Cum a fost admiterea la Facultatea de Asistenti medicali din cadrul UMF “Carol Davila” in 2019

Subiectele din 2014, 2015, 2016, 2017, 2018. Subiectele din Cluj din 2015.

Metodologie:

BIOLOGIE – manual pentru clasa a XI-a (Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th.Niculescu, Radu Cârmaciu) Editura Corint, Bucureşti 2008

CAPITOLE (fara Teme, Cuvinte cheie, Lucrari practice, Igiena/patologie si Autoevaluari):
I. ALCĂTUIREA CORPULUI UMAN: Topografia organelor şi sistemelor de organe pag. 4-5
II. FUNCŢIILE FUNDAMENTALE ALE ORGANISMULUI UMAN
A. Funcţiile de relaţie 1. Sistemul nervos, pag. 13-37 2. Analizatorii, pag. 38-53
B. Funcţiile de nutriţie 1. Digestia şi absorţia, pag. 74-83 2. Circulaţia, pag. 84-963. Respiraţia, pag. 97-102 4. Excreţia, pag. 103-107
C. Funcţia de reproducere 1. Sistemul reproducător, pag. 116-122 2. Sănătatea reproducerii, pag. 122-123

CHIMIE
– Manual pentru clasa a X-a (Luminiţa Vlădescu, Corneliu Tăbărăşanu-Mihăila, Luminiţa Irinel Doicin) Grup Editorial ART, Bucureşti 2010

Capitole: 1. Alcooli, pag. 91-98 2. Acizi carboxilici, pag. 100-114 3. Zaharide, pag. 117-122 4. Proteine, pag. 122-125

• Manual pentru clasa a XI-a (C1) (Elena Alexandrescu, Viorica Zaharia, Mariana Nedelcu) Editura LVS Crepuscul, Ploieşti: 2006

Capitole: 1. Aminoacizi, pag. 140-145 2. Monozaharide, pag. 156-163 4. Produşi de condensare ai monozaharidelor, pag. 166-171

Am un subiect de anul asta (Biologie-Chimie). Multumiri pentru ele si felicitari lui A pentru rezultat si succes la scoala pe mai departe.

Nu am raspunsurile, din pacate.

Ultimii candidati declarati admisi au obtinut 47 puncte din 80.

12 luni in Elvetia

Cum iti descrii un an din viata fara sa dai prea multe detalii despre viata personala? Habar-n-am.

Anul asta-n Elvetia a fost o combinatie bizara de realizari si esecuri, de tristete si multumire.

Citesc acum concluziile mele dupa un an in Anglia si ma amuz un pic: ce repede trece timpul, cum se schimba perspectiva asupra unor lucruri dorite odata ce le-ai obtinut, cat de putine lucruri se schimba cu adevarat in viata.

Cum e diferita emigrarea-n Elvetia fata de Anglia?
In primul rand inceputurile sunt foarte complicate si pline de frustrari. Suficient de frustrante incat sa-ti doresti in mod repetat sa o lasi balta.
In al doilea rand, odata ce te-ai asezat la locul tau si te-ai obisnuit cu stilul lor de viata si de-a face lucrurile, viata decurge destul de linistit.

Pe scurt, atata timp cat ai un job care-ti place si ai un loc unde sa stai care e ok, viata devine suficient de usoara incat, daca nu vrei, poti sa traiesti linistit o vreme indelungata intr-un fel de stare constanta de “caldut”.
Nu esti “bogat”, nu-ti permiti chiar orice, dar o duci suficient de bine incat sa nu te simti fortat sa faci nimic mai mult decat strictul necesar.

Mai pe larg, cele mai complicate lucruri la emigrarea in Elvetia sunt gasirea unui job ok si gasirea unui apartament. Si cand zic complicate, e putin zis.

Cand am venit aici stiam destul de multe lucruri despre problemele de inceput. Stiam despre asigurari de sanatate, asigurari suplimentare, deschiderea unui cont in conditii avantajoase, costurile aproximative ale vietii si multe alte prostii.
Mi-am rezolvat relativ repede majoritatea problemelor de inceput, dar nimic nu m-a pregatit pentru gasirea unui apartament.
A fost mult mai frustrant decat cautarea unui job in Elvetia, pentru ca e pur si simplu o loterie in care tot ce poti face e sa perseverezi, nu poti face mai nimic sa-ti imbunatatesti sansele de-a “castiga”.

4 luni pline de frustrari a durat sa-mi gasesc un apartament ok. Si putea fi mai rau. O colega (noua) isi cauta deja de 7 luni un apartament si nu isi gaseste. Colega emigranta, dar care locuieste aici de 20 ani, are permis C, are scoala facuta aici samd – tot nu reuseste sa-si gaseasca un apartament in oras si tot face naveta 100 km (cu trenul) zilnic.

 

Din punct de vedere profesional, chit ca socul initial (“bai, de ce fac astia lucrurile asa aici?”) a fost destul de puternic, odata ce treci peste asta si te obisnuiesti sa faci lucrurile cum vor ei, fara prea multe discutii inutile, te integrezi rapid in noul colectiv.
Cat despre colectiv, e impartit in medici si ceilalti colegi.
As spune ca in general medicii sunt politicosi, dar mai distanti aici (fata de Anglia sau Romania) si in general foarte neincrezatori in nou-veniti. Dar politicosi. Odata ce se obisnuiesc cu tine (si nu esti predispus la erori), nu ai probleme.
Restul colegilor sunt foarte reci la inceput, dar devin cat de cat prietenosi dupa ceva vreme. Totusi, asta nu inseamna mare lucru. E destul de greu sa-ti faci amici (sa nu zicem “prieteni”), iar spiritul de echipa e limitat – din cauza ca mai toti oamenii sunt individualisti si retrasi in ei.

Personal, pot spune ca dupa 5 luni ma descurcam onorabil oriunde ma trimiteai, dar ca abia acum, dupa 12 luni sunt destul de sigur pe mine in majoritatea situatiilor, dar cred ca va mai dura 1-2 ani pana sa pot sa ajung la un nivel comparabil de cunostinte cu ce reusisem in Anglia (e adevarat ca acolo lucram cam 6 zile/saptamana in medie). Si nici in Anglia NU eram inca la un nivel ideal, in care puteam face orice fara eforturi prea mari si nu prea aveam surprize sau momente in care nu stiam ce sa mai fac.

Pe de alta parte, la nivel de socializare, pentru ca Elvetia e o tara de emigranti, atata timp cat iti doresti sa gasesti oameni cu care sa mergi la activitati in aer liber (drumetii, mers la schi, diferite sporturi), exista grupuri de facebook, exista asociatii sportive – trebuie doar sa fii dispus sa cunosti (multi) straini.
Singura chestie e ca… dupa 30 de ani devii din ce in ce mai reticent in a tot cunoaste oameni noi, deci asta (socializarea) e mai usor de zis decat de facut 🙂

 

Altfel, Elvetia e o tara excelenta pentru a-ti petrece timpul liber. Transportul in comun este eficient (si oarecum ieftin, in anumite conditii) si posibilitati de distractie sunt nelimitate.

Personal m-am concentrat pe drumetii pe munte, mers la snowboard (iarna) si vizitat cateva orase din Elvetia sau din tarile vecine. Dar poti face multe alte lucruri – bani, chef si timp sa ai.
Radeam zilele trecute – pana sa vin in Elvetia, ultima mea drumetie prin munti o facusem acum vreo 10 ani, si aia fusese o chestie de 2 ore (dus-intors). Am venit aici si doar anul trecut am facut cateva drumetii de 8 ore, 8 ore si ceva (35+ km si peste 3000 m diferenta de altitudine urcat+coborat).

 

Asta nu inseamna ca Elvetia e o tara perfecta, populata doar de oameni frumosi si civilizati. Departe de asta. As putea scrie mii de cuvinte despre vecinii mei zgomotosi, despre lumea care se strange pe langa garile mari, despre cum se poarta unii cateodata in trenuri, despre cum sunt unii cu nasul pe sus pentru ca au “diploma elvetiana” si altele. Dar ar fi un exercitiu de inutilitate.
Au si ei problemele lor, unele mai deranjante ca altele, dar nivelul de trai mediu e suficient de mare incat sa tempereze orice derapaje inainte de-a deveni “probleme majore”.

 

Regret faptul ca am venit in Elvetia?
Nu stiu ce sa zic. Pe plan personal am pierdut enorm de mult, dar pe plan profesional sunt destul de multumit cu ce-am reusit.

Imi place viata mea in Elvetia?
Comparat cu Romania sau cu Anglia, am ceva mai mult timp liber si mai multi bani ca sa mi-l petrec cum vreau eu. Dar asta vine la pachet cu o relativa singuratate.

Vreau sa raman aici, vreau sa plec?
Pentru cel putin 5 ani, nu ma vad plecand de aici. Dar nu stii niciodata ce-ti rezerva viitorul.

Birocratie gasesti peste tot in lume

Si unde e birocratie, ai drumuri facute degeaba si timp pierdut.

Si elvetienii au oameni mai lenesi sau incompetenti. Singura diferenta e ca birocratii din Elvetia sunt platiti foarte bine.
Pe de alta parte, ca regula simpla, atata timp cat vii in timpul programului si-ti respecti interlocutorul, toata lumea va incerca sa-si faca munca (si sa te ajute), politicos si fara nervii si aglomeratia standard din Romania.

Eeniuei. De ce postul asta?

Pe facebook am povestit acum vreo 8 luni cum am descoperit brusc ca am fost “convertit” la crestinism de administratia locala din satucul-suburbie unde am locuit 4 luni, pana am gasit un apartament in oras.

In Elvetia (ca in Romania de altfel, dar ca acolo regulile nu-s respectate atat de strict) esti obligat sa te inregistrezi la autoritatile locale din orasul sau comuna unde te-ai mutat, fie ca ai venit din strainatate, fie ca ai venit din alta parte a Elvetiei. Daca stai intr-un oras mai mare, impartit in mai multe sectoare, atunci trebuie sa-ti faci transferul de domiciliu inclusiv in acelasi oras.

Ca emigrant, la fiecare asemenea inregistrare ti se elibereaza un nou act de identitate care este in acelasi timp si permis de sedere/munca. Evident, fiind Elvetia, fiecare inregistrare/eliberare te costa – cam 65 franci in cantonul meu.

La prima eliberare a unui act de identitate/permis de munca/sedere, de regula completezi un formular, unde esti intrebat de religia ta. Trebuie sa fii atent ce scrii acolo, pentru ca in Elvetia membrii a 4 confesiuni crestine sunt taxati suplimentar – pentru a permite bisericilor sa supravietuiasca.

La fiecare schimbare de domiciliu ti se transfera gratuit prima inregistrare electronic, atata timp cat ti-ai anuntat administratia locala precedenta ca te muti. Daca nu ii anunti, e posibil sa ti se dea o amenda.
Toata povestea asta e facuta pentru a se asigura buna finantare a autoritatilor locale si cantonale – taxele se colecteaza la nivel local si apoi se impart – partial catre oras/sector, partial catre canton.

Ei, cand la salariul din iulie anul trecut am observat ca mi-au luat si taxa pentru biserica (pentru iulie si iunie), am dat urgent niste telefoane (intai la HR, apoi la administratia locala), pentru a clarifica faptul ca o don’soara de la administratia locala m-a crestinat in mod eronat in acte, chit ca eu am trecut “ateu” in formularul de inregistrare.
Don’soara a modificat, apoi a trimis un e-mail de clarificare la HR-ul spitalului. La urmatorul salariu mi-au returnat toti banii de “taxa de biserica”.

Toate bune si frumoase, la mutarea de domiciliu am fost atent sa mentionez asta, mi-au garantat ca sunt inregistrat corect, n-am mai fost taxat pentru biserica.

 

Pana anul asta, cand am ales sa depun echivalentul lor pentru declaratia pe venit global (Steuererklärung), pentru a primi cateva sute de franci inapoi. Explicatii la finalul articolului.

Agitatie peste agitatie.

Sunt vreo 9 formulare, totalizand cam 14 pagini (cu tot cu un formular-rezumat si un formular-chitanta.
Poti sa le completezi on-line si sa le incarci on-line (daca ai permis C sau esti elvetian),
poti sa le completezi on-line si apoi trebuie sa trimiti formularul-chitanta semnat la administratia financiara (cu posta sau in persoana),
sau poti sa le completezi de mana si sa le trimiti la administratia financiara (cu posta sau in persoana).
Sau poti sa platesti o firma sa faca asta pentru tine (pentru 100 franci sau mai mult – depinde de cat de mari sunt veniturile tale).

Oricum ar fi, ai nevoie intai de numarul tau central de administrare (zentrale Personenverwaltung, sau ZPV-Nummer), pe care ti-l da administratia financiara cantonala. Dar daca nu ai permis de tip C, nu il primesti automat, trebuie sa completezi intai un formular (pentru care ai nevoie de numarul de asigurari sociale – AHV-Nummer, pe care il gasesti pe fluturasul de salariu sau pe cardul de asigurari de sanatate) in care spui de ce ai nevoie de el.
Formularul poate fi trimis on-line (e-mail), dar raspunsul se primeste DOAR prin posta (in cam 2-3 saptamani).

Dupa ce ai ZPV-Nummer, poti sa completezi formularele de Steuererklärung.

Dar daca esti/erai casatorit, declaratia trebuie sa includa si veniturile sotului/sotiei, chit ca persoana NU traieste in Elvetia. Mare bucurie sa calculezi brutul fostei sotii din Romania, sa il transformi in CHF, apoi sa-l inmultesti cu 7 luni.

Eniuei, informatiile astea le-am aflat dupa ce am dat un e-mail cu intrebari, in primul rand pentru ca am observat ca in interfata on-line, la date de baza extrase din registrele lor, eu apaream ca romano-catolic.
In e-mailul raspuns mi-au zis ca in declaratia de impunere (care vine ulterior depunerii Steuererklärung) nu voi fi impozitat cu taxa de biserica.

Atata doar ca la finalul formularelor pe care le-am completat aparea faptul ca, de fapt, va trebui sa platesc 450 franci pentru biserica in 2018.

So… drum pana la administratia financiara cantonala. Explica situatia. Aia mi-au spus ca n-au ce face, trebuie sa merg la administratia locala si sa ii conving pe aia sa comunice administratiei financiare ca NU sunt inregistrat ca romano-catolic si ca datele din registrul financiar trebuie schimbate.

