Iarna-n Alpi (2): Saas-Fee (CH) si Livigno (IT)

Week-end. Si nu mai am nimic de scris pentru facultate pana in februarie. Si nu fac Pickett. E de mers in munti.

Sambata: Saas-Fee (Ch)

Saas-Fee are o poveste interesanta.
Statiune situata la 1800 m, s-a dezvoltat treptat, incorporand 2 statiuni mai mici de langa (Saas-Almagell si Saas-Grund). Totalizeaza 150 km de partii (link aici) in cele 3 statiuni la un loc, dar cel mai interesant tot Saas-Fee ramane, cu cei aproximativ 100 km de partii si o diferenta de altitudine de 1700 m de la cel mai inalt punct schiabil (ghetarul Mittelalallin, la 3500 m) pana in statiune.

Privelistea de pe Mittelallalin (3500 m)

In ultimii 10 ani le-a scazut constant numarul de turisti si incasarile, dar ei au avut cheltuieli in crestere. Anul asta erau de facto in incapacitate de plata la final de sezon, dar au fost salvati de faliment de un grup de investitori.
Partea interesanta e data de faptul ca au venit cu o strategie extrema pentru a face rost de lichiditati. Acum 3 sezoane au lansat o oferta imbatabila: skipass pentru 1 sezon pentru 222 franci. Pana si in Romania costa un skipass de un sezon pentru amaratele noastre de statiuni cu 2-3 partii mai mult de-atat. Iar in Elvetia, costul pentru un skipass de sezon pentru o statiune medie-mare (ca Saas-Fee) se invarte pe la 650-800 de franci. Au continuat oferta si in anul 2, dar au crescut un pic pretul, iar anul asta au facut skipassul 255 franci. Tot ieftin, pentru veniturile europene si pentru cat costa un skipass comparabil.
Eniuei, oferta le-a crescut numarul de turisti considerabil, numarul de innoptari in statiunile din vale au crescut… dar nu i-a scapat de faliment, pur si simplu imprumuturile din anii precedenti i-au prins din urma.

Multa vorbarie oarecum degeaba. Pe scurt, mi-am luat skipass de sezon aici, l-am luat ceva mai ieftin prin SwissPass – si e incarcat direct pe SwissPass (cardul personalizat pe care il folosesti si pentru abonamentele de calatorie cu trenul si mijloace de transport in comun in Elvetia). Totul e interconectat in tara asta. 🙂
Pentru a intelege situatia, e ca si cum ai merge cu cardul de la STB (fostul RATB) si pe tren, si in autobuze in Constanta, si pe partii la Poiana Brasov.

Eeeniuei. Sambata a fost soare, dar frig ca naiba. Saas-Fee e intr-o vale inconjurat din 3 parti de munti de 3000-4000 m si soarele rasare din spatele lor. Totul e in umbra pana pe la pranz, iar in decembrie soarele bate doar cateva partii, mai putin de o ora.
Asta pastreaza zapada pana in mai, dar zapada nici-prea-tare-nici-prea-moale nu cred ca ai prea des aici.

Saas-Fee, vazut de pe “neagra”

Domeniul schiabil e ciudatel.

Are un ghetar sus, accesibil cu un funicular (de la 3000 m la 3500 m). Ghetarul are doar partii usurele si late. Ca sa cobori de pe ghetari ori faci dreapta pe o mica abruptura, ori mergi inainte si faci stanga-dreapta pe o mare abruptura (singura partie neagra).

Pornirea pe ghetar

Dupa aia urmeaza o zona intermediara cu un snowpark imens, apoi coborarea in oras, care e prin paduri si e aproape 100% zapada artificiala.

Ghetarul la ora 09:00. Gol!

De jos pana sus faci cam 40 minute, cel mai mult astepti funicularul. De sus pana jos sa tot fie vreo 9 km de coborat (legati) si 1700 m diferenta de nivel.

In afara de zona principala, mai au o mica zona schiabila intr-o laterala, zona care e mai mult timp in soare – dar era inchisa la inceput de sezon.

M-a enervat faptul ca a fost mai frig decat ma asteptam si nu aveam un strat in plus la mine, deci am cam dardait de frig. Si faptul ca statiunea nu e foarte snowboard-friendly, are mai multe zone destul de plate (plat pe partii “rosii” e enervant).

Pe de alta parte, e aproape de mine, e ieftin, zapada e multa si cred ca tine pana tarziu si nu pare deloc aglomerat. A, da, si nivelul schiorilor/boarderilor e destul de ridicat (putini incepatori).

 

Duminica: Livigno (IT)

Am ales Livigno pentru ca duminica a nins cam in toata Elvetia, in unele parti mai mult, in altele mai putin. Dupa frigul de sambata si stiind ca zona e in umbra toata ziua, chiar n-aveam chef sa merg din nou la Saas-Fee.

Am plecat pe intuneric, cand orasul meu era acoperit de o paturica de zapada proaspata.

Am ajuns sus pe partii pe la ora 10, m-am dat majoritar pe partea de munte care era inchisa acum 2 saptamani.

Noua gondola e rapida si mare, e o mare imbunatatire fata de vechea gondola (din anii ’80).

Livigno ramane o destinatie preferata pentru mine, pur si simplu au tot ce trebuie: partii late, partii grele, partii usurele, instalatii majoritar noi, mancare buna, powder, diferenta de altitudine suficient de mare (1100 m de sus pana jos). Si nici nu e scump skipass-ul (iar in extrasezon e de-a dreptul cadou: 26 euro/zi).

Si soare aproape toata ziua pe un versant (daca nu e innorat – cum a fost ieri de pe la 2).

Per ansamblu, mi-a amintit de zilele la schi din Romania, cand plecam cu noaptea in cap, ma dadeam pe partii 7-8 ore si faceam pe drum 8 ore, din cauza de lipsa de infrastructura si aglomerare de masini, chit ca erau doar 150 km pana la Poiana Brasov… Acum am facut 4 ore one-way doar pentru ca drumul are 320 km, din care 220 sunt prin munti.

Iarna in Alpi (1): Livigno

Sper ca asta va fi un set de postari care va ajunge la episodul 100 🙂

 

Acum vreo 12 ani puneam prima data bootii si placa in picioare si ma apucam de snowboard.
Peste 1 an mergeam prima data in Austria.
Ma mai dadeam si pe la noi, dar nu prea reuseam sa strang mai mult de 10-15 zile de zapada pe sezon.
Atunci mi-am propus sa ajung odata si-odata sa lucrez undeva pe langa Alpi.
Mi-a luat ceva timp, a presupus o schimbare de job, mersul din nou la scoala, invatatul unei limbi noi si 3 ani de emigrare in Anglia, dar pana la urma am ajuns in Elvetia.

Iarna asta voi posta poze de la plimbarile mele la snowboard. Cat m-or tine picioarele si banii.

Incep cu Livigno. 4 zile la inceput de decembrie.
In Elvetia am avut o vara calduroasa si anormal de uscata (o sa pun si niste poze de la drumetii, poate). Prima ninsoare a venit la final de octombrie, urmata de zile insorite. Abia pe la mijlocul lui noiembrie s-a lasat frigul si a mai nins putin. Cu exceptia statiunilor cu ghetari, nimic nu era preconizat sa fie deschis la inceput de decembrie. Livigno arata mai bine, au in continuare oferta de skipass gratuit pentru anumite hoteluri la inceput si final de sezon, deci mi-am facut rezervare.

Pe 30 noiembrie, cu 4 trenuri si un bus (care au mers ceas) am ajuns intr-un Livigno nu foarte inghetat (“doar” 0 C la ora 18:00).

Au urmat 4 zile cu soare-ninsoare-soare-ninsoare-ceata-soare.

Mancare buna, preturi bune (fata de Elvetia…), italieni zgomotosi, multi copii din lotul lor de schi, probleme care seamana cu cele romanesti (nu au inaugurat o gondola si nu au deschis cam 35 km de partii la inceputul sezonului pentru ca nu au venit cei de la inspectia tehnica federala la timp) si ceva powder.

Am avut 57 km de partii deschise, tiramisu la pranz si la cina 😀 si o atmosfera la fel de relaxata ca la vizitele mele precedente aici.

Desi e departe de mine, partea buna e ca e in reteaua GA (General Abonnement), deci un pass de-o zi pe tren e valabil si pe busul dintre Zernez si Livigno.

A, da, skipassul e 26 euro/zi pana pe 21 decembrie (ma duc din nou duminica). Nu-i rau, comparat cu 55-65 CHF/zi cat vroiau putinele statiuni elvetiene deschise la inceput de decembrie, pentru cate 2-3 partii.

hashtag nofilter (chiar asa arata partia la ora 16:10)

O vacanta foarte plina de ghinioane

Precum am mai mentionat, aici, cand faci garzi (Pickett), acumulezi rapid cateva zeci de ore de concediu in plus. Din cauza asta ni se recomanda sa ne luam 2 zile de concediu in plus in fiecare luna. Se “cer” cu 2 luni in avans si gata. Asta inseamna, de cele mai multe ori, 1 sau 2 weekenduri prelungite.

Intr-un asemenea weekend am decis eu sa merg prima data in acest sezon la ski.

Pentru ca a fost un octombrie calduros (+20 grade in ultimele zile ale lunii), m-am decis sa fac o rezervare pentru Livigno, o statiune mitica din Italia, chiar langa granita cu Elvetia.

Nu-i rau pentru 2 decembrie, nu?

De ce “mitica”? Pentru ca e orasel locuit tot anul, situat la 1850 m altitudine, intr-o vale inconjurata de varfuri de 2800-3000+ metri, unde nu poti ajunge decat pe niste drumuri intortocheate de mare altitudine.

E si zona duty-free, drumurile de acces sunt amandoua (si dinspre Italia si dinspre Elvetia) foarte pitoresti, domeniul schiabil e foarte misto si variat, mancarea e excelenta si zona are aproape tot timpul zapada multa din decembrie. Pentru a face totul si mai interesant, in fiecare an au o oferta la inceput/final de sezon, cand iti ofera skipassul gratuit daca innoptezi un numar minim de nopti la hotelurile si pensiunile participante la promotie.

Toata zona transfrontaliera se numeste Valtellina si are inca 2 statiuni interesante la cateva zeci de minute de condus (sau bus) pe drumul cel intortocheat pe la 2000 m altitudine, Bormio si Santa Caterina Valfurva.

Acum vreo 8 ani am decis cu 2 prieteni si prietena mea sa mergem de Craciun la schi in Alpi. Initial vroiam sa mergem la Sölden, in Austria, dar nu era zapada deloc la inceputul lui decembrie. Am cautat ceva pe langa Livigno, unde fusesem cu un an inainte, am gasit in Santa Caterina, langa Bormio. Cazarea arata excelent, era ieftina (pentru Alpi si Craciun).

Zis si facut. Am anulat rezervarea din Sölden, am platit avansul pentru Italia.

Planul era sa mergem joi pana la Deva, vineri sa ajungem la Viena, sambata sa mergem incetisor spre Italia.

Miercuri ne-a anuntat prietenul meu (care era soferul cu masina) ca mai vine un amic de-al prietenei lui pana la Viena. Era un Opel Insignia (nou-nout atunci), dar nu e suficient de mare pentru a merge 5 oameni comod in el, mai ales cand 4 au calabalac de snowboard. Csf, ncsf, el vroia sa isi ajute amicul.

Am ajuns la Deva tarziu noaptea, pentru ca acelasi amic nu a putut pleca devreme.

Chiori de somn si oboseala, am plecat vineri spre Viena, unde am ajuns pe ninsoare si – 10 grade abia pe la 17:00. 2 zile inghesuiti 5 in masina nu a fost o experienta placuta. De cand plecasem, prietena mea nu se simtea bine. Pe drum, a aratat simptome de amigdalita din ce in ce mai puternice. Odata ajunsi in Viena, era bolnava in toata regula, cu febra, frisoane, greata, dificultate in a inghiti si vorbi. Cu germana mea aproximativa de atunci am convins un farmacist vienez sa imi vanda un antibiotic, seara, inainte de a inchide. Pana in ziua de azi nu stiu cum am reusit.

A doua zi a trebuit sa ne mutam la alt hostel, camera noastra fiind rezervata doar 1 noapte.

2 zile am stat in astalalt hostel (Wombat, si acum tin minte) si ne-am uitat la Californication. Luni prietena mea se simtea un pic mai bine, am decis sa plecam dimineata tarziu. Ea nu era inca “bine“, dar a ales sa faca sacrificiul asta ca sa ma vada fericit.

Drumul spre Bormio (si apoi Livigno) deschis tot anul e cel care vine dinspre Milan si Sondrio. Mai e un drum, pe la Passo Stelvio, un fel de Transfagarasan, dar care urca pana la 2800+ m. Cu 40 curbe ac de par pe urcare si coborare. Si inchis iarna. Ceea ce noi am aflat abia seara, tarziu, dupa niste problemute 🙂

Precum ziceam, la Viena erau – 10 grade. In pasul Brennero, intre Austria si Italia, erau – 20 grade. Noi inca credeam ca drumul face dreapta dupa intrarea in Italia si ca e ok prin trecatorile de altitudine. Am facut noi dreapta, cum ne zicea gpsul (care nu stia sa diferentieze in iarna/vara, sa ne spuna ca Passo Stelvio e inchis).

