Cum e IELTS-ul Academic?

Nu e usor, dar nu e nici extraordinar de greu.
In opinia mea, daca ai un vocabular cat de cat ok, daca esti obisnuit sa vorbesti cu si/sau sa asculti nativi (i.e. filme fara subtitrare), Listening, Reading si Speaking sunt usoare.

Sigur, ai nevoie de o minima pregatire inainte de examen, pentru ca trebuie sa stii dupa ce sa te uiti sau la ce sa fii atent la listening pentru a-ti face viata mai usoara. Iar la speaking trebuie sa poti purta o discutie pe orice subiect mai simplu.

Chit ca e “academic“, nu te intreaba nimeni de opinia ta despre clonarea umana, CRISPR si modificarile genetice sau mai stiu eu ce.
Singura problema e la Writing, zic eu, pentru ca trebuie sa scrii niste lucruri “in limbaj oficial, formal“, intr-un mod care sa fie pe placul unui examinator mai rigid.

Saptamana trecuta am vazut un articol-reclama pe o pagina de facebook pentru personal din salile de teatre (din UK). Era despre un curs de facultate de tip “top-up”, prin care as putea obtine in 2 ani o diploma de licenta in “Perioperative Practice”. Adica ceva ce imi lipseste pentru a avea sanse mai mari sa reusesc ce mi-am propus acum 5 ani.
Eeeniuei, pentru a studia ca non-localnic la o facultate din Anglia ai nevoie de IELTS Academic luat cu minim 7,0 la toate cele 4 categorii.
Pentru cine nu stie, rezultatele la IELTS se primesc la 13 zile dupa ce dai examenul. Data limita pentru depunerea dosarelor pentru a incepe studiile din septembrie 2017 este 10 septembrie. Examenele IELTS se dau in Anglia in aproape fiecare sambata (si cateodata si in anumite zile de joi).
Eu am citit despre curs pe 2 august, cand eram deja in Romania. Am vorbit cu cineva de la universitatea respectiva, am aflat ca trebuie sa iau IELTS. Pentru a primi rezultatele la timp, trebuia sa dau examenul la prima data disponibila. Din fericire, in Londra se poate da examenul in 3-5 locatii diferite, am gasit un loc liber, am platit si gata.
Si uite asa am ajuns eu sa dau examenul cu pregatire minima, dupa o saptamana cu putina odihna si multa agitatie.

Asta probabil mi s-a intamplat pentru ca m-am tot intrebat ce as face daca as da IELTS-ul, ca toata lumea care si-a inceput procesul de recunoastere a studiilor la NMC dupa ianuarie 2016. 🙂

Ce pot sa spun despre examen:
– organizarea a fost tipica pentru britanici. “Sa ajungeti acolo la timp, altfel vi se va interzice accesul la examen si veti pierde taxa“. Am alergat ca tampitul pentru ca un tren a avut o mica intarziere, ca sa ajung la timp. Si ei ne-au bagat in sala de examen dupa minim 1 ora de la ora la care ne-au chemat. Si oricum au avut niste probleme tehnice, din cauza carora am inceput examenul la 10:00.
– Masurile de securitate sunt ridicole. Ti se face o poza, ti se ia amprenta – care e reverificata inainte de ultimul examen, de Speaking, esti verificat repetat cu un detector de metale si ti se cere sa lasi absolut orice ai in buzunare intr-o garderoba (pentru care nu isi asuma nici o raspundere). Ti se cere sa uploadezi o poza cu pasaportul la inregistrare, apoi e verificata fata ta cu poza din pasaport inainte de fiecare examinare.
E un examen de limba engleza, nu o vizita intr-o inchisoare de maxima securitate. Probabil ca fac asta pentru ca au avut vreun caz ratacit in care cineva a incercat sa insele sistemul. Pentru o tampenie a cuiva (daca a existat asa ceva), acum toata lumea trebuie sa fie tratata ca posibili infractori, nu ca studenti, asistenti medicali, doctori sau alti nefericiti care au nevoie de porcaria lor de hartie.
– Tipic britanic: tot aberau ca “for health&safety reasons please wait in a single-line queue in the corridor and that room”, dar ignorau faptul ca ei au inghesuit aprox. 140 de oameni intr-o cladire veche, cu coridoare inguste.
– Iarasi tipic britanic: mi-au scris incomplet numele pe eticheta de pe banca. Cat de greu e sa iei cu copy-paste un nume dintr-un fisier electronic?
– La listening trebuie sa fii foarte atent la tot ce se zice si sa anticipezi ceea ce ar trebui sa auzi, pentru ca nu auzi o a doua oara nimic si timpul trece repede.
– La reading trebuie sa termini repede primele 2 subiecte (din 4), pentru ca ultimele 2 e probabil sa fie mai complicate si mai lungi si vei intra in criza de timp spre final.
– La writing unii zic ca e bine sa incepi cu subiectul 2, pentru ca are pondere mai mare in nota finala. Eu zic ca e ok sa faci subiectul 1 bine, dar sa incerci sa-l faci in 15 minute, pentru a avea mai mult timp pentru subiectul 2. NU E TIMP pentru a scrie subiectele pe ciorna si apoi sa le transcrii “frumos”. Eu am pierdut 17 minute pentru subiectul 1, ceea ce a fost cam mult. Pentru subiectul 2 trebuie sa iti organizezi argumentele bine si sa te gandesti la o concluzie – o mica schema logica pe ciorna e utila.
– Nu exista pauza intre cele 3 parti, nu ai voie la toaleta in ultimele 10 minute ale oricarei parti sau atunci cand se impart/predau hartiile. Nu ai voie decat cu o sticla de apa transparenta si fara eticheta in sala de examen.
– Pentru speaking e bine sa te obisnuiesti sa vorbesti 2 (nu 3) minute pe un subiect in termeni clar, folosind niste expresii mai complexe (pentru a iti arata cunostintele de vocabular) si sa raspunzi la TOATE cerintele subiectului. Examinatorul NU te va ajuta. Intrebarile suplimentare nu sunt de speriat, dar sunt tampite. Introducerea e tot timpul de genul “cum te numesti, de unde esti, cum e acolo unde esti”, apoi urmeaza o tampenie – “let’s talk about mirrors – how often do you look in a mirror?” a fost pentru mine ce a urmat dupa “how is public transportation in Bucharest”

Dupa prima parte a examenului am avut 2 ore sa ma plimb, mananc ceva si relaxez. Noroc ca aveam ditamai parcul aproape.

Habar-n-am daca o sa iau 7 sau mai mult in total, sunt destul de sigur ca la Listening si Reading ar trebui sa iau minim 8 din 9. Voi afla peste 12 zile. Precum se vede, nu am dat prea multe sfaturi despre pregatire, pentru ca ce am facut eu a fost minim si nu stiu daca a fost util sau nu. Se va vedea in rezultat. 🙂

Oricum, un curs specializat de pregatire pentru IELTS este recomandat, i-ar fi de folos oricui.