Cu ocazia asta am aflat si ca o parte din informatiile primite in e-mailul-raspuns erau, de fapt, gresite. Cum, un birocrat mi-a dat un raspuns gresit? Nu credeam (sarcasm). Dar ca totul se rezolva. Eram deja in punctul “nu-mi mai pasa, vreau doar sa scap de prostia asta”.

Drum pana la administratia locala. Astia lucreaza doar de la 10 la 16, cand eu INTOTDEAUNA lucrez. Doar joia lucreaza pana la 18:00, atunci mi-am rezolvat eu intotdeauna problemele – dupa o asteptare de aproape 2 ore, de fiecare data, pentru ca-s intotdeauna multi emigranti care au probleme de rezolvat… Asta e Elvetia, tara cu 8,6 mln de locuitori, dintre care 2,5 milioane sunt emigranti (sau urmasi de emigranti).
Dupa o asteptare prea lunga, am vorbit cu un nene, care imi arata ca sunt inregistrat drept “fara confesiune”, si ca a fost o singura modificare facuta, candva anul trecut in iulie, dar ca era retroactiva oricum, deci ar trebui sa fie totul in regula.
Ii arat formularul de Steuererklärung, care zicea negru pe alb ca-s “römisch-katholisch”.

Pana la urma, a adaugat el o mentiune in dosarul meu electronic si a promis ca va trimite un e-mail catre administratia financiara ca sa fiu oficial “excomunicat”.

 

Chestia era ca am facut toata tevatura cu declaratia asta de impozit global pentru a primi inapoi cateva sute de franci. Daca ramaneam in mod eronat “crestin”, de fapt urma sa ies drept dator cu aproximativ o suta si ceva de franci.

 

Cum sa nu iubesti birocratia? 🙂

Oricum, cred ca intr-un final se va rezolva totul ok.

 

Explicatii:

In Elvetia, pana nu primesti permis de sedere de tip C (dupa minim 5 ani), platesti impozit pe venit ca in restul lumii, prin oprire la sursa (Quellensteuer), din fiecare salariu.

Cu permis de tip C sau ca cetatean elvetian, poti plati impozitul pe venit fie 1 data pe an, fie in 3 rate aproximative anuale, urmate de o regularizare in primavara anului viitor. Toata lumea are incredere ca elvetienii isi platesc impozitele la timp. Daca nu o fac, primesc amenzi usturatoare.

Cum ar fi daca in Romania orice angajat ar avea posibilitatea sa isi plateasca impozitul pe venit 1 data pe an? In primul rand, ar fi dificil sa vezi atatia romani ca-si pastreaza cam 1 salariu pe an neatins, doar pentru a plati statul candva “la anul”. Apoi… cand statul nostru functioneaza cum functioneaza, ar fi usor sa refuze lumea sa plateasca impozitele. Oricum, am divagat.

 

Atata timp cat platesti impozit la sursa (Quellensteuer), NU trebuie sa depui declaratie de venit global… Adica pana nu ai permis tip C, Steuererklärung nu e obligatorie.

Dar daca pui niste bani deoparte pentru pensie intr-un depozit special de tip “pilonul 3” (avem si noi in Romania), statul elvetian iti garanteaza ca nu-ti impoziteaza o suma maxima anual. Daca ai pensie de tip “pilonul 2” platita prin angajator (ca peste 90% din angajatii elvetieni), cam 6888 CHF sunt neimpozabili anual – daca sunt depusi intr-un cont de tip “pilonul 3”.

Un cont de economii normal elvetian iti ofera o dobanda anuala de 0,05%. Adica daca depui 10.000 franci, vei primi dobanda 5 franci pe an (5 franci impozabili!).

Un depozit de tip pilonul 3 iti ofera 0,2% pe an, deci 20 franci pe an dobanda (neimpozabila), nu e mare diferenta. DAR statul iti ramburseaza taxele colectate pentru pana la 6888 franci din astia. In functie de canton, asta inseamna cam 10-15% din suma respectiva, adica vreo 700-1000 franci. Care nu-s de colo.

Dezavantajul e ca nu poti folosi suma din pilonul 3 decat in 3 ocazii: daca te pensionezi, daca pleci din Elvetia sau daca cumperi o casa.

 

Eniuei, pentru ca m-am dus la snowboard si in drumetii asa de des anul trecut, mare lucru n-am pus deoparte. Am fost departe de a economisi ca in Anglia. Acolo am pus destui bani deoparte 3 ani, si s-au dus toti pe ceva ce acum regret. Mai bine sa-mi traiesc viata cat de cat si sa economisesc doar cat sa am o rezerva pentru zile negre.

Ei, pentru cat am economisit, merita sa depun declaratia de impozit global.

Iarna in Alpi (14): Sölden / Obergurgl-Hochgurgl (At)

Sölden este o statiune despre care oamenii au opinii foarte diferite. Unii zic ca e o o statiune urata, cu aglomeratie pe partii, preturi mari si “partii urate”. Altii zic ca e cea mai tare statiune din Alpi.

Mie nu imi plac superlativele. Pentru mine e o statiune care are domeniu schiabil la inaltime mare, care are variante destul de variate de partii, cu instalatii de transport pe cablu de ultima generatie si cu o infrastructura excelenta. Si unde, indiferent cat de nasol e sezonul, intotdeauna vei gasi suficienta zapada cat sa te distrezi. Si are inca 2 statiuni la 20 minute distanta, unde skipassul e valabil. Pe scurt, Sölden e o statiune care mie-mi place mult.

Pana acum n-am mai schiat niciodata in Alpi in aprilie. De asemenea, nu am mai fost vreodata la un festival de muzica electronica la mare altitudine.

O facui si pe asta. 🙂

Fara sa am prea mari asteptari, mi-am cerut in februarie cele 2 zile libere pentru aprilie in prima saptamana si mi-am facut rezervarile pentru 3-7 aprilie, dupa ce am vazut ca Robin Schulz si Lost Frequencies vor veni la Sölden.

Am avut marele noroc sa nimeresc fix intr-o mare furtuna de zapada, care a durat de pe 3 seara pana pe 5 dimineata. Prima zi de schi a fost cu vizibilitate extrem de proasta, cu ploaie de la 1600 m in jos, cu putine partii deschise si incheiata cu o ora si ceva de concert in care daca nu ma miscam, se depuneau cam 10 cm de zapada pe mine. 🙂

A meritat. 🙂

La 2300 m s-au depus cam 80-100 cm in total, in statiune cam 15-20 cm.  Totul arata ca un winter-wonderland.

A doua zi a inceput cu soare sus si ceata de la 2000 m in jos si cu 1 singura partie deschisa. Incet-incet au deschis aproape tot domeniul schiabil, mai putin ghetarii. Noroc c-a iesit soarele si a gonit norii.

I-a gonit asa de bine, ca la 16:05, la finalul zilei de schi si inceputul concertului, erau cam 20 grade si ziceai ca erai la plaja, nu la 2300 m. Dupa ceva timp s-a mai lasat niste frig, dar alea 2 ore de stat in soare mi-au parlit fata de arat si acum ca un panda.

Hochgurgl – Kirchenkarbahn in fundal, dreapta-sus

A 3-a zi am mers la Obergurgl-Hochgurgl. La fel de misto ca intotdeauna. Zapada peste zapada, totul deschis, lume mult mai putina ca-n Sölden, o experienta placuta. Au deschis (acum 10 zile) o noua sectiune la noua gondola din lateralul Hochgurgl, cu o noua partie si noi posibilitati de off-piste. Mi-a placut.

A 4-a zi am ajuns sus la 08:39, m-am bucurat de soare 1 ora, apoi am avut vreo 2 ore de cer acoperit, apoi a iesit din nou soarele, apoi la final de zi iar s-a innorat. M-am bucurat de toate partiile negre gasite – neagra de pe ghetar (de cupa mondiala) a fost in cea mai buna conditie din cei 7 ani diferiti cat am fost eu la Sölden.

multa lume la 08:39 pe partia neagra de la Giggijoch

partia neagra de pe Schwarzkogel

elefant pregatit pentru Hannibal

privelistea de la 3300 m

privelistea de pe ghetarul Tiefenbach, Pitztal e in fundal-centru

inceputul coborarii de pe ghetar inapoi spre Sölden

Per ansamblu, o surpriza placuta schiatul in aprilie.

Ca intotdeauna, Sölden nu ma dezamageste.

Pana in Elvetia, n-am fost niciodata punctual

Nu, nu urmeaza o postare de 1 aprilie – e deja prea plin internetul de ele.
E o mica postare despre o chestie diferita à la Elvetia.

 

Presupun ca oricine pomeneste un popor germanic, se gandeste la punctualitate rigida.

La mine in spital punctualitatea e la nivelul urmator.

Am mai mentionat de cateva ori ca trebuie sa pontam “la sange” – daca terminam treaba cu ceva timp inainte de finalul programului si chiar nu mai e nimic de facut, ori gasim ceva de facut care are legatura cu serviciul, ori ni se spune direct (fara politeturi) sa mergem acasa atunci.

In afara de asta, daca pleci la garderoba, 1 coleg, respectiv 2 colege fac presiuni sa pontam imediat, nu la finalul schimbatului in hainele de afara. La raportul saptamanal cam 1 data pe luna ni se atrage atentia sa nu uitam sa pontam corect, la sosire/plecare si la pauza neplatita, intotdeauna inainte de-a ne schimba hainele.

La barbati asta inseamna cam 3-5 minute “economisite”, la femei poate insemna doar cateva minute mai mult.

Eniuei, partea amuzanta e ca daca vii mai devreme, nu esti platit pentru minutele in plus. Si am colege care vin cam cu 30 minute mai devreme, zi dupa zi dupa zi.

Sau daca iei pauza de masa de pranz de (sa zicem) 31 minute, minutul ala in plus NU e platit.

Sau, daca chiar stai sa mai rezolvi ceva pana la (sa zicem) 16:10, daca nu iti anunti colegii care fac Pickett sa te scrie pe o lista ca ai stat 4 minute-n plus, atunci minutele alea in plus nu-s platite.

Fara nici un drept de apel, eu sunt cel care vine in fiecare zi ultimul, la batalie stransa cu o alta romanca. Daca ea macar are scuza ca sta la vreo 30 km distanta si vine cu un tren si-un bus, eu stau la 11 minute de mers (foarte) rapid, de la usa mea pana la pontaj.

Oricum, raportul zilnic incepe la 07:00, eu ajung la 06:59 sau fix la 07:00 in sala de raport.

Pur si simplu nu mi-a placut niciodata sa fiu mai punctual decat e strict nevoie.
Din liceu, cand am descoperit ca unii profesori nu puneau absente daca intarziam maxim 5 minute, pana la anii de tanar adult, cand prietenii mei ma asteptau invariabil cam 5 minute cand mergeam impreuna la baschet, mi s-a dus vestea ca vin tarziu.

Amicii mei incepusera sa imi stabileasca intalnirile cu 5 sau 10 minute mai tarziu, ca sa se asigure ca nu ma asteapta ei pe mine ci invers.

Sau foloseau termenul de “minute Cristian“. “Ne vedem in 5 minute Cristian” insemna, de fapt, “ne vedem in cam 15 minute“.

Nu o faceam si n-am facut-o niciodata din nesimtire sau rautate. Daca stiam ca e ceva important, ajungeam la timp. Dar daca nu era nevoie de punctualitate, pur si simplu n-am reusit niciodata sa dau importanta ajunsului “la timp”.

O mare problema de caracter, recunosc, pe care n-am reparat-o niciodata perfect.

Toate joburile pe care le-am avut pana la cel de asistent medical au avut un program oarecum flexibil, ceea ce insemna ca nu trebuia sa ajung la un timp fix, dar trebuia sa stau peste program fara sa fiu platit – daca era nevoie (si asta se intampla des).

In Anglia eram printre cei care ajungeau relativ tarziu in sala de operatie. Doar cand faceam ture agency/bank eram punctual – alea erau platite la ora fixa.
Atata timp cat nu aveam badge de pontaj, nu eram singurul care facea asta (ba din contra – colegii mei nu erau deloc punctuali) si oricum eram recunoscut drept om care-si face treaba cat timp e la munca, nu comenta nimeni.

Acolo aveam totusi destul de multe colege care veneau tarziu. Dar eu si italienii eram zi dupa zi dupa zi intarziati cu minim 5 minute. Eu si cu italienii eram tot timpul ultimii in garderoba, dar, din fericire, seful nostru direct radea cu noi, cand ne mai ameninta ca o trimite pe matroana dupa noi daca mai intarziem. Stia ca odata ajuns la munca, munceam din prima secunda pana cand nu mai era nevoie – nu stateam la vorba sau la baut ceai.
Aveam o gluma cu band 7-le meu, in zilele rare cand se schimba in acelasi timp cu mine, ii ziceam “oh, no, today you’re as late as I am, what would the matron say?“.

Iar cand plecam acasa, atata timp cat nu mai era munca si era rezonabil de aproape de ora de final a programului (dupa 17:30, sa zicem), nu facea nimeni nici un scandal daca plecam acasa.

Ba chiar, as putea spune, englezii nu aveau nici o problema cu a fura cateva minute la turele bank – daca munceam pana la 16:10, foaia de pontaj o completam si semnam toti cu 16:30. Ei aveau logica “am muncit mai repede, ca sa plecam mai devreme cu 1 ora. Asa, noi castigam 20 minute, spitalul castiga 30 minute, toata lumea e fericita“.
Logica asta e inadmisibila in Elvetia. :))

Ei, de cand am ajuns aici, am ajuns sa fiu mai punctual decat am fost vreodata in viata mea.

In rezumatul lunar al prezentelor (Zeiterfassung – ni se da cate unul la inceputul fiecarei luni) vad cum pontez in peste 90% din cazuri la 06:56, ceea ce-mi da fix 3 minute sa ma schimb si sa ma spal pe maini. In celelalte 10% pontez la si 54, 55 sau, foarte rar, la si 57.

Desigur, dupa standardele elvetiene, se cheama ca vin “tarziu”, dar pana acum nu mi s-a facut observatie decat de 2 ori, cand a durat schimbatul prea mult, chiar am ajuns 1 minut dupa ce incepuse raportul – de fiecare data fiind admonestat de catre seful-adjunct, “neamtul cel stresat”.
Atata timp cat sunt la raport, la limita, e ok.

Dar daca fostii mei sefi sau fostii prieteni/colegi ar afla ca acum am ajuns asa de punctual, ar muri de ras.

M-au ajuns toate injuraturile si blestemele tuturor alora care m-au vazut ani de zile cum NU eram punctual.