Pana la Passo Stelvio aveam un alt pas, Passo Giovo, care era “doar” la 2100 m. In Brennero, la granita, observasem ca incalzirea nu merge, la 2100 m am observat ca se face condens inghetat pe geamuri de la diferenta de temperatura inauntru-exterior (afara erau – 30 grade). Si s-a aprins becul de lichid de racire pe bord.

Am facut rapid schimb de locuri cu prietena soferului – nu credeam ca o sa am eu loc vreodata sa fac mutarea asta.

Apoi au urmat vreo 20 minute in care temperatura in masina era din ce in ce mai aproape de frigul de afara, prietenei mele ii era rau si greata de la curbele multe de la coborare, prietenei soferului ii era si ei rau, iar eu racaiam ca cretinul gheata de pe parbriz (pe interior!) si de pe laterale, in timp ce soferul abia vedea ceva. Dar conducea inainte, sa coboram din varful muntelui, inapoi la civilizatie.
Teoria noastra era ca masina nu mai are antigel. Fara antigel, nu ar merge nici caldura, dar nici motorul nu s-ar mai raci. Acuma, la -30 grade afara speram noi ca nu se va supraincalzi motorul, dar oricum nu aveam ce face, eram la 20 km de cel mai apropiat satuc si eram la 2100 m.

Cosmarul s-a terminat in primul satuc intalnit. Am vazut un semn cu “polizia”, am mers la poarta unde era politia si am sunat la un interfon. Ne-a raspuns cineva care ne-a zis ca postul nu are personal decat intre 8 si 17 zilnic si ca sa coboram in vale daca avem nevoie de ajutor. Norocul nostru a fost ca fix dupa ce politia ne-a inchis interfonul in nas, a iesit o domnisoara din cladirea respectiva.

Fiind in Tirolul de sud, am incercat cu germana mea de balta sa ii explic ca nu ne merge incalzirea si avem nevoie de “gegenkalt” sau “gegenfrost” (antigel, credeam eu ca ziceam). Donsoara a plecat si s-a intors cu un bidon fix de antigel. Frostschütz.

Noi nu stiam cum sa ii multumim, prietenele noastre erau in masina, ne vedeau ca vorbeam cu o domnisoara care era draguta, nu se simteau deloc bine. Privind in urma, cu siguranta nu era un moment usor de inteles/acceptat pentru ele…

Amicul meu, Paul, balmajea 3 cuvinte in germana. A vrut el sa zica multumesc, ma numesc Paul (danke, ich heisse Paul”), i-a iesit merci, “ich hasse Paul” (il urasc pe Paul). Hassen si Heissen. 🙂

Atunci ne-a claxonat prietena lui Paul din masina sa ne intoarcem.

Tin minte ca in masina ne-a zis “noi murim aici si voi flirtati cu o italianca?”.

Dar noi vroiam doar sa ii multumim unui om care ne-a scos dintr-un rahat mare. Tin minte ca i-am oferit 10 euro pe antigel, nu i-a vrut.

 

Eniuei, am coborat apoi de pe munte, am ajuns in Merano, un oras-statiune foarte dragut. Cand am ajuns in oras, lumina de lichid de racire de pe bord s-a reaprins, soferul a trebuit sa puna din nou antigel.
Cu cateva nopti inainte de Craciun, noi vroiam sa gasim un hotel cu camere libere pentru 1 noapte, a doua zi urmand sa bagam masina in service. Amicul meu s-a decis sa stea la un hostel, dar acolo nu aveau decat camere de 4 paturi. In momentul ala nu ii mai suportam deloc pe cei 2, l-am rugat sa ne ajute sa gasim un hotel. Am incercat in cateva locuri, pana la urma am gasit un hotel care in momentul ala era peste bugetul nostru (120 euro pe noapte), dar am zis ca e mai bine acolo decat cu aia doi inca o noapte.

A doua zi prietena amicului meu l-a anuntat ca ea pleaca la un cunoscut la Roma, cu trenul. Dusa a fost.

Noi am ramas in Merano sa ducem masina la un service Opel. Cat am asteptat pentru reparatie, am aflat ca noi am fost cretini si nu luasem in calcul faptul ca nu poti trece prin Passo Stelvio iarna. Drumul deschis iarna era pe autostrada si apoi drum national de munte si ar fi durat 8 ore. Masina o primeam dupa-amiaza, pe la 16:00. Deci Santa Caterina Valfurva, langa Bormio, era exclusa ca destinatie.
La service ne-au zis ca era o problema cu un capac defectuos, pe care nu-l puteau inlocui, doar puteau sa-l stranga mai bine si sa ne recomande sa mergem cu mult antigel la noi, in caz de pierderi sa tot adaugam.

Am incercat sa vedem daca la Soelden mai era liber apartamentul rezervat initial, era si uite asa am ajuns marti seara pe la 21:00 la Soelden, dupa ce am plecat din Romania joi seara cu directia nordul Italiei. Evident, intre Italia si Austria ne-a prins si o furtuna de zapada de nu mai vedeai la 10 m pe autostrada, pentru a completa experienta.

In Soelden am stat 4 nopti, apoi a trebuit sa plecam, desi ninsese in ultima noapte jumatate de metru si noi am fi vrut sa mai stam. Nu am gasit nimic disponibil pentru 2 nopti intre Craciun si revelion.

In toata viata mea nu am mai trait o senzatie mai puternica de frica precum in seara aia cand geamul ne ingheta pe interior intr-o masina aflata la 2000 m si cu – 30 grade afara.

Cu toate astea, nu am incetat sa merg la concedii la snowboard in Alpi. Cam toate au avut si amintiri neplacute si amintiri placute.

Dar nici una n-a fost ca atunci…

Ce se face in practica in Anglia/Elvetia vs. Romania

De la inceput, blogul mi-a permis sa-mi exprim nemultumirile fata de ceea ce invatam la scoala si ce ni se permite sa facem la practica, versus ceea ce scrie in programa si ceea ce ma asteptam sa invat.

In cei 3 ani de scoala, nimic nu s-a schimbat la perioadele de practica. Primele zile erau pierdute cu gasitul asistentei sefe si alocarea noastra, apoi cu “dar acum n-avem tratament, mergeti acasa”, apoi cu perioada de acomodare, in care asistentele se obisnuiau cu noi.
Daca aveam noroc, dadeam peste o asistenta (sau, mai rar, un asistent) “cu har”, care era si sigura pe ceea ce facea si careia ii si placea sa ii invete pe altii. De la asemenea oameni am invatat bruma de cunostinte practice in cei 3 ani de practica + voluntariat. Din fericire, au fost suficienti de multi incat sa raman cu ceva. Dar era a naibii de greu totul. Intai sa ii identifici, apoi sa le castigi increderea, apoi sa cauti sa fii acolo doar cand lucrau ei/ele, apoi sa faci pe dracu-n patru ca sa te intorci pe sectia aia (in anii 2-3, cand mai puteai negocia cu diriginta).
Ajunsesem sa consider o perioada de practica “buna” una in care luam cateva tensiuni, mai montam o branula, recoltam cateva eprubete, mai faceam o injectie, montam un cateter vezical, pregateam cateva tratamente iv sau eram lasat sa vorbesc cu cativa pacienti o țâră. Orice. Ceva. Un pic, acolo.

Din nefericire, nenumarate ture erau aproape irosite. Mers pana la spital, stat acolo 6 ore, ca sa vanezi cate o asistenta si sa o rogi sa iti dea ceva de facut, sau sa iti raspunda la cate o intrebare – si sa vezi ca nu te lasa sa faci nimic, nu te lasa sa vorbesti cu pacientii, nu te lasa sa inveti ce medicamente sunt folosite, ce boli au pacientii samd. Si dupa aia tot ele erau cu gura mare ca “sprijinim peretii“. Au fost si ture de practica in care am nimerit o combinatie perfecta de sectie mica + asistente dezinteresate, in care am pierdut pur si simplu vremea 2-3 saptamani. Ne trimiteau cu probele (sange/urina/sputa/scaun) la dracu-n praznic peste 5 cladiri si ziceau ca asta e “castigare de experienta”.

De cate ori am avut o senzatie de ura si manie si neputinta cand veneam zi dupa zi pe zapada si zoaie sau la calduri de 35-40 grade la un spital la 1 h distanta de casa sau de job (mergeam cateva ore pe zi si la munca, ori inainte, ori dupa practica), numai ca sa fiu pus sa stau intr-o camera a asistentelor, unde asistentele stateau pe telefoane, mai barfeau una-alta, mai scriau o foaie de ingrijiri, mai vorbeau urat cu cate un pacient sau apartinator care baga capul pe usa si… cam atat. Ore in sir in care incercam sa imi ocup timpul citind prospecte de medicamente si dosare medicale, uitandu-ma la ekg-uri sau radiografii, incercand sa inteleg ceva si negasind pe nimeni dispus sa ma invete (“asta nu trebuie sa stii tu“).

Din nou, din fericire nu a fost asa toata scoala. Dar am avut prea multe zile din astea. Mult prea multe. Pe hartie, am facut 2400 de ore de practica. In realitate, cred ca in 3 ani de zile, sub 500 de ore chiar am facut ceva sau am fost lasat sa invat ceva.

Dar lasa, ca scoala noastra e cea mai buna, produce numai oameni bine-pregatiti, generatie dupa generatie, educati de elite.

Bleah.

Eniuei. Nu vreau nici sa scuip locul de unde am plecat, nici sa cant osanale altor sisteme educationale. Oricat de eficient ar fi gandit orice sistem, rezultatele depind mult si de cel care trece prin el. Absolventi cu diploma care nu stiu nimic sunt si-n Anglia si-n Elvetia,

Dar daca iti dai silinta sa inveti ceva, pot afirma cu mana pe inima ca in spitalele universitare in care am lucrat eu in Anglia si Elvetia, elevul asistent medical are mult mai multe oportunitati sa invete ceva la practica.

In Anglia aveau un sistem cu caiet de practica ce trebuia semnat la final de practica de un mentor “cu drept de evaluare”. Pentru ca se lucra in ture, puteai lucra cu mai multi oameni, care iti semnau fiecare tura, dar la final, competentele dobandinte si eventualele tehnici efectuate erau evaluate de o singura persoana-mentor, care facuse candva un modul de “mentorship” la o unitate de invatamant.

Ca o paranteza, sistemul era gandit sa existe mentori (care evalueaza studentii), mentori-speciali (care evalueaza mentorii inainte de-a le permite sa devina mentori) si apoi educatori de mentori (care erau angajati de o unitate de invatamant care oferea modulul respectiv). Din cele 5 module de universitate pe care le-am facut pana acum in Anglia, cel de Mentorship mi s-a parut cel mai bine structurat.

Sa revenim. Studentul englez are cam acelasi numar de ore de practica trecute in programa ca cel roman. 2000 si ceva.
In 3 ani de munca in Anglia, nu am vazut student sa lipseasca mai mult de-o zi de la practica si sa scape fara sa trebuiasca sa repete turele lipsa. Sigur, pot sa “call in sick”, dar daca au mai mult de 2 ture de boala intr-o sesiune de practica (de 4-6 saptamani), trebuie sa le recupereze.
Cum se strang orele de practica? Studentului i se face un “rota” (un fel de foaie de alocare de ture) pentru perioada de practica. Trebuie sa faca in mod normal 37,5 ore in fiecare saptamana, deci trebuie sa faca cam 14 ture lungi (12,5 ore, 1 h pauza) pe sectie in 4 saptamani (sau 20 de ture de 8 ore cu 30 m pauza). In anumite circumstante, poate face si ture de noapte (daca insista si, teoretic, daca nu e in anul 1).

Ce face dupa aia studentul in practica? Primele ture le face de regula cu mentorul, apoi este alocat cu cine se nimereste. Cand lucram pe sectie, m-am trezit de mai multe ori cu studenti pe cap, eu abia avand 1 luna de experienta. De facut, face ce zice ca stie – la inceput supravegheat, cu timpul din ce in ce mai independent. Hranirea si igiena pacientului, ajutat la administrarea de medicamente (la asta ar trebui sa fie intotdeauna supravegheat/contrasemnat pe foaie), mobilizarea pacientului, monitorizarea functiilor vitale si inregistrarea lor in fise (sau tablete, mai nou), completarea planului de ingrijire (partial). La final avea loc o discutie-evaluare cu mentorul.

In zona teatrelor, la noi li se facea un program cu 3-4 saptamani pe partea de instrumentare, 1-2 saptamani la recuperare postop si 1-2 saptamani pe partea de anestezie. Fiecare parte avea o mini-evaluare la final, la finalul perioadei de practica, avea o discutie-evaluare mai lunga cu mentorul.
La recuperare primeau de regula cate un pacient pe care trebuiau sa il monitorizeze, completau fisele, administrau medicamente (cu supraveghere), faceau handover etc.
La anestezie puneau manseta de tensiune, electrozii, daca erau mai experimentati – mai pregateau si medicamente (supravegheati), tuburi, laringoscop etc.
Pe partea de instrumentare nu prea ii lasam sa completeze hartii, dar deschideau consumabile steril, ajutau la pozitionare si, dupa 5-6 ture, daca erau dispusi, se imbracau steril cu unul dintre noi, de regula pentru o operatie  usoara, apoi veneau cu noi la handover.

Desigur, depindea foarte mult peste cine nimereau si pe cine aveau ca mentor, dar, per ansamblu, cam toti studentii nostri plecau fericiti ca au invatat ceva de la noi. Aveam mai multe personaje cu personalitati neplacute, dar, per total, aveam un colectiv ok la teatre in Londra.