O conversatie cu mine, cel de acum 5 ani

 

Din intamplare, am verificat zilele astea certificatul de finalitate a examenului de limba germana de la Institutul Goethe din Bucuresti. S-au implinit fix 5 ani de cand am dat examenul respectiv.

Intr-o succesiune rapida, in 2 saptamani toride de vara de Bucuresti, acum 5 ani, am dat examenul asta (si eram oarecum convins ca l-am luat), am dat gluma de examen pentru postliceala de asistenti medicali (l-am luat si am platit taxa pentru anul 1 in avans, pornind pe un nou drum profesional) si am aflat ca tatal meu a fost diagnosticat cu cancer pancreatic. In acelasi timp, viitoarea mea sotie (ne-am casatorit anul urmator) a dat examenul de admitere la a doua ei facultate, punand-o pe drumul care ne-a tinut la distanta (eu in Londra, ea-n Bucuresti) pentru 17 luni din acesti 5 ani.

A fost o vara-salt in necunoscut. In capul meu se invarteau constant o sumedenie de intrebari:
Oare tata va supravietui? Oare cat timp mai are de trait?
Dar oare o sa-mi placa sa fac meseria asta?
Oare vor fi 3 ani pierduti in zadar? Am mai pierdut 4 ani intr-o facultate.
Oare ce va face sotia mea dupa ce eu voi termina scoala? Va dori sa ramana in tara atunci?
Dar are sens sa invat o meserie care este si va fi foarte prost recompensata salarial in Romania?
Eu vreau sa invat meseria asta pentru a pleca din tara. Dar oare n-as putea sa lucrez si in Romania?
E o meserie cu destul de multe pericole si multe potentiale momente in care sa gresesti. Cum voi reactiona daca voi face o greseala grava?
Dar peste 3 ani o sa am peste 30 ani. E mult mai dificil sa renunti la orice cu cat timpul trece si te obisnuiesti cu situatia. E usor sa vorbesti despre emigrare, e mai greu sa si faci pasul atunci cand nu mai ai 20 de ani. Ce voi face?
Ok, plecat-plecat, tu vrei Elvetia, dar daca nu Elvetia (stii foarte bine cat de dificil e sa primesti dreptul de munca acolo), atunci unde? Si de ce? Si cat timp?
Nu in ultimul rand, nu ai fost nici macar in prima tinerete tacut atunci cand o persoana abuza de autoritate in fata ta. Ce o sa faci la scoala/spital din postura de elev/invatacel? O sa inghiti orice sau o sa rabufnesti din cand in cand?

Hihi, daca as fi avut cu adevarat raspunsurile la intrebarile astea… cu siguranta mi-ar fi fost si mai greu sa iau o decizie atunci. Poate mi-a luat prea mult timp sa ajung la concluzia asta, dar cred ca e inutil sa te tii cu incapatanare de un plan anume. Este foarte bine sa ai o idee generala in cap “vreau sa fac asta, asta si asta”, dar viata are tendinta de-a-ti pune obstacole in cale si de-a te face sa iei drumuri ocolitoare, chiar daca tu vrei altceva.

Si, intr-adevar, cu cat iti pui mai multe intrebari, cu atat vei avea mai multe posibile probleme.

Daca iti pierzi prea mult timp cu frica de drobul de sare care va cadea de pe soba… problema reala esti mai degraba tu, nu pericolul teoretic.

Cu cat regreti mai mult faptul ca ceva nu se intampla cand si cum vrei tu, cu atat mai mult vei fi inutil nemultumit. Stiu, suna a truism, si, pentru a fi onest, oricum este ceva usor de spus, dar greu de pus in practica. Mai ales cand esti incapatanat.

Problema e ca, pana la un anumit punct, e bine sa fii incapatanat. E bine sa ai un masterplan in cap “vreau sa reusesc asta, pentru ca…”. Dar conteaza foarte mult cum reactionezi atunci cand vezi ca nu reusesti ceva. Cand planurile nu se indeplinesc cum vrei tu, cand totul pare incredibil de greu si de frustrant, cel mai bine e sa-ti concentrezi incapatanarea pe un singur lucru: “stiu ce vreau si stiu ca se va intampla, mai devreme sau mai tarziu, restul sunt doar cai mai drepte sau mai intortocheate pentru a ajunge acolo”.

Stiu, totul suna a bullshit motivational. Si, ca orice prostie motivationala, e foarte usor de debitat, foarte greu de pus in practica.

Ce pot sa zic despre intrebarile de acum 5 ani? Cam toate s-au dovedit a fi niste temeri inutile. Sigur, e bine sa ai o frica respectuoasa de necunoscut, dar necunoscutul tot se va petrece, indiferent de ce temeri ai sau nu.

Tata. Asa cum presupuneai, diagnosticul tatalui tau a fost nefast. Totul s-a terminat trist. A fost o experienta care te-a intarit. Si te-a ajutat sa intelegi anumite lucruri despre boala: de multe ori medicina nu poate oferi decat o ameliorare a problemelor si poate incerca sa faca un final asteptat mai lin. Asa e viata. Si asta te va ajuta sa relationezi un pic mai usor cu alti bolnavi atunci cand vei fi in situatia de-a avea grija de ei.

Meseria-mi place. Nu stiu ce voi crede peste 10 sau 20 de ani. Dar ce stiu acum e ca nu as putea face meseria asta daca nu mi-ar placea. Acest simtamant e greu de descris si dificil de replicat. In esenta, e o combinatie intre satisfactia pe care ti-o da un lucru bine-facut si senzatia ca ceea ce faci tu a ajutat un alt om astazi. Desigur, altii gasesc satisfactii in altceva. Problemele si nemultumirile se aduna si cateodata umbresc placerea. Dar, intr-un final, nu vei putea continua fara a fi multumit de ceea ce faci.

Timp pierdut. 3 ani de scoala, 5 ani de cand ai luat decizia asta, varsta de 33 ani. Timpul trece surprinzator de repede. Singurele momente in care timpul incetineste sunt atunci cand nu-faci-nimi-si-nici-nu-te-relaxezi si atunci cand trebuie sa adormi si ai prea multe ganduri in cap 🙂 Timpul tinde si sa repare orice, pe masura ce se scurge, tinzi sa uiti si sa ignori orice s-a intamplat. Si mai degraba regreti faptul ca nu ai luat o decizie mai demult, decat sa regreti faptul ca ai luat o decizie acum x ani. Oricum, daca-ti place ceea ce faci, atata timp cat ceva extrem de neplacut nu se intampla, nu vei regreta niciodata trecerea timpului.

Sotia. Aici nu exista un raspuns simplu. 2 oameni aleg sa imparta bucurii si nefericiri, visuri si neimpliniri. Ce te faci cand unul isi doreste ceva si celalalt isi doreste altceva? Gasesti o cale de compromis. Mai devreme sau mai tarziu, se gaseste o solutie. Vag, nu? 🙂

Desigur, banii nu sunt cel mai important lucru atunci cand faci o meserie, mai ales una mai speciala, cum e cea in care ingrijesti oameni bolnavi. Dar nu strica sa stii ca esti recompensat pentru munca ta. Chit ca in Romania meseria este inca platita prost, situatia se va schimba odata si-odata si-acolo. Pana atunci, oriunde te duci in lumea vestica, nu vei trai prost ca asistent medical. Nu te astepta la bogatii nemasurate, dar nu vei avea lipsuri. Atata timp cat muncesti.

