au daramat toate sperantele pentru o solutie cat de cat rapida.
Abia dupa 7-8 luni am reinceput sa imi depun candidatura la joburi in Elvetia. Refuz dupa refuz.
Prin august am gasit un job pentru care aproape ca ma potriveam, mi-am depus candidatura. Urmat de nimic.
Nu am fost respins, dar n-am primit nici un raspuns cateva luni. Pe 1 decembrie mi-am luat inima-n dinti si am sunat direct sa aflu daca sunt respins sau nu. Mi s-a zis ca voi primi un e-mail in cateva zile cu niste date cand as putea veni la un interviu-proba-de-munca. Urmat de nimic.
E-mailul l-am primit abia dupa 6 saptamani. Sa aleg niste zile in martie/aprilie/mai cand as putea veni la interviu. Raspund in aceeasi zi. Urmat de nimic.
In prima saptamana a lui februarie am primit un raspuns, sa-mi aleg 2 zile pentru interviu, musai in februarie.
Am facut pe dracu’n patru, am gasit zile libere, mi-am dat jumatate din salariu pentru hotel+avion+bilete de tren.

Am muncit pana cu o zi inainte de-a pleca. Ma tot gandeam ca o sa mai am timp sa-mi mai repet cate ceva cuvinte in germana, sa repet cateva fraze care suna bine pentru un eventual interviu (ca cele la care am mai fost pana acum). Cand sa fac toate astea, eu eram rupt de oboseala.

Dupa aia am trait un contrast al vietii moderne intr-o metropola. Am ajuns la aeroport, care e la aproximativ 15 km de mine, intr-o ora si un pic. De la aeroportul din Elvetia pana la orasul unde am avut interviul (100 km) am facut o ora si un sfert. Plus 15 minute pana la hotel.
Mai repede strabati Elvetia-n lat decat sa ajungi dintr-o parte a Londrei in cealalalta. E adevarat, Londra e imensa, are cam 70-80 km in latime (maxim), dar parca ceva e in neregula cand o strabati pe diagonala in timpul in care face un tren 300 km.

Eniuei.

“Interviul” a fost total diferit fata de tot ce am mai experimentat pana acum in viata mea.

Bine, mint, a fost similar cu cel din Elvetia de-acum 2 ani. Doar ca atunci intervievatorul meu a tinut macar sa afle mai multe despre mine, m-a pus sa-i descriu tot ce stiu sa fac pentru minim 30-40 minute, dupa aia m-a trimis prin 2 sali de operatie sa observ.
Apoi “pa” si “ich kann nichts versprechen” = nu promit nimic, un mod banal de-a zice nu te-am ales.

Ei bine, acum am avut o scurta discutie in prima zi (5-10 minute), apoi m-a trimis intr-o sala de operatie sa observ si ajut, daca voi fi lasat. La finalul programului am avut o scurta discutie, in care mi s-a spus ca mai discutam maine, dar ca ar vrea sa ma angajeze.

A doua zi alocat in alta sala de operatie. La finalul programului, o discutie serioasa, in care mi-au spus o data de incepere a muncii, mi-au promis ca voi primi actele prin posta cat de curand si mi s-au oferit niste date de contact pentru cazare si alte chestii administrative. Cu putine intrebari din partea mea, care eram un pic cu gura-cascata, pentru ca totul a fost prea direct si prea simplu, pana la urma.
Contract pe 6 luni, permis de sedere/munca pe 6 luni. Daca sunt multumiti, contract pe perioada nelimitata, marire de salariu si permis de sedere/munca de 5 ani.

A treia zi am mai vazut si cate ceva cateva ore in a treia sala de operatie si ura si la gara. La propriu, pentru ca pierdeam avionul.

Mama lui de aeroport din Zürich. Pare mic, dar e de fapt, destul de mare. Nu m-am pierdut eu pe Heathrow sau in aeroportul din München sau pe Schiphol si era sa pierdem avionul aici.