In Elvetia, sistemul e un pic diferit, pentru ca au mai multe categorii de “elevi” (toata Elvetia produce anual sub 100 de asistenti medicali cu studii facute la facultate). Au elevi: asistenti medicali, au FachpersonGesundheit (FaGe, o struto-camila, niste asistenti cu competente mult reduse si studii de 2 ani, un fel de super-infirmieri, mai degraba), au instrumentisti (Technische Operations Assistent) si au asistenti medicali de anestezie. Cei din ultima categorie sunt asistenti medicali cu minim 2 ani de experienta care fac studii suplimentare de 2 ani.

Din ce tin minte atunci cand am venit aici in schimb de experienta, elevii-asistenti medicali sunt tratati pe sectie chiar pic mai bine ca-n Anglia. In primul an lucreaza aproape tot timpul doar supravegheati, apoi (in mod normal din anul 2) primesc 1-2 pacienti “ai lor” – carora le fac toata ingrijirea medicala (inclusiv administrarea de medicamente, doar pentru medicamentele iv trebuie sa aiba supraveghere/contrasemnatura), inclusiv documentatie. Se pune mult pret pe independenta.

In sala de operatie, categoria speciala e formata din asistentii medicali de anestezie (elevi), pentru ca, dupa cateva zile/saptamani de supraveghere, sunt lasati singuri cu pacientul pentru operatii care nu-s majore, fara coleg-senior, fara anestezist in sala de operatie. Iar pregatirea pacientului o fac in intregime singuri sau cu supraveghere minima. Si aici au independenta foarte mare – li se permite sa administreze Propofol sau Fentanyl sau medicamentele de salvare (atropina, adrenalina etc.) daca e o urgenta – dar au telefon cu care isi suna colegul sau anestezistul, daca e nevoie.
Si ei sunt evaluati la final de perioada de practica, au niste hartii de completat. Interesant e ca ei sunt platiti de angajator si lucreaza 100% in timpul scolii.

Apoi, elevii FaGe sau asistenti medicali, daca avem, vor fi pusi sa faca pozitionarea pacientului si sa deschida consumabile destul de repede. Elevii asistenti medicali NU instrumenteaza operatii. Oricum, chit ca au competente reduse, toti sunt tratati tot timpul ca membri ai echipei, li se spune ce au de facut la inceputul zilei si sunt lasati destul de repede sa o faca singuri.
Si ei au evaluare la final, cu niste hartii de semnat. Din ce am vazut eu, sunt mai putine ca-n Anglia.

Elevii instrumenti, pe de alta parte, au foarte mare independenta, foarte repede. Li se explica sistemul la inceput de cate un angajat-senior, prima saptamana lucreaza de regula doar cu cate un instrumentist experimentat si doar ca a 3-a persoana in sala de operatie (in mod normal suntem doar 2, un instrumentist si un FaGe). Dupa ce e vizibil ca se descurca ok, pot instrumenta operatii, la inceput cu altcineva, apoi singuri. Si cand zic operatii, zic operatii mai mari, nu o excizie de lipom sub anestezie locala. Am avut un elev care acum era in anul 3, in anul 2 a co-instrumentat AAA disecant in salile de urgente aici. Sigur, era cu un instrumentist experimentat langa, dar l-au lasat sa faca asta, nu au zis ca “o sa-i incurce”.
Si sa nu se inteleaga ca sunt elvetienii relaxati si nu le pasa ce se intampla daca un elev face o boacana. Conceptul de responsabilitate pentru actiunile facute de un elev exista, si nu te lasa nimeni sa faci nimic complicat pana nu demonstrezi ca poti face lucruri simple.
La noi, de exemplu, pe elevul antementionat l-au tinut cam 2 saptamani la pregatirea pacientilor preoperatorie, abia in ultimele 3 saptamani l-au adus in sala de operatie si abia in ultimele 2 a instrumentat niste operatii.
Dar tot timpul vin la spital la programul sectiei. Daca sectia lucreaza in ture de dimineata/amiaza, asa lucreaza si elevul. La noi la teatre se lucreaza mai mult ca pe sectie sau la alte specialitati chirurgicale din spital, 43 ore/saptamana in loc de 42,5. Elevii lucreaza tot 43 ore, ca noi.

Ce inseamna asta?

Faptul ca in practica esti incurajat sa inveti sa faci ce fac colegii tai cu experienta, apoi esti incurajat sa incepi sa faci si tu asta si apoi esti lasat sa faci lucrurile independent.

Nu pot garanta ca e asa in TOATA Elvetia (sau in toata Anglia), dar in spitalele unde am lucrat eu, elevul lucra cot la cot cu mine si nu am vazut momente sa ii zica cineva unui elev “pleaca ma de-aici, nu e treaba ta sa imi atingi pacientul MEU” si alte porcarii pe care le suporti zilnic cand faci practica la postliceala.

 

Inchei cu o ultima amintire amara.

Cand m-am intors din Elvetia in anul 3, am facut o prezentare in fata unei sali cu vreo 40 de colegi/colege la scoala. Plus cateva profesoare. Si directoarea. O nesimtita.

La concluzii, am zis ca elevul in Elvetia e fortat sa mearga la practica zi de zi si sa lucreze cu pacientii mult mai independent ca la noi.

Imediat s-a bagat in seama directoarea si a zis in gura mare  “dar, cum, Cristian, si la noi se merge la practica zilnic, acuma ca poate tu sau alti elevi nu prea dati pe la practica, e altceva“. Mai tin minte ca m-am enervant, am balmajit un raspuns neutru, ca sa nu ma iau la cearta cu ea in fata scolii, am incheiat prezentarea si apoi am plecat.

Toata lumea condamna hotia, dar nimeni nu face nimic sa o elimine

O televiziune suedeza a descoperit faptul ca in Suedia profeseaza unii asistenti medicali romani care nu au dat pe la scoala deloc in tara lor.

Adica ceva ce orice elev sau absolvent de postliceala din Romania stie.

Cateva observatii despre stire:

• La terminarea unei postliceale primesti un Certificat de calificare nivel 5, in nici un caz NU diploma de licenta

• Toti, dar absolut toti cei cu putere de decizie stiu doar sa se planga. Sunt platiti pentru a schimba ceva in bine, dar NU FAC NIMIC.

• Ministerul Sanatatii zice ca personalul mediu are “carente de pregatire“. Dar stai un pic, cine elibereaza certificatele de conformitate, cine numeste directorii de spitale – care ar trebui sa elaboreze metodologia de angajare si educare a personalului mediu, cine ar trebui sa colaboreze cu Ministerul Educatiei pentru a se asigura ca scoala romaneasca produce absolventi utili pentru sistemul nostru de sanatate?

• Ministerul Educatiei zice ca postlicealele sunt de vina. Dar cine le acrediteaza? Cine ar trebui sa le verifice metodologia si modul in care e pusa in practica? Ca sa predai asistenta medicala la postliceala nici nu iti trebuie diploma de licenta, iar un modul psihopedagogic e (sau era) necesar doar in anumite conditii de norma de lucru. Diriginta mea din anul 1 era analfabeta functional, dar era, vezi doamne, mare asistenta medicala. Aia din anul 2 habar-n-avea sa pronunte jumatate din cuvintele pe care le citea din niste hartii ingalbenite de timp, cu proceduri expirate de pe vremea lui Ceausescu. Evaluare profesionala a profesorilor? O gluma.

• Postlicealele spun ca elevii sunt de vina. De acord, si elevii au vina lor. Dar cine incaseaza taxa si nu exmatriculeaza chiulangii? Cine nu e deloc interesat cum de, din 6-7 ore de curs zilnic (300-350 minute de predat) se fac 3, maxim 4? Cum de termina toata lumea care plateste toate taxele scolile? Da-o naibii de treaba, 40-50% dintre absolventii de liceu nu iau bacul, dar 3 ani de postliceala sunt terminati de 99% din cursanti. Ceva nu se leaga din start. Si de ce naiba la scoala de prea multe ori doar se dicteaza si atat, iar in practica nu exista vreun mecanism sau proceduri clare pentru a urmari evolutia elevului? Se merge la final de practica cu cate o hartie la asistenta-sefa, care rar te vede la fata inainte de asta, si gata semnaturile de prezenta si evaluare “din burta”.
  Multi dintre profesori nu au nici un interes sau “har” ca sa predea. Unii fac si ei asta ca a doua meserie, pentru niste bani in plus. Mult chiulesc elevii, dar chiulesc si profesorii!

• OAMMR-ul zice ca postlicealele sunt de vina. Dar voi, ca organizatie care se ocupa de integritatea meseriei de asistent, treaba pentru care luati o gramada de bani anual, de ce nu faceti nimic in legatura cu asta? Cum te asiguri ca membrii tai au competentele profesionale necesare, cand tu doar incasezi taxe si organizezi cate un curs sau examen din cand in cand (pentru care incasezi alte taxe)? A, termina scoala, au actele in regula, dar nu te intereseaza ca unii sunt hoti care nu stiu nimic?

• Alti (actuali) asistenti medicali inchid ochii la asa ceva, pentru ca “meseria se fura“, pentru ca “meseria se invata la spital“, pentru ca “degeaba stii teorie, daca nu stii practica” si cate si mai cate fraze goale folosite pentru a justifica impostura si devalorizarea educatiei. Toate comisiile de examinare au de regula un asistent medical in ele. Vad tot felul de loaze acolo, cu lucrari cumparate, cu cunostinte 0. SI nici in ultima ora nu iau decizia corecta: sa pice hotul. Du-te naibii, ce o sa zici cand o sa-ti intre cineva din familie pe mana unuia ca colegul meu Viorel, care dupa 12 clase nu stia sa citeasca sau sa scrie, in anii 2 si 3 nu a dat pe la scoala decat la cateva lucrari, habar-n-avea sa ia o tensiune, dar a terminat scoala cu succes.

• Evident, avem si elevii. Am primit intrebarea urmatoare (in diverse variante) de foarte multe ori in e-mailuri si mesaje pe facebook in ultimii 5 ani:
  

Multi romani vor sa faca meseria asta ca sa castige bani in afara. Nimic gresit in scop in sine. Dar, spre deosebire de alte meserii, nu poti sa o incepi cu cunostinte 0. Trebuie sa ai niste baze in anatomie, patologie, farmacologie, plus niste cunostinte practice. Si TREBUIE SA MERGI LA SCOALA!

Cand vii la scoala din an in pasti, ca Viorel, ce baza o sa strangi?

La naiba, stiu foarte bine cum e sa lucrez si sa merg la scoala. Si acum lucrez si studiez (on-line, macar nu trebuie sa merg fizic la ore). E greu sa le faci pe ambele. Mai ales ca adult, cu familie, facturi si altele pe cap. E aproape imposibil sa inveti ceva la un nivel acceptabil daca lucrezi full-time. Si e de-a dreptul furaciune sa faci ceea ce a facut si tipul din Suedia (si unii dintre cei care m-au contactat de-a lungul anilor): sa lucrezi in alta tara si sa iti “faci” studii postliceale in Romania (cu venit 2-3 ori pe an, pentru a cotiza si a trece semestrele.

Situatia asta nu e ceva nou. Pur si simplu asta e situatia in tara noastra condusa de hoti cu diplome inventate sau furate. Asa conducatori la asa cetateni. Daca ma consumam pentru toate porcariile petrecute in jurul meu, innebuneam pana acum.

Asta a fost si unul dintre motivele pentru care am plecat din tara – si pentru care nu am de gand sa ma mai intorc.

Ma dezgusta cei care vad stiri de genul asta si se arata jigniti de faptul ca strainii ne denigreaza tara. “De ce nu scriu ceva frumos despre Romania?”, zic ei. Si standardul “Sa scrie despre olimpici, despre Halep, despre Tiriac, Transfagarasan etc.”. Bai, stai un pic, avem 18 milioane de olimpici in tara si nu stiam eu? Suntem o tara care are un sistem de educatie extraordinar? Excelam la toate sporturile posibile, avem o economie excelenta, un guvern extraordinar si o infrastructura de invidiat si nu stiam eu?
Si daca le-am avea, asta nu schimba cu nimic adevarul stirii asteia: in Romania avem si niste oameni care fura, in loc sa munceasca.

Dar, cu toata capacitatea mea de-a ignora porcariile, nu pot sa inteleg de ce atat de multi asistenti medicali romani accepta situatia asta si nu li se pare deloc grava.

Viorel are aceeasi diploma ca mine si ca ei. Viorel poate oricand sa se angajeze intr-un spital (parintii lui aveau ceva bani). Viorel poate sa aiba grija de mama mea sau de nepotii mei sau de rudele oricui. Viorel habar-n-are ce face. Chiar nimeni nu vede cat de grava e problema?

Pe langa asta, atunci cand cineva vine in spital si e tratat de un Viorel, acel cineva va ingrosa randurile celor care nu au nici un fel de respect fata de meseria noastra.

Nu in ultimul rand, cu fiecare Viorel primit in randurile noastre, meseria in sine se dilueaza. Poate Viorel, daca se angajeaza, nu o sa omoare pe nimeni (daca are noroc). Poate o sa il invete cate ceva colegii, ca doar sunt si ei oameni. Dar Viorel, peste 1-2 ani, va invata pe altii. Ce rahat o sa-i invete? Ce o sa stie Viorel de antisepsie si asepsie, ce stie el de reactii alergice incrucisate, ce stie el de riscuri la cateterizare sau orice alte lucruri mici, dar importante per ansamblu?