Munca in Romania. Din pacate, aici nu am un raspuns placut. Desi respect munca depusa de nenumarati oameni pe care i-am intalnit in spitale la practica, desi am incercat sa fac orice fara prejudecati, cei 3 ani de scoala pe mine m-au convins ca nu are nici un sens sa muncesc in Romania. Faptul ca am inceput lucrul imediat dupa scoala direct in strainatate mi-a intarit aceasta convingere. Pur si simplu nu as putea sa ma intorc la conditiile din Romania, la lipsa de respect din Romania si la salariile din Romania. Dar asta e problema mea personala. Asta nu inseamna ca nu inteleg de ce mai lucreaza lumea in Romania si am tot respectul pentru cei multi care fac asta cu placere si demnitate in tara lor, pentru compatriotii lor.

Greseli. E cel mai usor sa zici “nu mi se va intampla mie” pana ti se intampla si tie. Apoi… daca esti impacat cu faptul ca ai facut tot ce ti-a stat in putinta, vei trece mai departe si vei invata din asta. Totul este sa treci peste primul moment rusinos, cand tot ce-ti trece prin cap va fi “trebuie sa ascund asta cumva“. Desigur, trebuie sa ai noroc si sa nu faci ceva extrem de grav. Atata timp cat nu o faci voit, tot o sa poti trai cu tine.

Emigrare. E un pas surprinzator de dificil cand ai ceva in tara. Cand nu ai nimic, oricat de batran ai fi, daca te convingi ca vrei si poti, o vei face. Dupa aia, acomodarea e mult mai usoara daca te concentrezi pe ceva. Eu m-am concentrat pe noua meserie, pe invatatul a numeroase lucruri, pe muncit overtime samd. Ramane putin timp ca sa te deranjeze statutul tau de imigrant. Oricum, cu siguranta e mai greu s-o faci cand esti mai in varsta. O s-o faci, o sa te descurci, o sa-ti dea incredere in sine. Si certitudinea ca, orice s-ar intampla, poti s-o iei de la capat in alta parte.

Elvetia. Vezi toate explicatiile de mai sus. Nu s-a intamplat cand si cum am vrut eu. Am avut o dezamagire crunta la un interviu pentru care a trebuit sa strabat jumatate din Europa. Dar recunoasterea studiilor am obtinut-o usor, stiu ca mai devreme sau mai tarziu voi ajunge acolo. Intre timp, strang experienta (si niste bani) in Anglia.

Rabufniri in fata unor nedreptati. Capul plecat sabia nu-l taie. Niciodata nu mi-a placut zicatoarea asta, niciodata n-am trait asa. Si a fost dificil. Am acceptat multe nedreptati, dar din cand in cand am avut si rabufniri. La scoala, la practica. La spital. Tot ce pot sa spun e ca fiecare incident a parut extrem de frustrant imediat dupa ce s-a intamplat. Apoi, dupa ce l-am povestit (si m-am descarcat), l-am uitat aproape imediat. Sunt o gramada de lucruri neplacute in viata de asistent medical. Daca te lasi consumat de fiecare, curand nu mai ramane nimic din tine. Ce pot sa garantez e ca ajuta foarte mult sa povestesti si altora despre ele – asa pur si simplu iti versi amarul si apoi esti ca nou.

 

Pe scurt, ce pot sa spun este ca nu stiam ce o sa se intample in viitor acum 5 ani. Intre timp, am avut destul de multe impliniri (si esecuri – dar mai putine). Dar am ajuns sa lucrez in sala de operatii si sa fac si vad o gramada de lucruri care mi se par fascinante. Si asta compenseaza pentru orice temeri aveam de necunoscut acum 5 ani si pentru orice frustrari m-au incercat in acest timp.

 

Cine stie ce voi zice peste alti 5 ani?

 

 

 

 

Cum a fost admiterea la Facultatea de Asistenti medicali din cadrul UMF “Carol Davila” in 2017

Subiectele din 2014, 2015, 2016. Subiectele din Cluj din 2015.

Multumita unei alte persoane careia i-au fost de folos subiectele din anii trecuti, am la dispozitie 1 subiect de anul acesta, plus grila de rezolvari. 1 singur raspuns corect. Ultima nota de admitere a fost 5,50 (44 raspunsuri corecte din 80).

Multumesc D., felicitari pentru ca ai fost admisa si succes in viitoarea ta meserie.

De ce scolile postliceale/profesionale nu sunt solutia perfecta pentru Romania

Excelent articol care ia “starea natiei” pe pressone, despre cum lipsa angajatilor din Romania se simte din ce in ce mai puternic.

Ce vor micii/medii intreprinzatori intervievati? Sa se elimine ajutorul de somaj (drept legal), sa se elimine venitul minim garantat (o suma extrem de mica, vezi mai jos), sa aduca filipinezi/chinezi/pakistanezi (ihi, care o sa stea aici fix pana vor putea fugi in Anglia).

 

In 2016, din Romania au plecat inca 200.000 locuitori.

Asta intr-un an in care economia a crescut din nou cu o viteza mare, salariile au crescut la privat cu aproape 10% fata de 2015 si inflatia a fost negativa.

La asta se adauga un spor demografic negativ de 66.000 locuitori (diferenta morti vs. nou-nascuti vii).
Dupa recensamantul din 2011 se estima o populatie ramasa in tara de aproximativ 20 milioane de locuitori.
In 5-10 ani de acum e plauzibil sa ajungem la 16 milioane de locuitori, tinand cont de faptul ca lumea continua sa plece (184.000 in 2014, 160.000 in 2013) iar sporul natural continua sa fie negativ, in combinatie cu un numar scazut de casatorii.
Dintre cei ramasi, micii (si marii) antreprenori se vor tot plange ca nu vrea nimeni sa munceasca pentru ei.

O idee mult-invartita in presa si in cercul micilor afaceristi este “lipsa scolilor profesionale a dus la pierderea de oameni semi-calificati“. Pentru ca, nu-i asa, sistemul asta cu scoli profesionale functioneaza la germani, austrieci, elvetieni (un articol comparativ intre cele 3 sisteme asemanatoare) – de ce nu functioneaza si la noi?