Si uite asa am reusit eu intr-un mod extrem de NEextraordinar ceva destul de dificil.
Cand ma gandesc la cum decurg interviurile la englezi, sau chiar si cele din Romania, cum trebuie sa te prezinti intr-o lumina magulitoare, intrebarile prin care ei incearca sa afle ce fel de om esti, faptul ca in Anglia dai interviu tot timpul cu minim 2 oameni, care amandoi incearca sa-ti puna intrebari oarecum incomode… Aici n-am avut nimic de genul asta. Vii, vezi cate ceva, nu faci mare lucru, apoi putina vorbarie si gata.

 

 

Cel mai perfid lucru din zilele astea de interviu-munca a fost faptul ca am putut sa-mi formez o opinie despre ce m-ar astepta.

Si mi-e greu sa o admit, dar munca in Anglia, cu multele ei minusuri si salariul MULT mai mic ca-n Elvetia, are o serie de lucruri care pentru mine sunt mult mai bune.

Am asteptat atata si, atunci cand sunt pe cale de-a o obtine, nu stiu sigur daca mai sunt dispus sa renunt la tot pentru asta. Nu stiu daca mai pot face o intoarcere totala iarasi.

La naiba.

O sa revin cu o descriere a asemanarilor si deosebirilor din cele doua sisteme. Ce am putut vedea.

 

copyright imagine: fabrizio rovelli

Bullying-ul la asistentii medicali

Ce este bullying-ul? Nu e un termen care are o traducere simpla in romana.

Cel mai corect il poti traduce descriptiv: este o activitate in care o persoana cu oarecare putere/autoritate (bully) abuzeaza de ea pentru a umili sau desconsidera o alta persona (lipsita de putere SAU perceputa ca lipsita de putere).
Acest lucru este facut din varii motive de catre bully: pentru a-si demonstra autoritatea, pentru a castiga prestigiu sau putere pentru sine, pentru ca asa e obisnuit sa se manifeste (“asa am invatat si eu”) sau pur si simplu pentru ca persoana respectiva e un/o nemernic(a).

 

Putina lume ia in calcul aspectul asta al meseriei noastre: bullying-ul este ceva cu care te intalnesti zi de zi, din (probabil) prima zi de scoala si pana la ultima zi a carierei tale.

Nu uiti felul in care se poarta cu tine asistentele medicale care ar trebui sa te invete ceva in anii de scoala. Ai si profesori si personal administrativ care (poate) te vor trata ca pe ultimul gunoi.
Cand iti incepi cariera, felul in care se poarta cu tine in primele luni sau chiar primii ani unii colegi sau manageri va fi constant neplacut. Unele persoane “cu vechime” sau “cu autoritate” nu isi vor schimba niciodata comportamentul fata de cei mai noi.
Constant e probabil sa te lupti si cu abuzuri din partea unor pacienti sau apartinatori.
Unii medici (poate un pic mai putin in alte tari) se vor purta tot timpul cu asistentele medicale intr-un mod neplacut.
Diversi oameni din alte departamente ale spitalelor (farmacie, laborator, administrativ) se vor purta intotdeauna intr-un mod neplacut cu anumiti colegi.

Lumea vorbitoare de limba engleza are o sumedenie de studii despre bullying la studentii in nursing. Am citit cateva articole, din 2003, 2007, 2009, 2012. Toate incearca sa explice un fenomen des-intalnit in lumea mai bogata: multi studenti in nursing renunta la studii, multi sunt afectati de contactul cu felul in care unii oameni practica aceasta meserie si multi sunt afectati pe termen lung de experienta asta.

Nu am gasit studii pe tema si mai importanta: bullying-ul in viata asistentelor medicale si efectele pe care le are acesta asupra lor si a carierei lor.