Cum poti sa te bati tu cu pumnul in piept ca “Romania are personal bine-pregatit in sistemul sanitar” cand in fiecare an sute sau mii de “absolventi” ca Viorel ne ingroasa randurile?

Ochiul lui Horus si chirurgii nervosi

Am mai spus ca aici lucrez la 2 specialitati chirurgicale.

Am fost angajat pentru a fi in majoritatea timpului instrumentist la oftalmologie, unde aveam 0 experienta. Specialitate noua, chirurgi noi, instrumente noi, tara noua, limba noua. Prea mult nou, imi convenea mai mult la cealalta specialitate, unde avem instrumente normale, suturi normale (nu bazdaganii de 3 mm), incizii mari, probleme de pozitionare a pacientului, timpi de operatie mult mai mari (la oftalmologie avem multe zile cu 10-15 operatii in care pacientul petrece 10-15 minute in sala de operatie) samd.
Si, foarte important, mai instrumentasem asa ceva si-n Anglia (chit ca destul de putin).

Atata doar ca, daca am stat la oftalmologie 5 luni, am mai uitat din bruma de cunostinte acumulata la inceput aici.

Saptamana trecuta am avut Pickett si am fost fortat sa instrumentez o operatie de reconstructie (bilaterala) a sanilor cu grefa autologa – sau lambou (flap pe engleza, Lappen pe germana).
Eu i-am zis colegului ca nu cred ca e o idee buna sa instrumentez eu operatia aia pe care n-am mai facut-o niciodata in intregime. El intai a zis “ai dreptate” si dupa aia mi-a zis “hai ca-l intrebam pe profesor, daca el zice ca e bine, instrumentezi tu”. Ala a zis da, si m-am trezit cu marele sef si 3 chirurgi juniori pe cap, la 16:05, dupa ce muncisem pana la 16:00 fara oprire (doar pauza de masa) la oftalmologie

Eram sigur ca dupa 8 ore de operatie, chirurgii nu vor avea rabdare.
Asa a si fost, la un moment dat seful clinicii (altfel om foarte civilizat) a tipat la mine. Dupa operatie si-a cerut scuze 1 data, apoi a doua zi in vestiar. Cand i-am zis ca eram sigur de la inceput ca o sa se enerveze cand va avea un incepator langa el dupa 10 ore de operatie, a ras si a zis ca data viitoare o sa tina minte sa se enerveze de la inceput.

Azi am facut aceeasi operatie de la inceput (alta pacienta, evident). Am fost mai bine pregatit, totul a mers bine. Dupa vreo 6 ore, i-am adus aminte ce a zis atunci in vestiar. A ras.

La final chiar faceam glume cu el, cand m-a intrebat ce parere am de sanul pe care l-a reconstruit, cum arata. Eu am fost onest, i-am zis ce credeam.

Am zis ca arata ca ochiul lui Horus, hieroglifa aia egipteana.

A ras. “Haha, I love you. When did you say you are going back to London? We can make it happen sooner for you, you know“. Ii place sa vorbeasca in engleza.

Dupa aia a zis ca da, mai e cate ceva de facut.A mai retusat un pic apoi a plecat, cerandu-si scuze ca azi nu a gasit motive sa se enerveze pe mine, cum mi-a promis. Dar ca va incerca data viitoare.

Dar sanul chiar arata ciudat in momentul ala. Asta era a doua reconstructie, mamelonul fusese distrus de radioterapie, varianta reconstruita in momentul ala era… neterminata.

In mod normal, pacientei i se face o abdominoplastie – se recolteaza o bucata mare din piele plus tesut adipos de pe abdomen, restul tesutul abdominal se trage in jos si se coase (cam cum scurtezi o haina prea lunga), cu lamboul preparat, pe o artera se face o anastomoza in zona pieptului si se conecteaza graftul, se curata o parte din pielea de pe graft si apoi se acopera cu ce mai ramasese din pielea sanului, cu mamelonul pastrat, pe cat posibil.
Azi… Pentru ca nu mai era mamelon, cu incizii si cusaturi arata fix a ochiul lui Horus fara sprancene.

 

As zice ca exista 2 tipuri de instrumentisti (sau scrub nurse sau asistenti medicali de bloc operator). Aia care “fac” o operatie foarte lunga si dupa aia se plang ca “mama, cat am muncit” si pleaca acasa surescitati si altii care fac o operatie si – daca totul merge bine – pleaca acasa obositi, dar multumiti ca si-au facut treaba.

Faptul ca in ultimele luni mi s-a permis sa instrumentez mai des si operatii mai complexe m-a ajutat surprinzator de mult sa trec peste niste luni octombrie si noiembrie foarte incarcate (cu foarte multe zile in care am functionat partial sau total cu numarul minim posibil de oameni – 6 sau 7 pentru 3 sali de operatie + un ambulatoriu).

Istoria se repeta…

In Anglia am avut “norocul” sa nimeresc intr-un spital cu probleme financiare. Nimic extraordinar, cam 60-70% dintre trusturile NHS erau “in pierdere” anul trecut si situatia nu se imbunatateste.

Ce a transpirat in ziare in ultimele saptamani? Faptul ca grupul de spitale in care lucrez eu (din Elvetia) are in plan sa desfiinteze peste 500 de posturi pentru a isi tine finantele sub control. Anul acesta a fost primul an in care au avut pierderi (pe jumatate de exercitiu financiar), deci au trecut la implementarea unui program de economisiri.
Amu, cand ai mai multe spitale si peste 10.000 angajati, e clar ca ai de unde sa elimini posturi. Evident ca in ziare a ajuns stirea cum ca se planuieste sa sa elimine posturi de asistenti medicali (si cateva de doctori).
Spitalul a reactionat oarecum stupid, a dat un comunicat de presa (publicat si pe intranet) in care vorbeste de “o perioada dificila” si de “decizii grele” si de “ajungerea la sinergii in privinta viitorului” (!) si ca se planuieste o inghetare a angajarilor “nenecesare” si alte masuri de economisire, si ca mai multe detalii putem afla de la managerii nostri directi.
Nu au dezmintit absolut nimic, n-au zis “nici că că, nici că că“.

Colac peste pupaza, managerul nostru s-a accidentat saptamana trecuta, 6 saptamani trebuie sa stea acasa.
Ultima chestie pe care a facut-o inainte de-a pleca in concediu medical a fost sa-mi semneze mie noul contract pe perioada nedeterminata. A doua zi a aparut stirea asta cu concedierile in presa. :))

Sincer, nu mi-e frica de pierderea jobului, ce o fi, o fi. Vorba aia, am gasit un job de la 2000 km distanta, n-o fi mai greu sa-l gasesc de-aici. Plus ca pot oricand sa ma intorc in Anglia.
Nu in ultimul rand, eu fac munca de instrumentist, dar sunt platit ca asistent medical. Sunt extrem de “ieftin” in comparatie cu colegii mei localnici (cheltuiesc pe mine cu cel putin 10.000 CHF mai putin pe an ca pentru un TOA cu vechime 0). Nu ar avea nici un motiv sa ma dea afara fix pe mine.

Ce ma enerveaza e probabilitatea repetarii scenariului din Anglia: economisiri absurde si inghetarea angajarilor.

Problemele financiare ale trustului londonez erau cauzate din cauza imprumuturilor pe care le plateau lunar si din cauza costurilor mari cu personalul de tip “agency”. Si ei nu umblau cumva la astea 2, ei doar blocau angajarile necesare si amanau plata unor facturi sau comandau mult mai putin din consumabilele care oricum erau la un nivel minim. Evident, pe termen mediu si lung nu faceau decat sa-si creasca costurile (prea putini angajati => necesar de agency; amani plati => platesti penalizari si sume mai mari in viitor).

Aici istoria se repeta. Au pierderi pentru ca au investit intr-un spital mic si pentru ca s-au imprumutat sute de milioane de franci pentru a construi cladiri noi. NU umbla la planurile lor de extindere (desi cladirile lor actuale sunt per ansamblu moderne / modernizate). NUUU. Reduc personalul! Cladirile noi le vor umple cu… poze?

Problema e ca noi avem nevoie de noi oameni. 1 colega si-a dat demisia, 1 nu si-a prelungit contractul cand s-a terminat acum 1 luna, 1 se pensioneaza si va trece la 20% (1 zi/saptamana), 1 a fost in concediu medical (mai mult sau mai putin necesar) si s-a intors la 30% (3 jumatati de zi/saptamana), 1 e in concediu medical (cam inchipuit) si nu stiu cand si cum sau daca va reveni, 1 e in concediu maternal.
Nu m-au angajat pe mine instrumentist fara diploma elvetiana de instrumentist pentru ca eram eu prea bun. Chiar aveau mare nevoie de oameni.
Partea buna e ca am folosit astea 5 luni de pana acum la maximum – am invatat suficient si oarecum lipsit de stres ce si cum ca sa ma descurc acceptabil independent.
Partea proasta e ca, daca nu vor aparea 1-2 noi colegi/colege, viata la munca nu va mai fi asa simpla ca pana acum.

Ultimele 3 zile s-a vazut asta. In mod normal avem nevoie in majoritatea zilelor de minim 11 oameni + 1 persoana cu rol de manager (Tagesverantwortung Person). Miercuri/vineri/azi am fost cate 7.

La fel la cheltuielile cu consumabilele. In Londra aveam un sistem electronic de monitorizare a stocurilor la nivel saptamanal (!) si intotdeauna se comanda doar minimul necesar. Cat sa ajunga pana la comanda urmatoare – si tot timpul duceam lipsa de una sau alta. Cu toate astea, managerii veneau si faceau mare tam-tam cand gaseau intr-o sala de operatii stocuri prea mari din cate ceva.

Aici nu avem nevoie de sistem electronic, fiind un sub-departament, avem mult mai putine sali de operatie cu stocurile aferente. Totul e facut (tot pe calculator) de o tanti, care e foarte eficienta, de la o saptamana la alta ramanem foarte rar cu stocuri din consumabilele mari (si scumpe). Ba chiar avem des probleme in ziua de aprovizionare, “daca nu vine transportul pana la 9, nu avem setul X?”
Seringi si ace si manusi avem tot timpul mai multe decat ne trebuie – fac pariu ca o sa se trezeasca cineva sa zica “sunt prea multe”.

Eh, noi sa fim sanatosi. Oricat de intortocheat pare drumul, tot duce undeva.

Orele suplimentare si garzile in Elvetia

Ca sa fiu mai corect, titlul ar trebui sa fie “in spitalul meu”. Dar din discutii avute cu niste colegi care au lucrat si prin alte parti, sistemul e similar (cel putin in spitalele din partea vorbitoare de germana).

Eniuei, pe scurt, in Elvetia se munceste mult, dar eforturile sunt si compensate pe masura.

Cu alte cuvinte, ca sa te relaxezi, intai trebuie sa treci peste un hop (munca multa).

Daca spitalul are sistem de pontare electronic, orele lucrate sunt numarate la minut. Daca vii mai devreme, esti platit doar de la ora la care iti incepe programul. Daca pleci mai devreme, esti platit doar pana la ora la care ai plecat.

Daca pleci mai tarziu decat e normal, atunci e probabil sa existe discutii, din cauza ca trebuie motivate minutele muncite in plus (daca pontezi cu legitimatia dupa programul normal, inseamna ca ai stat peste program). De ce ai stat peste program, ai avut un motiv intemeiat sau doar ai stat sa freci menta?

Minutele in plus si minus sunt contorizate lunar, in ideea de a NU avea pana la finalul anului calendaristic datorii de ore nelucrate (sau spitalul sa nu aiba datorii la tine).

Pe de o parte, sistemul romanesc de “stau peste program si nu-s platit” nu exista. Pe de alta parte, DACA stai peste program, trebuie s-o faci cu un motiv si trebuie sa semnezi o hartie in care confirmi programul tau extins – hartie contrasemnata de un manager. Daca freci menta pe la ora 16:00 prin camera de masa, un manager te va trimite sa pontezi si apoi sa freci menta pe banii tai. 🙂

Sectia mea ne cere sa lucram 43 ore/saptamana, cu 30 minute mai mult decat standardul pe spital de 42,5 h/saptamana. Drept urmare, pentru cele 26 ore extra lucrate acumulat intr-un an primim 1 saptamana de concediu cu plata in plus fata de restul spitalului. Schimbul e echitabil, pentru ca 1 saptamana de concediu inseamna 43 ore platite.

In 4 luni de zile mi s-a cerut politicos sa stau peste program cam de vreo 7-8 ori. 1 data am refuzat (fara repercusiuni). Cel mai mult am stat peste program 1 ora si un pic, in general am stat cate 20-30 minute. In aceeasi perioada de timp am plecat mai devreme acasa de vreo 10 ori, cel mai des cam cu 15-20 minute inainte de terminarea programului, o data sau de 2 ori cam cu 1 ora mai devreme. Inutil sa mentionez ca totul a fost calculat la minut.

Cand faci garzi (Pickettdienst), te angajezi sa ramai tot timpul la maxim 29 minute distanta de spital. Din momentul in care primesti un telefon de la un doctor de garda “am nevoie de echipa in sala de operatie x, pentru operatia y, e o urgenta de gradul z”, ai 29 minute sa ajungi la spital si sa pontezi. In restul timpului de Pickett poti face orice (dormi, te plimbi, faci cumparaturi etc.).