Treaba asta cu panaceul scolilor profesionale face parte din aceeasi categorie de idei care-par-logice-dar-sunt-eronate cu:
– “venitul minim garantat/somajul incurajeaza nemunca“. Pentru ca, nu-i asa, 600 lei pentru o familie cu 1 copil inseamna un vis frumos? Nu, nu vrea nimeni sa lucreze 10 ore pe zi intr-o fabricuta pentru 1065 lei net (atata e minimul pe economie) plus naveta 2 ore pentru ca salariul e prea mic pentru munca prea grea. Nu pentru ca sunt lenesi. Acelasi “lenes” ar munci de multe ori bine mersi pentru minimul pe economie in Anglia, in conditii chiar mai grele. Pentru ca ramane cu bani mult mai multi la final de luna, pentru ca nu trebuie sa dea spaga la spital daca-si rupe ceva, pentru ca nu trebuie sa dea spaga la scoala, pentru ca ii raman si bani pentru concediu (pe care si-l si poate lua), pentru ca… pentru ca…
– “romanii sunt lenesi si nu vor sa munceasca“. Atunci cum naiba in strainatate aproape 4 milioane de romani din toate categoriile sociale… muncesc, pe salarii mici pentru tarile respective, dar o duc mai bine ca-n Romania? E taximetristul roman mai lenes in Bucuresti decat in Londra sau Torino? Nu, dar in orasele alea ii raman bani mult mai multi la final de luna.
– “cresterea salariului minim va falimenta economia“. Salariul minim s-a dublat in ultimii 5 ani, am castigat 500.000 locuri de munca. Mai sa fie.

Care e problema?

Eu am facut o postliceala de asistenti medicali. Am platit-o integral din banii mei, castigati din jobul dinainte, pe care l-am pastrat part-time pe timpul scolii.

Pe langa faptul ca am platit-o eu integral, atunci cand mergeam la spital eram de multe ori primit cu ostilitate, nu eram indrumat sa fac mai nimic, ba chiar eram certat daca puneam intrebari. Pentru ca, nu-i asa, “asa se invata meserie“.

Daca inainte de-a da la postliceala ma mai gandeam oarecum “poate-poate n-o fi asa de rau sa lucrez si in Romania”, fiecare zi petrecuta la practica la noi in spitale nu a facut decat sa-mi intareasca convingerea ca n-are nici un sens sa muncesc vreo zi aici. Am inceput lucrul in Londra la 4 luni si jumatate dupa ce am absolvit, dar daca fortam un pic nota, puteam incepe chiar la 1-2 luni.

Pentru a-mi pastra cat de cat cunostintele in cap, am incercat sa semnez un contract de voluntariat cu spitalul unde am facut practica in ultimul an, de unde primisem numai laude la final de perioade de practica. Mi s-a sugerat in cuvinte putine ca altii au adus cate ceva pentru asta, atunci cand am pierdut un drum pe acolo la inceputul lui septembrie. Si sa completez un dosar si sa-l las acolo, o sa ma caute ei. Eu vroiam sa lucrez gratuit pentru spitalul ala, aveam asigurare de malpraxis si recomandari de la 3 asistente-sefe si… nu era suficient.

Am terminat scoala cu o medie mare in cei 3 ani, am avut 9,97 la examenul de final… dar n-aveam loc nici macar ca voluntar in marele spital bucurestean. Sigur, mi s-a zis ca exista un examen de post in octombrie, puteam veni atunci, daca luam examenul si totul era ok, poate prin ianuarie as fi putut incepe munca, pentru sub 1500 lei net in mana primele 6 luni… In Anglia meseria de asistent medical e departe de a fi “bine-platita”, dar prost sa fii sa accepti un salariu de peste 6 ori mai mic pentru munca similara, daca emigrarea NU e o problema.

Postliceala unde am terminat eu cursurile nu are probleme prea mari de numar de cursanti. Sigur, se pierdeau cateva zeci de elevi in fiecare an. Dar multumita faptului ca nu repeta nimeni anul, atata timp cat isi platea taxa intreaga… multi terminau cei 3 ani si se trezeau cu hartia care le permite sa lucreze in orice tara europeana. Discutiile din curtea scolii la final de an se invarteau des in jurul “unde pleci, ce trebuie sa faci pentru asta, ce trebuie sa stii etc.”, si nu erau doar 1-2 mai “rasariti” care participau la ele.

In acceptiunea sistemelor de calificare profesionala germanice (adica De/At/Ch), trebuie sa faci 2-3 ani de scoala profesionala pentru a ajunge ajutor patiser, infirmier, sudor, laminor, tamplar etc. Diferenta e ca esti platit pentru fiecare luna din cele 24/36 pe care le petreci invatand. O suma mica in Austria (247-412 euro/luna x 14 luni), ceva mai mare in Germania (950-1150 euro/luna) si oarecum mai mare in Elvetia (800-1200 franci/luna, plus al 13-lea “salariu”, dar acolo costurile vietii sunt f. mari). Apoi primesti un job aproape sigur, job din care nu te imbogatesti, dar iti permiti sa stai cu chirie undeva, sa platesti mancarea si transportul si iti mai si ramane cate ceva.

In Romania, micii intreprinzatori isi doresc sa faca lumea scoli profesionale (timp in care sa te munceasca sub pretextul “invatarii de meserie”), eventual sa si plateasca elevii pentru scoli, apoi, dupa 2 – 3 ani de scoala sa primesti 1065 lei pentru 10 ore de munca in conditii deloc usoare. Si daca nu accepti asa ceva esti categorisit drept “putoare”.

Si singurul argument universal pe care il aduc este “uite cata lume munceste pentru banii astia, daca aia pot, tu, ca tanar, cum nu poti?”. Si cati dintre aia care sunt blocati pe salariul minim pe economie sunt fericiti cu situatia lor? Realist vorbind, cum ar trebui sa poti fi independent financiar cu salariul minim pe economie (actual)?

 

Multi dintre absolventii scolii mele nu muncesc nici acum, la 24 luni de la absolvire. Ii inteleg. De ce ar munci pentru 1100 lei pe luna? Te expui la tot felul de riscuri, meseria nu e usoara si esti platit in bataie de joc. Asta in conditiile in care majoritatea spitalelor unde am facut eu practica erau mult subdimensionate ca numar de personal. Cand isi lua concediu o asistenta, ramaneau celelalte cu peste 15-20 de pacienti destul de des.

Si situatia ar fi similara (pana la un punct) in orice alta meserie care nu necesita neaparat studii universitare. Degeaba trimiti omul sa “se scoleasca” si atat. In cel mai bun caz, ai un om care a invatat cate ceva si va dori sa-si vanda cunostintele mai scump. In cel mai rau caz ai o persoana care va sti un singur lucru:

nu merita sa fac munca asta aici pentru banii aia.

 

Pe scurt, problema incepe si se termina la bani.

Daca salariul minim pe economie s-a dublat in 5 ani – ceea ce s-a tradus printr-o crestere reala a numarului de locuri de munca cu 500.000 DAR lumea tot pleaca cu sutele de mii din tara, e clar ca mai e loc de crestere a salariilor.

Daca antreprenorii se plang ca angajatii (atati cati sunt) sunt prost pregatiti, da, e nevoie de formare profesionala. Dar scolile profesionale in care o persoana presteaza o munca (fie si ca invatacel) trebuie sa adopte modelul germanic pana la capat – trebuie sa-i oferi invatacelului UN VENIT, altfel de ce ar vrea sa faca scoala? Sigur, se vor gasi (din ce in ce mai greu) oameni dispusi sa faca munca (mai prost) pentru bani putini. Pana cand?

Sigur, exista discutia veche de cand lumea: cat de mari pot fi salariile, cand tu trebuie sa vinzi marfa sau serviciul si sa faci si un profit.

