Despre sfaturi si experienta

Un sfat bun primit la momentul potrivit este extrem de util.

In actuala mea meserie am realizat ca eram pe cale a face niste tampenii de cateva ori atunci cineva care mi-a zis “stii ca poti face … pentru a obtine un rezultat mai bun?”.
Pe de alta parte, de mai multe ori mi s-au dat sfaturi (mai degraba observatii) pe un ton rastit, alaturate cu anumite jigniri si intr-un mod foarte brusc. Observatii corecte, sa fim intelesi, dar spuse intr-un mod care sa-l faca pe primitor sa regrete caile sale gresite si alegerea meseriei si faptul ca e in locul ala samd. 🙂

E important sa stii cum sa dai un sfat.

O calitate-problema a mea este ca imi place sa ajut. Daca intrebi 10 colegi la nimereala (care au lucrat cu mine) din colectivul de peste 100 de oameni de la teatre, primul lucru pe care l-ar zice despre mine ar fi ca sunt “overeager to help”. Realist vorbind, nu e o calitate, ci o slabiciune. Aproape toate problemele pe care le-am avut la teatre au fost din cauza ca nu am fost in stare sa stau deoparte atunci cand am considerat (cateodata gresit) ca cineva are nevoie de ajutor. Incet-incet ma tratez si pentru problema asta.
In ideea asta, de multe ori spun oamenilor care cauta ceva unde pot gasi acel ceva si ce altceva le mai trebuie. Pentru ca stiu ca vor mai face 1-2-3 drumuri in plus daca vor lua doar 1 lucru atunci. Problema e ca majoritatea oamenilor nu vor sa li se spuna ce sa faca. Daca sunt oameni care au chiar ceva experienta, devin de-a dreptul violenti atunci cand li se pare ca altcineva (despre care exista perceptia ca are mai putina experienta) le spune cum sa faca lucrurile mai eficient.
Aici nu e vorba de comportament de “tampit care crede ca le stie pe toate“. Oamenii de genul asta intotdeauna vor alege un ton aiurea si vor avea gura mare constant. Am avut suficient de-a face cu asemenea specimene incat incerc din greu sa nu fiu asa. Prefer sa cred ca nu fac asta.
Indiferent ce ton alegi, atata timp cat cineva nu-ti cere specific ajutorul sa faci x sau y, intr-un final cred ca cel mai bine e sa lasi persoana aia sa faca lucrurile cum vrea.

Ce te faci cand dai un sfat cuiva care nu-l vrea?

Un exemplu simplu este cel al fumatorilor sau al persoanelor care sufera de obezitate. Traim intr-o lume in care avem avertizari peste avertizari despre nocivitatea tigarilor sau despre problemele de sanatate pe care le cauzeaza lipsa activitatii combinata cu obezitate si alimentare nesanatoasa. Cu toate acestea, atata timp cat fumatorul sau persoana supraponderala nu are probleme reale (nu “da cu capul de pragul de sus“), tinde sa ignore avertizarile, ba chiar sa devina violent atunci cand cineva ii spune ca ar fi bine sa se lase de fumat sau sa duca o viata mai echilibrata dpdv alimentar/al activitatii.
In fiecare tara europeana unde s-au introdus legi care interzic fumatul in public au existat dezbateri in care fumatorii isi aparau la baioneta dreptul de-a se omori incet. Duceau o lupta demna de o cauza mult mai importanta… Asta nu inseamna ca ar trebui sa li se permita sa fumeze in public, din punctul meu de vedere libertatea lor de-a fuma se opreste atunci cand libertatea mea de-a NU fuma e ingradita.
Dar e un exemplu de urmari ale sfaturilor nedorite. Si un exemplu de intelegere gresita a conceptului de societate libera, dar asta e alta discutie.

Am scris aici de mai multe ori in timpul scolii despre faptul ca nenumarati amici, cunoscuti, necunoscuti, colegi, viitori colegi (asistenti/asistente medical/e) mi-au zis constant timp de 3 ani de zile “de ce ai ales sa faci meseria asta, nu stii ca nu se castiga bani din ea, nu o sa iti placa, nu e pentru tine, nu e de viitor, mai bine faci altceva“.

Cum ar fi fost viata mea acum daca i-as fi ascultat? Si ca sa fiu clar, NICI MACAR 1 DATA nu am cerut sfatul acestor persoane. De unde stiau ei ce imi place mie, ce nu o sa imi placa in viitor si ce vreau eu sa fac?

Am inceput blogul asta in prima zi de scoala, in septembrie 2012. In 4 ani jumatate am primit cateva sute bune de e-mailuri de la diferiti oameni care vroiau sa se apuce de scoala pentru a deveni asistenti medicali. Oameni diversi, cu diverse nivele de educatie si povestiri diferite. Unii imi povesteau viata lor (mie, un strain), altii imi puneau o intrebare scurta si-atat.
Am primit destul de multe e-mailuri scrise intr-o romana aproximativa, cu o gramatica atroce, in care niste adulti imi ziceau ca vor sa devina asistenti medicali si apoi vor sa plece din tara ca sa isi faca un rost. Si imi puneau o intrebare simpla (ceva de genul “se (sic!) merita?”. Multi oameni care alegeau postliceala (din afirmatiile lor) doar pentru ca asa puteau sa nu vina la scoala mai deloc si sa obtina o diploma.
Daca m-as fi comportat ca “binevoitorii” care ma tot sfatuiau pe mine sa fac altceva, i-as fi luat peste picior, i-as fi pus sa invete sa vorbeasca in limba lor intai sau altele.
Dar intr-un final cine naiba sunt eu sa fac asta?

Le-am raspuns la intrebare cat mai concis si le-am urat succes. Se vor descurca sau nu, dar vor face ceea ce au vrut ei sa faca, nu ce le-a spus un necunoscut sa faca.

Multa lume se foloseste de apelul la experienta (sau apelul la autoritate) pentru a oferi un sfat. X a facut lucrul Y pentru 5-10-20 ani, deci cu siguranta X este un expert in domeniul Y si poate sa isi ofere opinia oricand, oriunde.
Probleme apar atunci cand X priveste lucrurile doar din perspectiva lui sau atunci cand experienta lui X este limitata la un anumit gen de situatii. Cred ca experienta ar trebui sa te inveti sa te adaptezi intotdeauna situatiilor, nu sa arunci cu opinii in stanga si-n dreapta.