Pentru fiecare ora de Pickett petrecuta “gata de actiune” dar NU la spital, primesti 20 minute ca overtime (Überstunden 1:3). Pentru fiecare ora de Pickett petrecuta la spital (pentru care ai potat cu legitimatia) primesti 1 ora de overtime (1:1).

In afara de orele de overtime, primesti si o mica bonificatie in bani. Pentru orele nemuncite primesti 4 CHF/ora, pentru cele muncite aproximativ 6 CHF/ora. La astea se adauga cam 10 CHF la fiecare 12 ore de nopti/duminici/sarbatori legale. Per total, la salariu primesti cam 60-70 CHF (brut) in plus pentru fiecare 12 ore de garda. Intr-o luna normala faci cam 1 week-end si 3-4 zile normale de Pickett, ceea ce inseamna cam 450 CHF in plus la salariu (brut), plus minim 30 ore in plus de overtime. Bonusul asta e acelasi, indiferent ca esti FaGe, Pflegefachmann sau TOA, Manager sau angajat normal (salariul de baza orar e foarte diferit la aceste categorii de lucratori).

Programul normal e 07:00-16:06. Programul de Pickett e 11:00-20:06.
Daca termini munca in ziua de garda mai devreme (la 17-18:00, sa zicem), pleci acasa si “datorezi” ore. Dar se echilibreaza, pentru ca dupa ce pleci acasa, incepi sa primesti inapoi 1:3 din fiecare ora nemuncita, dar “pregatit de munca”.

Cum suntem spital mare si avem urgente cam tot timpul, pe termen lung, asta inseamna ca la fiecare 3 luni de munca POTI strange cam 2 saptamani in plus de “ore suplimentare”. Pana spre 8 saptamani la 1 an.

Exista posibilitatea sa alegi sa iti fie platite orele suplimentare la final de an (dar vor fi taxate corespunzator), dar majoritatea aleg sa-si ia concediu de ele.

In fiecare luna avem dreptul la 2 zile libere (pe care le “platim” cu aceste ore suplimentare), pe care trebuie sa le cerem cu minim 2 luni in avans. La 12 luni, asta inseamna pana la 24 zile libere (aproape 5 saptamani in plus de concediu).

Precum se vede, e posibil sa existe o discordanta intre orele acumulate si cele luate liber pentru a compensa. Partea buna e ca pot fi rostogolite in anul urmator (nu se pierd).

Unele colege isi consuma orele suplimentare alegand sa plece devreme acasa intotdeauna cand e posibil. Cei care nu prea au (sau isi pastreaza) ore suplimentare (nu toti fac Pickett) aleg sa ramana si apoi sa se ocupe de cate ceva (un dulap curatat, niste consumabile verificate sa nu fie expirate samd).

Daca nu vrem sa ne luam nici o zi libera intr-o luna, nu-i bai, dar daca vrem sa ne luam in plus 1 saptamana libera o data, trebuie sa discutam cu managerul cu 3 luni in avans si sa ne alegem o saptamana in care aproape nimeni altcineva nu si-a mai planificat concediul.

A, si concediile se planifica pe tot anul viitor din octombrie anul curent.

Pe scurt, sistemul e oarecum complicat, dar e gandit asa pentru a fi echitabil pentru toata lumea si pentru a pastra un echilibru intre munca si viata personala.

 

4 luni in Elvetia

Timpul a trecut foarte repede (ca intotdeauna).

Cea mai importanta concluzie dupa astea 4 luni ar fi ca primele impresii sunt foarte inselatoare.

Uau, doar 2 propozitii si am si folosit 2 truisme. Dar asta e realitatea mea. 🙂

Ce as putea spune despre munca in Elvetia si acomodarea cu sistemul lor? Totul se misca la viteza lor. Poti incerca sa sari peste niste etape cu ceva succes, dar nu castigi mai nimic din asta, pentru ca per ansamblu tot la fel de incet vei face lucrurile.

Ce inseamna asta? Primul contract e pe 6 luni. Departamentul unde sunt angajat face operatii pentru 2 specialitati. Una dintre specialitati (oftalmologia) este impartita grosier in 3 subspecialitati: chirurgie extraoculara, chirurgie intraoculara anterioara si chirurgie intraoculara posterioara. Intelegerea la angajare a fost ca ar trebui ca dupa 6 luni sa fiu capabil sa lucrez independent in ambele specialitati dupa 6 luni, cu mentiunea ca partea cea mai complexa (chirurgia intraoculara posterioara) trebuie doar sa ajung la un nivel mediu, cat sa pot face garzi.

In mare, am reusit sa indeplinesc aceasta conditie, din octombrie am facut trecerea la ultima etapa (chirurgia intraoculara posterioara). La fiecare etapa am avut o persoana cu experienta cu care am lucrat aproape zilnic pentru 2-3 saptamani sau mai mult, care apoi a semnat niste acte in care atesta ca am vazut si apoi am facut independent fiecare tip de chirurgie (din portiunea in care am lucrat impreuna). Impreuna cu asta exista si un raport al activitatii mele, in care persoana respectiva descrie pe scurt ce am facut, ce pot face si unde imi pot imbunatati performantele.

Unele lucruri le-am invatat mai repede (prima specialitate, unde aveam experienta din Anglia, a fost cea mai usoara), altele mai incet. Ziceam ca totul s-a miscat “la viteza lor” pentru ca pentru fiecare lucru nou pe care-l faceam prima data trebuia sa am o a doua persoana imbracata steril la masa – si asta nu se poate tot timpul, pentru ca nu avem nici aici suficient personal.

Eniuei, dpdv al muncii, as putea spune ca m-am obisnuit cu sistemul lor de lucru. Il consider in continuare restrictiv si rigid (raportat la Anglia si la felul meu de-a fi), dar asta e, nu e nimic extraordinar sau imposibil.
Si incet-incet strang suficienta experienta incat sa pot sa fac cam orice operatie fara probleme majore. Din punctul asta de vedere, as putea zice ca am fost mai rapid aici ca-n Anglia (dar e adevarat ca aici am venit cu niste experienta precedenta).

Nu e un loc ideal, sunt lucruri care ma deranjeaza si care nu imi vor placea niciodata (programul, rigiditatea, pontajul, reguli de igiena invechite sau contradictorii samd), dar pot spune ca, spre deosebire de Anglia, nu am mai deloc zile in care termin munca rupt de oboseala si surescitat.
Pe scurt, aici ideea de baza este sa iti faci treaba si sa pleci acasa, fara sa “duci cu tine stresul de la munca”.

Poate fi si aici stresanta munca de zi cu zi, cel putin daca judecam dupa reactiile unor colegi si colege cu mai mare vechime. Dar personal, pana acum nu pot sa zic ca am acumulat stres si oboseala.
Cele mai neplacute lucruri pentru mine au fost week-endurile de garzi (Pickett), cand am locuit intr-o camaruta de la spital, pentru ca nu aveam cum sa ajung la spital la timp daca stateam “acasa”. Si am remediat asta, pentru ca am reusit sa ma mut langa spital, intr-un apartament chiar dragut.
Deci nu e asa rea viata.

Pe scurt, nu e dracul asa negru precum parea la inceput. Apoi, nici colegii nu-s asa “rai” precum credeam. Intr-adevar, se obisnuiesc cu tine foarte, foarte greu. Dar dupa aia devin mai prietenosi (sau macar nu asa de distanti ca la inceput).
E amuzant si faptul ca fix oamenii care la prima vedere pareau mai ok s-au dovedit a fi  cei mai dificil de suportat dupa ce am lucrat cu ei mai mult timp.

 

Buun. Rezumatul lunilor astora pe scurt, cu ceva informatii specifice.

 

In Elvetia tinerii se muta des. E rar sa vezi pe cineva ca sta in acelasi loc 5-10 ani (pana nu imbatraneste). Multi vin la scoala, la universitate, la practica, apoi pleaca dupa 3-6 luni. Asta e si mai vizibil intr-un spital mare, unde ai oameni noi aproape in fiecare luna. Per total, asta pune o presiune foarte mare pe cel care vrea sa gaseasca ceva de inchiriat la un pret acceptabil si care sa indeplineasca anumite conditii.

Agentiile imobiliare au toata puterea in alegerea chiriasului, si alegerea e facuta fara transparenta, deci poti fi respins fara nici o motivatie.

Cand vrei sa inchiriezi un apartament, daca nu mergi direct printr-o “cunostinta”, trebuie sa urmezi sistemul lor un pic cretin: te duci la vizionare (nu e bine-privita inchirierea fara vizionare in prealabil), apoi completezi un formular de “candidatura” pentru apartament (musai cu o persoana care sa ofere referinte pentru tine), la care se adauga un cazier fiscal (Betreibungsauskunft), permisul de sedere si o scrisoare de intentie (cu poza actuala si semnata) – in care te descrii si incerci sa explici de ce vrei apartamentul si de ce esti potrivit pentru a deveni chirias.
Si hartiile astea trebuie trimise de regula prin posta (scrisoare recomandata), mai putini le accepta doar prin e-mail.

Esti anuntat ca ai fost ales telefonic, dar daca ai fost respins ori nu te mai anunta nimeni, ori primesti o scrisoare cu limbaj de lemn prin posta – dupa 1-2 saptamani.

Trebuie sa fii foarte atent cand te muti, pentru ca trebuie sa dai preaviz strict. Daca ai 3 luni preaviz, 3 luni fara o zi nu sunt acceptate. Daca ai 1 luna si dai preavizul pe 1-2 ale lunii in curs, tot 2 luni mai sunt de plata.
La plecarea din apartament exista un control extrem de strict al tuturor lucrurilor din apartament si a curateniei. Curatenia trebuie sa fie exemplara – apartamentul sa fie gata pentru urmatorul chirias. Fiecare urma din baie, din cuptor, din frigider poate insemna “1 ora de munca pentru un curatator profesionist”. 50 CHF/ora. Si astia se uita peste tot: la geamuri, la filtrul de la dus si chiuveta, in dulapuri samd.
Apoi, la primirea apartamentului nou trebuie sa scrii un proces-verbal cu starea lui, ca sa nu fi pus ulterior sa platesti pentru orice problema ar exista (zgarieturi, gauri, echipamente nefunctionale etc.)

Inainte de-a te muta trebuie sa platesti prima luna de chirie plus un depozit (intr-un cont special in banca – cu costuri pe care le platesti tu) de 1-3 luni de chirie. Cand chiria e 1500 CHF, asta inseamna ca ar trebui sa ai disponibili pana la 6000 CHF pentru a te muta. Salariile sunt mari, dar 6000 CHF sunt un car de bani. Nu aveam de unde sa-i platesc.
Dar exista un tip de asigurare de depozit, unde platesti unei firme intre 4 si 6% din valoarea depozitului (bani pe care nu-i mai primesti inapoi) si ei iti ofera o hartie-garantie, care spune ca ei vor plati pentru tine garantia in caz de nevoie, urmand ca apoi sa iti ceara tie banii.

In plus, majoritatea apartamentelor sunt goale (doar cu mobila in bucatarie, daca ai noroc). Trebuie sa-ti aranjezi si livrarea de mobila – si asta e complicat cand lucrezi. Unii angajatori ofera o zi sau o jumatate de zi libera pentru mutat (in contract). Eu am asta in contract – dar nu mi s-a oferit, pentru ca nu era personal suficient in ziua mutarii mele.

Primele zile dupa mutare au fost foarte grele, pana mi-am asamblat mobila si mi-am aranjat hainele a durat 1 saptamana. Acum e ok.

Cand te muti dintr-un loc in altul, trebuie sa ti se updateze permisul de sedere/munca elvetian. Fiecare mutare inseamna 60 CHF (taxa pe un nou permis). Fiecare mutare inseamna si o schimbare a valorii taxelor platite (orasele mai mari au taxe mai mari ca cele mai mici).

Fiecare oras are un mod diferit de-a colecta gunoiul. Inclusiv in acelasi oras se poate intampla sa ai niste cartiere care il colecteaza separat, altele il colecteaza la gramada. Gunoiul in general se colecteaza in saci speciali, pe care ii cumperi de la orice supermarket, dar care sunt inscriptionati cu numele primariei orasului unde locuiesti. Anumite orase permit colectarea gratuita a unor deseuri reciclabile in anumite zile ale lunii (din fata blocului), sau ofera si niste zone de colectare (gratuita sau pentru niste taxe mici/kg colectat).
Unde gunoiul e colectat selectiv, se dau amenzi mari pentru gunoiul gresit aruncat (gen gunoi menajer bagat intr-un balot de hartii/cartoane). Exista pana si niste “detectivi de gunoi” – care sunt angajati sa caute scrisori sau acte care sa identifice persoana care a aruncat gunoiul gresit si sa-i dea amenda apoi.

Eu am avut o gramada de cartoane dupa ce am asamblat mobila. Voluminoase, dificil de carat. Abia ieri am putut sa le arunc, in ziua “speciala” de colectat cartoane. Plasticul trebuie sa-l duc la zona de colectare (din fericire, e aproape).