*Presiunea vine de mai sus, unde exista oameni care ii bat obrazul sefei noastre de fiecare data cand la final de luna strange overtime “nejustificat” de cateva zeci de minute pe angajat.
Am facut un calcul, la 20 angajati (cati eram la ultima numaratoare), 4 minute pe zi, 22 zile/luna x 10 luni (sa zicem ca minim 2 luni de concediu strange aproape toata lumea) = 20 x 880 = 17.600 minute.
La un salariu mediu orar/sectie de, sa zicem, 25 franci, 10 minute costa sectia 4,2 franci, ajungem la vreo 7400 franci pe an.
Salariul pe aproape 4 luni al unui FaGe care lucreaza 50%.

Meh, sa zicem ca presiunea e justificata.

Iarna in Alpi(13): Sankt Anton am Arlberg (At)

Dupa ce cu o saptamana inainte am fost la statiunile-sora din domeniul imens Arlberg, sambata am ajuns si la Sankt Anton. La fel ca saptamana precedenta, a fost prima data cand am ajuns in regiunea asta.
Cred ca asta a fost partea cea mai misto a iernii asteia: am putut sa ma dau cu placa prin mai multe statiuni despre care doar citisem pana nu demult.

Kandahar/Galzig in stanga, Schindlerspitze in dreapta (Valluga e ascunsa). La un clic pe poza si zoom, se vede telecabina imensa suspendata deasupra vaii

La fel ca in cazul Zürs-Lech, accesul cu masina catre Sankt Anton nu e chiar la fel de banala ca in alte statiuni mari austriece, unde mergi pe autostrada si apoi intri pe o vale lejera, fara multe curbe. Daca vii dinspre Elvetia/Liechtenstein, drumul urca destul de abrupt si are destul de multe curbe stranse. Inainte de-a ajunge in Sankt Anton, drumul trece si prin St. Cristoph, care e la 1800 m altitudine – si se vede.
La final de martie, pe anumite portiuni pur si simplu treci printre veritabile “ziduri” de zapada. Impozant.

Peste “deal” e drumul dinspre St. Cristoph spre Sankt Anton

Impresia buna se strica un pic atunci cand ajungi in statiune si vezi ca parcarile sunt cam putine, cu plata si ca singura in care mai era spatiu e la cucurigu’n deal, undeva de unde ai 10 minute de mers pe jos pana la primul bus – langa Nassereinbahn.

 

Eniuei, destul despre drum.

Sankt Anton are 3 zone mari schiabile “proprii”: Rendl, Gampen si Galzig, plus off-piste si nu numai pe varfurile Schindlerspitze si Valluga.

Rendl dimineata

 

Zapada era in cantitati imense, dar vremea anormal de calda pentru altitudine si perioada (16-19 grade la pranz in statiune, la 1300 m) n-a fost ideala. Dimineata devreme totul era bocna, dupa 12 totul era flescait – pe partea insorita de la Gampen de sus pana jos totul a fost smantanos.

Pe Rendl sunt cateva partii dragute (mentiuni pentru o neagra si-o rosie plus coborarea-n vale), un snow-park, niste off-piste si niste telescaune cu urcarea facuta de pe o platforma suspendata peste hau – ceva nou pentru mine.

dintotdeauna mi-au placut masinariile astea

snowpark-ul din Rendl

Talabfahrt spre Rendl

 

Pe Gampen sunt mai multe partii printre copaci, cu variatiuni rosii/albastre/negre pentru a ajunge in statiune, jos. Partiile de mai sus sunt interesante, cu posibilitatea de-a ajunge in valea dintre Gampen si Galzig.

Privelistea de mai sus de Gampen

Pe Galzig se ajunge cel mai usor cu un funitel modern, care are o statie de incarcare foarte futurista – te urci in el la parter, apoi gondola e ridicata “la etajul 1” si de acolo merge spre primul pilon si in sus.
Odata ajuns pe Galzig, ai nenumarate optiuni de coborare – direct spre Sankt Anton pe. albastre sau pe neagra faimoasa Kandahar, sau poti merge spre Schindlerspitze, spre Arlenmähder sau spre St. Cristoph. Sau poti urca spre Valluga, pentru off-piste.

zoom pentru telecabina spre Valluga – poza de pe Gampen spre Galzig

Poza de pe Kapall (2330 m) spre Galzig (2185 m)

Zona de aici are niste panorame foarte misto, are un telescaun foarte lung spre Schindlerspitze, are o albastra lunga si surprinzator de misto spre St. Cristoph si e poarta spre restul domeniului Arlberg, daca vrei sa ajungi in Zürs, de aici incepi.

Sosirea telescaunului luuung pe Schindlerspitze.

poza de pe Kandahar, Gampen in stanga, Rendl e in dreapta (dar nu se vede decat zona neschiabila)

Arlenmähder de sus

O partie albastra (nr. 100) care chiar mi-a placut

Arlenmähder de jos

Ca destinatie de-o zi, Sankt Anton e interesant, dar pur si simplu nu ai timp sa explorezi prea mult. Iar cand e prea cald afara, nu prea ai cum sa bagi viteza,  deci nici nu poti face foarte multi km de partie. Altfel, domeniul e atat de mare incat cozile sunt ca si inexistente, chit ca era multa-multa lume in statiune.

Zona foarte populara pentru elvetieni, nemti si englezi.

Ca impresie generala,  Zürs-Lech mi s-au parut mai pe gustul meu, parca Sankt Anton e un pic prea pentru “mase”. Oricum, m-am distrat. E de revenit – chiar pentru vacante lungi.
53,5 euro skipassul de-o zi (+5 cartela).

A, da, desi e primavara, nici aici nu e programul prelungit, ba din contra, ultimele gondole si scaune urca pe la 16:00, deci trebuie un pic de atentie la ultimele ture.

caine ud un pic mai sus de finalul partiei spre Sankt Anton. Pe el nu-l deranja faptul ca zapada se transformase-n smantana 🙂

hmm, oare cati englezoi beti au cautat gustul adevarat la veceul asta? 🙂

 

O tirada despre un telefon

In Anglia, la teatre aveam un coordonator in fiecare zi.

De la 08:00 la 18:00 era un band 7*, de la 18:00 la 21:00 era un band 6 (sau, in rare cazuri, un band 7) si peste noapte (21:00-08:00) era intotdeauna persoana cu cea mai mare vechime din echipa de noapte (care insuma 4 oameni, de regula).

Acest coordonator trebuia sa se ocupe de bunul-mers al programului in toate cele 16 teatre ale noastre pe parcursul unei zile. Daca exista o problema, trebuia sa fie anuntat. Daca erai bolnav si nu veneai maine, pe el/ea il/o sunai. Daca o sala de operatie termina devreme, trebuia anuntat. Daca o sala de operatie urma sa termine peste program – trebuia anuntat, ca sa caute solutii (personal). Daca exista o urgenta de operat, el cauta o sala de operatie si personal ca sa se faca.

De cele mai multe ori, asta insemna o gramada de negocieri.
Negocieri cu anestezistii sa accepte sa anestezieze un pacient in plus sau sa stea peste program. Negocieri cu chirurgii sa le permita altor colegi sa opereze o urgenta in timpul care le era alocat lor. Negocieri cu personalul sa ramana peste program, sa isi ia pauza de masa mai tarziu, sa se duca la alta specialitate sa ajute samd.
Alte dati, era vorba de comenzi de materiale de urgenta. Sau imprumuturi de consumabile sau materiale – altor spitale NHS, sau unor spitale private unde operau chirurgii nostri.

De foarte multe ori era vorba de discutii inutile. Oamenii nu vroiau sa faca ceva in plus (normal) si de multe ori comentau 5-10-15 minute, apoi brusc se razgandeau. Toata lumea se plangea in situatii din astea, pentru ca puteau. Rar, s-a intamplat ca anumite urgente sa fie amanate sau operatii sa fie anulate sau amanate din diverse motive cam cretine. Aveam chirurg si anestezist si instrumentisti, dar n-aveam asistent de anestezie. Aveam de toate, dar n-aveam sala. Aveam sala, dar n-aveam instrumente. Aveam de toate, dar nu avea cine sa aiba grija de pacient peste noapte – spitalul era plin. Dupa multe comentarii, se gasea o echipa pentru a face o operatie, dar era brusc prea tarziu, fereastra de timp se inchisese. Sau totul era ok la noi, dar pacientul tocmai a fost hranit pe sectie – de niste oameni la randul lor suprasolicitati si cu care se comunicase insuficient.
De ce zic cam cretine? Pentru ca solutii existau, dar ar fi insemnat niste costuri in plus sau ar fi insemnat ca toata lumea sa-si faca treaba fara sa comenteze prea mult.

Telefonul coordonatorului era o corvoada pe care toti, dar absolut toti managerii o urau. Erau multe zile in care coordonatorul isi pierdea vocea la finalul zilei, de la atata vorbit. Unii erau mai descurcareti, altii mai putin – de multe ori stiai ca daca x urmeaza sa coordoneze, il/o contactezi degeaba, nu te va ajuta.
Ironia face ca fix band 7-le de la oftalmologie de acolo era extrem de incompetenta, niciodata nu putea rezolva nimic pentru alte specialitati, ea se descurca doar pe felia ei si-atat.

Seara, band 6-le care prelua coordonarea era tot timpul stresat de telefon, din cauza ca de cele mai multe ori trebuia sa termine o operatie cu doar 1 om in sala si sa se ocupe de problemele nerezolvate de peste zi si sa rezolve orice problema noua aparea – in conditii de personal mult redus. De la cam 150 oameni care erau pe la teatre pana la 18:00, dupa 18:00 ramaneau de regula intre 12 si 20 oameni (cu tot cu chirurgi si anestezisti).

Sucher (pager) si telefoanele noastre

 

Ei bine, in spitalul meu din Elvetia sistemul e similar, dar diferit.
In corpul central, unde avem aproximativ 20 sali de operatie, coordonarea e separata pe specialitati – nu exista un supra-coordonator. Mai multe specialitati sunt separate, in alte cladiri sau in alte aripi ale spitalului (ca noi).

In cazul nostru, cu ale noastre 2 specialitati, pana la ora 14:00 coordonarea cade in sarcina managerului sau unuia dintre cei 2 adjuncti. Dupa ora 14:00, responsabilitatea asta pica in carca comuna a celor 2 persoane care fac garda (Pickett). De regula e exclusiv in sarcina instrumentistului daca garda e facuta de 1 instrumentist si 1 FaGe (sau a instrumentistului cu mai multa experienta, cand sunt 2 instrumentisti in garda).

Aici nu ai un telefon direct, ai un pager (sucher) – care te forteaza sa suni inapoi la numarul care tocmai te-a apelat, comunicarea nu e 100% directa.

Cateodata ai noroc si nu prea suna pagerul ala imputit.

Dar cateodata stai cu telefonul constant la ureche, de la 2 la 4 sau mai tarziu, timp in care trebuie sa rezolvi constant si alte probleme. Trebuie sa te asiguri ca e pregatit totul pentru operatiile de maine, ca s-a discutat cu specialitatile diferite, daca urmeaza sa operam cazuri complexe, multi-specialitati. “Preferatii” mei sunt aia de la ortopedie, care tot timpul au o gramada de munca si ne raspund greu, ne ajuta greu si per total sunt total suprasolicitati.

Daca urmeaza sa se termine operatii peste program, trebuie sa te asiguri ca ai personal dispus sa ramana peste program, ca toata lumea stie ce e de facut si ca totul se deruleaza fara probleme. Sa te asiguri si ca toate comenzile de materiale au fost facute si ca eventualele lipsuri sunt comunicate “celor care se ocupa” (de comenzi).

In timpul asta, de multe ori te suna tot felul de oameni, care ba vor sa vorbeasca cu sefa, ba vor sa comande ceva, ba suna in legatura cu o comanda deja facuta, sau despre niste urgente sau cate si mai cate.

De multe ori trebuie sa faci si aici mediere intre chirurgi si anestezisti si personalul nostru.

Chestia cea mai aiurea e ca toata lumea trebuie sa faca asta destul de repede aici. Nu conteaza ca esti FaGe sau instrumentist sau asistent medical, odata ce ai inceput sa fii alocat sa faci garzi, trebuie sa fii capabil sa te descurci cu telefonul ala. Daca in Anglia ei considerau ca poti face asta abia ca band 6, si doar dupa minim 3-5 ani vechime acolo, aici trebuie sa te descurci cam dupa maxim 6 luni.

Am inceput sa fac garzi dupa 3 luni, primele 3 luni de garzi am fost mai degraba protejat, lucram tot timpul cu un instrumentist sau altul cu multi ani de experienta. De prin ianuarie au inceput sa ma aloce si cu FaGe, de prin februarie mi se da porcariile alea de sucher si pager mult mai des direct mie.

 

Nu stiu altii cum sunt, dar mie chiar nu-mi place sa vorbesc prea mult cu oamenii. Sigur, daca sunt intr-un grup de prieteni/amici, de multe ori ma lansez in discutii lungi si chiar vorbesc prea mult. Dar la munca dintotdeauna am incercat sa limitez discutiile cat mai mult, sa comunic direct, fara prea multe inflorituri peste nivelul de politete-si-atat.

La ultima garda am facut o greseala in planificarea pentru o urgenta – un pacient a fost adus la noi si intubat si ultima operatie a zilei nu era terminata cand am crezut eu – drept urmare nu aveam personal pentru a instrumenta urgenta. Dar lucram cu o instrumentista cu 20 ani vechime, care era aici de 2 ani, am crezut ca rezolva ea daca e nevoie. Pe naiba, ea habar-n-avea ce sa faca, stia doar ca pe partea ei, oftalmologia terminase si atat.
Am rezolvat pana la urma, dar a trebuit sa vina sefa sa ne impinga de la spate, desi ea isi terminase programul si ar fi trebuit sa plece acasa.
Drept urmare, sefa mi-a zis ca la urmatoarea garda va fi cu ochii pe mine sa vada cum ma descurc si ca nu trebuie sa ma mai bazez pe colegi in luarea deciziilor.

2 ore am stat cu telefonul la ureche azi. Ba sa aduc un chirurg in sala, ba sa rezolv o problema cu farmacia, ba sa fiu secretar pentru sefa si sa iau mesaje, ba sa reprogramez o operatie care a fost anulata la ora 15:00.
Evident, nici telefoanele nu-s prea bune. Alea mai vechi au baterii proaste si se descarca repede, alea mai noi au antena proasta, moare reteaua fix cand vorbesti cu cineva – iar folosirea telefonului propriu e, evident, interzisa.