Cand am avut un schimb de experienta in Elvetia, o profesoara de acolo ne-a dat un exemplu interesant. Multa lume foloseste fraza “ai grija de pacientii tai asa cum ai vrea sa fii ingrijit chiar tu insuti” atunci cand se refera la un ideal de ingrijire a asistentului medical.
Ne-a spus de exemplul unui pacient in varsta norvegian, strabunic de aproape 90 de ani, cu o familie extinsa (copii, nepoti, stranepoti), care a murit singur intr-o camera anosta de spital dupa o boala lungita. In camera eram 12 viitori asistenti medicali: eu, 1 englezoaica, 2 norvegience, 4 nemtoaice, 4 spaniole si 1 portugheza.
Ne-a intrebat ce parere aveam despre asta si ce am fi incercat noi sa facem. Spaniolele au fost scandalizate de situatie, ziceau ca ar fi facut si dres, asta era inacceptabil. Au fost diferite raspunsuri. Doar norvegiencele au spus ca ele doar l-ar intreba daca ar dori sa ia legatura cu cineva sau nu. In opinia lor, nu era ceva anormal ca cineva sa moara singur in spital, daca asta isi dorea. Ar fi luat legatura cu persoana desemnata drept “ruda cea mai apropiata” aproape de final, dar atat.
Alta cultura, alte obiceiuri.
Ceea ce te face sa te gandesti: poate cum mi-as dori eu sa fiu ingrijit nu este cum si-ar dori altcineva sa fie ingrijit. Desigur, trebuie sa-ti pastrezi un numitor comun, o idee de baza despre profesionalism, dar trebuie intotdeauna sa fii pregatit sa te adaptezi la ceea ce vor altii, nu sa te bazezi “pe experienta ta“.

Desigur, privind lucrurile din afara, inclusiv acest tip de gandire este tot un fel de a te baza “pe experienta ta”, dar ideea e sa te adaptezi.

 

Cand lucram pe sectie am avut pe cap o familie a unui pacient care era pe cale sa moara. El stia asta, ei stiau asta. Dar ei erau mai dificili si tot timpul faceau scandal din orice. Ce am observat e ca ii scotea din sarite daca le zicea oricine (asistenta medicala sau doctor) “I understand you, but…”. Ai zice ca daca ii spui cuiva ca “il intelegi” o sa reactioneze pozitiv, nu? Nu e universal valabil.
Intr-un final, ce naiba poate sa inteleaga altcineva despre durerea ta? E durerea ta, nu e a lui, nu iti doresti sa fii inteles, poate iti doresti sa fii ascultat sau sa se faca ceva, orice…
Cum i-a calmat o colega (da, cu multa experienta)? I-a luat deoparte, a inceput cu “I can only imagine what you’re going through” si pur si simplu i-a ascultat mai multa vreme, pana s-au calmat si apoi le-a oferit o solutie minimalista.

Experienta colegei respective era mai “buna” decat experienta celorlalte colege, care tot timpul incepeau cu “I understand what you’re going through”?

Nu neaparat, dar, din nou, ideea e de a fi maleabil si de a te gandi la ce vrea celalalt, nu la a-i da o solutie care se aplica la tine.

 

 

Ideea pentru postarea asta a venit dupa ce sotia mea mi-a zis ca i-am raspuns urat unui cititor al postarilor mele de pe facebook. Nu ma enerveaza sa primesc sfaturi, chiar si nedorite, dar atata timp cat nu le cer si (in opinia mea) nu se aplica la ceea ce vreau EU si la planurile MELE, de ce simte cineva nevoia sa mi le ofere?

13 luni in sala de operatie

Anul 1 de postliceala l-am terminat cu 6 saptamani de practica intr-una din sectiile de chirurgie de la Spitalul Militar Central din Bucuresti. Prea multe lucruri nu stiam la finalul lui iulie 2013. Pana atunci, de facut, nu facusem prea multe proceduri de practica, de vazut vazusem una-alta, mai facusem una-alta, dar eram extrem de nestiutor.
Dar la finalul acelei perioade de practica stiam un lucru: imi place meseria de asistent medical, ma vedeam facand-o si peste 10 ani si in momentul ala imi doream sa lucrez intr-o sectie de chirurgie SAU in blocul operator.

Pur si simplu a fost prima data cand am vazut legat (zi dupa zi) ceva mai multe lucruri, cand am fost lasat sa fac mai multe lucruri si cand am simtit ca inteleg ceva mai bine ce se intampla cu bolnavul in spital. Daca as fi facut practica in alta parte, oare as fi avut aceeasi opinie? Oare mi-ar fi placut altceva? Oare mi-ar fi displacut totul si as fi luat decizia de-a renunta la scoala? Inca o data o sa repet: in deciziile pe care le iei in viata esti influentat foarte mult de norocul pe care-l ai in a da peste niste oameni de treaba.

Nu mai tin minte numele nici unei asistente de-atunci, mai tin minte doar fetele catorva dintre ele, dar trebuie sa recunosc ca merita recunostinta mea.

Dupa acea perioada de practica mi-am stabilit un tel in cariera (sa ajung sa lucrez la chirurgie/in blocul operator), apoi, dupa schimbul de experienta din anul 3 mi-am stabilit si un scop pe termen mediu (sa lucrez in sala de operatie in Elvetia).

Pe 1 iunie 2016 incepeam prima zi de munca in sala de operatie.

Aceste 13 luni au avut o evolutie foarte sinuoasa pentru mine. Chit ca in the grand scheme of things, a fost o perioada scurta, e interesant pentru mine sa privesc un pic detasat perioada asta.

Prima luna am petrecut-o adaptandu-ma la noul mediu si la noul tip de ingrijire a pacientului. Am trecut de la ingrijire de sectie (medicamentatie, alimentare, mobilizare, igiena, conversatii + alte lucruri mai specializate) la ingrijire de sala de operatie. De la tot ce tine de pregatirea fizica a operatiei (instrumentar, echipamente etc.) pana la tot ce tine pacient (consimtamant, pozitionare, pastrarea sigurantei pacientului etc.).

Cand incepi, totul e nou, orice se intampla e o experienta noua, oamenii in general par “prietenosi” – pentru ca abia i-ai cunoscut, orice lucru faci e ceva pozitiv, orice greseala e o posibilitate de-a invata si evolua. Cum aici asta inseamna si ca esti “supernumerary”, esti si oarecum ferit de orice probleme, pentru ca in orice moment esti a 4a persoana in echipa de nursing, deci orice ai face ai suport adecvat. Si nimeni nu se asteapta sa faci cine stie ce.

Inveti instrumentarul, inveti operatiile, inveti chirurgii si anestezistii si vezi ce le place si ce NU le place. Si incepi sa te obisnuiesti cu colegii.

Apoi, daca esti fast learner, urmeaza o perioada de acumulare rapida de experienta si de mici victorii. Primele mele operatii mai complicate singur, apoi bucuria pe care o simteam atunci cand eram scrub pentru o operatie din asta si chirurgul ma lauda sau micile laude primite de la colegi sau anestezisti erau motive de mandrie personala.

Apoi, daca nu esti tampit, urmeaza o perioada de deschidere a ochilor. Cand lucrezi cu colegi experimentati, iti dai seama cum fac ei lucrurile si de ce le fac ei MAI BINE. Si iti dai seama ca, de fapt, mai ai o gramada de facut si invatat. Daca ai norocul (sau ghinionul) sa participi si la niste situatii mai tensionate, iti dai seama ulterior ce pasi trebuia sa fi urmat si ce ar trebui sa faci in viitor.