Cum face profit o patiserie in Berlin care vinde croissante la 1,5 euro, un pret doar un pic mai mare decat multe patiserii mai simandicoase din Bucuresti, in conditiile in care-si plateste angajatul slab-educat cu cel putin salariul minim pe economie? Cum poate o cafenea din Lisabona sa vanda un cappucino cu 2-3 euro, dar si sa-si plateasca angajatii salariul minim pe economie din Portugalia (care e de 2 ori si ceva mai mare ca-n Romania). Dar un restaurant din Viena cum isi pastreaza angajatii, mai ales cand localnicii sunt super-zgarciti la bacsis? Pana si Grecia lovita de mama crizelor isi plateste angajatii din hoteluri inca MULT mai bine ca Romania.

O operatie in Anglia (din perspectiva unui pacient)

Am povestit cum ajungi la ziua operatiei si cat ai de asteptat. Ce mai e de facut? Operatia. 🙂

Voi prezenta doar ce se intampla la operatii elective de zi, daca e vorba de pacient internat, pregatirile sunt similare – dar facute pe sectie, cu diferentele date de faptul ca pacientul e deja in spital…

Majoritatea spitalelor NHS au ziua de operatii impartita in dimineata/dupa-amiaza. Daca totul decurge conform cu estimarile initiale, dimineata se fac x operatii care insumeaza 4 ore – 4 ore si jumatate de timp de operatie, apoi dupa-amiaza se fac alte operatii, care insumeaza inca 4 ore – 4 ore jumatate. La mine in spital asta inseamna 8:30-12:30 (maxim 13:00), apoi 13:30-17:30 (maxim 18:00). In spitalul privat unde mai lucrez programul e mai flexibil, deoarece multi chirurgi au doar cate o jumatate de zi de operatii, mai vin dupa consultatii in NHS (daca lucreaza si la stat si la privat). Alte spitale NHS (cum ar fi viitorul meu loc de munca) incep prima operatie a zilei la ora 08:00 (si termina de regula cu 30 minute mai devreme).

Asta inseamna ca pacientului i se spune sa vina ori dimineata (la mine in spital, la ora 7:30) ori dupa-amiaza (12:30). Ca pacient, nu stii al catelea esti pe lista de operatii, ti se spune doar sa vii nemancat de minim 6 ore si sa nu bei nimic cu minim 2 ore inainte de operatie. Asta e scris in scrisoarea de programare. Ti se mai spune sa nu mananci nimic “greu”, daca bei lichide, sa fie doar lichide limpezi (apa, ceai), NU lapte, sucuri cu pulpa sau cafea. Nu ti se spune ca asta e pentru a minimiza riscul de aspiratie la anestezie, dar… macar ti se spune ce sa nu faci. 🙂

Ajungi la Day Surgery Unit, anunti o secretara ca ai venit, numele si operatia si esti invitat sa iei loc. De aici mai departe rudele nu au voie sa vina cu tine (cu exceptia pacientilor pediatrici sau a celor cu nevoi speciale). Daca e vorba de cineva care are nevoie de transport special (pacient bariatric sau foarte batran), se ocupa spitalul sa-ti bookuiasca o ambulanta.

Dupa o perioada de asteptat (mai scurta sau mai lunga), cineva vine si te cheama inauntru. Noi avem 2 incaperi (una pentru general population, alta pentru gynaecology). Aici exista o asistenta medicala la aproximativ 4-5 posibili pacienti si 2 HCA (healthcare asssistant) in fiecare incapere (pentru aproximativ 16 pacienti).

HCA-ul te duce la patul tau (un “trolley”, un pat mobil mai ingust si deloc confortabil), unde ai pijama, perna, patura si cearceaf. Ti se recomanda sa te schimbi (pastrezi doar chilotii) si sa astepti pana esti checked-in.

Apoi vine asistenta medicala, care-ti verifica identitatea, ce procedura urmeaza sa ai, verifica daca ai vreo alergie, iti da un wrist band si ankle band, iti masoara functiile vitale si dimensiunea gambelor (ca sa-ti dea ciorapi de compresie = TEDS, ThromboEmbolism Deterrant Stockings). Te intreaba daca ai nevoie de bilet de concediu medical (daca nu e deja pus in dosar de la ziua consultatiei, sau daca s-a pierdut – ca in cazul meu). Esti intrebat si cand ai mancat/baut ultima data, daca esti alergic la ceva, daca ai implanturi dentare, coroane, dinti care nu sunt ficsi, ti se explica ce presupune utilizarea electrocauterizarii (diathermy) – daca e cazul, esti indemnat sa mergi la toaleta. Daca esti diabetic, ti se verifica glicemia.

Eu am avut o procedura ORL, la noi nu se pune problema de clisme sau altele. Daca as fi avut ceva facut pe tractul digestiv inferior, mi s-ar fi dat o clisma pe baza de fosfor (phosphate enema).

Apoi vine chirurgul (de regula, registrar-ul, adica rezidentul specialist) care-ti ia consimtamantul si-ti explica riscurile operatiei, verifica daca ai vreo alergie si-ti raspunde la orice intrebare ai avea. Aici mi-au adaugat mie o examinare a urechilor, pentru ca ma plangeam de o acumulare de ceara deranjanta… In mod normal, consimtamantul e semnat la prima consultatie, dar se intampla destul de des sa se piarda (ca in cazul meu). Daca exista deja formularul semnat, iar consimtamantul a fost luat cu mai mult de 1 luna in urma, daca se adauga sau elimina ceva din el sau daca starea de sanatate a pacientului a suferit modificari de la consult si pana atunci, chirurgul care vine sa te vada trebuie sa il semneze pentru “verificare”. Esti intrebat si de istoric de DVT (deep vein thrombosis) in familie sau de orice probleme de coagulare si ti se prescriu TEDS – si Clexane, in cazurile rare cand e nevoie.

Apoi vine sa te vada anestezistul (ordinea poate fi inversata). Iti verifica identitatea, intreaba ce istoric medical ai, daca ai mai avut anestezie, daca cineva din familia ta a avut anestezie si a avut probleme (e rar, dar se poate intampla sa scape neintrebat cate cineva cu istoric de Malignant Hyperthermia la preassesment). In mod normal, te intreaba si de greutate/inaltime (desi informatiile astea sunt si in carnetelul de preassesment). Daca e nevoie, i se prescrie pacientului un medicament preop, pe care il va lua cu o inghititura mica de apa. Daca e femeie (14-56 ani), i se face Urine Pregnancy Test.

Apoi vine asistenta si-ti da TEDS. Daca e nevoie, te ajuta sa ii pui, daca nu, ii pui singur.

Apoi astepti.

Cand iti vine randul pe lista, teatrul suna la receptie, receptia suna la DSU si le spune ca vine un porter (brancardier) sa te ia. Timpii astia sunt introdusi in softul de management al operatiilor, ceea ce permite observarea eficientei utilizarii salilor de operatie. Raportari se fac apoi la nivel lunar/trimestrial/anual, cu modificari facute in caz de nevoie. Ma rog, asta n-are importanta directa pentru pacient.