Singura mare diferenta fata de Anglia este ca aici lumea nu isi permite sa zica nu sau sa se planga ca nu vrea sa faca ceva in plus DACA E IN TIMPUL PROGRAMULUI. Daca e pana la 16:06, toata lumea munceste si face orice i se zice, chit ca vin eu sau o colega FaGe sau sefa mea – toata lumea accepta ca trebuie sa muncesti fara sa cracnesti. Daca e vorba de munca peste program, atunci oricine e liber sa refuze, dar pana atunci, daca o sala e libera, nu exista discutii inutile.

Pe de alta parte, ca sa reprogramezi o operatie in ziua urmatoare… nu e asa simplu precum pare. Intai vorbesti cu anestezia – ei iti spun ca anuleaza operatia pe motiv de lipsa de personal. Apoi cu chirurgul, sa-ntrebi cat de urgenta e operatia. Apoi cu anestezia, sa afli cand sunt dispusi sa o inghesuie in urmatoarele zile. Apoi cu sefa – sa vezi daca e de acord sa ii dai programul de joi peste cap. Apoi cu chirurgul – sa ii spui sa vorbeasca cu chirurgul care are sala alocata maine, sa il rogi sa obtina si acordul aluia. Apoi din nou vorbesti cu toti oamenii dinainte – sa ii anunti ca operatia e reprogramata oficial si ca pacientul poate sa manance acum.

Atat de multa vorbarie in limba lui Goethe iti usuca pur si simplu creierul, vrei doar sa ajungi acasa si sa dormi.

Am ales meseria asta pentru ca vreau sa fiu in sala de operatii, sa asist chirurgul, eventual anestezistul, nu sa coordonez, programez si fac comenzi.

Asta e o mare diferenta intre Elvetia si Anglia: toata lumea trebuie sa faca un pic din toate, nu exista “nu stiu”, “nu vreau” sau “nu pot”.

Un mod de-a face lucrurile care are anumite avantaje, dar si dezavantaje.

 

• Pentru cine inca nu stie care e sistemul cu “benzile” in Anglia: In NHS (sistemul medical de stat) asistentele medicale cu responsabilitati suplimentare sunt incadrate in “benzi” – care corespund si unor salarii mai mari. Asistentii medicali “normali” (cam 90% din totalul angajatilor) sunt toti band 5, cei cu responsabilitati suplimentare sunt band 6, managerii sunt band 7, sefii de departament mai mic (matroane) sau adjunctii de departamente mai mari sunt band 8a, apoi exista sefii de departamente mai mari – band 8b (cum ar fi salile de operatii) apoi sefii de specialitati – band 8c (anestezia+chirurgia, sa zicem) apoi chief of nursing ar fi band 9 (echivalentul directorului de ingrijiri).

Iarna in Alpi (12): Lech-Zürs am Arlberg (At); Grindelwald (Ch)

Marti-Vineri a nins cu pauze in Alpi (si a plouat ca naiba la mine acasa).

Zürs am Arlberg

Sambata am ajuns oarecum din intamplare in Zürs am Arlberg, impreuna cu 2 indieni cunoscuti pe un grup de facebook. 2 indieni si un roman au mers la schi in Austria. Suna a inceputul unei glume nu neaparat bune. 🙂

Zürs e in vale

Obisnuit sa “ma dau” singur tot sezonul, trebuie sa recunosc ca a fost dificil sa ma adaptez la companie. Conditiile au fost oarecum dificile (powder ciopartit pe majoritatea partiilor), dintre cei 2, unul era schior acceptabil, dar amandoi nu erau pregatiti pentru tipul asta de zapada. Pe la 1 ne-am separat, dupa aia mi-am facut damblaua singur.

 

Oberlech

Am inceput ziua la Zürs, am facut partiile din zona, apoi am urcat pe Madloch-Joch, am coborat pe un fel de off-piste marcat si partial batut (ski-route ii zic ei) spre Zug, apoi am facut cateva coborari in zona aia – toate fiind cel mai corect descrise ca “off-piste marcat” sau pur si simplu off-piste.

Scaunul spre Madloch-Joch, partie inchisa din cauza de risc de avalanse

Ski-route spre Zug

Ski-route negru din Zug, prima data iarna asta cand mi-a fost cu adevarat frica

Acelasi ski-route, pozat de sus

La domeniile astea imense schiabile e aproape imposibil sa vezi partii batute dupa o cadere de zapada care a continuat pana noaptea dinaintea zilei in care schiezi.

Zürs dimineatra

pe ski-route rosu inainte de Zug, zapada cu strat de gheata topita deasupra

Apoi am mers spre Oberlech/Lech, unde partiile erau in conditie ceva mai buna. La finalul zilei am avut 1 ora de explorat 3 partii negre la Warth, apoi inapoi spre Lech – apoi bus pana la parcarea din Zürs si inapoi la Zürich.

Lech

Warth, in Sonnenjet

O neagra cu moguli de pe Salober (Warth)

Neagra usoara in Zürs

Lungul drum pana-n Zug am Arlberg 🙂

 

Austriecii (ca elvetienii) nu-s italieni: desi zapada era multa, desi e lumina pana seara tarziu, programul instalatiilor se inchide tot la 16:30. Ata ete.

Oberlech si o mica zona cu partii batute

Warth, negre si off-piste

Per ansamblu un domeniu schiabil interesant, cu multe optiuni, dar care mi se pare ca e prea mult axat spre freerideri: pur si simplu sunt prea multe ski-routes, n-ar strica sa le bata 100% pe multe dintre ele si sa le lase “partii”. Atat de multe optiuni de off-piste care pare “sigur”, in conditii de risc de avalansa 3-4, incurajeaza la riscuri prea multi oameni care chiar nu sunt pregatiti (fizic sau cu echipament) sa iasa in off-piste.

 

 

A doua zi am fost cu un prieten din liceu si copchilul lui la Lauterbrunnen-Wengen.

Am plecat tarziu, am avut skipass pe jumatate de zi, am prins majoritar cer noros. La finalul zilei a inceput sa ninga sus/ploua jos.

Jumatate din domeniul schiabil a fost temporar sau toata ziua inchisa. Nu neaparat cea mai buna optiune pentru a veni cu un copil incepator – dar prognoza meteo zicea ca vom avea mai mult soare si mai putin vant decat am avut.

Cam tot soarele pe care l-am avut dupa ora 13:00

Mi-am facut damblaua pe jumatatea aia de zi, m-am dat pe unde am putut, dar a fost inca o zi care mi-a demonstrat ca am devenit un singuratic antipatic – pur si simplu imi place mult mai mult sa ma dau si sa merg la munte singur, in ritmul meu si in conditiile mele.

Not much fun

Iarna in Alpi (11): Laax (Ch)

Prognoza e nasoala pentru urmatoarele 10 zile. Ploaie, ploaie, ploaie in cam toata Elvetia, poate ninsoare la altitudini.

Azi ar fi trebuit sa avem o zi de mers la schi cu departamentul. Asta insemna si cei de pe sectie, si secretarele si optometristii si o gramada mare de oameni pe care nu i-am vazut in viata mea. In contractul meu de angajare scrie ca spitalul ne ofera in fiecare an o zi libera FIE pentru schi, fie pentru drumetie CU departamentul.
Singura chestie e ca sefa mea mi-a zis ca la noi la blocul operator ea nu ne da ziua libera, deci va fi considerata ca ore “negative” (adica ori folosesti o zi de concediu, ori trebuie sa recuperezi ziua cu overtime). Nu conteaza ce scrie in contract. Oook.

Cum departamentul se ducea intr-o statiune micuta, unde prognoza era “ploaie”, am stat si am cautat in toata Elvetia statiuni unde nu ploua si nu era innorat azi. Am vazut ca la Laax era prognozata o zi insorita, m-am scuzat de ziua de schi cu departamentul dar am pastrat-o pentru mine si fuga la Laax.

La Flims, mai exact, e mai aproape de Chur, mai putin de mers cu busul si apoi ajungi pe munte mai repede.

La naiba cu prognoza lor meteo, de la soare si cer albastru dimineata, la pranz peste 60% din domeniul schiabil era in nori si chiar ningea in anumite portiuni.

 

Am explorat niste partii pe care in decembrie nu le-am facut, dar per total am fost un pic limitat in ceea ce am vrut sa fac, din cauza de vizibilitate cam proasta in multe zone.

Oricum, mi-am facut damblaua si raman la parerea ca Laax-Flims-Falera e cea mai tare statiune de schi din Elvetia.

Ce nu mi-a placut a fost faptul ca schipassul a costat la fel ca de Craciun (80 CHF luat cu 1 zi inainte, ar fi fost 64 daca il luam cu 10 zile inainte, dar cine are incredere in prognoza?), ca zapada s-a topit incredibil de mult, chit ca au avut peste 2 m in total pana acum cateva saptamani si ca, desi e lumina pana tarziu, programul lor de functionare a ramas acelasi (nu  urca ultima gondola la 17.10, ca la Livigno).

A fost misto faptul ca nu am stat deloc la cozi toata ziua, am putut face mult mai multe ture ca-n decembrie, chit ca zapada a fost cam nasoala sub 1800 m. Ca data trecuta, si acum am observat ca sunt o gramada de schiori/boarderi de nivel foarte bun care vin in Laax.

 

Iarna in Alpi (10): Livigno (It), Grindelwald (Ch)

Livigno

Sambata am fost iar la Livigno, statiunea mea “de suflet”.
Sambata – coada mare la granita, coada apoi la platit taxa de tunel (apropo, e 45 euro sambata, mama lor de elvetieni jecmanitori). Am ajuns sus la Costaccia abia la 10:29. Sfortunato!

Soare, niste norisori dupa pranz, zapada excelenta, doar jos de tot, in oras, era smantanita.

15 grade la miezul zilei la 1900 m (!), cam 0-2 grade la 2600 m. 39 euro skipass-ul!

Mi-a placut ca au umblat la domeniul schiabil un pic, au mai facut sau latit niste variante de partii de conexiune. Au 3 parcuri perfect preparate acum, pacat ca ma lasa rece. 🙂

Ca de obicei, mancarea a fost excelenta.

Ca de obicei, schimbatul de pe un versant pe celalalt a durat prea mult.

La final de zi n-a venit busul la timp, a intarziat 20 minute. 14 elvetieni si cu mine il astepam.

Aia au inceput sa zica “asa e in Italia, astia ne tin aici, servicii italienesti” si altele. A venit, ne-a imbarcat rapid si ura si la vama.

Dupa aia era sa faca ditamai accidentul soferul italian cel grabit (a pus o frana si tras mult de volan stanga, intrand pe contrasens, cand la stop ala din fata a indraznit sa… opreasca la rosu). Nu l-a calmat asta, dupa aia facea slalom la 60+ km/h prin drumul ingust si plin de curbe pana la granita, de au inceput sa zbiere elvetienii ca ii omoara si s-o lase mai incet. Dupa aia, la granita am dat peste un elvetian care ne-a scormonit pe toti 15 in ghiozdane, doar-doar o gasi ceva luat din Livigno, ca sa taxeze.
Pana la urma am pierdut trenul din Zernez, ceea ce a insemnat o intarziere de 1 ora si un pic pana am ajuns acasa, mort de oboseala, la 00:10.

 

Grindelwald

Asta mi-a dat peste cap planurile pentru azi, cand vroiam sa merg la Portes du Soleil. Cum asta insemna prea putin somn sau prea putin schiat (fac 3h15 pana la prima cabina din Champery), am schimbat destinatia cu Grindelwald, aproape de mine, in muntii pe care-i vad zilnic de la munca. Mai mult somn, mai putin stat in trenuri.

Monch, Eiger si Jungfrau, 3 munti de peste 3000 m

Eniuei, pentru cine nu stie, regiunea de schi Jungfraujoch are 3 zone schiabile: Grindelwald-First, Grindelwald-Wengen si Mürren, totalizand 206 km de partii neconectate direct (ci cu busuri sau trenuri cu cremaliera). 65 CHF skipass/zi pentru doar 1 zona, 74 pentru toata regiunea.

dimineata pe racoare, sus la Männlichen

Poti schia in toate cele 3 zone in aceeasi zi, dar stai foarte mult in busuri sau tren, nu prea merita, de asta am ales doar Wengen.
Zona Grindelwald-Wengen are 110 km de partii, concentrate pe 3 subzone: Männlichen, Lauberhorn, Eiger-Kleine Scheidegg.

 

Talabfart catre Grindelwald Grund, cu mini-gondolele antice in stanga

Poti ajunge sus in 4 feluri: cu tren cu cremaliera (1h) din Lauterbrunnen, tren din Lauterbrunnen +telecabina din Wengen (cam 25m), tren cu cremaliera (aproape 1 h) din Grindelwald sau telegondola de 4 persoane (din 1978!) din Grindelwald-Grund (30m face gondola, inca 40-60 minute statul la coada).
Am aflat pe pielea mea ce enervanta e gondola aia minuscula si veche, cand am facut partia pana in Grindelwald la prima ora, in ideea ca va fi curand prea cald (16 grade la pranz!). Am facut partia in vreo 10 minute, am reurcat dupa 1h20m. Am turbat, am avut flashback-uri cu cozile imense de la Bansko sau Poiana “in zilele bune”. PTSD, eh? 🙂
Am injurat vreo ora decizia de-a veni aici. Dar dupa ce am facut mai multe ture si apoi am schimbat spre Kleine Scheidegg si am facut ture si pe acolo, a inceput sa imi placa statiunea 🙂

 

sus la Männlichen, privire spre cele 3 varfuri de 3000+ m

Negrele de pe Lauberhorn, neagra de cupa mondiala (Lauberhornrennen), rosia de pe Eigernordwand si chiar si partiile de la Männlichen au fost chiar misto.

neagra 41 de pe Lauberhorn

incepeutul Lauberhornrennen

casuta de start pentru Lauberhornrennen

langa telescaunul Läger

spre Wix

zona de intalnire a 3 telescaune: spre Männlichen, Kleine Scheidegg, Eigernordwand

La ce calduri au fost, tot ce era sub 2000m era transformat in slush, dar era inca destul de ok pentru dat. Pete de pamant am vazut destul de multe.

partia spre Grindelwald, doar dimineata era zapada tare

Per total, e o zona destul de interesanta Grindelwald-Wengen, dar e mult, mult prea populara pentru ce capacitate de urcat pe munte are. Abia peste 2 ani vor inaugura astia 2 gondole noi care sa repare problema asta. Cozi peste cozi – ceva cu care m-am dezobisnuit sezonul asta.

desi pare totul lipsit de oameni, erau extrem de multi pe munte

O alta chestie care nu mi-a placut a fost ca la inceputul zilei partiile erau batute cam prost – cu damburi si gauri. Nu ceva ce vrei sa lovesti atunci cand te bucuri de partiile goale la inceput de zi si dai gaz.