Apoi urmeaza o noua perioada de evolutie, in care incerci sa inveti lucruri in afara sferei tale initiale de cunostinte. Nu pot sa zic ca am ales eu sa ajung sa lucrez la ORL/Maxilo-faciala/Vasculara/Ginecologie. Daca as fi avut o alegere, as fi mers la chirurgie generala. Dar atunci cand am dat eu interviu, nu aveau posturi libere acolo. Pana la urma, nu regret unde am nimerit, adica imi plac tipurile de operatii facute. Pentru a castiga experienta suplimentara, am lucrat si in afara specializarilor unde aveam experienta. Prea putin si prea sporadic pentru a ma considera multumit, dar macar nu ma multumesc cu putin.

Ei bine, undeva intre realizarea faptului ca mai ai de invatat si dorinta de-a castiga experienta suplimentara exista o etapa in care iti doresti ceva mai mult.

Cel mai simplu as putea denumi etapa asta drept etapa in care iti doresti respect. In esenta, esti inca un incepator. Dar daca poti sa te descurci la fel de bine sau chiar mai bine decat alti colegi cu vechime mai mare, iti doresti sa fii tratat mai bine – sau macar sa nu mai fi tratat chiar ca un incepator.

Si uite asa incep nemultumirile.

Asa mi-as descrie aceste 13 luni privind lucrurile un pic detasat.

Dar daca le privesc un pic mai subiectiv, trebuie sa adaug la aceasta evolutie si o serie de elemente personale.

Sigur, la inceput toata lumea pare prietenoasa – pentru ca foarte putini oameni sunt direct uriciosi cu un nou-venit. Dar dupa ce lucrezi cu ei, iti dai seama destul de repede cu cine ai de-a face si ajungi la concluzia ca iti displace profund sa lucrezi cu unii sau cu altii. Dar nu prea mai ai ce face in momentul ala.

In septembrie am facut o greseala majora, care a facut ca un pacient sa aiba nevoie de o a doua operatie. Cu multa intelegere, da, si de la majoritatea colegilor si de la superiori, am trecut peste asta. In octombrie am aflat intr-un mod extrem de dezamagitor ca e mult mai dificil sa ajung sa lucrez in Elvetia decat credeam. In decembrie am tot lucrat cu niste colege mai dificile, ceea ce m-a impins sa imi doresc sa plec de aici. Am luat 2 interviuri, eram foarte aproape de a pleca. Pana la urma am ramas, dar am inceput sa lucrez si in alt spital ca bank, ceea ce a functionat ca o supapa (am invatat ca pot lucra acceptabil si in alta parte, castig si niste bani in plus si invat si lucruri noi).
Apoi am avut o perioada in care am lucrat foarte mult cu o combinatie toxica de colege. Sefa cea noua care nu stie ORL, dar schimba totul si niste colege care ma trateaza ca pe un incepator. Adaug la asta presiunea singuratatii intr-o tara straina plus niste probleme de sanatate si am ajuns intr-o situatie in care pur si simplu nu mai aveam nici o placere in a veni la munca.

 

Dupa o plangere, o demisie depusa si apoi retrasa, un alt interviu luat la alt spital si o schimbare fortata de colege, situatia s-a normalizat un pic.

Cu toate acestea, raul a fost facut, daca pana acum cateva luni imi vedeam locul de munca drept o combinatie de rele si bune in care prevalau aspectele pozitive, acum pur si simplu nu mai suport ideea de a mai lucra aici mai mult decat ar mai fi necesar. Oricum era un job intermediar, care imi permitea sa acumulez experienta, dar e o diferenta in a vedea ceva drept placut si temporar sau toxic si temporar.

 

Toata postarea asta e circulara. Am inceput-o cu povestirea din anul 1 de scoala pentru a exemplifica cat de mult din viata noastra e afectat de oamenii de care suntem inconjurati. In ideea generala a numelui blogului, drumul nostru are prea putin de-a face cu alegerile noastre personale (vreau sa fac asta, in locul x) si foarte mult de-a face cu ce obstacole sau scurtaturi apar in drum.

 

scurtatura?

 

 

Suisuri si coborasuri

Saptamana asta am lucrat din nou la spitalul privat unde mai fac cate o tura bank din cand in cand.
Am iesit din zona mea de confort, pentru ca am acceptat sa lucrez pentru niste liste de ginecologie si chirurgie generala. Doua specialitati unde am lucrat foarte putin intr-un an de zile. Iar atunci cand am lucrat, n-am fost lasat sa fiu scrub pentru nimic complicat.
Mi-am reamintit senzatiile care ma incercau acum 1 an, atunci cand incepeam noua parte a noii mele cariere (cea de scrub nurse).

Sigur, acum a fost un pic diferit, spre deosebire de acum 1 an, de data asta macar stiam majoritatea instrumentelor, stiam cate ceva despre operatii si anumite etape ale lor.
Dar nici nu aveam un grup de colegi intelegatori pe care sa ma bazez, lucram cu niste straini, cu exceptia unei persoane si a anestezistei, toti erau necunoscuti (runnerul, chirurgii, odp-ul, o alta scrub nurse).

Pana la urma m-am descurcat acceptabil, dar a fost prima data dupa destule luni  cand am avut momente in care habar-n-aveam ce trebuia sa fac…

La sfarsitul zilei m-a incercat o senzatie ciudata. Am avut doar o pauza scurta de o gustare de dimineata si pauza de pranz. In rest, am fost scrub pentru 9 ore din cele 11 petrecute acolo. Eram obosit, eram nemultumit de faptul ca am avut momente in care nu stiam ce sa fac, dar eram si un pic multumit de faptul ca m-am descurcat acceptabil.

Dar, cel mai important, nu eram incarcat cu tot felul de alte porcarii la finalul zilei de munca. Toata ziua nu a trebuit sa raspund deloc la nici un telefon, nu a trebuit sa rezolv problemele altora, nu a trebuit sa imi pierd vremea ca sa fac incident reports pentru intarzieri si anulari de operatii si alte prostii neimportante, nu a trebuit sa suport crize de adulti cu mentalitate de copii mici si nu a trebuit sa lucrez cu o sefa tampita.
Nimeni nu vroia nimic altceva de la mine decat sa muncesc si atat.

Am avut o luna ceva mai dificila. Pe langa niste probleme de sanatate, am tot lucrat cu noua mea sefa de la ORL.

O tanti care este foarte capabila pe ceea ce a tot facut ea pana acum – chirurgie generala si vasculara, dar care habar-n-avea ORL (si nici acum, dupa 5 luni de cand e band 7 la ORL, nu stie prea mult) si care sufera de sindromul omului care devine sef si vrea sa isi faca cunoscuta prezenta.