Alta chestie mai speciala la elvetieni e ca in cladirile de apartamente se folosesc masini de spalat la comun. Mai rar sunt inchiriate apartamente cu masina proprie. Daca vrei sa-ti cumperi masina ta si s-o montezi, trebuie sa iti dea permisiunea agentia imobiliara. Si cand folosesti ceva la comun, trebuie sa te inscrii pe o lista, nu poti s-o faci cand vrei tu.

Linistea trebuie respectata cu strictete. Daca faci baie dupa ora 20:00 sau vorbesti zgomotos sau asculti muzica un pic prea tare dupa 20:00, te poti trezi cu politia pe cap sau cu o scrisoare amenintatoare de la agentie – in care ti se spune ca ti se poate anula contractul daca continui cu zgomotul.

Locurile de parcare de la primarie sunt destul de putine. Cam tot timpul se gasesc locuri de parcare de durata la particulari, dar costul variaza intre 100 si 200 CHF pe luna.

O poveste cu sau despre bani

Cine imi citeste blogul de mai multa vreme stie ca ma deranjeaza sa discut despre salariul meu si ma scoate din sarite sa fiu intrebat “cat castigi”. Asta va fi una dintre putinele exceptii de la regula.

Pe scurt, as putea spune ca dupa cei 2 ani si jumatate petrecuti in Anglia n-am ramas cu nici un ban.

O sa incep cu o mini-poveste mai veche.

Acum vreo 10 ani am avut pentru 1 an un coleg la agentia de publicitate unde lucram. De-aceeasi varsta ca mine, el era soferul firmei.
Genul de om caruia ii place mult sa conduca, de-asta a acceptat sa faca meseria asta. Ca mine, terminase o facultate a ASE-ului, dar n-a facut nimic cu diploma respectiva. A tot schimbat locuri de munca fara mare viitor. Cu un an si ceva inainte se hotarase sa plece din tara, iar pentru asta vroia sa-si cumpere o masina sh, apoi sa plece si sa castige bani din sofat. Era 2007, creditele se dadeau cu buletinul, iar toata lumea credea ca vom ajunge sa castigam ca nemtii in cativa ani.
A luat 10.000 euro credit. Apoi, cum e in viata, nici n-a cumparat masina, nici n-a plecat din tara, dar banii i-a cheltuit in cateva vacante si o renovare prin casa si in niste probleme de sanatate. De atunci se chinuia sa-si plateasca o rata prea mare la banca, facand joburi de tip “dead-end”.
In 2009 a plecat din tara, ultima data cand am auzit de el, era sofer de TIR in SUA.

Ce e important de retinut: banii se strang/castiga greu, dar se cheltuiesc extraordinar de usor.

In esenta, asta e mesajul postarii mele. The end. 🙂

 

In primii 2 ani de zile in Londra am muncit overtime de cate ori am avut oportunitatea, cu mentiunea ca am renuntat la turele de noapte pe sectie odata ce am inceput sa fac overtime in sala de operatie (la mine in spital si in alte spitale), cam dupa 9 luni muncite acolo. Am lucrat bank si apoi agency cat de des s-a putut si m-au tinut puterile.

In astia 2 ani de zile am locuit 90% din timp intr-un apartament cu 3 camere impartit cu un italian (fiecare cu camera si baia lui – livingul/bucatarie era la comun). Nu am fost zgarcit, dar nici cheltuitor. In general cheltuiam bani pe ce vroiam, mancam ce vroiam, imi cumparam haine (pe care le purtam prea putin), mancam rareori in oras, mai mergeam pe ici, pe colo.
Cel mai mult am cheltuit pe concedii.
In NHS ai dreptul (la inceput) la 35 zile de concediu pe an. Daca managerul iti permite, poti sa combini 3 ture lungi una dupa alta si la intoarcere lucrezi 1 zi lunga si un week-end, poti sa-ti iei cate 8 zile libere  (fara sa cheltuiesti mai mult de 1 zi de concediu).
Dupa estimarile mele optimiste, am avut undeva pe la 60 de zile petrecute in afara Angliei (in afara zilelor normale libere petrecute in Londra) in fiecare an. Cam jumatate au fost in Bucuresti, unde cheltuielile erau mici, dar restul au fost ori prin tara, ori (majoritar) in strainatate. City breaks, festivale, mare, snowboard (munte). Pe scurt, am cheltuit destul de multi bani pe “relaxare”.
In septembrie 2017 am inceput si cursuri on-line la o facultate din Uk pentru a obtine o diploma de licenta in ingrijirea perioperativa a pacientului.

Ei bine, cu toate cheltuielile astea, in decembrie 2017 aveam puse deoparte intr-un cont de economii 16.500 lire.

Cred ca asta e unul dintre lucrurile pe care le reusesti cel mai greu cand pleci de la un salariu mic (din Romania) la unul mult mai mare (in strainatate): sa iti pastrezi cheltuielile sub control, dar sa duci si o viata comoda.

O viata care sa fie, intr-un final, mai buna decat cea de la care ai plecat – altfel de ce ai mai pleca din tara?

Ei bine, dupa ce mi-am platit in intregime ultimul an de facultate saptamana trecuta si am platit taxa anuala pentru a ramane inregistrat la NMC inca un an, in contul meu din Anglia am ramas azi cu… 100 (o suta) de lire.

Cum s-au dus banii?
Din ianuarie pana in mai am trait cu sotia in Londra dintr-un singur salariu (al meu), deci nu am mai pus nimic deoparte, ba chiar am retras in fiecare luna niste bani pentru a o duce ok.
O parte din banii astia i-am folosit pentru a plati 1 vacanta la snowboard in Austria, 1 in Italia la mare, 4 zile in Elvetia, 5 zile in Paris si 11 zile in Romania.
La asta se adauga costurile cu mutatul din Anglia in Romania si apoi din Romania in Elvetia. In total, cam 2000 lire.
+ 6 module de facultate, 5000 lire in total.
+ 10.000 euro (partea mea) pentru cumparatul unei masini noi in Romania – pe care o vom folosi in Elvetia, odata ce sotia mea va veni aici.

Ce vreau sa zic cu toata insiruirea asta de cheltuieli?

Atata timp cat am o oarecare siguranta in privinta viitorului meu pe termen mediu, nu am nici o problema cu cheltuielile astea. Am investit in educatia mea, m-am relaxat cand aveam nevoie, m-am asigurat ca vom avea o masina ok.
Dupa ce m-am obisnuit cu sistemul elvetian, stiu ca pot sa strang bani si-aici, ba chiar sunt destul de increzator ca am putea trai 2 oameni chiar si doar din salariul meu.

Unii oameni strang bani in nestire, cu sau fara un scop anume. Altii cheltuiesc banii imediat ce ii castiga, traind de pe-o zi pe alta, indiferent cat castiga. Unii oameni sunt foarte multumiti cu putin, altii sunt foarte nemultumiti cu foarte mult.

Nu exista o unitate de masura universala a multumirii si cu siguranta nu poti masura fericirea in bani. Dar poti ajunge surprinzator de repede intr-o pozitie in care esti impacat cu niste cheltuieli.

Tin minte un sfat auzit prin 2007, cand toata lumea se grabea sa se inhame la credite pentru a-si cumpara apartamente mici la preturi imense.

“Nu iti face niciodata planuri pentru un viitor in care tu castigi 1000 euro net pe luna, in conditiile in care nu castigi nici macar azi 1000 euro net pe luna”.

Completarea mesajului ar fi si sa iti alegi momentul in care sa faci cheltuieli mari – atunci cand ai o siguranta a veniturilor tale cel putin pe termen mediu.

Altfel spus, atunci cand stii destul de bine unde te duce drumul vietii in urmatorii cativa ani.

Ce scoala de asistent medical sa aleg (din Bucuresti)?

Am primit un mesaj de la o vizitatoare a blogului. E un mesaj la care am mai raspuns de multe ori, in 6 ani de blog. Si aici, mai ales la postul “Cum devin Asistent Medical“, si pe facebook si prin e-mail.

O persoana trecuta de 30 de ani isi doreste sa faca ceva nou, s-a hotarat sa devina asistent medical si se intreaba ce scoala sa aleaga. In cazul asta, e vorba de cineva din Bucuresti, dar am primit intrebarea asta de la oameni din mai multe orase ale Romaniei:

“Am totusi o mica problema cu alegerea scolii postliceale, In bucuresti sunt multe si as vrea sa ma inscriu la o scoala serioasa, unde chiar sa invat.
Cea din fundeni e un pic cam departe, am vazut ca cei de la Carol Davila au sediul la Universitate si ar fi mai usor de ajuns cu metroul, dar nu gasesc recenzii pe nicaieri despre scoala. Avand in vedere ca ai terminat deja imi poti spune cateva desper scolile sanitare din Bucuresti, care erau mai bune pe vremea ta.”

Raspunsul meu simplu a ramas acelasi de 3 ani de zile:

Toate scolile sunt cam la fel, daca vrei sa inveti meseria asta va trebui sa gasesti o cale sa furi meserie la practica si sa retii un bagaj minim de cunostinte teoretice in cei 3 ani de scoala. Adica vei invata in ciuda scolii, nu cu ajutorul scolii.
Drept urmare, as alege scoala care e cea mai aproape de casa sau de locul de munca (daca se doreste pastrarea unui job part-time pe timpul scolii). Sau cea care ofera vreun avantaj care e important pentru persoana care face alegerea (taxa mai mica, sau posibilitatea unui schimb de experienta in alte tari, sau practica intr-un anume spital).

Ce sa alegi cand e aproape la fel peste tot?

In opinia mea, toate postlicealele din Bucuresti sunt in primul rand niste institutii interesate in primul rand sa incaseze taxele anuale de la elevii lor si mult mai putin sa ii si invete ceva. Si cred ca situatia e similara in restul tarii.

Am mers in practica prin multe spitale universitare bucurestene, in multe sectii. Am facut practica cu colegi de la alte postliceale, am facut practica cu colegi de la facultate. Am facut practica si voluntariat cu asistente medicale care au terminat Fundeni, Carol Davila, Vasile cel Mare, FEG. Am schimbat opinii, am lucrat impreuna.
Dupa ce am terminat scoala, am mai vorbit cu absolvente ale scolii mele (una dintre cele de mai sus) si ale celorlalte scoli. De regula ma intreaba ce sa faca pentru a pleca in Anglia (sau in alta tara).

Din nou, in opinia mea, scolile noastre postliceale sunt o oglinda perfecta a tarii noastre: declarativ, se fac multe, totul e perfect, exista vointa, exista putirinta.

Realitatea e ca ai putini profesori care sunt interesati sa te invete ceva, ca multi oameni merg la scolile astea doar pentru a obtine diploma de la final, ca se chiuleste in draci – 2 lucruri care distrug calitatea actului educational pentru toata lumea, ca la practica esti de multe ori tratat oribil, sau ca nu esti invatat mai nimic si apoi tot tu esti certat ca “de ce sprijini peretii” (fraza mea favorita). Si ca toata lumea care plateste taxa anuala TERMINA SCOALA. Indiferent cat de putin a dat pe la scoala, indiferent cat de putine lucruri stie, termina scoala si ia examenul si poate lucra ca asistent medical.

Si, desi am experienta directa doar cu scoala mea, nu pot sa cred ca situatia e diferita in celelalte scoli – dupa interactiunile antementionate.

Cu toate aceste puncte negative, cred ca si la noi se poate invata meserie, ca avem si personal bine-pregatit si ca la oricare postliceala poti (DACA VREI) sa acumulezi suficiente cunostinte incat sa fii un asistent medical incepator acceptabil pentru orice tara din lumea asta.

La naiba, nici n-as putea zice altceva, oricat de multe minusuri are sistemul asta, cu ce am invatat in timpul scolii (DAR nu neaparat la scoala, mult si individual) am lucrat bine-mersi in Anglia si lucrez acum in Elvetia.

 

Si ca sa completez raspunsul la intrebare: in ziua de azi exista recenzii pe facebook pe paginile scolilor postliceale (inclusiv la Carol Davila). Unele sunt oneste, altele nu sunt.

Recenziile tind sa fie ori de 1 stea, ori de 5 stele, ambele incorecte.

Tin minte cum o colega de-a mea, care injura scoala in toate felurile si era tot timpul nemultumita de educatia NEprimita la scoala, a lasat o recenzie de 5 stele cu un text “scoala foarte buna, unde inveti multe”. Avea nevoie de diploma repede, ca sa poata pleca din tara pe o perioada indelungata.

De ce m-am ferit eu sa imi spun vreodata numele intreg sau scoala pe care am absolvit-o?

SI pentru ca se invart bani destul de multi la postlicealele astea si pentru ca, in Romania, din critica nu se invata nimic – oamenii din spatele postlicealelor astea ar fi in primul rand interesati sa ma ameninte cu datul in judecata pentru calomnie, nu sa schimbe ceva in felul in care “educa” viitorii asistenti medicali.

Ca sa dau un exemplu de diferenta de educatie medicala: In Elvetia au examene de final de an in care scoala angajeaza actori ca sa spuna o mica poveste (simptome si istoric medical) – iar elevul trebuie sa le ia functiile vitale si sa incerce sa calmeze pacientul si sa il ajute cu niste informatii. In scoala pe care am absolvit-o aveam un “laborator de tehnici”, cu cateva manechine amarate – nu ni s-a permis nici macar 1 data in 3 ani sa intram in el, sa montam o branula intr-o mana imputita de cauciuc. NICI MACAR O DATA.