In vest, exista studii care incearca sa afle cate asistente medicale parasesc meseria sau primul loc de munca in primii ani de munca. Rezultatele sunt variabile de la tara la tara si studiile sunt destul de vechi (inainte de 2010). Linkuri aici, aici si aici.
Studiile (asa vechi si limitate cum sunt ele) arata ca un procent insemnat dintre noii asistenti medicali se gandesc serios la a parasi profesia (intre 10 si 35% la nivel vest-european) si ca intre 5 si 15% chiar o parasesc pentru totdeauna in primii 2 ani dupa ce termina scoala. Motivele variaza intre personale, legate de plata si organizationale.
Cat de important rol are bullying-ul in aceasta decizie? Nu am gasit date in legatura cu asta.

Nu am date oficiale, asadar. Dar la nivel non-stiintific, as putea spune ca bullying-ul este un fenomen ultra-intalnit in meseria asta si ca e mai dificil de suportat in primii ani de munca.
Si din cauza asta multa lume se gandeste sa se lase de meseria asta sau chiar o face.
Pur si simplu e o problema cu care te-ai intalnit mai rar pana atunci in viata ta, sau chiar daca ai intalnit-o, nu a fost la nivelul asta sau in conditiile specifice meseriei asteia.

Experientele mele in domeniul asta sunt destul de vaste (din pacate pentru mine). In timpul scolii am avut des de-a face cu nenumarate asistente medicale (si mai rar si cu doctori) care m-au tratat extrem de prost, m-au desconsiderat, luat in deradere sau au incercat activ sa ma convinga ca nu am de ce sa fac aceasta meserie si ca nu sunt potrivit pentru ea. La asta se adauga profesori sau secretare (sau 2 directoare ale scolii) care intotdeauna ma tratau pe mine sau pe colegii mei ca pe niste gunoaie, in rarele momente cand aveam nevoie de vreo hartie de la scoala.

Dupa ce am inceput sa lucrez, am avut de-a face cu alte probleme.

In perioada de munca “pe sectie”, am avut colege cu multa experienta care imi dadeau constant in grija pacienti cu multe probleme, desi eram la inceputul carierei si abia puteam avea grija de cativa pacienti “normali”. Asta in timp ce ele isi alocau mai putini pacienti, mai putin “complecsi”.

La sala de operatie am avut des colege care cereau toate laudele pentru o reusita care nu era a lor (ci a mea), care in mod constant discutau pe la spatele meu (dar cu mine auzindu-le) ca nu sunt pregatit pentru una sau alta, cate un anestezist care imi facea observatii in situatii care nu il implicau pe el sau siguranta pacientului, colege cu vechime care nu imi spuneau in mod voit despre ceva de care era nevoie pentru o anumita operatie, pentru ca ulterior sa vina sa “salveze situatia”. Am avut colege care nu ma lasau sa fac absolut nimic in perioada de acomodare (cand eram “supernumerary”), desi era vorba de activitati minore (apasatul unui buton, de exemplu), pentru care NU era nevoie de training-uri suplimentare. Colege care isi luau pauze lungi, dar care imi interziceau sa imi iau pauza sau care imi faceau observatie pentru ca as fi stat prea mult in pauza (desi niciodata nu imi iau pauzele intregi).

Cele mai multe lucruri se “aplatizeaza”, dupa o vreme lumea te accepta ca un coleg capabil (sau nu – in ochii lor), tu strangi suficienta experienta incat sa nu mai depinzi de altii si inveti cum sa lucrezi cu fiecare caracter in parte, pentru a evita probleme.

Cu toate astea, exista in orice colectiv de colegi niste oameni care sunt dificili. Orice vei face, oricat ii vei ocoli, mai devreme sau mai tarziu vei avea probleme cu ei.

Cand, dupa o zi lunga, se trezeste cate unul sa te acuze de ceva ce n-ai facut, sau sa arunce vina pe tine (pentru ca esti “mai nou”) pentru ceva ce el/ea nu a facut, e dificil.

Cand lucrezi zilnic cu o persoana care iti ignora opinia, care te trateaza ca pe o persoana care nu stie nimic, care iti face observatii pentru probleme inchipuite constant, e mai dificil.