Ce este sindromul omului care devine sef si vrea sa isi faca cunoscuta prezenta?
Sa zicem ca cineva ajunge intr-un loc nou, unde nu stie mare lucru, dar ajunge intr-o pozitie de conducere. Unii poate s-ar gandi ca ar fi cazul sa vada ce merge si ce nu merge, sa schimbe lucrurile grave si apoi sa modifice gradual alte lucruri. O tranzitie oarecum linistita.
Ei bine, persoana care sufera de sindromul antementionat nu va face asta. Va incepe sa schimbe toate rahaturile mici si neimportante, fara sa se atinga de problemele majore – pentru care oricum n-are solutii. O sa schimbe ordinea unor actiuni, va repozitiona calculatoare de colo-colo, va reprinta niste hartii, va inlocui o bucata de mobila cu alta bucata de mobila, va pune etichete noi acolo unde nu era nevoie de ele, va scoate obiecte dintr-un loc, pentru a le aduce inapoi ulterior si tot asa.
Dar daca e nevoie de ceva cu adevarat important (un instrument nou, o sutura noua, un set nou de instrumente, niste proteze noi samd) – va delega, delega, delega. Pentru ca habar–n-are cum sa rezolve acele probleme.

Acuma… din fericire, nu e primul meu job. Stiu ca e inutil sa incerci sa schimbi ceva in felul in care oamenii astia vor sa se faca lucrurile (desi de cele mai multe ori pozeaza in “accesibili” si “oameni cu care se poate discuta“). Deci am lasat femeia sa faca ce vrea, nu am comentat nimic si m-am ferit ca dracu’ de tamaie sa ii ofer orice sugestie pe care ar putea-o interpreta ca “bagat unde nu-mi fierbe oala”.

Problema apare atunci cand nu sunt lasat sa-mi fac treaba mea si mi se cere sa rezolv problemele ei. Nici nu le pot face pe amandoua bine, si mai si sunt nemultumit pentru ca mi se cere sa fac ceva ce nu intra in atributiile mele (de band 5), ci in ale altora – cu atributii extinse (band 6).

Daca asta n-ar fi suficient, am avut 3 incidente in care:
a adus 2 pacienti in sala de operatie in acelasi timp, inainte ca operatia primului sa se fi terminat
a adus 1 pacient in sala de operatie, altul in sala de anestezie – apoi l-a dus inapoi pe cel din sala de anestezie, dar a trebuit sa-l aduc eu inapoi mai incolo, cand ea era in pauza, iar operatia din teatru continua, iar chirurgul principal a facut o operatie minora in sala de anestezie, ceea ce a creat o problema de personal (nu e normal sa ai 1 scrub singur in sala de operatie) si am fost si la doi pasi sa avem wrong site surgery (ceea ce e un never event)
m-a lasat singur cu o studenta in sala de operatie pentru a pregati o operatie medie-spre-majora. Studenta habar-n-avea echipamentul, instrumentele, consumabilele, dar chirurgii insistau sa incepem operatia, ignorand din nou problema de personal (asa-numita skill-mix)

Si ceea ce a pus capac a fost momentul cand a zbierat la mine pentru ca am mutat un troliu pus de ea undeva, troliu care pana in ziua aia fusese folosit oricand a fost nevoie. “Do not move my trolley“. Si mai era si un chirurg de fata cand a zbierat. Apăi, fomeie, poti tu sa-mi ceri multe, dar sa nu zbieri la mine. Daca vroiam sa zbiere cineva la mine, ramaneam in Romania.

Mi-am dat demisia (e-mail), apoi m-am dus si m-am plans la celalalt band 7 (cel care m-a angajat) si am cerut si o intrevedere cu matroana, pentru ca ca eu nu cred ca asta e un mod de-a lucra “profesionist“.

Intrevederea a avut loc saptamana trecuta, ea a zis ca “I’m from Barbados, that’s how I talk, but I am sorry if you think I yelled at you” si ca “you are also very rude to me and you don’t listen to me”. Am inceput atunci sa tot spun de ce a facut si-a dres ea, de a ajuns intalnirea la 1 ora. Ea a promis ca se schimba, eu le-am promis ca nu plec “now”.

S-a schimbat din parti. Primul lucru pe care l-a facut a fost sa inceapa sa se planga in stanga si dreapta ca eu ii fac probleme si nu vreau s-o ascult. Si sa se duca la chirurgul ala care era sa faca wrong site surgery si sa-i spuna ca eu m-am plans ca el are “unsafe practice”. Evident ca chirugul s-a enervat pe mine si m-a luat la intrebari – doar el nu vede nici o problema, daca nu s-a intamplat nimic.

Joi am interviu in alta parte. Fix la 1 an de cand am inceput munca la teatre.

E ciudat. In ultima luna am facut mai multe zile de CEPOD (teatrul de urgente) si m-am descurcat ok, am facut chiar fara nici o problema cateva operatii majore de ORL (combinate cu Neuro) sau Vasculara, m-am descurcat binisor la niste operatii mai grele de ginecologie in spitalul privat. Si sunt destul de corect auto-critic, cand zic ca m-am descurcat bine, m-am descurcat bine.

Fix cand viata ar trebui sa devina mai usoara pentru mine, trebuie s-o iau de la capat.

P.S. Pentru cine se intreaba de ce nu aleg sa muncesc doar la spitalul privat si atat: desi ei fac destul de multe operatii (chirurgie generala, vasculara, oftalmologie, ginecologie, orl, chirurgie plastica si ortopedie), sunt destul de limitati in tipurile de cazuri pe care le opereaza. Prefer sa incerc sa ma mut la un spital mai mare, ca sa strang experienta si in alte specialitati.