Porter-ul te duce apoi in holding bay, unde se face a doua verificare a identitatii, esti intrebat din nou cand ai mancat/baut ultima data, daca esti alergic la ceva, daca ai implanturi dentare, coroane, dinti care nu sunt ficsi, ti se explica ce presupune utilizarea electrocauterizarii (diathermy) – daca e cazul, esti indemnat sa mergi la toaleta (iarasi). Se adauga in dosarul tau un formular Safe Surgery Checklist (WHO form), se verifica prezenta tuturor hartiilor (consimtamant, op notes, discharge notes, drug chart, care plan, EKG si analize – daca e cazul) si e anuntat teatrul ca pacientul a sosit. Vine cineva de la teatru sa te duca in camera de anestezie (sau direct in sala de operatie, in functie de preferintele anestezistului).

In teatru (camera de anestezie sau inauntru) este facuta prima parte a Safe Surgery Checklist (Sign in), cu anestezistul si ODP-ul prezenti. Se verifica numele pacientului/data nasterii/hospital number, se verifica ce operatie stie pacientul ca i se va face, e intrebat daca are alergii la ceva si se confirma scorul ASA cu anestezistul. Daca e vorba de o femeie, se confirma ca UPT e negativ.

Apoi anestezistul (sau ODP-ul) pune branula, ti se pune un pulsoximetru pe un deget, mansonul de la tensiometru si electrozii pentru EKG. Apoi ti se administreaza medicamentele de inductie.

Aici am inceput eu sa fiu ametit, nu ma mai puteam concentra si tavanul se invartea un pic. Apoi a venit masca de oxigen pe fata si s-a rupt firul.

 

Apoi m-au intubat orotraheal, s-au asigurat ca tubul e in plamani (apare EtCO2 pe monitorul ventilatorului), apoi m-au mutat in sala de operatie. Aici au facut a doua etapa a Safe Surgery Checklist (Time Out). Au reverificat identitatea, daca sunt alergic la ceva, daca s-a facut profilaxia anti trombolism venos, daca am ceva care sa ma incalzeasca pe mine (patura sau Bair hugger), daca e nevoie de epilare, de administrare de antibiotice, daca sunt diabetic (si nivelul ultimei glicemii – daca era cazul), daca s-au verificat investigatiile imagistice (daca era cazul) si daca scrub nurse-ul e sigur(a) de sterilitatea instrumentelor.

Se termina operatia, scrub nurse-ul face Sign out (ultima parte a Safe Surgery Checklist) ultima numaratoare a instrumentelor, faselor cu runnerul si anunta chirurgul ca sunt ok, confirma numele operatiei facute, confirma etichetarea corecta a eventualelor probe medicale, mentioneaza eventualele probleme cu echipamentele (daca e cazul) si apoi intreaba chirurgul sau anestezistul daca exista ceva potentiale probleme pentru recuperarea postop a pacientului.

Intre timp anestezistul se ocupa de oprirea anesteziei, de mutarea pacientului inapoi pe trolley (sau pe pat, daca pacientul e internat peste noapte in spital), apoi ori se asteapta pana pacientul se trezeste si respira singur (si este extubat), ori se merge direct la recuperare postop, unde este extubat pacientul cand incepe sa respire independent.

Apoi incepe o perioada de ameteala si (posibil) greata si somnolenta pentru pacient. Daca e recomandat (sau, mai precis, NU e contraindicat), i se da incet sa bea cate ceva. Apoi, in functie de operatie, este tinut o vreme aici si apoi e transferat la DSU, de unde e trimis acasa (discharged), sau e contactat Bed Manager, ca sa i se gaseasca un pat pentru a fi internat pe o sectie.

Daca e o operatie care se termina prea tarziu, pentru ca DSU se inchide la ora 20:00, de multe ori pacientii sunt mutati la “zona linistita” a salii de recuperare Postop. Asa a fost cazul meu. Am ajuns in sala de operatie abia la 15:35, eram in recovery la 16:50, m-au externat la 21:35. Chirurgul ceruse initial externarea dupa 6 ore, dar l-am intrebat daca se poate sa plec la 21:00 si a zis da.

In recovery mi-au mai dat niste morfina (nu mi s-a parut ca m-a ajutat cu durerea, doar m-a ametit si m-a facut incet in a rationa) si un antiemetic dupa ce am vomitat un pic seara. Nu m-ar fi externat daca mai eram ametit seara (deci n-am mai cerut morfina dupa ora 18:00), daca nu as fi urinat (anuria postoperatorie e periculoasa), daca functiile vitale erau anormale.

La externare am primit o copie dupa formularul de consimtamant, formularul de concediu medical si o copie dupa formularul de externare (Discharge Form). Plus medicamentele prescrise de medic (TTA’s = to take away). Si ceva sfaturi suplimentare (ce sa mananc, ce sa nu fac, ce sa fac daca sangerez etc.). Daca era cazul de consult postoperatoriu (follow-up), este mentionat asta in Discharge Form.
Daca nu aveam pe cineva care sa ma duca acasa, ar fi trebuit sa fiu internat pana a doua zi sau ar fi trebuit sa semnez un formular de externare pe cont propriu, impotriva sfatului medicilor.

 

Toata ziua a fost foarte bizara. Sa trec de la scrub nurse la postura de pacient in spitalul meu, sa relationez cu colegi/colege ca pacient si sa fiu operat chiar in teatrul unde mi-am inceput cariera… a fost extrem de ciudat.

 

drepturi imagine: alamy stock

Lungul drum pana la o operatie in NHS (in Anglia)

Prima operatie pe care am vazut-o facuta intr-o sala de operatie aici a fost o amigdalectomie. Prima operatie la care am fost scrub nurse a fost tot o amigdalectomie. Prima (si, sper, singura) operatie din viata mea va fi tot o amigdalectomie. Asa a fost sa fie.
Ma bucur ca prima/prima n-a fost o hemicolectomie, o gastrectomie. Sau o histerectomie. Cine stie cum se aliniau astrele si imi trebuia asa ceva. :))

Cum ajungi sa fii operat de ceva in Anglia, intr-un spital de stat (NHS)?

Raspunsul scurt: daca nu e o urgenta sau nu e pentru un pacient suspect de cancer, foarte, foarte lent. Detalii despre asta mai la final.

In primul si primul rand, trebuie sa fii inregistrat la un GP (General Practitioner – medic de familie). Odata ce ai fost luat in evidenta unui GP, vei primi un numar unic NHS (NHS number), pe baza caruia esti identificat in sistem (si se fac platile pentru diferitele problewme de sanatate intre diferitele entitati din sistemul medical britanic).