 

 

Lauberhornrennen

 

Nu-ti rescrie istoria…

Mai prescis, nu-ti reface povestea vietii tale pentru a-ti justifica un punct de vedere personal.
Foarte multi oameni isi rescriu istoria retrospectiv, odata ce au ajuns intr-un punct comod, zic ca au facut asta si asta pentru succes, apoi pozeaza in oameni fericiti si asteapta laudele semenilor lor.

Unii duc asta la nivelul urmator, dupa asta incep sa dea lectii de viata sau chiar sa-si vanda cate o solutie care e musai universal valabila pentru a avea succes.
Cel mai bun exemplu pentru asta e cate o conferinta de tipul “cum sa iti duci afacerea la nivelul urmator”, tinuta in fata unui grup (mic sau mare) de antreprenori IT (sau altceva, oameni cu afaceri profitabile) de cate un om care a avut toata viata lui succes doar in a prosti pe altii ca reteta lui de evolutie “functioneaza”. Am fosti patroni sau fosti colegi – actuali intreprinzatori care merg/mergeau la asa ceva – surpriza, afacerile lor au ramas la fel dupa conferintele-minune.

Cum am ajuns eu unde am ajuns?

Pe la 25 ani ma gandeam ca viata a devenit prea scumpa in Bucuresti si ca probabil ar fi bine sa emigrez in curand.
Imi placea snowboardul, fusesem deja de cateva ori in Austria, o tara alpina parea o solutie – deci am inceput sa invat germana. Nu cred ca trebuie sa spun ca nu e deloc usor sa inveti o limba straina ca adult cu job full-time si dorinta de-a duce si o viata normala (iesit in oras, facut sport, vazut familia, vazut prietenii etc.).

Dupa cativa ani, am vazut ca imi tot scadeau veniturile (anii de dupa 2008), costurile cresteau si am mai vazut ca nu aveam nici un succes cu cv-ul meu trimis direct la niste posturi similare cu ce lucram eu atunci (grafician) in Austria.

Am stat si m-am gandit multe luni – ce as putea invata sa fac, care sa-mi placa si care sa fie si cautat in strainatate. Am ajuns la meseria de asistent medical, am dat admitere in aceeasi vara in care am luat si examenul de Zertifikat Deutsch B2, am inceput scoala in septembrie.

Am ales o scoala care se lauda cu faptul ca-si trimitea unii elevi in Europa la schimburi scurte de experienta. La pachet cu asta venea un sistem educational invechit, cu multi profesori demotivati si foarte multi elevi lipsiti de interes. In ciuda conditiilor avute, am facut tot posibilul sa ajung in Elvetia ca elev.
Am reusit asta, dar n-a fost nici foarte usor, nici ieftin. Atunci cand nu-ti platesc parintii scoala, hainele, mancarea, transportul samd, nu e usor sa scoti aproape 1000 franci pentru 2 saptamani intr-o tara scumpa, in ideea ca poate-poate asta te va ajuta in viitor.

Ulterior am aflat ca nu te angajezi in Elvetia asa, peste noapte, ca proaspat absolvent, si ca pana si procesul de obtinere a recunoasterii studiilor dureaza aproape 1 an de la absolvire. La asta se adauga dificultatile in a obtine un job inerente Elvetiei (iti trebuie permis de munca, dar pe ala nu-l obtii decat daca ai deja un job – sau e dispus un angajator sa il ceara pentru tine, daca vii de-afara).

Asa ca m-am gandit la o perioada intermediara, cand sa strang bani si experienta. Am ales Londra pentru ca engleza o stiam foarte bine si pentru ca vroiam un oras mare, cu optiuni multe in caz ca prima experienta e nereusita.

Am povestit toate tribulatiile mele pe meleagurile lui Shakespeare pe blog si pe pagina de facebook. Nu a fost usor, am facut multe sacrificii, am muncit extrem de mult, am avut si probleme, am avut multe momente in care am vrut sa imi bag picioarele si sa ma car si tot asa.
La partea cu munca, la un calcul simplu, in mai putin de 3 ani de munca in Anglia, cu toate turele mele de overtime, am strans echivalentul a peste 4 ani jumatate de vechime. Munca in sectia mea, in alte sectii, munca in salile de operatie si specialitatile pe care le stiam – apoi la alte specialitati, apoi in alte spitale (in sala de operatie).

Nu e vorba de lauda, urasc laudarosia, doar exemplific cat de multe eforturi am fost dispus sa fac.

 

Ulterior obtinerii recunoasterii diplomei in Elvetia, am avut o gramada de joburi din Elvetia la care mi-am depus candidatura si am fost respins (am aproape 50 de scrisori de intentie diferite salvate pe laptop), inclusiv un interviu fata-n-fata esuat.

Toate au fost esecuri diferite, dar interviul ala pentru care am mers 3000 km dus-intors a fost extrem de greu de digerat. Era la ORL si Maxilo-faciala, era exact ce stiam foarte bine si imi placea, era intr-un oras pe care-l stiam, era exact ce imi doream.
E-mail robotic primit abia dupa 4 luni “ne pare rau, altii au indeplinit mai bine cerintele noastre”. Desi stiam ca am esuat de la finalul zilei de interviu, tot a fost greu, foarte greu sa trec peste esecul asta.

Pana la urma am ajuns unde am ajuns mai mult sau mai putin cu noroc – plecasera 3 asistente de aici in ultimul an, aveau nevoie de cineva repede, m-au chemat la interviu, i-am convins, am primit jobul.
Stiu ca poate a parut usor, dar jobul asta n-a venit neaparat pentru ca am muncit eu atata si am facut si am dres, tot pur si simplu am avut norocul sa fiu omul potrivit care si-a depus cv-ul la momentul potrivit.

Inclusiv aici, primele luni de munca au fost foarte grele. Reguli noi, colegi noi, o limba mai grea decat credeam – nu e usor sa iei totul aproape de la 0 din nou.

De bine, de rau, m-am descurcat pana acum. Asta nu inseamna nimic, stiu foarte bine ca mai am multa experienta de adunat pana sa ajung intr-un punct in care sa fiu 100% sigur pe mine in orice moment si sa fiu confortabil in orice situatie – o pozitie in care nici in Londra nu eram inca, cu toate miile mele de ore lucrate acolo.

Au existat multe esecuri, multe greutati si mult hazard in drumul meu catre unde sunt acum.

Nu cred ca exista vreo cale universal valabila pentru succes. Incapatanarea si norocul sunt destul de importante. Cam atat.

Cred ca oricui citeste randurile astea si e intr-un punct in care se intreaba “ce sa fac mai departe” singurul sfat bun pe care-l pot oferi este sa ai o discutie cu tine insuti, sa te intrebi ce vrei sa faci, pentru cat timp, ce esti dispusa sa faci pentru asta (compromisuri), sa-ti setezi un scop si apoi sa te tii de el, oricat de multe esecuri ar urma.

Iarna in Alpi (9): Val Gardena (It)

Pana anul trecut, in mod normal, asta ar fi fost unica mea vacanta la snowboard pentru un sezon. Pentru ca acum locuiesc in(tre) Alpi, a fost doar o iesire mai lunga, dupa altele mai scurte. Prima data cand am ajuns cu trenul la Innsbruck, unul dintre oraselele mele preferate.

Poate si din cauza ca am mai avut mai multe zile de snowboard bune pana acum sezonul asta, nu am mai fost la fel de entuziasmat de iesirea asta, nu am mai gustat noua zona la fel. Poate si alte circumstante personale au avut o influenta.

Eeniuei… Pe scurt, a fost o vacanta frumoasa, dar n-a fost chiar asa de misto cum imi creasem eu o imagine-n cap despre Dolomiti.

Val Gardena este… o vale (mda 🙂 ) de mare altitudine, cu mai multe statiuni, care incepe din autostrada nordului din Italia, autostrada care porneste de la granita cu Austria, la Brenner Pass.
Cele 3 cele mai importante statiuni sunt Ortisei, Santa Cristina si Selva Gardena. Cum toata zona e trilingva, toate au si denumire in germana si in ladina (sau retroromana pe limba noastra). E un pic confuz sa vezi ba Ortisei, ba Sankt Ulrich, ba Selva, ba Wolkenstein si, in general, totul scris in multe limbi. Val Gardena devine ba Grödnertal (in germana) ba Gherdëina (in ladina), in functie de cum ti-e norocul.

Dpdv al schiului, ai zona schiabila Val Gardena (cu skipass propriu si aproximativ 160 km de partii – harta) si zona mai mare Dolomiti SuperSki (cu un skipass mai scump, 500 km de partii interconectate si aproape 1000 km de partii in total – harta). 304 euro/6 zile de ski “peste tot” in Dolomiti.

Selva Gardena de la Ciampinoi, Seceda in mijloc, sus

In Val Gardena ai 4 zone de schiat:
– Alpe di Siusi, cu cateva zeci de km de partii, deservite de telescaune mai vechi si cu multe zone de conexiune cam plate

– Seceda, cu o partie lunga pana in Ortisei (10,5 km), 2 partii lungi de altitudine plus 2 partii albastre pana undeva mai sus de Santa Cristina

– zona de est de la Selva Gardena, cu Passo Gardena – pana la Colfosco (parte din domeniul schiabil Alta Badia)

– zona de vest de la Selva Gardena si Santa Cristina (cu partia de cupa mondiala Saslong), pana la Passo Sella si Col Rodella

spre partia Saslong

Passo Sella

 

Multi oameni vor sa faca si turul schiabil al masivului Sella, un fel de cilindru cu foarte multe varfuri abrupte/ascutite, la baza caruia se afla statiunea cea mai de sus din Val Gardena – Selva Gardena. Turul asta (numit Sella Ronda) poate fi facut in sensul acelor de ceasornic (portocaliu) sau invers (verde) si insumeaza minim 25-27 km de schiat si intre 13 si 17 instalatii (in functie de pornire si oprire).

Ca tur pe schiuri, Sella Ronda e interesant daca il faci pentru a te distra. Daca-l faci doar pentru a bifa o casuta imaginara, e enervant, pentru ca stai cam mult in instalatii si poti prinde cateva zone de ambuteiaj.

Eu am facut Sella Ronda (varianta oranj – harta) de 2 ori.
1 data cu un amic mai incepator, 1 data singur.
Prima data am facut multe pauze de poze, in plus 3 partii din afara turului (2 negre si-o rosie) si l-am terminat in 4h30m. Dar l-am terminat pe varianta mai lunga, Saslong, in Santa Cristina, nu am mers catre Wolkenstein.
A doua oara am explorat zona Alta Badia (Colfosco si Corvara), m-am jucat un pic prin Arabba, am mai facut vreo 2 ture in plus prin Val di Fassa si l-am terminat (tot pe Saslong) in 6 h.Daca il faci fara pauze si fara ocoluri si incepi dimineata, cred ca varianta oranj se poate termina in aproximativ 2h30m, varianta verde +45m. Italienii sugereaza cam 5-7 ore pentru el (cu pauze).

Important de mentionat ar fi faptul ca poti ramane blocat intr-o statiune daca ajungi prea tarziu intr-un loc, ca instalatiile se mai pot inchide pe motiv de vant si ca pe varianta verde sunt cel putin 2 partii albastre execrabil de plate (in zona Passo Sella) – 1 din ele fiind marcata eronat ca rosie pe harti.

Aranjate intr-un romb in jurul masivului Sella sunt 4 pasuri de mare altitudine: Gardena, Campolungo, Pordoi si Sella. Italienii iti recomanda sa ajungi la ultimul pas inainte de statiunea unde vrei sa ajungi la maxim 15:30.

passo Gardena

passo Campolungo

passo Pordoi

passo Sella in distanta

Mi-a placut faptul ca poti explora o gramada de zone schiabile. Mi-a placut rosia/albastra din Colfosco, vreo 3 partii din Corvara, cele 2 partii de la refugiul Piz Boe, negrele excelente din Arabba/Porta Vescovo, rosiile de langa Sas Bece, albastrele si negrele de la Piz Sella, toate partiile de la Ciampinoi si, evident, neagra de cupa mondiala Saslong – lunga, lata si excelenta dupa pranz, cand apare soarele.

Colfosco

neagra, Arabba

neagra la ref. Piz Boe

rosie la ref. Piz Boe

Daca faci Sella Ronda in directia verde, printre ultimele partii va fi o rosie lunga de la Dantercepies spre Selva Gardena – arata foarte misto din gondola.

In afara de Sella Ronda, Seceda e foarte misto:
Partia lunga pana in Ortisei e foarte variata. Incepe de la 2500 m si se termina la 1200 m si te poarta prin gol alpin, zone serpuitoare, cateva abrupturi mici si se termina la poalele unor stanci impresionante.

Cealalta partie din golul alpin (ei zic ca-s 2, eu zic ca-i 1 cu varianta) e si ea draguta, pacat ca e deservita de un telescaun fara bula si ca se continua cu o albastra tare plata pana la Col Raiser.

 

La Alpe di Siusi schiatul e altfel. Multe telescaune vechi, multe partii scurte, multe partii de conexiune foarte plate si foarte multe cabane unde sa bei o cafea sau sa iei un pranz.

Personal, nu mi-a placut prea mult, dar asta e si din cauza ca eram cu snowboardul, presupun ca e mai putin enervant platul cand esti cu schiuri (si bete).
Oricum, privelistea e misto.

Per ansamblu, Val Gardena e deosebita. Muntii arata intr-un mare fel, partiile sunt pitoresti, mancarea e excelenta, cazare e pentru toata lumea, oamenii sunt destul de prietenosi, chiar si in high-season si aglomeratie tot te poti da ok.