Lucruri care te vor mira dupa ce te muti in Londra

1. Cat de mult pot sa bea unii englezi. Bai, dar mult! Dupa aia vin la A&E, iar apoi ajung la mine la teatre, pentru un cap spart, un maxilar fracturat, o laceratie mare pe frunte samd.
2. Cat de subtire se imbraca lumea cand sunt 5-10 grade afara. Nu, nu au descoperit ei vreun secret al imunitatii, racesc si ei, chiar des – doar ca ii vezi mai rar la munca raciti, pentru ca toti “call in sick”.
3. Cat de multa lume e in Londra si cum se traduce asta in aglomeratia in transportul in comun. E bizar sa vezi oameni cu costume de sute de lire, genti de sute de lire, telefoane de 1000 lire… inghesuiti in metrou ca sardinele, langa cate 1, 2, 3 nespalati (da, au si ei din astia).
4. Robinetele separate de la chiuvete si snurul cu care deschizi lumina in baie. Restul lumii a evoluat, ei au ramas blocati acum 2 secole. Britanicilor li se par “delightfully british”. Mie mi se par un semn al faptului ca multi britanici sunt inapoiati, dar nu vor sa recunoasca asta.
5. Politetea falsa cu care te vor intampina englezii in orice convorbire cat de cat oficiala. Can I help si un zambet fals te intampina aproape peste tot.
6. Cat de des politetea de mai sus e cuplata cu badaranie, odata ce persoana nu mai e obligata sa arate ca “ii pasa”. Pe de alta parte, cui ii pasa, nu mai reintalnesti 99% dintre oamenii pe care ii cunosti.
7. Cat de stupid iti “verifica identitatea” (fara date of birth and the first line of your address nu sunt siguri ca esti tu, dar daca dai aceste informatii usor de aflat despre oricine, gata, sigur tu esti ala)
8. Cat de mult din comunicarea pentru orice se face prin scrisori. Daca locuiesti intr-un loc unde chiriasii se schimba destul de des, o sa primesti zeci, sute de scrisori adresate unora care s-au mutat de acolo de ani buni.
9. Cat de mari sunt chiriile in Londra si imprejurimi, coroborate cu niste costuri astronomice pentru achizitia de imobiliare. Lumea inchiriaza “loc intr-o camera dubla” – adica platesti 300 lire ca sa imparti camera cu un necunoscut si casa (cu, de multe ori, doar 1 veceu) cu inca vreo 4-5 necunoscuti. Un vis, nu-i asa? 🙂 O camera “king size” e o camera normala cu un pat un pic mai mare. Tot intr-o casa/apartament unde locuiesti cu 3-5 sau mai multi straini. 500-600 lire/luna + bills.
10. Costurile biletelor de tren. Dintr-o suburbie a Londrei pana la un aeroport, un bilet de tren (dus) e cam 15-20 lire. Daca il iei “return” in aceeasi zi, e doar cu 1 lira mai scump. Daca il iei open return, e cam 20-25 lire. Asta si daca il cumperi cu 1 luna in avans. Daca iei un bilet din aceeasi suburbie un bilet pana la Cambridge (1 ora si un pic de centrul Londrei) sau pana la York (3 ore din Londra)… un bilet dus-intors in aceeasi zi te costa intre 11 lire (Cambridge) si 30 si ceva de lire (York). Logic, nu?
11. Faptul ca autobuzele merg bine-mersi (repede si eficient) desi te urci prin fata si platesti “la sofer” si cobori pe la mijloc. Nu trebuie sa te urci pe la toate usile (si oricum ei au doar 2 usi, desi au double-deckers, care sunt mult mai mari decat autobuzele romanesti). Si (aproape) toata lumea plateste.
12. Ai o linie de metrou ale carei prime statii de metrou au fost construite in jurul mijlocului secolului 19. In 1863, cand Monstruoasa Coalitie il dadea jos pe Cuza, englezoii bagau un tren prin subteran. Acum au o linie (Central Line) care e imposibil de modernizat, pentru ca e intr-o zona prea aglomerata. Deloc surprinzator, e fix o linie cu o gramada de calatori. Metroul bucurestean cara 600.000 calatori intr-o zi ocupata. Metroul londonez cara 4,8 milioane de calatori intr-o zi normala. Doar metroul, fara trenurile care duc la suburbii!

Cateva scurte, de week-end

Pentru cine nu-mi urmareste pagina de facebook, la mine-n spital am avut 1 “never event” si un “serious event” in ultima luna. In esenta, diferenta e mai degraba de semantica, never events sunt erori medicale total evitabile, pentru care exista proceduri clare de verificare, iar serious events sunt erori medicale pentru care nu exista un set de reguli care ar trebui sa le elimine 100%.

Ambele probleme s-au intamplat la ginecologie. 1 data au fost lasate doua fase mari in abdomenul unei paciente dupa o histerectomie totala abdominala, 1 data a fost lasata o fasa mica in vaginul unei paciente dupa o operatie de excizie de sept vaginal. Daca pentru prima greseala vina e impartita de chirurg si scrub nurse (scrub-ul si runner-ul NU au facut corect numaratoarea faselor la finalul operatiei), pentru a doua vina e 100% a chirurgului – care a luat o fasa de pe masa cu instrumente si fase folosite, dupa ce operatia fusese terminata si dupa ce toate numaratorile fusesera facute. A facut asta fara sa-l vada nimeni, si fara sa se asigure ca l-a auzit cineva zicand (in varianta lui) ca “exista o fasa in vagin, sa fie scoasa in sala de recuperare postop”. Nimeni din sala de operatie nu l-a auzit (1 scrub, 1 runner, 1 in-charge, 1 anaesthetist nurse, 1 medic anestezist).

Pentru ambele probleme reactia a fost de tip “mana de fier” fata de asistente. Toate au fost suspendate (cu plata) pana la terminarea investigatiei. 1 din primele 2 si-a dat demisia deja (investigatia continua la nesfarsit). In cazul al doilea, au suspendat inclusiv asistenta (band 6) care era in charge pentru sala aia de operatie, pentru ca era prezenta in sala cand s-a intamplat tarasenia, desi nu ea a fost cea care a facut numaratoarea cu scrub nurse…
Interesant e ca in cazul celalalt, persoana in charge (band 7 de la ginecologie) nu a patit nimic, “pentru ca NU era in sala de operatie”.

Evident, viata la teatre a fost perturbata serios de evenimentele astea. E destul de greu sa ai o discutie fara sa fie mentionate. Dar multe alte lucruri au fost date peste cap.

In primul rand, daca scoti 5 oameni din schema de personal pentru ginecologie (care mai faceau din cand in cand si maxilo-faciala, orl sau dermatologie), imediat ai o problema.

Exemplu simplu: avem dificultati in a gasi oameni dispusi sa lucreze pana la ora 9 in fiecare zi. In mod normal, avem 2 de la chirurgie speciala care fac ture lungi in fiecare zi. Iar in week-end avem 1 care lucreaza long-day (8-21) si 1 care lucreaza zi normala (8-18). De cand le-au suspendat pe primele 2 (1 dintre ele era cu experienta si facea tot timpul doar long days), rota-ul nostru e praf. Dau long days si celor mai putin experimentati, iau oameni de la chirurgie generala si ii pun sa faca long days si cate si mai cate. Acum, dupa ce ne-au mai scos 3 oameni din schema, plus ca 2 tocmai acum s-au nimerit sa plece (1 italian a demisionat si pleaca si el acasa, fara legatura cu evenimentele, iar o filipineza se duce la chirurgie generala), suntem foarte subdimensionati.

 

Exemplu de problema de personal: maine sunt alocat in teatrul de orl (ca de obicei). Chirurgul o sa aiba o operatie pe care o face rar, de reparatie transsfenoidala a unei scurgeri de lichid cefalo-rahidian. In 10 luni de cand sunt eu aici a facut-o 1 singura alta data. Din fericire, eu am fost scrub atunci si am retinut cate ceva. Din nefericire, pentru ca suntem short-staffed, m-am trezit alocat cu 1 HCA de la ortopedie (un mosulica ce stie mai putine lucruri despre orl decat stiu eu despre ortopedie – si eu nu stiu deloc ortopedie) si italianul pe cale sa plece, care a inceput sa munceaca la teatre… in februarie. E o operatie combinata cu neurologia (alta specialitate unde nu stiu mai nimic), folosim un StealthSystem pentru ghidare – numai setup-ul pentru nebunia aia dureaza 30-40 minute -, avem nevoie de introducerea unui dren lombar (pentru introducerea intratecala a

scrub nurse extrem de bine NEpregatit pentru orice situatie

unei substante de contrast – Fluoresceina), se face si recoltarea pregatirea si implantarea de fascia lata si altele.
Si un geniu s-a gandit ca nu e nici o problema sa ma lase pe mine (care am vazut si facut doar 1 singur alt caz) cu un incepator si un hca.
Am pregatit tot ce am putut pregati, i-am frecat la cap pe aia de la neurologie sa-mi spuna ce imi trebuie de la ei si am primit si promisiunea ca vine un band 6 de la neuro sa ma ajute la setup.