Inchei cu o mica anecdota povestita de diriginta mea din anul 3, o profesoara pe care o respect si care s-a straduit sa ne invete ceva. Anecdota pe care am mai mentionat-o atunci cand am scris o postare similara pe tema “Cine e de vina pentru proasta pregatire a asistentilor medicali incepatori din Romania?”

 

Acum cativa ani corecta diriginta mea, impreuna cu alte profesoare de nursing, lucrarile de la simularea de examen de final de scoala. Toate radeau de prostiile pe care le citeau, scrise de elevii scolii. A intrat directorul scolii pe acolo, le-a intrebat de ce rad si le-a zis ca “in locul dvs., eu nu as rade“.

Fiecare profesor de nursing are partea lui de vina in tampeniile pe care le debiteaza elevul sau. Dar scoala? Scoala care ii permite elevului sa ajunga in anul 3 fara sa-i pese ca elevul nu stie nimic… e neprihanita?

Atata avem, cu asta ne descurcam.

 

Elvetia in 2 luni si ceva

Nu povestesc nimic despre munca azi. Doar pun niste poze (si 2 filmulete) din plimbarile mele prin Elvetia vara asta.

Lucruri utile:

Abonamentul Halbtax: costa 185 CHF (165 in primul an), dar injumatateste pretul pentru TOATE biletele de tren din Elvetia. E valabil si la biletele de transport in comun sau la abonamentele de-o zi la plimbarile prin alte orase decat unde locuiesti. Poti cumpara si bilete de-o zi (Tageskarte cu care te plimbi gratuit de oriunde pana oriunde in Elvetia pentru 24 ore) la pret redus sau “superredus”. E valabil si la majoritatea societatilor de transport pe munte (funicular, tren, gondole etc.) si pe lacuri.
Daca iesi din orasul unde locuiesti mai mult de 1 data pe luna, e foarte util: l-am luat in prima zi aici, am economisit cu el cei 165 franci dupa prima luna.

Swiss Museum Pass: cu Halbtax costa 146 CHF/an si poti merge la vreo 500 muzee din toata Elvetia. E util daca ai chef sa mergi la multe muzee si castele. Si ai cate un castel in aproape fiecare orasel din Elvetia. 🙂 Cand un bilet de intrare e 10 CHF, pass-ul asta e util daca mergi de 15 sau mai multe ori/an la muzeu/castele.

Duminica totul e inchis – dar in toate garile (mici sau mari) exista un supermarket deschis (de regula Migros/Migrolino sau Coop). E util pentru a iti lua o apa, niste lotiune de soara si ceva de rontait pentru o drumetie. Farmacii deschise duminica sunt foarte putine.

Asigurarea medicala de baza NU iti acopera tratamentul spitalicesc in alte cantoane decat cel de rezidenta. Daca ai un accident, atunci esti acoperit – de la angajator ai o alta asigurare pentru accidente, universal valabila. Dar daca ti se face rau si vrei sa mergi la doctor aiurea-n-papusoi, ar fi bine sa-ti fi facut asigurarea suplimentara pentru tratament medical oriunde-n Elvetia (costa doar cativa franci in plus, daca nu optezi pentru variantele “de lux” halb-privat sau privat). Sau sa fii dispus sa platesti un car de bani.

Sa revenim la poze.

Luzern – Pilatus

Cel mai frumos oras (cu peste 50.000 locuitori) al Elvetiei, in opinia mea.

 

 

 

Vazut de pe Pilatus (2100 m)

Schloss Meggenhorn

Thun – Oberhofen – Spiez – Mülenen – Niesen

Schloss Hunegg

Schloss Oberhofen

Schloss Spiez si portul oraselului

 

 

De sus de pe Niesen, lacul Thun si lacul Brienz, cu Interlaken intre ele

Scuze pentru ultra-prelucrare, m-am gandit sa ma joc. Asa arata Niesen, “piramida Elvetiei”.

Murten

Un orasel cu un centru medieval si un lac-plaja.

 

Basel

Grindelwald – First – Grindelwald

Lauterbrunnen – Kleine Scheidegg – Männlichen – Grindelwald

Aici mergi cu trenul pana la 1800 m, de unde poti lua trenul din Europa care urca pana la cea mai mare altitudine (la ghetarul Jungfraujoch, la 3454m).

Kandersteg – Oeschinensee

Cine vrea sa munceasca pe gratis?

Nu am creat blogul asta pentru a scoate bani. E un blog simplu, intr-un final doar un fel de jurnal public.
Nu am nici timpul, nici dorinta sa-l transform in altceva.

Scriu aici din 2012, de cand am inceput scoala de asistenti medicali. In primul an (cele 3 luni din 2012) am avut 1 vizitator unic si 10 vizionari de pagina. 🙂 In 2013 am avut 23.000 vizualizari si 14.000 vizitatori unici.
In 2017 am avut 524.000 vizualizari si 308.000 vizitatori unici – desi am postat cam 1 data la 1 luna sau mai rar.
La asta se adauga pagina de facebook, cu 1400 de fani si 1500 followers ale postarilor mele zilnice.
Instagram si twitter n-am. Prea mult strica.

Toate numerele astea nu au insemnat nici macar 1 leu in buzunarul meu. Nimic. Nada. Nüt in germana elvetiana.

Singura chestie pe care am “castigat-o” din blogul asta a fost o consultatie la o clinica de cardiologie pentru mama, dupa ce am fost la un eveniment de-al lor.
In stilul clasic romanesc, mama nu a mai mers la consultatie. “Ma simt bine acum, maica, de ce sa merg”

De-a lungul timpului, am avut cateva momente tampite legate de blog.

1 nene vroia sa-mi cumpere blogul ca sa-l faca un blog cu texte din carti de nursing. Imi oferea in 2016 (cand eram deja in Anglia) 1000 lei. O MIE DE LEI.
Castigam atata (net) din 1 tura de overtime noaptea sau duminica.
L-am lasat in pace.

1 alt nene vroia sa-si faca reclama la compania lui de uniforme pentru asistenti medicali. Dar vroia sa ma plateasca… cu uniforme. Imi trimitea uniforme, le purtam, apoi imi dadeam cu parerea despre ele.
I-am zis ca nu-s interesat, am uniforme suficiente, dar daca imi da macar niste review-uri reale ale altor asistente medicale care i le-au purtat, poate colaboram cumva.
N-a mai raspuns.

1 alt nene m-a luat in 2013 cu tot felul de amenintari pentru articolul in care povesteam cum o companie a incercat sa-i vanda mamei mele (si multor altor batrani) o saltea si niste oale pentru 16.000 lei.
El facea marketing pentru compania respectiva si era convins ca musai trebuie sa fi fost cumparat de competitie, nu era posibil DOAR sa mi se para o sarlatanie sa vinzi o saltea care cica vindeca toate lucrurile din lume. Sa o vinzi la un pret imens, sa o vinzi doar unor batrani si sa le mai si zici ca pot sa renunte la medicamente daca folosesc salteaua.
Initial am scris doar postarea aia. Dar dupa aia i-am multumit lu’ nenea cu o plangere la ANPC pentru firma respectiva. Alti oameni i-au dat si-n judecata. Capitalism à la Romania.
Ulterior postarii mele, acelasi nene a platit alti bloggeri sa scrie articole pozitive despre salteaua companiei respective.
Web 2.0 à la Romania.

Prin 2015 o companie de recrutare asistenti medicali din Anglia ma contacteaza sa le fac reclama pe site si pentru fiecare asistent medical care e angajat care ma mentioneaza, mi-ar fi oferit un comision de referral de 50 lire. Le-am zis ca nu ma intereseaza, dar ma intereseaza sa aflu povesti ale altor asistenti medicali care au apelat la serviciile lor.
Nu au mai raspuns.

Saptamana trecuta ma contacteaza ULTRAPOLITICOS cineva de la VPL Healthcare, imi cereau sa le promovez o campanie pe blog si facebook.
I-am intrebat de ce as face-o, si am mentionat ca la un moment dat chiar era sa ajung in Anglia prin intermediul lor, dar am gasit o oferta mai buna.

Ce mi-au raspuns?

Vroiau sa ma “plateasca” cu sinergie in obiective de trafic si promovare pe “canalele lor de Social Media“.

Băejnebun?

Suntem in anul 2018. Toata lumea a auzit de web 2.0, a auzit de bloggeri, de social media si asa mai departe.

Nu ma asteptam sa-mi ofere cine stie ce SI ORICUM AS FI RESPINS OFERTA LOR* dar mi se pare nesimtire sa vii in ziua de azi la un necunoscut si sa-i ceri sa-ti promoveze compania si sa ii oferi praful de pe toba pentru asta.

Raspunsul meu:

Repet, din punctul meu de vedere, ca agentie de recrutare, sunt la fel de ok ca oricare altii. Cand am plecat eu in Anglia, aplicasem deja pentru PIN. Dar se oferisera sa ma sfatuiasca cu actele (cand vorbisem cu ei, deja aveam primul raspuns de la NMC, facusem actele bine fara ei), erau dispusi sa ma pregateasca pentru interviu (n-a fost cazul), ce promiteau ei, asta oferea angajatorul cand discutai cu el direct samd.
Faptul ca joburile pe care le ofereau ei in 2015 erau in locuri nu chiar placute (sectii cu probleme sau azile de batrani cu probleme de personal) nu e neaparat vina lor. Ei incearca sa te vanda unde pot, e treaba ta sa te interesezi unde mergi.

 

Dar chestia asta cu sinergia obiectivelor de trafic chiar m-a deranjat.

 

 

Si explicatia pentru *: Am pus mare valoare pe confidentialitate pe internet, nu am de gand sa-mi dezvalui identitatea pentru 3 bani sau colaborari in care nu cred.

Am lucrat in publicitate ani buni ca grafician. Stiu ca se poarta cross-promovarea asta, in loc sa dai vreun ban. Dar eu nu sunt interesat de asa ceva.
In caz ca mai vine cineva cu vreo propunere din asta in viitor.

 

Lumpendiaspora romaneasca si M…E PSD

Abia cand aveam vreo 8 ani am aflat si eu ce inseamna “MUIE” folosit ca injuratura. Deh, cu parinti crestini, chit ca am crescut in mahala, am fost oarecum protejat de influente proaste. Temporar.

Tata a fost presedintele blocului cu 8 scari in care am copilarit. Prin ’92 s-a chinuit sa aloce din banii de fond de rulment un pic pentru vopsirea scarii in care locuiam, pentru ca era pur si simplu jegoasa. Cum n-au fost bani decat pentru vopsea si nimeni n-a fost dispus sa munceasca benevol, a inceput el sa vopseasca scara. Am ajutat si eu, au ajutat si fratii mei, pana la urma au mai participat un pic si cativa vecini, dupa vreo 10 zile scara arata ca noua.

Ce a aparut pe nou-vopsitul zid de la mezanin, fix langa usa liftului la cateva zile dupa terminarea muncii? “MUIE” urmat de numele nostru de familie.

Mama credea ca e ceva despre “muiere“, adica despre ea? A aflat ea pana la urma ca e o injuratura. S-a bucurat apoi cand intr-o zi a fost racaita de pe perete (n-a stiut asta – de mine si fratii mei).
Tata stiu ca niciodata n-a zis nimic despre chestia aia, n-a injurat, nu a facut nimic. A zis ca “daca nu stie omul ca e injurat, oare ar trebui sa se mai enerveze?”

 

Ultimele 3 saptamani a fost plin facebook-ul romanesc cu povestea soferului-roman care a ales sa-si exprime printr-o injuratura pe placutele de inmatriculare dezaprobarea pentru guvernarea constanta post-decembrista a partidului comunist roman (psd). Cand era sa se fasaie tot, Politia Romana a fost impinsa inapoi in timp in vremurile de slugarnicie de pana acum 10-15 ani si a inventat un motiv ca sa il pedepseasca pe rebelul-vulgar. Pana la urma si asta s-a terminat, dosarul s-a clasat si soferul si-a primit inapoi carnetul de sofer. Politia Romana a ramas cu injuraturile – cu placutele bucluase.

Sloganul MUIEPSD a devenit varianta 2018 a post-decembristului “JOS FSN”. Nu, nu am devenit colectiv mai vulgari, pur si simplu s-a adaptat discursul-reactie la nivelul discursului politicianului mediu pesedist si al trompetelor pesediste – cum ar fi colegul meu de liceu (dar nu de generatie) M. Badea.

Acuma serios vorbind, faptul ca Dragnea a iesit la televiziunea proprie si a scris pe o tabla “IOHANNIS M—E” nu e o reactie la injuraturile pe care le-a primit pana acum. E doar o continuare a discursului public al colegilor sai de partid din ultimii ani, de cand s-au schimbat generatiile de comunisti in psd. In ultimii ani a fost plin de inregistrari clare cu injuraturi in parlament, injuraturi in presa, injuraturi in discutii in public samd ale reprezentatilor psd.

In ultimele zile a aparut o contra-reactie in on-line-ul romanesc. Unii dintre putinii intelectuali care au o “voce” virtuala si cat de cat sunt urmariti sau cititi au iesit sa isi manifeste dezaprobarea fata de vulgaritatea mesajului anti-psd. Ca nu se poate asa, ca trebuie facut totul politicos, ca nu suntem cu nimic mai buni decat ei daca ne coboram la nivelul lor.

Sigur, mesajul asta e corect. Nu, nu trebuie sa intorci si celalalt obraz, dar trebuie sa-ti pastrezi o minima politete si stapanire de sine in orice situatie.