La minusuri ar fi faptul ca domeniul schiabil e foarte labartat – deci e greu sa ajungi dintr-o parte in alta, ca multe instalatii sunt cam vechi (m-au enervat telescaunele fara bara de suport pentru schi/board) si ca sunt multe zone de conexiune/intersectie care sunt ba prea plate, ba prea inguste si abrupte pentru cata lume trece pe acolo.
Tot la minusuri as pune si sistemul de busuri (trebuie sa platesti sau sa primesti un card pentru el de la cazare) – care e cam lent si bizar gandit (doar unele busuri opresc la o gondola, altele ocolesc 2 km si merg pe langa ea) si hartile, care sunt un pic aiurea desenate, pur si simplu nu descriu corect cateodata realitatea, atunci cand arata 2 varfuri cu 4 telescaune si 3 partii intre ele.

Per total, a fost o saptamana placuta, dar dpdv DOAR al schiatului, mie imi plac alte statiuni mult mai mult.

Problema de la “Andrei Saguna” e ca nu exista mai multe clase ca acolo

Vai, cat scandal si cata manie proletara impotriva Colegiului “Andrei Saguna”.
Dar cum indraznesc ei sa ceara unor elevi intrati intr-o clasa speciala, autodenumita “de elita”, sa isi pastreze un nivel mediu de invatare la toate materiile? Vai, dar e inacceptabil, e ilegal, e pe dracu-n paispe.

Pe scurt, la un colegiu (bun, foarte bun?) din Brasov exista de mai multi ani o clasa de gimnaziu mai speciala, unde se intra cu examen si se cere o medie minima (8,00) pentru a se ramane – altfel elevul ar trebui sa se mute in alta parte (dupa parcurgerea unor etape in prealabil, care i-ar permite sa-si imbunatateasca situatia, zice liceul).
O gramada de oameni considera aceasta activitate ilegala, traumatizanta pentru copil, elitista (asta e un lucru rau, mai nou?), discriminatorie si exemplu de coruptie (?!?).

Toate astea dupa ce in 18 ani 1 singur elev a fost fortat sa se mute de la scoala respectiva.

Eu am terminat liceul Tudor Vianu din Bucuresti. Pentru cine nu stie, e unul dintre putinele licee din tara care tot dadea olimpici internationali la informatica, matematica si fizica (si olimpici nationali la alte materii). Asta nu inseamna neaparat mare lucru, dar era (si cred ca mai e) un liceu unde elevul facea carte. Nu toata lumea era extraordinara, existau si acolo elevi mai buni si elevi mai prosti.

Am dat examen dificil de admitere la intrare, am dat admitere grea la facultate. Am intrat la liceu al 200lea (din 225), cu 8.05, am terminat liceul cu 8.09, am luat 9.43 la bac (a 40-a medie de bac, daca mai tin bine minte). Am intrat la 1 facultate la ASE cu bursa, la 1 la Politehnica cu bursa si am fost imediat sub linie inainte de redistribuiri la Cibernetica (unde vroiam de fapt sa intru). Meditatii am facut doar la matematica, in ultimele 2 luni din liceu – 1-2 ore/saptamana cu fratele meu, profesor de matematica (pe atunci).
Per ansamblu, nu m-am obosit niciodata in liceu sa invat prea mult, nu-mi placea sa-mi fac temele, anatomia de-a 11-a am trecut-o cu 7, fara sa retin mai nimic (de exemplu), in ultimii 2 ani eram mai preocupat sa joc baschet decat sa invat.

In 4 ani de liceu, am auzit de un singur repetent – dar sa fiu iertat, baiatul ala (era a 11-a cand eram eu a 12-a) era un exemplu de bully. Un grasan imens, cu parinti imbogatiti dupa revolutie, cu ceva prieteni din lumea interlopa din zona (da, o fi fost liceu de informatica, dar interlopi sunt peste tot) si care se purta cu toata lumea (colegi, colege, profesori) cu o cruzime iesita din comun. Un profesor de matematica a avut curajul sa-l lase repetent, dupa care a si fost transferat.
Porcarii se intampla oriunde in lumea asta, trebuie sa existe un mod de-a oferi o protectie de o posibila influenta negativa unor oameni care poate-si doresc sa invete mai mult.

Din cauza mediei de admitere la liceu, nu am fost repartizat in clasa “de olimpici” a liceului – unde erau alocati doar primii 20 in functia mediilor de admitere, si unde se mai transferau cativa in clasa a 9-a, dupa ce parintii erau nemultumiti de nivelul general al clasei unde le fusese initial repartizata odrasla.
Cei din clasa de elite nu erau neaparat extraordinari la toate, dar excelau majoritar pe partea de stiinte exacte (matematica, fizica, informatica) si se automotivau sa tina pasul cu ceilalti la celelalte materii. 2 fosti colegi din primul trimestru din clasa a 9-a – transferati la “F” (clasa “de olimpici”) mi-au ramas prieteni pe restul liceului. Toti au intrat la facultate ulterior, cativa au facut universitatea in alte tari. Per total, la ultimul contact avut cu unul dintre ei, am inteles ca majoritatea colegilor din clasa aia ajunsesera destul de bine dpdv profesional.

Dar toate astea nu s-au intamplat din cauza scolii sau a notelor, ci si din cauza ca erau din start destul de inteligenti si pentru ca intr-o perioada formatoare au stat intr-un mediu care-i forta indirect sa ramana competitivi cu colegii lor.
Acelasi liceu a creat o singura clasa de gimnaziu in acelasi an in care am dat eu admiterea si a impus conditii similare de pastrare a unei medii minime pentru a ramane acolo. Majoritatea elevilor din clasa speciala de gimnaziu continuau in clasa “de olimpici” in a 9-a. Nimeni nu considera sistemul asta ilegal sau absurd – producea rezultate.

Un pic diferit de experienta asta, la postliceala absolvita acum 4 ani, majoritatea colegilor repartizati in clasa mea (cu cateva exceptii) luasera note proaste la un examen grila cu intrebari banale (exemplu: “Care este organul principal al aparatului senzorial auditiv? a. Ochiul b. Urechea c. Nasul”). Eu am gresit 2 intrebari (din partea de “Psihologie”), am luat 9.80. Am terminat postliceala cu 9.97 la examenul final (dar media pe ani pe la 9.60) si sunt unde sunt.
Era dificil sa inveti ceva cand majoritatea absoluta a colegilor nu vroiau nimic de la scoala, copiau absolut tot, chiuleau voit de la majoritatea orelor (in anii 2-3 eram 10-15 la ore, din 30/clasa).
La asta se adauga o nesimtire generala a multor profesori si a scolii in sile – profesori care chiuleau, care predau materie din niste materiale invechite si atat (nu explicau nimic), si o scoala care stia doar sa-ti ia banii si atat.
Am invatat ceva la postliceala impotriva vointei scolii, as putea spune, FARA ajutorul ei.

 

Oricum, ce pot sa afirm cu mana pe inima este ca notele din gimnaziu, liceu sau facultate nu au nici o influenta asupra carierei pe care o alegi si a succesului (in cariera). Trebuie sa ai un pic de noroc, poate (dar nu obligatoriu) si ceva relatii, trebuie sa te bazezi pe niste cunostinte acumulate pana la momentul angajarii si apoi sa te arati dispus sa… inveti noi si noi lucruri, nu sa te multumesti cu o lejera mediocritate.

In nota asta, atata timp cat o persoana e cat de cat dispusa sa invete, e foarte bine ca exista si insule de normalitate intr-o mare de anormalitate. Si e un sistem cu intrare libera (cu examen), orice parinte crede ca progenitura-i e capabila sa faca fata, poate sa-l trimita acolo. Deci nu e nici o discriminare. Cu atat mai putin coruptie.

Ce e important de retinut din toata povestea asta:
– liceul brasovean nu e singurul care face asta. Per ansamblu, crearea unei clase in care elevii sunt ceva mai buni decat media nu e deloc o idee rea.
– doar pentru ca nu esti intr-o “clasa speciala”, nu inseamna ca nu poti avea succes
– notele din sistemul de invatamant nu au importanta, e important sa ramai cu un bagaj de cunostinte, iar asta e mai usor atunci cand lumea din jurul tau e predispusa la invatare
– intr-o mare de mediocritate in educatie, e important sa pastrezi o minima dorinta (chiar si superficiala) spre excelenta
– intr-o tara in care avem 42% din ELEVII de 15 ani analfabeti functionali, o tara in care cateva generatii la rand aproape 50% dintre cei care terminau liceul nu erau in stare sa obtina o medie peste 5 la BAC, sa strigi “discriminare si ilegalitate” impotriva putinelor insule de normalitate este de-a dreptul criminal.
– singura observatie pertinenta din toata povestea este: cat de toxica este aceasta experienta pentru viitorul adult si cum il afecteaza “amenintarea” transferarii (ca elev considerat mediocru) in alta scoala. Asta poate fi totusi mediata prin prezenta unui consilier (psiholog) in scoli.

Iarna in Alpi (8): Arosa-Lenzerheide (Ch)

Vineri a nins pe toata lungimea lantului Alpilor, azi ninge iarasi. Sambata se anunta innorata in majoritatea Elvetiei. Imi luasem o zi libera vineri, in ideea de a face o mini-vacanta. Cu asa prognoza, am preferat sa dorm pana tarziu vineri si sa sper ca voi alege statiunea cu ceva mai mult soare sambata.

Dupa ce am frecat toate siteurile de prognoze meteo din Elvetia, Italia, Franta si Austria, m-am decis sa raman in Elvetia si am ales Arosa-Lenzerheide ca destinatie.

Pana in 2018 nu auzisem niciodata de statiunile astea. Vara trecuta am citit un pic despre Arosa, pentru ca au ceva trasee de drumetii, au un funicular rotund care arata… amuzant si de anul trecut au deschis o zona-refugiu pentru ursi maltratati. Au inceput cu un urs, din februarie au 3.

Ei bine, e vorba de 2 statiuni care insumeaza 3 versanti si 225 km de partii, instalatii noi si foarte noi (cateva ceva mai vechi sunt pe partea cu Arosa) si domeniu schiabil majoritar intre 2000 si 2500 m. Harta partiilor aici.

Arosa de la Mittelstation

Daca esti genul care vrea sa exploreze, trebuie sa incepi cu un plan in cap daca vrei sa incerci cat mai multe partii. Eu am inceput pe versantul de vest de la Lenzerheide, cu gondola din Churwalden, unde ajungi in doar 20 minute din Chur, nodul feroviar principal pentru cantonul Graubünden.

Powder pe partii la ora 08:40

E important de mentionat ca e foarte usor accesibila zona din Zürich, in week-enduri poate fi foarte aglomerat. Eu am stat la coada doar la telecabina care mergea spre Rothorn, in rest nu am avut asteptari mai lungi de 1-2 minute toata ziua.

Soarele se lupta cu norii la ora 09:20. Multimile inca nu aparusera.

Versantul de vest are niste partii destul de misto sus, dar partiile de conexiune intre cele 3 mari varfuri si zonele lor de schiat sunt… neplacute. Plate si inguste.

Rothorn in fata. Poza de pe neagra de la Stätzerhorn

Stätzerhorn

Partia care merge pana in vale de la Scalottas e draguta, desi trece de 3 (!) ori peste drumuri asfaltate.

Din vale iei un bus, dupa 5-10 minute (in functie de ora) ajungi la Rothornbahn 1, o gondola noua.

Poza de Alpi: Gondola, varfuri de 2600+ m si Pistenbully 600 parcat.

Partea de est are o partie draguta albastra printre copaci, apoi mai multe rosii si o neagra de cupa mondiala. O rosie, 21, care incepe de pe Rothorn (2865m) incepe pe versantul dinspre Arosa, trece printr-o galerie/tunel ingusta si claustrofobica apoi se deschide dupa cateva sute de metri intr-o partie imensa. Neagra de cupa mondiala n-am incercat-o, vroiam sa ajung si la Arosa – pentru asta trebuie sa iei o telecabina mare, noua. Si la cati moguli erau pe tot versantul de est, pur si simplu mi-a pierit cheful.

30 albastru

Rothornbahn 2 – aici am asteptat 10 minute.

De mentionat ca majoritatea partiilor s-au transformat in partii cu moguli dupa 11-12, pentru ca la inceputul zilei erau toate acoperite de un strat de 10+ cm de powder (fusesera batute cu o seara inainte).

Una dintre putinele portiuni fara moguli

La Arosa partiile erau mult mai putin abuzate, cu exceptia notabila a unor negre/rosii de langa Weisshorn, care aveau niste moguli foarte mari pe la 15:00.

2 rosu

Si aici erau mai multe zone cu partii de conexiune inguste, plate si cateva cu contrapante. Nu chiar cea mai buna statiune pentru boarderi – sau cel putin nu pentru boarderii care n-au placa perfect ceruita si ascutita. 🙂

Partia asta e finalul lui 2 rosu. Se termina cu o contrapanta. Contrapanta dupa plat = injuraturi

Per ansamblu, mi-au placut partiile de la Stätzerhorn, 30 albastra de langa Rothornbahn, 21 rosie de pe Rothorn (mai putin galeria!), 2 rosu de pe Hörnli (mai putin finalul plat), toate partiile de pe Weisshorn.

21 rosu plus Rothornbahn 2

30 albastra

E o statiune interesanta, o alternativa mai ieftina (skipass la 67 CHF luat cu 1 zi inainte) la mult mai scumpa vecina Laax – dar raman la parerea ca Laax e cea mai tare statiune vizitata pana acum in Elvetia (Ischgl/Samnaun nu se pune).

“galeria” – are lejer 200+ m

Doua abordari ale evaluarii profesionale anuale (in nursing)

Astazi am avut prima evaluare anuala in Elvetia. Aici e numita “Mitarbeiter Gespräch“. “Interviu cu colegul/angajatul.” (Mitarbeiter poate insemna ambele)

Sistemul de evaluare nu e neaparat acelasi la nivel national, exista mici variatii chiar interdepartamentale in cadrul grupului de spitale unde sunt angajat.

A fost un pic diferit fata de Anglia.

In Anglia toate spitalele NHS sunt obligate sa aiba macar 1 evaluare (Appraisal sau Personal Performance Review) a tuturor angajatilor in fiecare an, dar sunt libere sa isi creeze sistemul propriu pentru a face asta.
De regula, in Anglia asta presupune un mini-interviu cu un manager, in care se stabilesc niste obiective pana la urmatoarea evaluare, se estimeaza cum au fost indeplinite vechile obiective (sau, dupa caz, cum s-a adaptat noul angajat la noul loc de munca) si se fac niste evaluari pe anumite subiecte importante pentru trust (“valorile (de baza ale) trustului”). De regula, “valorile trustului” sunt niste cuvinte care formeaza un acronim, o porcarie imprumutata de la multinationale, un pretext pentru a plati o gramada de bani unei agentii de publicitate pentru a crea un acronim care se vrea inteligent, folosit apoi in imaginea de brand a trustului.