 
Evident ca mi-am manifestat nemultumirea oricum si pentru repartizarea de personal, mi s-a promis ca rezolva ei cumva… Altfel, maine voi arata fix asa cand imi va cere ceva chirurgul:

 

 

 

Ieri am stat overtime si am ajutat la teatrul de urgente, pentru ca desteptii au suspendat-o pe cea care trebuia sa lucreze sambata si nimeni nu a gasit un inlocuitor (evident). Band 7-le de la ORL (care era cealalta scrub person de la specialist medicine) m-a luat deoparte intr-o pauza si mi-a spus
“Cristian, during the next weeks the matron will be coming to the theatres to check how we do things. I don’t like how things happen in the ENT theatre, I just want to make sure that if she asks, you just know that I told you how you should actually do things”.
A facut o fata foarte ciudata cand i-am raspuns franc:
“You know, mr. X (chirurgul ginecolog) said the same thing yesterday, he said he told the nurses to take out the swab from the woman’s vagina, it’s not his fault they didn’t do it“.
Nu mi-a mai zis nimic despre cum vrea ea sa schimbe lucrurile restul zilei. Oricum nu am mai avut pauze dupa aia, am avut o gramada de munca.

 

Acum 2 saptamani am lucrat fix cu echipa (band 6, band 5 si band 2) care a fost suspendata vineri. Operatii mici, de excizii de leziuni canceroase de pe fata/gat. La o operatie am facut numaratoarea cu band 2, dar aia a uitat sa semnze si a semnat band 6-le. I-am atras atentia ca aproximativ acelasi lucru s-a intamplat si cu cateva saptamani in urma, cand italianca a semnat fara sa faca numaratoarea si acum e suspendata.
Mi-a raspuns senina:
“Cristian, if they suspend me with pay for this, I don’t care. I’ll just stay home and relax for a month or so”.
Cand au dat-o afara vineri din sala de operatie (lucram din nou cu ea) si i-au zis ca e suspendata… nu mai era deloc senina. Arata ca o persoana care habar-n-avea ce i s-a intamplat. Pe buna dreptate.

 

Singurul punct oarecum pozitiv a fost faptul ca, la masa rotunda la care colegele mele au fost suspendate, matroana a facut scandal si a insistat ca vrea o noua round table cat mai curand si rezolvarea investigatiei rapida, pentru ca nu accepta sa i se suspende toate asistentele doar pentru ca chirurgii fac greseli – in timp ce chirurgii opereaza bine-mersi. Asta a apucat sa mai zica colega suspendata (band6) inainte sa plece.
Bine, pe de alta parte, la sedinta saptamanala de vineri dimineata, matroana a zis ca “it is unacceptable to have this serious event so soon after a never event, you are all too complacent”.
Nu e ok sa ne acuzi pe toti la gramada de automultumire si delasare.
Matroana e o tanti la aproape 60 ani, harsaita prin sistem, pe care toata lumea o stie de frica si o acuza ca e foarte dura. Eu zic ca e destul de corecta si abordabila – pana la un anumit punct, cand gresesti.
Cand eu am facut greseala mea majora in septembrie si eram stresat ca naiba, si-a luat aproape 20 minute doar ca sa ma incurajeaze…

 

Esti multumit de ceea ce faci?

Scoala am terminat-o acum 21 luni. De lucrat, lucrez de 15 luni, toate in strainezia. Daca privesc in urma, pare ca timpul a trecut foarte repede. Oricum as privi lucrurile, din punct de vedere al carierei, sunt inca foarte incepator.

Cu toate acestea, sunt (inca) intr-un moment foarte important: intre 30 si 50% dintre asistentii medicali nou-calificati renunta de tot la nursing sau schimba locul de munca in primii 3 ani ai carierei. Cand am avut schimbul de experienta in Elvetia in timpul scolii, am discutat pe tema asta si cu profesorii de-acolo si cu celelalte studente (din Spania, Suedia, Germania, UK). Chiar si ca legenda urbana, pare sa fie o realitate care se repeta si in alte tari vest-europene.

Motive pentru aceasta rata mare a uzurii asistentelor medicale “proaspete” sunt nenumarate. Stres, supraincarcare cu responsabilitati, prea multa munca, venituri mici, lipsa de suport la primul job, mobbing/bullying, lipsa optiunilor in alegerea primului job (deci o alegere nefericita la inceput de cariera), dezamagirea fata de realitatea meseriei (comparat cu mediul cat de cat steril sau ferit de probleme majore al scolii) si cate si mai cate. Un alt factor important este dorinta de-a-si intemeia o familie. E o meserie dominata de femei, termina scoala, apoi (daca se casatoresc) poate decid sa aiba o familie intai si o cariera mai incolo.

 

Cred ca cea mai des intalnita intrebare care mi-a fost adresata in e-mailurile/mesajele private primite de-a lungul anilor, de cand am pornit acest blog, a fost “merita sa fac meseria de asistent medical?“.

Poate intrebarea asta e des-intalnita la romani si pentru ca noua societate romaneasca pare sa fie axata pe acumularea de bogatie. Mai precis, nimic nu (prea) mai are valoare daca nu este asociat cu bani multi – sau cu ideea de “a te ajunge“, a te imbogati etc.
Faimoasele idei “nu mai avem valori” si “modelele noii generatii de romani sunt doar oamenii care s-au imbogatit usor/rapid“.

Bine, ca sa fiu sincer, nu stiu care sau daca erau mai bune valorile generatiilor crescute sub comunism sau ale celor care s-au maturizat in anii de tranzitie de la comunism la capitalismul de azi. Intr-un final, e in natura umana sa iti doresti sa ai mai mult, altfel am trai toti in pesteri si am dormi pe paie.

Oricum, trecand peste importanta probabil prea mare a aspectului financiar in alegerea unei meserii, as zice ca prea multa lume nu se intreaba daca i-ar placea cu adevarat sa faca acea meserie.

Sigur, daca te intreaba cineva de ce vrei sa faci meseria X sau daca iti place s-o faci, foarte putini oameni au taria de caracter sa recunoasca “urasc meseria asta” sau “o fac pentru bani, dar nu-mi place”. Multa lume poate nu-si pune niciodata intrebarea asta.

Traim intr-o lume in care totul costa, in care putina lume isi permite luxul sa recunoasca “bai, nu am facut o alegere buna acum 3-5 ani, nu pot sa fac meseria asta, trebuie sa fac altceva”. Tocmai ti-ai investit 3 ani (sau 4) intr-o scoala, apoi macar 1 an (sau mai mult) in a face o meserie. De cele mai multe ori, sunt 5 ani sau mai mult din cei mai frumosi ani ai tai (20-30 ani).