E amuzant. Venind din Romania, sunt obisnuit cu a fi jignit direct. Sa fiu numit diferite lucruri, sa fiu injurat, sa fiu tratat cu superioritate, sunt oarecum “banalitati” pentru mine. Lucrez de la 18 ani, stiu foarte bine ca unii oameni nu sunt capabili de mai mult.

Dar atunci cand te muti in alta tara, cu alta cultura, care promoveaza tot felul de politici interne pentru a evita asemenea lucruri, iti vine mai greu sa accepti anumite comportamente. La asta se adauga faptul ca sunt destul de mandru de munca mea si de ce stiu. Si sunt destul de aspru in a ma auto-corecta si imi accept usor greselile si limitarile – probabil pentru ca asa am fost crescut si pentru ca astea sunt unele dintre valorile mele personale importante.

Pe scurt, unele lucruri le accept si ignor usor, anumite lucruri ma deranjeaza mai mult decat pe altii.

De cand am fost mutat majoritar la ginecologie, am avut de-a face cu un colectiv mult mai mare de chirurgi (majoritar femei), multe dintre ele foarte dificile. La asta s-au adaugat 3 senior sisters care lucreaza 90% ture DOAR ginecologie. Toate cele 3 sunt dificile in felul lor, dar 1 este extrem de greu de suportat.

O negresa cu experienta mare (25 ani+), care s-a pensionat acum 3 ani (la 56 ani), dar care are inca un contract pentru 15 ore/saptamana, care face si 1-2 ture suplimentare saptamanal, cand e nevoie de un band 6 (din cauza ca restul sunt in concediu sau bolnave).
Femeia asta e tot ceea ce urasc la meseria de asistent medical: mieroasa cu managerii si cu doctorii seniori si cu majoritatea pacientilor (daca nu devin recalcitranti), o acritura cu tot restul lumii (studenti, asistente mai incepatoare, straini, doctori-juniori). O persoana care constant imi chestioneaza activitatile, care nu ma lasa sa am nici o initiativa si care imi face observatii pentru orice greseala, reala sau nu. O femeie care refuza sa-mi zica pe nume, chiar si dupa cateva zeci de ture impreuna (desi eu ii spun tot timpul “sister + surname”). O femeie care tipa din orice (si zice ca ‘asa vorbeste ea‘).

Pur si simplu nu imi doream sa mai merg la munca, pentru a evita posibilitatea reala sau nu de-a mai lucra cu ea. Am avut niste discutii scurte cu fiecare dintre cei 3 manageri (band 7) ai mei, nici unul nu s-a aratat prea impresionat de ce le-am spus. Ajunsesem sa ma gandesc serios la a pleca de-aici.

Pana la urma am trimis un e-mail “official bullying complaint” direct la matroana, cu toate lucrurile care m-au deranjat la munca cu negresa, urmat de o vizita in persoana la ea.
Scrisul E-mailului ala a fost cel mai satisfacator lucru pe care l-am facut zilele alea. Pur si simplu mi-a luat o piatra de pe inima sa enumar toate lucrurile pe care le-a facut negresa.

Am avut o discutie cu matroana, care a zis ca se va ocupa de asta (nu inainte de-a sugera “nu cumva problema vine de la mine, pentru ca am o problema cu persoanele cu autoritate?”).

Matroana a discutat cu band 7-le de la ginecologie, ea a discutat cu negresa, apoi a stabilit o intalnire “mediata” fata-in-fata intre mine si negresa. Pe 30 decembrie “I met the bully at three” (referinta Dexter’s Laboratory).
Negresa si-a cerut scuze pentru cea mai mica dintre plangerile mele (faptul ca nu imi zice pe nume) si pentru ca a folosit un ton “maybe unappropriate”. Si a propus sa trecem mai departe.
N-am mai lucrat cu ea de-atunci, nu sunt prea curios sa aflu cum va fi in viitor. Daca isi repeta comportamentul, voi face scandal imediat.