Si uite asa devine un spital de stat o corporatie.

Eniuei, in Anglia, in trustul meu, la teatre aveam 2 Appraisals/an. Desi aveam o gramada de manageri (band 7), numarul de angajati era atat de mare incat se ajunsese sa fie delegata responsabilitatea asta asistentelor medicale cu competente suplimentare (band 6). In aproape 3 ani acolo, tot timpul am avut appraisal-uri facute pe fuga, tot timpul au fost organizate ad-hoc si tot timpul era o porcarie facuta doar pentru a bifa o casuta, care sa arate ca trustul indeplineste recomandarile venite de mai sus.

Un Appraisal se vroia un tool care sa ajute angajatii sa indeplineasca niste standarde profesionale si sa-i pastreze pe o traiectorie profesionala ascendenta. Adica sa iti pastrezi anumite competente la zi (asta se facea printr-o serie de traininguri fata-n-fata si cursuri online, majoritatea inutile) si sa iti imbunatatesti cunostintele in fiecare an, sa nu ramai la acelasi nivel toata viata. Teoretic, pe baza unor appraisals bune, un angajat putea avea sanse mai mari la o promovare.

In realitate era o formalitate extrem de enervanta si o pierdere de vreme. Le faceam doar ca sa nu ma frece nimeni la cap, dar erau TOTAL inutile. Nimeni nu era promovat “automat”. Ori amenintai ca pleci si erai promovat (daca erai bun), ori plecai in alta parte – unde luai un interviu pe un post / salariu care nu ti se oferea unde lucrai. Cursurile obligatorii on-line erau o gluma proasta iar cele fata-n-fata erau lipsite de utilitate reala, cu exceptia celor de prim-ajutor si de combaterea si prevenirea incendiilor.

 

In spitalul meu din Elvetia, sistemul e diferit.

Da, si aici avem un set de competente de baza care sunt autoevaluate si evaluate de catre manager, da, e si ceva vorbarie goala, dar, ca intotdeauna, omul sfinteste locul.

Totul e programat din timp (am primit o scrisoare-invitatie cu 3 saptamani inainte, cu instructiuni despre ce sa autoevaluez si despre ce sa vorbesc).

Apoi, discutia se vrea o evaluare onesta a punctelor forte si a celor slabe ale angajatului, fara amenintari sau “nu esti in stare sa faci asta”, doar “cum sa facem sa faci lucrurile mai bine”.

Am discutat deschis, fara ascunzisuri, despre ce e dificil si ce e ok la locul de munca, ce am reusit si ce nu am reusit sa fac pana acum. O discutie intr-un cadru mai organizat, dar pe care o ai cu un egal, nu neaparat cu un manager.

Ca sa se acopere si dpdv legal, acum e incurajat angajatul sa spuna toate problemele pe care le ale, situatiile conflictuale vechi sau posibile in viitor si orice alte probleme de la munca, apoi e rugat sa semneze un proces-verbal. Daca mai apoi invoci brusc bullying impotriva ta sau ca esti tratat gresit de manager sau ca munca este prea grea si ti-a provocat burnout sau stres ridicat sau depresie, nu poti spune ca e o problema de durata, pe care managerul ti-a ignorat-o sau nu a tratat-o corect.
Intr-o tara in care multi localnici acuza stres la serviciu sau sufera burnout, e important sa arati ca faci ceva pentru a preveni asta.

De asemenea, daca in Anglia evaluarea se facea 1-1, tu cu managerul, aici a fost invitat si managerul adjunct pentru ultima parte, cea de feedback.

Din nou, alta diferenta e in faptul ca in Anglia imi zicea lumea (inclusiv la spitalele unde faceam doar bank) dupa o vreme “a, you’re doing a good job” si alte mici fraze de feedback, aici n-am avut nici o idee ce parere au managerii mei despre munca mea pentru aproape 6 luni – iar urmatorul feedback a venit abia acum, dupa 8 luni.

Elvetienii nu-s asa generosi cu feedback-ul. Daca faci ceva gresit, iti spun imediat, nu de alta, dar sa n-o mai faci, pentru ca este verboten. 🙂

Daca faci ceva bine, ai voie sa afli asta doar 1 data pe an, la Mitarbeiter Gespräch (MaG), iti ajunge. :))

Tot teoretic, DOAR in functie de feedback-ul primit dupa MaG, urmat de stabilirea, acceptarea si indeplinirea unor noi activitati la munca, poti primi o marire de salariu. Daca faci tot timpul doar acelasi lucru ca (sa zicem) dupa 6 luni de munca intr-un loc, nu vei primi niciodata mai multi bani.

Mariri de salariu automate nu prea se poarta, sau se fac rar.

Bine, din discutiile avute cu unele colege, se pare ca si aici se mai poarta maririle de salariu obtinute la amenintarea cu demisia, atata timp cat managerul considera ca meriti o marire de salariu.
Atata doar ca nu poti folosi cartea asta decat 1 data, am inteles ca ar fi fost o colega care a facut-o de 2 ori, a doua oara nu a mai primit nimic, a fost lasata sa plece, a ajuns intr-un job care o platea mai bine, dar era un colectiv neplacut, si-a dat demisia si de acolo si apoi a ramas fara job o perioada destul de lunga.

 

Alte tari, alte obiceiuri.

Iarna in Alpi (7): Zermatt (Ch) + Cervinia (It)

Azi ninge, ieri se anuntau nori cu soare in Wallis, doar nori in Graubünden. Wallis sa fie. La Zermatt am fost in august la o drumetie, am zis sa vad cum e si iarna.

Multa lume a auzit de Matterhorn si de oraselul car-free pentru ultra-bogati de la poalele lui. E amuzant sa si vezi/mergi cu mini-autobuzele lor electrice sau taxiurile electrice – masinarii care au in mare parte o vechime considerabila.

Mi-am luat skipass international (cu Cervinia) de pe site. 5% reducere. 93 CHF in loc de 98. M-am simtit foaaarte inteligent de dimineata, cand am ajuns si am vazut ca jumatate din Cervinia si conexiunea dintre statiuni erau inchise pe motiv de vant.

Ghetarul la prima ora. Vanticelul ala de la nivelul solului era chiar foarte puternic. Italia e in stanga.

Zermatt are 3 domenii schiabile pe 3 munti. Sunegga/Rothorn, Gornergrat si Matterhorn Glacier Paradise. De pe ghetar se poate trece in Italia, spre Cervinia. Din Cervinia se poate merge pana in Valtournenche, pe o partie care insumeaza 25 km.

Partia spre Cervinia (jos, in vale), imediat dupa trecerea granitei.

Din Zermatt (1600 m) pana sus pe ghetar (3883 m) mi-a luat 1 h pe ceas. 1 gondola cu 3 (!) statii intermediare plus o super-gondola (28 persoane) cu sistem tricablu, designed by Pinifarina, cu cristale Swarowski in scaune, scaune incalzite si cu 4 (din 25) gondole care au podeaua transparenta.

Frig si vant sus, soare si frumos mai jos. Vant puternic cam toata ziua pe ghetar si in zona de granita.

 

Pe la 11 m-am dus si pe Gornergrat, unde m-am dat cu trenul, apoi am facut cateva ture prin soare, pentru ca apoi sa cobor spre Furi, de unde am reurcat pe ghetar si am trecut in Italia, pe legatura deschisa intre timp.

La italieni partiile erau ceva mai bune (ceva mai multa zapada batuta peste baza inghetata), toata coborarea de la 3883 m (cu trecerea granitei) pana in Breuil-Cervinia (2000m) are intre 10 si 15 km (reali) – am gasit site-uri care zic ca are vreo 20, ceva ce-mi pare implauzibil.

O zi e foarte putin ca sa-ti faci damblaua si sa vizitezi tot domeniul schiabil.
Nici nu s-a pus problema sa merg tocmai pana la Valtournenche, pur si simplu as fi fost foarte la limita cu timpul: dupa ce faceam coborarea de 20 km urmau 1 gondola, 3 scaune si 1 teleschi din ’82.

 

Partiile de pe ghetar sunt cam plate, chit ca-s lungi  si late.

Partiile spre Zermatt (si de pe ghetar si de pe Gornergratt) erau racaite pana la gheata in zonele de traverseu/pante, si asta inca de la 11:30. Partia de la 3883 pana jos de tot in Zermatt (1608) are 2200 m diferenta de nivel si 13 (!) km, are cateva portiuni ceva mai abrupte si multe zone inguste (cu zapada racaita pana la gheata).

Mi-a placut pe Gornergrat, toata ziua a fost in soare, partiile aveau panta mai constanta (mai putin plate ca pe ghetar) si zapada era mai buna calitativ. Nu am avut timp sa merg pe partiile dinspre Rothorn.

Igloo village

Partiile de la italieni parca erau per total mai late si aveau mai putine teleschiuri (la elvetieni, pe ghetar exista doar 1 supergondola, multe teleschiuri si 1 telecaun).

Evident, la italieni erau mult mai multe locuri unde puteai manca ceva mai ieftin.

Per ansamblu, a fost o zi misto, dar mai mult pentru ca am ajuns si in partea italiana. Zermatt a introdus “dynamic pricing”, impreuna cu alte statiuni din Elvetia din sezonul asta. Asta inseamna preturi maxime in week-end sau zilele de sarbatori (98 CHF/skipass de 1 zi care include Cervinia). Asta poate insemna si preturi de 58 CHF/zi in timpul saptamanii, daca iti cumperi skipass-ul cu peste 1 luna in avans. Dar e domeniu schiabil de mare altitudine. Degeaba dai tu 60 CHF (sa zicem), daca in ziua aleasa se nimereste sa fie ninsoare si viscol – nu vei vedea mai nimic si majoritatea partiilor vor fi inchise.

 

Eniuei, chit ca in opinia mea nu merita caruta de bani ceruta pentru skipass (Laax mi s-a parut mult mai tare, pentru un cost un pic mai mic), ca statiune unde sa schiezi 1-2 zile pe sezon, ca sa te bucuri de priveliste, merita. Sau mergi direct in Cervinia sau Valtournenche si nu treci la elvetieni decat maxim 1 zi.

Iarna in Alpi (6) Ischgl (At)

Ce ar fi de scris despre Ischgl ce nu au scris deja multi altii?

E una dintre cele mai vizitate statiuni de schi din Alpi, cunoscuta pentru apres-ski, petreceri si un domeniu schiabil extrem de mare.

Well, e si o statiune destul de noua, prima instalatie de transport pe cablu a fost facuta in anii ’50 – cu (se spune) bani facuti din contrabanda transfrontaliera (Austria/Elvetia).

Azi in zona elvetiana a muntilor si jos, in Samnaun, poti face cumparaturi “duty-free”, dar in cantitati limitate. La 2 puncte pe muntele care separa Elvetia de Austria e cate o ghereta unde cativa vamesi poate mai opresc pe cine pare ca a cumparat prea mult – apoi pot vamui marfa cumparata. Eu n-am vazut asa ceva, dar am citit relatari nefericite.

 

Eeniuei, zona schiabila e imensa. 229 km. E a 3-a oara cand am fost acolo si abia acum am parcurs mai multe partii – si sunt genul care ia tot domeniul la parcurs, incet-incet.

Zona e extrem de populara pentru multe natii – in afara de austrieci, elvetieni si germani, aici vin multi francezi, italieni, olandezi, polonezi, romani, rusi si altii. Toata valea Paznaun are un drum national destul de liber (nu ca DN1-ul nostru), Ischgl are construite niste parcari imense si 3 (!) gondole noi sau ultra noi urca 9.000 oameni pe ora din vale direct pana la 2300 sau 2700 m.

 

Personal, cu toate ca e extrem de aglomerata statiunea, mi se pare extraordinara din cateva motive:
– domeniul schiabil e atat de mare incat tot timpul gasesti partii destul de libere si foarte rar stai la cozi

– e tot timpul zapada multa sau suficienta pentru a schia fara probleme

– instalatiile sunt noi sau foarte noi, foarte putine teleschiuri si se tot inmultesc telescaunele cu cupola si sezut incalzit 😀

– sunt putine partii plate-plate pe portiuni lungi, sunt foarte multe partii lungi si/sau pitoresti

– sistemul de transport din vale (autobuze) e excelent

Desigur, exista si niste lucruri mai neplacute, care deriva din popularitatea statiunii:
– prea multa lume, cu toate dezavantajele inerente
– multe partii sunt facute “praf” foarte repede
– partiile de intoarcere in oras sunt plate la final, cu exceptia ultimei pante, care e foarte des gheata bocna
– partiile dintre partea elvetiana spre Austria sunt FOARTE “praf” dupa pranz

– daca ramai cumva din greseala prea mult in partea elvetiana, e foarte dificil sa te intorci in Austria pe sosea

– cele 2 partii spre Samnaun (in Elvetia) sunt extrem de plate la final
– costurile (mancare, cazare) se apropie vertiginos de cele din statiunile elvetiene mari

 

Mi-au placut mult:

privelistea de pe Piz Val Gronda (si 80% din partia rosie care coboara de acolo)

partiile negre de pe Breitspitz

partia neagra de pe Pardatschgrat la prima ora

partia rosie din Velilltal, care e extraordinar de fotogenica. Pacat ca e ciopartita rau spre final si ca e si intr-o vale predispusa la avalanse (un suedez a murit in 2012 aici dupa ce o avalansa l-a acoperit PE O PARTIE DESCHISA).

partiile de pe valea Thaya

telescaunele incalzite si cu cupola

 

A, da, si Superman si Batman 🙂

Cand hotarasti ca ceva e insuportabil, TOTUL devine insuportabil

Am mai scris de cateva ori aici (si pe facebook). Imi place sefa mea de-aici, mi se pare o persoana abordabila  – mai ales la ce buget are pe maini, cate orgolii trebuie sa tina in frau si la cate tipuri de personalitati are in subordine. Dar stiu ca poate fi mai dificila daca o calci pe bataturi, trebuie doar sa inveti sa nu faci unele dintre lucrurile care o enerveaza.
Dintre toti sefii de pana acum din cariera mea, mi se pare foarte ok si are foarte putine lucruri care o deranjeaza – nimic absurd si sunt legate de valorile departamentului/spitalului/tarii (punctualitate, ascultarea cerintelor venite de la superiori, respectarea procedurilor/regulilor interne, respectarea colegilor). Daca intelegi asta, nu ai probleme cu ea.