Cum gasesti un GP? In Londra esti oarecum limitat in alegeri, pentru ca fiecare GP are un asa numit “catchment area” – nu ai voie sa ai GP de pe langa Picadilly Circus daca tu stai la cucurigu’n valley in zona 7. Cel mai simplu mod de-a-ti gasi GP este sa cauti pe google “GP + codul tau postal”. Va aparea o harta cu aproape toate cabinetele de GP dintr-o zona de aproximativ 2 km patrati. Cel mai eficient e sa folosesti NHS Choices, care-ti arata o lista mai precisa (cu toate cabinetele de GP din zona). Problema e sa fii in “catchment area”. Cateodata vei gasi o harta pe site-ul gp-ului cu toate strazile de unde pot recruta pacienti, cateodata nu – trebuie sa suni pentru a te asigura.
Chit ca gasesti un GP, nu te astepta sa te inregistrezi peste noapte. La mine in suburbie timpul de inregistrare (de cand faci cererea de inregistrare si pana primesti un e-mail de confirmare si numarul NHS) e de aproximativ 5-7 zile lucratoare. Concret, eu mi-am depus cererea intr-o marti, am primit confirmarea ca sunt inregistrat peste 13 zile, intr-o luni.

Dupa ce te inregistrezi la un GP, trebuie sa iti faci o programare. NHS Choices (si google, dar mai putine) are reviewuri la majoritatea cabinetelor de GP. Asa poti afla daca GP-ul respectiv are multi pacienti (asta e rau), daca secretarele sunt nesimtite (asta e iarasi rau), daca iti faci programare greu. E foarte probabil (mai ales ca emigrant) sa lasi o problema de sanatate pe mai tarziu, cand devine prea enervanta si vrei un consult la GP, il vrei rapid. Multi GP au o zi din saptamana rezervata pentru urgente – dar toti iti vor zice ca daca e urgenta-urgenta, trebuie sa mergi la walk-in clinics sau la A&E la primul spital NHS. Eniuei, ideea e ca e probabil ca o programare sa nu se poata face in aceeasi saptamana, mai ales la un GP cu multi pacienti. La mine lista de asteptare a fost de 15 zile (sau trebuia sa sun vinerea dimineata si sa sper ca ma va primi).

Atunci cand te vede, GP-ul va hotari daca e nevoie de un consult de specialitate sau nu. Poti insista pentru a avea asa ceva, dar asta nu inseamna ca vei primi unul automat. Din momentul asta, trebuie sa astepti pana secretara GP-ului va scrie si trimite prin posta scrisoarea medicala catre spitalul NHS ales de tine (sau catre NHS booking, dar si atunci va mentiona spitalul ales).
Daca vrei (ca mine) un consult cu un medic specialist anume, trebuie sa mentionezi asta GP-ului. Secretara acestuia face o scrisoare diferita catre spitalul NHS, care apoi face programarea automat. Daca nu mentionezi un consultant anume, vei primi un plic prin posta in aproximativ 10-15 zile de la consultul cu GP-ul, in care vei avea o hartie care explica foarte clar cum se poate face o rezervare (on-line sau telefonic).

Ulterior, spitalul NHS va genera o scrisoare-booking trimisa catre tine, in care vei fi anuntat in ce data esti asteptat la un consult, plus informatii despre cum sa reprogramezi consultatia. Va mai dura 1-2 zile lucratoare + 2-3 zile lucratoare (posta) pana sa ajunga aceasta scrisoare la tine.

Cat va dura pana vei fi vazut de un consultant? Depinde de spital, de zona, de specialitate, de perioada anului samd. Daca nu e vorba de cancer si e vorba de un centru regional pentru o anumita specialitate, cel mai probabil asteptarea va fi de intre 2 si 6 saptamani (de la primirea scrisorii in care esti anuntat de data consultatiei).

Apoi esti vazut de consultant (sau rezidentul lui, specialist registrar) in “clinica”, unde se pot face si anumite investigatii mai mici. Daca e nevoie, se face o cerere pentru eventuale investigatii (ceea ce adauga de la cateva zile la cateva saptamani de asteptare), apoi o noua programare la o consultatie (daca e nevoie) sau i se spune pacientului sa astepte pana vor fi evaluate rezultatele investigatiilor (cum ar fi endoscopie, audiograma, sleep study, CT, MRI etc).

Daca medicul specialist care te-a consultat decide ca ai nevoie de o operatie de la consult, ti se explica procedura si riscurile ei si ti se da un formular de consimtamant sa-l semnezi. Daca se decide necesitatea operatiei DUPA evaluarea unor investigatii, pacientul e anuntat direct prin posta despre asta si de data operatiei. Oricum ar fi, pacientul primeste un plic cu ziua operatiei si ora aproximativa a ei. Si este anuntat si de o data DINAINTE de operatie in care va trebui sa faca evaluarea preoperatorie (preop assesment). De regula e o zi cu intre 7-14 zile inainte de ziua operatiei. Daca pacientul nu poate ajunge la ziua si ora preassesment-ului sau vrea sa fie programat pentru operatie la alta data (ulterioara), are instructiuni pentru asta in plicul respectiv.

La pre-assesment se ia un istoric vast al sanatatii pacientului (boli, operatii, medicamente, alergii), se masoara inaltimea/greutatea, se ia un set de semne vitale (puls, TA, SpO2, temperatura, glicemie – daca e cazul), se iau 2 (mai nou, inainte erau 3) swabs pentru verificarea daca pacientul este colonizat de stafilococul auriu rezistent la meticilina (MRSA) si se cer datele de contact pentru persoana care va duce pacientul acasa (imperios sa existe asa ceva pentru cineva care va fi anesteziat cu anestezie generala). In functie de operatie, se iau si un set de analize de sange (hemoleucograma, electroliti, teste de coagulare + altele, daca e cazul). Daca e nevoie, se face si radiografie/ekg.

Daca analizele de sange revin ingrijoratoare sau pacientul e “MRSA positive”, se iau anumite masuri pentru remedierea motivelor de ingrijorare.
Cum aproximativ 7% dintre asistentele medicale sunt colonizate asimptomatic cu MRSA, aici a fost o teama pentru mine. Nu aveam chef sa iau 1 saptamana vancomicina (si sa mi se intarzie operatia si mai mult).

Apoi vine ziua operatiei. Despre care voi scrie maine.

Din ziua in care m-am inregistrat la GP si pana la ziua operatiei au trecut 3 luni si jumatate. Asta cu ajutorul faptului ca sunt angajat NHS, lucrez la teatre si m-am dus direct la chirurgul care stiu ca e de treaba, ma place (colegial) si are si o lista de asteptare mai mica decat ceilalti. Altfel, realist vorbind, de la vizita la GP pana la operatie timpul de asteptare e de 3-4 luni la mine in spital. M-am uitat la data consultatiei la cei 5 pacienti din lista de azi, de curiozitate. Februarie-martie-aprilie.

 

 

 

Despre timpii de asteptare:

NHS-ul are o serie de limite auto-impuse de tratament “consultant-led” (adica cu un medic specialist):
– 18 saptamani pentru orice procedura non-urgenta
– 2 saptamani pentru orice procedura pentru o operatie pe un pacient suspect de a avea un tip de cancer
– 28 zile de la data unei anulari a unei operatii (atata timp cat se incadreaza in cele 18 saptamani de mai devreme).