Oricat de capabil sunt sa suport multe, oricat de mult credeam ca ma cunosc, tipul asta de comportament e dificil de acceptat. Te face sa te schimbi fata de toata lumea cu care lucrezi, te face sa te intrebi daca nu cumva gresesti in orice faci, te face mai nesigur pe tine. SI cel mai important, te face sa nu-ti mai doresti sa-ti faci munca (chit ca-ti place),

Englezii au o lista lunga cu ce este bullying-ul si il considera inacceptabil in orice domeniu, profesional sau nu. Cea mai simpla definitie pentru bullying ar fi “orice activitate care este inacceptabila pentru victima sau ii provoaca suferinta”.
Hartuirea (care poate sau nu sa se suprapuna cu bullying-ul) este ilegala, bullying-ul e mai degraba o problema care tine de resurse umane.
Desi diferentele intre hartuire si bullying sunt uneori minime, hartuirea are de regula o cauza mai concreta: victimei i se face ceva inacceptabil din cauza sexului, religiei, etniei, dizabilitatilor, optiuni sexuale, sarcina etc.
Pe scurt, hartuirea poate fi investigata de autoritati (politie), bullying-ul este in primul rand investigat local (manager, resurse umane), apoi de NMC si poate intr-un final ajunge si la un tribunal (ca plangere impotriva angajatorului care permite asa ceva).

RCN sugereaza ca mod de a lupta cu bullying-ul:

• discutia cu bully-ul, in care ii spui ca te deranjeaza cum se poarta cu tine
• plangere la manager
• plangere la matroana (daca e cazul)
• plangere (neaparat in scris) la HR, pentru care recomanda si prezenta unui membru RCN. Pentru asta este nevoie de dovezi (inregistrari sau martori dispusi sa spuna acelasi lucru despre bully).
• daca situatia continua, se poate cere mutarea (victimei sau bully-ului) sau se poate ajunge si la actiune in instanta impotriva angajatorului.

 

Daca am invatat ceva din toata povestea asta, ar fi ca:

• nu e bine sa tii in tine ceva ce te deranjeaza la un coleg, oricat de mici sanse crezi ca ai sa schimbi situatia cu o eventuala plangere
• nu are sens sa astepti prea mult pana faci o plangere, cu cat o faci mai repede, cu atat te protejezi mai mult
• o plangere in scris e foarte importanta
• TREBUIE sa fii capabil sa-ti infrunti bully-ul.
• e destul de dificil sa accepti in alta tara o problema des intalnita la tine in tara. Daca ai plecat din tara specific pentru a evita asa ceva, e si mai greu!

2 ani in Anglia

Pe scurt, a fost un an al dezamagirilor, un an in care nu stiu exact daca am evoluat, am stagnat sau am involuat.

Drumul coboara, urca sau ramane cam la acelasi nivel?

La fiecare intoarcere in tara ma incearca tot felul de senzatii mai ciudate. 2 sunt mai importante.

Prima ar fi cea de deja vu. Acum 2 ani petreceam revelionul in tara, apoi mergeam la snowboard in Austria, apoi paraseam tara si imi lasam sotia aici, pentru ceva ce trebuia sa fie temporar. Revelionul trecut a fost un fel de retraire a acelorasi sentimente, pentru ca sotia inca nu venea cu mine. Revelionul asta… copie leita a celui de-acum 2 ani, cu diferenta ca de data asta sotia mea se lupta cu sentimentele cu care ma luptam eu atunci – pentru ca de data asta va veni cu mine. Culmea, vom zbura in fix aceeasi zi calendaristica in care am plecat eu din tara in 2016.
Nimic nou nu se intampla, suntem condamnati sa retraim aceleasi experiente la nesfarsit?

O alta senzatie care a devenit din ce in ce mai puternica a fost cea de “strain in tara ta”. Mergi prin tot felul de locuri pe unde ai mai fost ca om nascut si crescut aici, dar ai devenit strain. Si cu fiecare drum inapoi in tara, sentimentul asta devine mai puternic.