Este extrem de greu sa iei decizia sa arunci 5 ani din viata ta la gunoi.

Cu toate astea, precum ziceam mai devreme, foarte multi oameni (cel putin din datele disponibile din lumea occidentala) iau decizia asta.

Stau acum si ma gandesc la prima mea facultate. 4 ani irositi. Apoi prima mea cariera (de grafician) – alti 12 ani irositi (e adevarat, suprapusi cu facultatea si apoi cu postliceala).
Sigur, partea de scoala e similara in orice meserie. Inveti teorie – cata si cum poti.
Dar in momentul cand incepi sa muncesti, una e o meserie standard si alta e una in domeniul medical.

Nu fac parte dintre cei care spun ca vai, Doamne, medicina e sfanta si toata lumea trebuie sa ridice statui celor care aleg sa faca meseriile care se ocupa cu ingrijirea omului bolnav. Nu poti avea o societate functionala fara medici sau asistenti medicali, dar ar fi la fel de nefunctionala si fara soferi sau programatori sau brutari sau politisti samd. Nu asta vroiam sa spun.

Ce vreau sa spun e ca e o meserie in care (cu foarte mici exceptii) ai tot timpul de-a face cu fragilitatea si mortalitatea fiintei umane. Si te lupti tot timpul tot felul de greutati suplimentare, la care nici nu te-ai gandi ca exista.

Pentru ca poti foarte usor sa te gasesti in situatia de genul: titrezi 3 medicamente care tin un pacient in viata, in timp ce folosesti si un echipament electronic de monitorizare a functiilor vitale, plus iei in considerare diverse interactiuni medicamentoase, te gandesti la mentinerea functiilor corpului pacientului, incerci sa folosesti personalul auxiliar cat mai corect posibil si trebuie sa jonglezi cu hartogaraie si nenumarate orgolii si interese ale pacientilor/rudelor/colegilor/medicilor/managementului, uneori uitand sa ai grija minima de tine (mana sus cine n-a mers la toaleta 13 ore si n-a baut un strop de apa in aceleasi 13 ore). Si faci asta zi dupa zi.

Poate mai adaugi si probleme de emigrare in ciorba asta.

Si dupa aia te gandesti “cum de mai face cineva din lume meseria asta?”.

Raspunsul simplu ar fi ca multora chiar le place.

Poti sa analizezi cum vrei lucrurile, sa le privesti din orice perspectiva.

Intr-un final, daca nu-ti place ceea ce faci, mai devreme sau mai tarziu vei ajunge la concluzia ca nu mai poti face asta. Desigur, poti ajunge la concluzia asta SI DACA iti place sa-ti faci meseria.

Diferenta e ca atunci cand esti convins ca faci ceea ce-ti place, te gandesti ca ai tot timpul alternative, nu se reduce totul la o sectie, un spital, o specialitate sau mai stiu eu ce. E nasol jobul actual? Sigur, dar de ce? Este jobul in sine problema, sau sunt colegii, sectia, spitalul?

 

Cred ca atunci cand incepi un job nou, ai intotdeauna o perioada “de miere”, in care factorul noutate pur si simplu te face sa nu bagi in seama orice posibila problema. La asta ajuta si faptul ca lumea are asteptari mai mici de la tine cand esti nou. Apoi, incet-incet (sau mai repede, depinde de om) strangi experienta, incepi sa-ti dai seama cum merg lucrurile. Desigur, nu devii expert in 3 zile, dar, daca te straduiesti un pic, pe masura ce devii mai competent, te lovesti de noi si noi probleme.
Apoi depinde doar de tine cum reactionezi la situatiile neplacute.

 

Renunt la orice generalizare, vorbesc strict despre cazul meu:

Ma gasesc intr-o situatie oarecum usoara pentru a face o schimbare. Nu am un contract de chirie semnat pe perioada nedeterminata, nu am datorii, nu ma leaga absolut nimic “cu forta” de jobul actual. Daca e sa plec, inclusiv daca imi depun demisia maine, nu ar trebui sa am probleme in a obtine referinte bune pentru orice eventual nou-angajator. Nu in ultimul rand, cererea de asistente medicale e atat de mare in sudul Angliei incat orice minima experienta e “destula experienta” pentru aproape orice job aplici, atata timp cat nu exista limitari stricte la angajare sau daca nu faci vreo greseala majora la interviuri.

Intrebarea “de ce sa raman aici?” imi sta pe cap foarte des.
Intr-o comparatie plusuri vs. minusuri, actualul meu job are foarte putine avantaje fata de orice alt job in orice alt spital pe o raza de aproximativ 100 km.
Planurile mele pe termen mediu si lung au ramas aceleasi.
Inainte de-a pleca aici, nu planuiam sa stau in UK mai mult de 12-16 luni. Dupa octombrie anul trecut, termenul-limita auto-impus a devenit mai 2019. In situatia data, singurul avantaj major al spitalului meu (cursul de perioperative nursing) e ca si inexistent. Am sanse foarte mici in a-l primi anul asta. Daca-l primesc la anul, nu ma mai ajuta cu mare lucru.

Atunci, de ce raman?

Singurele 2 raspunsuri plauzibile pentru mine sunt ca ori imi place ceea ce fac, ori ca nu sunt capabil sa recunosc ca mi-e frica sa nu fie situatia mult mai nasoala in alta parte.

 

 

Aceasta postare vine pe fondul unei perioade de introspectie combinata cu o serie de vesti despre italieni care au inceput cam in acelasi timp cu mine munca-n spitalul meu (si cariera de asistenti medicali) si care pleaca sau au plecat din UK inapoi in Italia. Desigur, unii sunt pur si simplu dezamagiti de Anglia/Londra/viata de emigrant, dar si realitatile vietii de asistent medical au o influenta asupra demisiei.

Nu stiu cum sunt alti emigranti, dar mie mi se pare ca, odata plecat intr-o tara straina, orice acumulare de nemultumiri, orice moment repetat in care simti ca si cum dai repetat cu capul in perete in mod inutil, iti aduce dupa o vreme foarte usor in minte solutia extrema:

De ce ma chinui eu cu toate astea, nu ar fi mai bine sa-mi bag eu picioarele si sa ma car acasa?

Altruist, altruist, dar pana cand?

Astazi a fost prima data in viata cand am insistat sa fie anulata o operatie. Mai precis, prima data in viata cand operatia unui pacient a fost anulata si din cauza refuzului meu (pentru ca decizia a fost luata oricum destul de democratic, toata lumea din teatru a zis ca nu are sens s-o mai facem azi).

Vinerea trecuta am lucrat de la 7:30 la 21:40.
Mi-au dat 3 ture lungi intr-o saptamana (luni/miercuri/vineri), pentru ca 1 ora e pauza neplatita, cele 3 ture sunt de 13 ore si jumatate, ca sa strangi cele 37,5 ore din contract.