Limita de timp incepe de la ziua in care iti faci singur rezervarea pentru o consultatie intr-un spital NHS, sau de la ziua in care spitalul primeste scrisoarea de la medicul de familie (GP) in care se cere ca pacientul sa fie vazut de un medic specialist (consultant). Dupa ce limita de timp trece (breach), spitalul e fortat sa plateasca o amenda (NU catre pacient) si sa ii ofere acestuia o alternativa de tratament (ceea ce poate include tratamentul intr-o clinica privata, care va fi platit integral de catre spitalul NHS care a facut “breach”-ul).

Raspunsurile dispretuitoare (care se vor inteligente)

Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că “aşa ţin bărbaţii biletul”.
– Vezi ce bine-i şade lui – zice mam’mare – cu costumul de marinel?
– Mamiţo, nu ţi-am spus că nu se zice marinel?
– Da cum?
– Marinal…
– Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea pe vremea mea, când a ieşit întâi moda asta la copii – marinel.
– Vezi că sunteţi proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice marinal, nici marinel…
– Da cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet simpatic.
– Mariner..
– Apoi de! n-a învăţat toată lumea carte ca d-ta! zice mam’mare, şi iar sărută pe nepoţel şi iar îi potriveşte pălăria de mariner.

 

Daca as avea un leu (nici macar o lira) pentru fiecare data in viata mea cand am vazut un om raspunzand de sus si cu dispret la cererea altuia de ajutor (“nu stiu ce sa fac“)… as fi bogat.

Partea proasta e ca e ceva ce mai faceam si eu din cand in cand cand eram mai tanar. Am descoperit destul de repede ca tipul de raspuns de genul asta tinzi sa il dai fix atunci cand nu esti 100% sigur pe ceea ce stii.

Daca ai un dram de autocenzura in tine, intri in pamant de rusine atunci cand iti dai seama ca ai spus o tampenie. Daca spui o tampenie atunci cand vrei sa corectezi (“cu superioritate”) o alta tampenie, atunci nu exista gaura suficient de mare in pamant ca sa te ascunzi. 🙂

Si ajung din nou la un truism pe care l-am tot spus pe aici: cei mai mari tampiti intalniti de mine in viata au fost cei care isi bazau opiniile pe fundamentul “eu am nenumarati ani de munca in domeniul X, deci imi permit sa spun asta”. Oamenii aia chiar nu pot concepe ca ar putea gresi, ca ceea ce poate era valabil candva – nu mai e valabil acum, ca poate au retinut (si propagat) informatii gresite, ca poate pur si simplu nu stiu suficiente lucruri in domeniul respectiv sa isi dea cu parerea in extenso despre orice, oricand.

Asta ca sa nu vorbim despre cei care au cunostinte/experienta intr-un domeniu, dar isi dau cu parerea despre orice. Mana sus cine cunoaste vreun masterand in limbi straine, economie, matematica sau vreun inginer care isi dau cu parerea cu patos despre boli diverse sau despre arhitectura sau despre orice alt domeniu in care nici macar un expert (in domeniul respectiv) nu ar indrazni sa emita judecati de tipul celor emise de respectivii.

In grupurile de facebook pe unde imi mai pierd vremea am vazut nenumarate cazuri de genul asta. Si unele raspunsuri te fac sa te crucesti.

Vrea cineva sa stie cum sa isi “recupereze taxele” de la statul britanic? Imediat se vor gasi 10 experti care ii vor spune ca totul e posibil si ca o sa primeasca ‘jdemii de lire inapoi daca doar se gandeste sa se intoarca in Romania. Habar-n-are nici unul cum s-ar face asta, dar “stiu ei“.

Vrea cineva sa stie cum sa obtina inregistrarea la NMC? 20 de sfaturi diferite o sa primeasca nefericita victima. Majoritatea uita sa mentioneze ca au avut situatii speciale, de asta cazul lor a fost diferit. Se mai iau si la cearta pentru ca stiu ei mai bine.

Vrea cineva sa lucreze in Londra? Pai se vor gasi 20 de experti care sa-i spuna ca nu are sens sa lucreze in Londra, pentru ca e prea scump si urat si multa lume si blabla. Desigur, nici macar unul dintre expertii respectivi n-au locuit sau lucrat acolo, dar stiu ei mai bine.

Vrea cineva sa stie ce sa faca la un interviu? Pai imediat o sa-i raspunda unul-altul “pai de ce nu cauti pe google?”. Empatie la extrem.

Vrea o asistenta medicala din Romania sa stie cat castiga o asistenta medicala in Anglia? Pai imediat se vor gasi oameni sa se planga de cat de nasoala e viata in iadul de aici (lucrand pentru 16-20 lire/ora), comparata cu raiul din Romania (pentru 10 lei/ora). Aceiasi oameni care continua sa lucreze bine-mersi in “iadul” asta… Asta desi intrebarea era “cat castiga“, nu “cum e viata ca“.

Vrea cineva sa stie ce sa faca daca are o problema medicala? E trimis(a) in Romania. E o impresie generalizata ca aici “nu se face medicina” si ca “doar in Romania te trateaza”. Nenumarati oameni se plang/dau ca exemplu ca au mers la urgente (!) cu o durere de masea, entorsa, migrena sau mai stiu eu ce si au fost trimisi acasa cu paracetamol sau ibuprofen. Dupa ce au stat 4 ore. Expertii respectivi (din pacate, unii chiar asistenti medicali) considera ca respectivele probleme medicale se trateaza la urgente. Si apoi se supara ca nu au fost bagati in seama pentru ceva non-urgent. Desigur, asta nu scuza cazurile cand urgente reale sunt ignorate si oamenii sunt trimisi de colo-colo fara a li se spune de ce samd. Sistemul britanic de sanatate are multe bube. Dar nu e chiar asa de proasta ingrijirea medicala aici.
Asta ca sa nu mentionam faptul ca sfatul initial e criminal daca persoana respectiva chiar are o urgenta si ia drept bun sfatul sa se duca cu avionul tocmai in Romania pentru a o trata.

Vrea un asistent sa stie ce sa faca daca a avut o problema la serviciu? Vor aparea imediat experti (alti asistenti) care fie ii vor zice ca e vinovat(a) si va ajunge la inchisoare, fie sa “caute pe google”. Unui om speriat ii ignori cererea de ajutor si/sau ii dai un raspuns in doi peri. Desigur, calitati invatate de la Virginia Henderson. Sau madam Titirca.
Asta sau i se da un raspuns dispretuitor. Pentru ca stie omul mai bine, e expert, domne.

Din fericire, nu e plina lumea numai de oameni plini de ei.

Si mai bine, unii se mai si trateaza. 🙂

Pentru cine nu a inteles la ce ma refer punand poza de mai sus, ghidul national (UK, 2017) pentru supradoza cu paracetamol. Si efectele pe care le-a avut modificarea din 2012 a recomandarilor nationale pentru administrarea de N-Acetilcisteina in supradoza cu paracetamol. Pentru lenesi – acum sunt tratati mult mai multi pacienti oarecum inutil, pentru a se asigura ca nu vor muri cazurile rare (care nu erau tratate la timp si mureau).