Atunci cand pleci din tara pentru a munci in alta tara, pleci cu anumite scopuri si cu anumite idei preconcepute despre ce o sa se intample si ce crezi ca o sa obtii. Apoi te lovesti de primele probleme si incepi sa te adaptezi la noi realitati si iti modifici constant ceea ce doresti sa realizezi.

Oricum ar fi, cu siguranta acum 2 ani nici nu luam in calcul ca probabile anumite lucruri. Dar s-au intamplat.

Sa fac un rezumat al anului 2017 pentru mine.

Un fir rosu strabate anul: decizii pe care le-am luat oarecum fortat, pentru ca pe termen mediu (3-5 ani) e posibil sa ma ajute, desi pe termen scurt au insemnat nemultumiri si greutati.

Am inceput anul cu 2 decizii.

Intai am refuzat o oferta de la un spital NHS mai mic, dar mai cochet din alta suburbie (mult mai frumoasa) a Londrei. Tinand cont de cum s-a derulat restul anului, e posibil sa fi fost o decizie gresita.
Am ramas in spitalul “meu” in ideea ca aici am sanse mai mari sa obtin mai repede si o promovare si cursul care ma invarte (ca scrub nurse) prin toate specialitatile chirurgicale ale spitalului. N-am obtinut nici una, nici cealalalta. Poate in 2018. Daca plecam in ianuarie 2017 de aici, tot la statutul de “poate in 2018” as fi ajuns si in noul spital.
Ata ete.

Apoi, la finalul lui ianuarie am refuzat o alta oferta, de data asta la un spital privat mai mic, dar din zona unde locuiesc. 6000 lire in plus/an. Dar alt program de munca si limitarea numarului de cazuri pentru fiecare specialitate. Daca in NHS poti asista la aproape orice tip de operatie dintr-o specialitate, aici esti limitat la cele pentru care lumea e dispusa sa plateasca pentru a fi operati mai repede sau la cele pentru care NHS-ul nu plateste, din varii motive.
Plus, privatii nu platesc pentru un curs de perioperative (scrub) nursing, doar pentru cel de anaesthetics si cel de surgical first assistant.
Am transformat refuzul intr-un pas inainte, totusi. Am inceput sa lucrez la ei bank. Pe langa banii in plus, am strans experienta in chirurgie plastica. In afara de chirurgie plastica, am facut si ginecologie si chirurgie generala. Desi eram deja de 1 an angajat undeva unde ar fi trebuit sa fiu rotat si pe la ginecologie si chirurgie generala, aici am fost scrub prima data pentru anumite operatii pe care doar le vazusem in NHS.
M-am descurcat onorabil, dar au fost niste momente in care a trebuit sa imi accept, umil, limitarile.

Dupa primul an, in care totul parea ca e simplu si vine de la sine, e dificil sa realizezi faptul ca lumea, de fapt, inchidea ochii si accepta anumite scapari ca normale pentru cineva care e la inceput, cand tu, de fapt, nu ai devenit brusc “experimentat”.

Am avut apoi o perioada de supraincarcare cu munca, cu 32 zile muncite din 36. A fost… greu. Nu e nimic de laudat. Sigur, mi-am dublat salariul luna urmatoare (pentru ca esti platit cu intarziere de 1 luna pentru munca depusa in plus), dar nu e ceva ce-as recomanda cuiva.

Apoi am avut o perioada in care, incet-incet, am strans nemultumiri la adresa noii mele sefe. Totul s-a terminat cu o plangere “mai sus” si o intalnire de mediere. Si cu decizia mea de-a pleca din spital.

In acest timp m-am luptat si cu fragilitatea mea umana. E greu sa accepti la 33 de ani, cand fizic si (mai putin) psihic esti aproape de maximul tau, faptul ca o boala usoara te poate face sa te simti slab si patetic. Si asa am ajuns sa imi scot amigdalele.
O operatie minora, dar care e a naibii de dureroasa in prima saptamana. Si care rezolva anumite probleme, dar creeaza altele.