Dar cand te-ai hotarat ca ai suportat destul si nu mai vrei sa faci ceea ce faceai pana acum, de multe ori te motivezi sa vezi lucrurile doar intr-o anumita lumina, nu intotdeauna corecta.

De-a lungul anilor in Anglia, am vrut de mai multe ori sa plec. Am dat cateva interviuri, le-am si luat, ma montasem sa ma mut. De fiecare data am fost la foarte putini pasi sa plec, de fiecare data incepusem sa vad fiecare lucru drept “ah, asta nu imi place, ah, asta e asa de nasol, de asta ar trebui sa plec” samd. M-am oprit de fiecare data pentru ca am stat sa judec avantajele si dezavantajele unei mutari – si sa ajung la concluzia ca nu e asa de rea viata. INCA.
Cu toate problemele pe care le-am avut acolo si cu toate neplacerile experimentate in anii de acolo, nu mi-a fost deloc usor sa imi fac bagajele si sa ma duc – atunci cand a fost momentul sa plec.
Foarte rar e un loc DOAR nasol – iar atunci cand e, e foarte greu sa rezisti si 1 saptamana, d-apoi luni sau ani.

Azi vorbeam cu colega care si-a dat demisia luni.
O nemtoaica de vreo 53 ani, care lucreaza in Elvetia de peste 10 ani si in departamentul nostru de aproape 3 ani. S-a hotarat sa se intoarca in Germania. Nu mai vrea sala de operatie, nu mai vrea Elvetia, i-a ajuns.

Pe germana, a zis ca a “i s-a dat ultimul rest” (den letzten Rest geben), picatura care a umplut paharul a fost cand i s-a facut o observatie inutila, intr-o zi in care a avut foarte multa munca pe cap.

Din pacate, asta e ceva ce se intampla oricui, oricand, in anumite situatii mai des, in altele mai rar.

Chestia e sa te straduiesti sa nu iei fiecare neplacere personal, de multe ori e vorba de oameni care au si ei multe pe cap, poate au probleme personale, poate sunt si ei supraincarcati cu munca, cateodata uita sa se mai stapaneasca – chiar si intr-o tara care pune mult pret pe politete si retinere in comunicare interumana.

Apoi mi-a dat exemplul de azi, cand la raport i s-a parut ca managerul i-a raspuns neplacut atunci cand ea i-a adus aminte ca penultima noastra operatie e cu un laser special si vom avea nevoie de suport.
Managerul i-a raspuns scurt “ja, ja, ich weiß” (da, stiu).

Ideea e ca pentru porcaria de laser trebuie sa facem niste pasi: sa il pornim de dimineata, apoi sa facem niste pregatiri pe care nu toata lumea stie sa le faca – fiind aparat nou (si extrem de scump – jumatate de milion de franci), apoi doar 3 oameni au voie (au training) sa il opereze in timpul operatiei – ceea ce face un reminder din asta scurt dimineata important. Fara unul dintre cei oameni prezenti, nu putem face operatia.

Amu, eu stiam ca managerul stia de cazul cu laser, imi spusese de ieri ca ma aloca in sala aia de operatie, pentru ca stia ca nu ma sperie sa il pregatesc singur pana la un punct.
Deci raspunsul ala nu era neaparat de tipul “iti tai macaroana”, pur si simplu chiar stia, reminderul era inutil.

Dar cand esti hotarat ca esti tratat nasol (in alte momente poate chiar i s-a vorbit mai putin prietenos), cateodata orice mic lucru devine mare si important.

And then you’ve had enough.

 

Ideea e ca orice neplacere, oricum ar fi ea (mica, mare sau insignifianta) se strange in sinea omului.
Si cand suficient de multe nemultumiri se acumuleaza, iti vine des sa-ti bagi picioarele si sa renunti la tot.

Nimic nu-i perfect pe lumea asta

Din tonul postarilor mele poate parea ca aici totul e perfect si ca nimeni nu se plange si toata lumea isi face treaba fericita.

Per total, sunt multumit de locul meu de munca si de balanta munca-viata personala. Sunt destule lucruri care nu-mi convin, dar pentru moment sunt insignifiante.

Viata nu e cu nimic diferita nici aici, e la fel ca-n toata lumea. Esti ceva mai bine platit si munca se termina la munca, mai rar iti iei problemele de la munca cu tine acasa. Teoretic.

Exista probleme la munca, exista prea multa munca, exista colegi care iti pot face viata (mai) grea, exista oameni nemultumiti (constant) si sunt o gramada de lucruri care ar putea fi mai usoare.
Chestia e ca te obisnuiesti mai repede cu anumite greutati daca ai mai trecut prin situatii asemanatoare, dar mai grele. Si inveti sa nu te mai enervezi degeaba pentru toate prostiile.

Sigur, asta nu inseamna ca nu te deranjeaza porcariile, dar incerci sa le ignori. Fiecare are, de regula, niste “declansatoare” – lucruri pe care nu le mai poti ignora. Pentru mine, asta e sa fiu acuzat de ceva ce n-am facut, asta ma scoate din sarite. Altfel, pot suporta surprinzator de multe lucruri. Din fericire, aici nu m-a acuzat nimeni de nimic (pana acum) 🙂
O trasatura care ajuta atunci cand emigrezi, pentru ca multe, multe lucruri intr-un sistem nou si o tara noua sunt extrem de enervante.

Oricum, omul sfinteste locul. Si reversul vorbei asteia e valabil. Daca ai colegi buni, te acomodezi rapid. Daca ai niste colegi enervanti, te acomodezi mai greu.
Cateodata oamenii par mai dificili la inceput, dar dupa aia se “dezgheata” (cam asa-s majoritatea elvetienilor pe care i-am cunoscut pana acum).

Dar unii oameni pur si simplu nu sunt fericiti decat daca se comporta intr-un mod extrem de cretin. Si ei sunt convinsi ca au dreptate si ca se comporta exemplar si nici nu-si dau seama cat de enervanti sunt. Sau se apara cu “nu sunt aici ca sa castig un concurs de popularitate“.

Mda, asa e, dar da-o dracu’ de treaba, nici nu esti aici sa-ti scoti din sarite colegii in fiecare zi.
Suntem adulti, trebuie sa ne mai adaptam si la cei din jurul nostru.

Am o colega, scopul ei la munca pare a fi sa le spuna celorlalti ce nu e permis sa se faca.
Toate bune si frumoase, dar face toate observatiile cretine din lumea asta.
Ca n-ai voie sa porti manusi nu-stiu-cum, ca n-ai voie sa inlocuiesti niste fiole intr-o parte, dar trebuie s-o faci in alta parte, ca n-ai voie sa tai un blister cu o foarfeca, ca n-ai voie sa folosesti acul cu filtru, trebuie sa-l folosesti pe ala fara filtru. Bai, da-o naiba de treaba, nu pun viata vreunui pacient in pericol, nu folosesc nimic nesteril sau expirat, fa-mi observatie daca fac greseli importante, nu la toate prostiile.

Altul ne freaca la cap in fiecare saptamana ca sunt caruturile cu consumabile (seringi, ace, medicamente, bunuri sterile etc.) PREA umplute. De ce sunt 15 seringi, in loc de 10, cate scrie pe lista? Poate pentru ca stim toti ca in 2 zile din 5 folosim cate 10 seringi din alea, vrem sa ne usuram viata atunci. Eu incerc sa le umplu dupa lista, ca sa nu-l mai aud, dar el tot se plange (pentru ca bineinteles ca nu toata lumea are timp sau chef sa numere zeci de seringi si ace ca sa fie totul fix-fix).

O babuta elvetianca e o morocanoasa si jumatate. N-a facut niciodata nici un fel de scoala (peste 9 clase), tot ce stie e sa ambaleze si sterilizeze instrumente si sa faca comenzi de bunuri noi (si sa mute seturile de colo-colo samd). E o munca importanta, si o face FOARTE BINE, dar da-o incolo de treaba, nu salveaza vieti, nu are de ce sa vorbeasca cum vorbeste.
Bai de nu se plange in fiecare saptamana ca vrea mai multi bani si ca ar trebui sa castige mai mult si tot timpul cand o intrebi ceva zice ca “ar trebui sa fiu platita mai mult pentru ca va spun tot timpul asta“.
Da-o naiba, zi-mi ca nu vrei sa-mi spui si ma descurc singur. Problema e ca sunt atat de multe porcarii mici pe care doar ea stie pe unde le tine, ca e aproape imposibil sa nu apelezi la ea.
Inca. Dar scap eu si de ea, incet-incet ma descurc fara sa o mai intreb nimic.

Un coleg se duce tot timpul sa se planga la manager cand nu ii convine ceva. Da-o dracu’ de treaba, nu suntem copii, te duci sa te plangi ca ai avut o intarziere de 10 secunde pentru nu stiu ce. Sau ca s-a uitat chioras la tine chirurgul azi, pentru ca ti-a dat alergatorul nu-stiu-ce gresit. Asa, si? Suntem oameni, greseli minore face oricine, inclusiv tu…

Alta colega se plange ca toata lumea e irascibila aici si ca ti se fac observatii pentru toate prostiile (nu e adevarat, dar intr-adevar unii oameni sunt dificili, precum scriu si eu aici). Si ce face ea?
Acelasi lucru.
Ca de ce nu faci tu asta, ca trebuie sa-ti faci treaba mai repede, ca har, ca mar.
Si se lauda ca ea e prietenoasa. Prietenoasa pe naiba, e la o lamaie mancata distanta de-a fi o acritura.

O tanti de la anestezie ne freaca la cap tot timpul sa fim gata mai repede in sala, ca sa vina cu pacientul. Nu conteaza ca apoi stam si asteptam ca cretinii pana ne vine chirurgul.
In softul de management al operatiilor apare ca pacientul a fost in sala la timp, deci ea si-a facut treaba.
Dar frecatul ei la cap inseamna ca trebuie sa fac si mai repede niste activitati care oricum le fac pe repede-inainte CONCOMITENT: pregatesc o masina (atasarea unor componente, acoperirea cu plastic steril, facerea unor teste), plus pregatirea unor instrumente, a unor medicamente si a halatelor si manusilor pentru chirurgi si dezinfectarea locului operatiei – totul in cateva minute. O greseala acum poate avea efecte nefaste – ei nu ii pasa de asta.
Bai, dar cand anestezia ne tine pe loc cu zecile de minute (ceva ce se intampla des – dar e normal, nu toti pacientii sunt la fel, nu poti sa-i pregatesti pe toti la fel de repede), nimeni nu le face observatie.

Toate chestiile astea se strang, in timp.
Nu degeaba ne-au plecat 6 oameni in ultimele 13 luni. Si o colega si-a redus orele de la 70% la 30% (3 zile la fiecare 2 saptamani).
O noua colega si-a dat demisia azi.

Personal, ma deranjeaza lucrurile de mai sus, dar stiu ca lucrurile sunt cum sunt si ca nu se vor schimba, deci n-are sens sa ma enervez. E prea mult, imi dau demisia. Pentru moment, mi se pare suportabil.

Imi vad de treaba mea, incerc sa fac lucrurile cat mai bine, cat sa nu aiba nimeni motiv sa-mi faca observatii pertinente si, de bine ce consider ca a trecut suficient timp cat sa nu mai poata nimeni zice “abia ai venit si esti cu gura mare”, acum am inceput sa le mai tai macaroana.

“Nu ai voie sa faci aia” sau “ar trebui sa faci asta altfel” LIPSITE de MOTIV au inceput sa primeasca raspunsul “eu nu iti spun tie cum sa-ti faci treaba, lasa-ma sa-mi fac treaba, ok?”.

Per ansamblu, e o situatie partial similara cu experienta mea din Anglia, doar ca e vremea mai frumoasa si eu am ceva mai multa experienta. 🙂

Iarna in Alpi (5): Verbier (CH)

Ieri a nins in centrul si estul Elvetiei, a fost doar innorat cu fulguieli in vest. Doar o zi de iesit week-endul asta.

Am ales Verbier, pentru ca e un domeniu mare (176 km partii, harta aici), prognoza era buna si era pe lista mea de to-do de ceva vreme.

Partea principala din mai marele domeniu schiabil interconectat 4 Vallées (care insumeaza 400 km de partii), Verbier are 3 sub-domenii, care nu sunt conectate direct unele cu altele. Brusson, unde e doar o gondola si un telescaun (gondola pleaca din gara Le Chable), Savoleyres-Tzoumaz (care e intr-o parte a statiunii Verbier, trebuie sa iei un bus de la statia de gondola Verbier) si Verbier-Medran.
Eu azi am “stat” doar pe partea Verbier-Medran.

Verbier e la 1500 m. Ca sa ajungi in Verbier ori iei o gondola din vale, de la Le Chable (unde opreste si trenul), ori iei un bus (care vine ceva mai rar si face mult mai mult ca gondola) ori conduci (dar atunci platesti parcare foarte scump).

Odata ajuns pe munte, ai 3 zone de schiat – in zona Attelas-Les Ruinettes-Fontanet – catre Verbier (majoritatea partiilor sunt aici), zona La Chaux (unde sunt niste albastre si rosii dragute, snowparkul si telecabina care te duce catre Mont Fort si restul de partii din 4 Vallees) si zona de la lacul Vaux, unde e o neagra lejera si niste albastre/rosii si totul e oarecum liber pentru off-piste (daca ai zapada).

Per total mi-a placut faptul ca sunt multe partii cu panta constanta (putine zone plate sau cu contrapanta), ca ai tot timpul pe unde sa mergi, ca instalatiile sunt destul de noi si ca partiile erau foarte bine batute.

Pentru ianuarie si cantitatea de zapada de pe munte (1 m), mi s-a parut foarte putina lume, am stat la cozi maxim 1 minut.

Dimineata a fost innorat, a si fulguit, a fost flat-light, pana pe la 10:30, cand a iesit soarele din nori si totul a devenit frumos (si am inceput sa vad partiile) 🙂

Nu mi-a placut faptul ca partiile de conexiune si cele spre oras (inguste si destul de plate) nu prea aveau plase de siguranta pe lateral si faptul ca nu prea erau harti (panouri) mari pe munte.

67 CHF skipassul, ar fi fost mai ieftin daca il luam cu minim 10 zile in avans.

Per total, o zona schiabila placuta, cu multe zone pentru fiecare gust, mai degraba destinata incepatorilor-intermediarilor (putine partii negre).

O sa ma mai intorc.