Ca de obicei, m-au repartizat in teatrul care avea o lista de operatii de tip “twilight” sau “three sessions” – adica era preconizat sa se termine la ora 19:00, nu la 17:30. Mi-am terminat operatia de 4 ore la care am fost scrub la ora 19:00, am dus pacientul la post-op, am facut un pic de curat si la 19:10 intram mestecand un senvis in alt teatru, in care lista depasise cu mult timpul preconizat “de operat”.

Toate departamentele de chirurgie din spital au ca tinta setata de conducerea trustului sa opereze in fiecare luna calendaristica 85% dintre pacientii prezenti pe listele de operatii. Adica sa existe cat mai putine anulari de operatii – care duc la largirea listelor de asteptare – ceea ce produce dificultati in a reprograma listele in viitor – ceea ce forteaza spitalele sa plateasca o taxa de “breach” (daca 92% dintre pacientii cu operatii non urgente nu sunt operati in maximum 18 saptamani, sau 6 saptamani daca sunt suspecti de cancer).

Divizia de chirurgie maxilo-faciala este una dintre cele mai bune ale spitalului, aduce an dupa an profit spitalului (costurile diviziei sunt anual mai mici cu 1-2 milioane de lire decat veniturile). Ei au si o rata lunara de operare a pacientilor din listele te operatii de aproximativ 75%-76% (printre cele mai bune din trust). In martie erau la 84 si ceva la suta. Vineri a fost ultima zi a lunii martie, asa ca au insistat ca un chirurg sa faca 3 operatii in plus fata de cate avea initial rezervate, ceea ce ducea divizia la 85%.

Problema a fost ca in ziua aia, chirurgul respectiv avea o osteotomie bimaxilara, o operatie care poate dura intre 4 si 8 ore (sau mai mult, daca e un chirurg neexperimentat). Au fost mai multe probleme dimineata, au inceput cu intarziere, abia pe la 10 au avut “knife to skin”. Chiar si-asa, a terminat operatia la 14:20. Au luat o pauza. Dupa aia au avut alte probleme, a doua operatie a inceput abia la 15:10.

Cand am intrat eu mestecandu-mi senvisul in sala de operatie, erau la operatia numarul 5. Abia inceputa. Chirurgul tot insista ca o s-o termine in maxim 45 minute. Este foarte priceput la osteotomii si orice tine de oasele fetei, dar e mai lent la excizii si reconstructii faciale (excizii de carcinom de celule scuamoase sau carcinom de celule bazale). Evident c-a terminat-o dupa o ora si ceva. La 20:20 pacientul iesea pe usa teatrului, eu deja imi pregateam instrumentarul pentru ultima operatie. In mod normal, trebuia inceputa operatia de noi, terminata de cei din tura de noapte.

23 minute s-au certat cei din tura de noapte cu colega care era cu mine intr-o tura lunga de zi (tura care se termina la 21:00). Ca ei (tura de noapte) sunt aici doar pentru operatii de urgenta, nu pentru liste elective, ca pacientul trebuie trimis acasa si operatia anulata. Ca daca soseste vreo urgenta, ei nu vor putea face nimic, pentru ca vor fi “prinsi in capcana” in teatrul nostru.
“This is very unsafe practice” cica.

Singura solutie gasita de coordonatorul teatrelor a fost sa ma intrebe pe mine daca sunt dispus sa stau dupa ora 21:00, pana vine un scrub in plus (asa-numitul “on-call person”). Asta ar fi lasat 2 oameni disponibili pentru orice urgenta.

Am zis “da”, din principiu (mi se parea inuman sa trimiti un amarat acasa dupa ce a asteptat de la ora 12 pana la 20:30 o operatie) si din respect pentru chirurg (care e de treaba si care insista sa faca operatia – si el tot din principiu). Si pentru ca mi se pare stupid sa anulezi operatii cand ai pacientul acolo – ceva ce nu-mi place aici si am tot comentat pe tema asta.

Asta desi stiam ca a doua zi aveam tura overtime de la ora 08:00, deci nici macar nu puteam sa fiu platit pentru ca stateam peste program, pentru ca incalcam directiva europeana de pauza de minim 11,5 ore intre ture consecutive de munca.

Eniuei, pacientul a intrat in teatru la 20:40, operatia s-a terminat la 21:52. Colegele mele din tura de noapte au stat ca niste nesimtite de vorba 15 minute (nu aveau anestezist, deci oricum nu faceau nici o operatie in seara aia), apoi a venit si on-call person, se stransesera 4 oameni din tura de noapte in teatrul ala, oricare 2 putand sa preia operatia si sa ma lase sa merg acasa. Dar stateau si vorbeau ca vitele deoparte, in timp ce eu picam pe mine de oboseala. Am luat-o pe una deoparte, am zis ca eu muncesc a doua zi si ca sunt destule ca sa ma lase sa merg acasa.

Evident ca cea care era in charge era o negresa (atat de asemanatoare cu alte negrese cu care am avut nenorocul sa lucrez aici): lenesa, cu gura mare, care vroia sa-i faca altcineva munca. “What, you don’t want to finish the procedure?”. “No, it’s 21:20, there’s 4 of you and I am working again tomorrow morning”. I-a luat inca 10 minute sa-si gaseasca halat steril XXXL (nu glumesc, a refuzat sa foloseasca un XXL, cica era prea mic pentru ea). Dupa aia il intreba pe chirurg daca nu vrea sa termine operatia “without a scrub nurse”. Chirurgul i-a raspuns “a nurse would be useful, yeah!”. La 21:40 ieseam pe poarta spitalului.

Luni am facut o plangere la unit manager si la matroana, slabe sanse sa le faca ceva alora.

Si am ajuns la azi. Alta tura lunga. La 19:10 chirurgul ne-a intrebat (pe mine si pe colega mea din tura lunga) daca vrem sa facem ultima operatie, o timpanomastoidectomie care dureaza minim 2 ore de la “knife to skin”. Stiind foarte bine ca night staff vor refuza sa preia operatia, ceea ce ar insemna ca as fi fost blocat in teatru pana noaptea tarziu, am zis nu.

Imi pare rau pentru pacient, dar pe bune de mai am chef sa stau pana noaptea tarziu.

Sigur, daca as lucra doar 37,5 ore pe saptamana, poate nu m-ar deranja asa mult treaba asta, as sta un pic in plus din cand in cand. Dar stau in plus cam tot timpul cand e nevoie si mai si lucrez in medie 60 ore pe saptamana. Deci consider ca dau mai mult decat suficient de la mine.

Intr-un final, problemele vin de la supraincarcarea cu pacienti a spitalului, care duce la supraincarcarea cu pacienti a listelor de operatii. Ceva ce nu se va rezolva vreodata.

 

Later Edit: Pentru cine crede ca pacientul a suferit, pana la urma a fost operat a doua zi, iar eu am venit la munca (overtime) ca sa ajut la operatie, pentru ca nu exista personal. Deci si nu-ul meu are niste limitari 🙂