In timpul convalescentei a trebuit sa ma decid daca vreau sa raman in spitalul in care tocmai m-am pus rau cu o sefa si unde mi-a fost refuzat cursul pe care-l doream de cand am inceput. Alternativa era un spital mai mare, in centrul Londrei. Unde chiria + utilitatile ar fi fost mai mari cu 250 lire decat in suburbia unde stau acum. Unde ar fi trebuit sa o iau de la 0 si sa trebuiasca sa-mi conving iarasi colegii si superiorii ca sunt mai bun decat media.

Iar am decis sa raman. De data asta cu un termen-limita. Daca pana in iulie 2018 (momentul cand se aloca banii pentru cursurile de specializare care incep in septembrie) nu obtin ce-mi doresc, orice s-ar intampla, plec din spitalul meu. Eniuere. 🙂

In august am aflat de faptul ca-mi pot completa studiile postliceale pana la nivel de licenta de universitate aici. Am aflat cat costa si faptul ca trebuie sa dau IELTS-ul Academic pentru ele. Dupa o pregatire minima si cu ceva noroc, am luat examenul si la final de septembrie am reinceput scoala, de data asta on-line.

In august-noiembrie am fost implicat in 4 incidente in sala de operatie, unul fiind incheiat cu investigatie, masa rotunda si o schimbare de policy la teatre. In nici unul dintre cazuri pacientii nu au avut nimic de suferit, dar fiecare a venit ca o lovitura directa in increderea mea in sine si in colegii mei. Si in imaginea despre mine pe care m-am chinuit atat de mult s-o construiesc. Cum asta vine la un an dupa ce in primele mele luni la teatre am facut o greseala majora, deja ar fi cazul sa-mi pun intrebari.

O perioada am cochetat cu ideea de-a renunta la munca la teatre si a ma muta la ITU. Nu am renuntat total la idee. Am sa revin cu o postare ulterioara in care o sa-mi descriu incidentele.

Ca sa fie finalul de an si mai frumos, in octombrie-decembrie am tot fost alocat sa lucrez cu o band 6 care este definitia de dictionar a unui bully: o persoana cu autoritate care nu accepta nici un fel de dialog, care isi desconsidera colegii si care pur si simplu iti face viata la munca extrem de neplacuta.
Nu am mai fugit de data asta, am facut plangere in scris impotriva ei pentru bullying direct la matroana, cu amenintarea voalata ca urmeaza sa merg la HR si RCN ca urmator pas.
Anul l-am terminat (in fix ultima zi de munca, pe 29/12) cu o intalnire de mediere intre noi 2, in care persoana si-a cerut scuze fara nici o tragere de inima, vizibil deranjata de toata intamplarea.
O sa revin cu o postare si despre bullying.

Ca ultime activitati facute in noiembrie-decembrie, m-am inregistrat in sfarsit la 2 agentii de plasament. O sa revin si cu o postare despre procesul asta – unul surprinzator de enervant (cel putin pentru mine).

Si, la final de an, am reusit sa strang 5 zile de munca la traumatologie-ortopedie. Plus cateva zile in spitalul secundar al trustului meu, care au insemnat chirurgie generala, urologie si un pic de chirurgie mamara. Adaugata la experienta (mai multa sau mai putina) de la ORL, Maxilofaciala, Ginecologie, Vasculara, Chirugie Generala, Stomatologie, Dermatologie.
Macar in privinta asta mi-am excedat cu mult planurile facute acum cativa ani. 🙂

Pana una-alta, am avut un an plin de evenimente.

In nici un caz nu ma gandeam ca asa vor arata primii mei 2 ani de “cariera” si de viata si munca in alta tara.

Eniuei, pana una-alta mai am niste zile bune de concediu ramase. Sa vedem cum gasesc chef si timp sa scriu cele 3 postari pe care le-am mentionat mai sus 🙂