Dar atunci cand de 30 de ani fostii comunisti au puterea total sau partial in tara asta si devin din ce in ce mai obraznici si mai puternici si mai bogati pe spinarea noastra, e evident ca politetea si stapanirea de sine nu au dus nicaieri.

Da, ar fi frumos sa fie invinsi in alegeri, corect, democratic. Dar pana una-alta, astia sunt din ce in ce mai neobrazati in felul in care fura si distrug sistematic tara si dau vina pe altii. Singurul mod in care ii mai poti tine in frau este sa le arati ca-i dispretuiesti si urasti.

Nu, atunci cand hotul are mana in buzunarul tau si te mai si injura cand il prinzi, nu ii zici “vai, maica, nu se poate asa ceva, nu esti civilizat”. Ii raspunzi pe limba lui. Sau o iei la fuga, daca atata poti. Dar daca toata lumea il ia pe hot la bataie si injuraturi, a doua oara o sa-i fie frica.
Si pentru ca lumea noastra e cum e, sigur n-o sa te ajute nimeni sa prinzi hotul daca le zici “hai sa fim civilizati si sa asteptam pana cand probabil cineva va face ceva”.

Desigur, asta e o metafora, in lumea normala ar trebui sa existe institutii care prind hotul, dar in lumea anormala din Romania, hotul FACE LEGILE si CONDUCE INSTITUTIILE.

Si da, vulgaritatea are un rol in asta – pentru ca le vorbeste pe limba lor. Pentru ca s-au enervat si-au pus slugile din conducerea Politiei sa inventeze o contraventie “morala” pentru soferul respectiv.

Pentru ca nu le convine sa vada peste tot mesaje cu MUIE PSD: pe terenuri agricole, pe placute auto, pe facebook, pe haine, sa il auda la meciuri de fotbal, la concerte si oriunde altundeva.

Si aia care isi pierd cumpatul fac greseli, mai devreme sau mai tarziu. Cum a fost inventarea unui motiv de retinere a permisului. Si abia astept sa ii vad facand noi si noi greseli.

 

La final, despre mesajul unei femei care, candva, cumva, fusese o influenta civilizatoare si anti-comunista in peisajul presei romanesti post-decembriste. Femeie care a devenit o simpatizanta platita a urmasilor comunistilor pe care-i infiera la inceputul anilor ’90.

Femeia respectiva se erijeaza in conducator al luptei anti-psd (“noi i-am invins”), pune toti romanii din strainatate in aceeasi oala si ne descrie pe toti drept “lumpendiaspora”. Un termen care vine din teoriile lui Marx/Engels, in care Lumpenproletariatul era format din paturile cele mai joase ale societatii,

declasati, cersetori, someri, delincventi si era o masa usor de controlat de cei care au puterea.

Cum suntem noi, cei din diaspora care nu ii mai suportam pe pesedisti si ii injuram printre dinti?

“populația prost plătită și prost educată de români”, “lumpendiaspora românească, aceea care conduce în topul precarității economice și sociale în mai multe țări europene”, “Lumpendiaspora  noastră e cauza directă a votului populist și de extremă dreapta din mai multe țări europene”, “mase jalnice, cert parte din identitatea noastră națională centenară, dar partea pe care aș prefera să o uităm”

Pai tocmai asta este adevarul: diaspora nu e altceva decat o parte din identitatea noastra nationala. Nu au plecat doar ingineri si medici, au plecat si muncitori si soferi si mici mahalagii. Am exportat stilul nostru de viata in alta tara, in intregimea lui. Poti sa zici ce vrei, dar asta e tara noastra, cu bune si rele.

Personal, nu ma simt jignit de faptul ca am fost bagat in aceeasi oala cu conationalii mei mai saraci. Astia suntem, toata lumea trebuie sa traiasca cumva. Mai degraba cred ca o asemenea clasificare jigneste inteligenta aluia care o foloseste.

Cand ii desconsideri pe toti la gramada si ii privesti cu superioritate falsa, nu faci decat sa-ti demonstrezi identitatea ta nationala, romanismul tau.

Finalul e apoteotic:

“Cine crede că libertatea de opinie este de nivelul ”Muie PSD” nu ne reprezintă pe cei care au luptat decenii să civilizăm PSD și să construim alternativa la el, și nici pe noi, cei care suntem în diaspora egalii occidentalilor, sau mai buni când putem, nu adunăm resturile de la masa lor ca să ne grozăvim în țară cu mașini la mîna a doua cu numere teribiliste.”

Desigur, marea luptatoare pentru civilizare a uitat ca ar trebui sa isi stie limitele si sa accepte ca realitatea este ca n-a construit nici o alternativa. Madam este la fel de desprinsa de realitate ca orice om care traieste intr-un turn de sticla. Nu realizeaza ca discursul ei nu face decat sa radicalizeze si mai mult lumea.

“Vreți să fiți cu ăștia ? Atunci o să muriți proști cu ei. Asta e tot ce vă mai așteaptă la nivelul actual.”

Bai, sincer, mai bine sa mor prost, decat sa mor intr-o tara condusa de aceiasi oameni, care, dupa atata efort al doamnei care a luptat decenii sa ii civilizeze, nu au facut decat sa devina mai nesimtiti si mai hoti.

Legatura cu povestioara de la inceput?

Daca tu jignesti un grup de oameni (mic-mare), folosind pentru asta un termen ce se vrea simandicos, esti cu ceva mai bun decat un vulgar care te injura neaos?

Si, daca omul sau grupul de oameni pe care-i jignesti nu stiu ce inseamna ofensa ta, i-ai insultat sau pur si simplu ti-ai aratat caracterul la fel de josnic ca al unora din patura cea mai de jos a societatii?

 

Pana atunci, atata timp cat suntem condusi de niste hoti ordinari, sloganul de tara ramane

Cum a fost admiterea la Facultatea de Asistenti medicali din cadrul UMF “Carol Davila” in 2018

Subiectele din 2014, 2015, 2016, 2017. Subiectele din Cluj din 2015.

Azi, in loc sa merg eu la o drumetie prin Alpi (pe aici), am stat acasa si am studiat. A plouat jumatate de zi oricum. Si mai am un an si o groaza de bani de plata pana imi iau diploma de licenta.
Studiile astea n-ar fi fost necesare daca faceam facultatea de la inceput. Sigur, nu ma obliga nimeni sa am BSc. in Nursing, certificatul de postliceala e arhi-suficient in Europa, dar eu vreau ceva mai mult decat “suficient”.

Eniuei, pentru cei care vor sa vada cum a fost admiterea la Facultatea de Asistenti medicali din cadrul UMF “Carol Davila” in 2018, multumita unei cititoare a blogului meu le pun aici. Felicitari pentru rezultat si succes mai departe.

Apropo, mi s-a spus ca ar exista un grup de facebook cu studenti la FMAM “Carol Davila”, unde ar fi si o arhiva cu subiectele astea (si, poate, si rezolvarile?). Desigur, alternativa este cumpararea culegerilor de intrebari de la Facultate in sine.

Asistent Medical in Elvetia (2)

Au trecut 6 saptamani de cand am ajuns aici.

Intotdeauna cand ajungi intr-un loc nou si/sau incepi sa faci ceva nou, cel mai important concept este cel de “curba de invatare“. Cat de repede/lin ajungi de la un punct 0 pe axa timp/cunostinte la un punct in care poti functiona independent la un nivel acceptabil.

Trebuie sa admit ca este evidenta importanta experientei. Post hoc, strict din punct de vedere profesional, decizia de-a strange experienta in Anglia pentru cativa ani se dovedeste una buna.

Din punct de vedere “cetatenesc“, mi-am rezolvat pana acum majoritatea problemelor de inceput: permis de sedere, cont bancar, telefon/numar local, aranjarea casei (un studio, mai precis) mai pe placul meu, abonament la sala, transport in comun, apoi asigurare de sanatate si alte asigurari specifice Elvetiei. Si imi caut un apartament pentru mutat pe termen lung.
Mai multe despre subiectele astea mai la final.

Din punct de vedere profesional, am avut suisuri si coborasuri.

Desi experienta stransa in Anglia m-a ajutat foarte mult, in acelasi timp a fost si un blestem, din 2 motive: tot timpul tinzi sa faci ceea ce esti obisnuit sa faci (deci cand dai peste ceva similar, dar diferit, e gresit sa repeti EXACT aceiasi pasi ca inainte – pentru ca noul loc are noi reguli) si nu te poti opri sa nu faci comparatii (dar acolo asta mergea mai bine, dar acolo ma intelegeam mai bine cu colegii/chirurgii, dar acolo nu se intampla asta samd).
Cu cat esti mai capabil sa inlocuiesti rutina veche cu rutina noua, cu atat vei fi mai eficient. Cu cat faci mai putine comparatii cu vechiul stil de munca, cu atat vei fi mai putin nemultumit de noul stil de munca. Suna usor, dar nu e deloc.

Am 2 specialitati mari si late de invatat. Dupa 1 saptamana de aclimatizare, cand am fost “suplimentar” (tot timpul “umbra” cuiva), am avut 4 saptamani la prima specialitate, urmate de 8 la a doua. In planul sefei mele, dupa aceste 13 saptamani, ar trebui sa fiu capabil sa functionez independent in majoritatea situatiilor – deci sa pot fi alocat pentru a face “gărzi” (Pikettdienst).

Si uite cum incep comparatiile: din punct de vedere al planificarii, sistemul e mult mai bine gandit ca in Anglia, unde am fost fortat sa invat o ciorba, cate putin din 4 specializari. La asta adaugam sistemul de lucru din Anglia, cu 4 zile din 7 muncite, si pot afirma ca inceputul acolo a fost mult mai greu –  invatai ceva, apoi refaceai asta peste 2-3 saptamani, evident ca uitai.

Aici ai continuitate. Faci zi dupa zi, operatie dupa operatie, daca esti deschis la minte, strangi experienta rapid. ATATA TIMP CAT ESTI SPRIJINIT. Dpdv declarativ, toata lumea e dispusa sa te invete si sa te sprijine, dar fiecare o face in felul lui, si aici se practica stilul de educatie “taci si repeta perfect ceea ce te invat eu, FARA input personal”.
Daca in Anglia colegele mele erau interesate sa stiu instrumentarul, etapele operatiei si sa ma asigur ca documentatia/pozitionarea/numaratorile sunt corecte, dar aveam o oarecare libertate in a face lucrurile cum mi se parea mie mai eficient, aici se pune mai mare pret pe “trebuie sa faci totul exact cum e obisnuit chirurgul si cum sunt regulile spitalului”.

Asta introduce 2 noi surse de frustrare:
– eu sunt obisnuit sa incerc sa optimizez ceva dupa cum mi se pare mie mai corect. Asta a rezultat in nenumarate instante a lui “NU ESTE PERMIS” in ultimele 6 saptamani. In vreo 2 zile, desi sunt om calm si non-violent, mi-a venit sa-l pleznesc pe omul care-mi aducea aminte de toti educatorii pe care i-am dispretuit de-a lungul multilor mei ani de scoala. Am trecut cu bine peste momentele alea, pentru ca oamenii nu-s chiar absurzi. Daca faci lucrurile CUM VOR EI (sau cum cred ei ca e corect), te lasa in pace, ba chiar te lauda (daca e cazul).
Si aici, experienta din Anglia cu episodul de bullying m-a facut mai bine pregatit pentru asemenea momente.
– e greu sa iei totul de la inceput. E greu sa pleci dintr-un punct in care te bucuri de increderea si respectul colegilor la adresa experientei tale la un punct in care toata lume te trateaza ca pe un copil si multi iti vorbesc ca si cum esti un elev cu 0 experienta.
Din fericire, din cei cu care am avut de-a face pana acum, majoritatea au devenit mai prietenosi odata ce am trecut de statutul de “incepator” si au vazut ca nu sunt incapabil.
Din nefericire, mai multi oameni par sa fie de tipul “niciodata multumit“, deci trebuie sa invat sa ma descurc si cu astia.

Oricum, intr-un final, dupa ce ma obisnuiesc cu noul stil de munca, totul devine oarecum usor. Sigur, motive de frustrare mai exista, dar, per total, nu pot sa zic ca e asa de rau precum pare la prima vedere, ba din contra.

E enervant faptul ca toata lumea e foarte distanta si stricta la inceput si se “incalzesc” incet-incet, dar te descurci, mai devreme sau mai tarziu.

La prima specialitate, primele saptamani au fost horror, iar apoi, dupa inca 2 saptamani, eram trist ca plecam. La a doua specialitate, primele 3 zile au fost frustrante rau, urmatoarele 2 zile au fost chiar usoare – mai usoare chiar ca la prima specialitate.

Per ansamblu, pot zice ca dpdv profesional, trecand peste socul de inceput, experienta Elvetia e ok.

Mai vedem ce parere o sa am dupa urmatoarele saptamani, dupa ce va trebui sa instrumentez si operatiile mai complicate de luni-miercuri (joi-vineri sunt zile usoare).

 

Revin la partea non-legata de munca.

Contractul meu e pe 6 luni. In ciuda a ceea ce sefa mea si alti romani (care sunt aici de 10 ani sau mai mult) mi-au zis, am primit fix permisul de munca/sedere (care e si act de identitate pentru straini = Auslanderausweis) temporar (L) pentru fix 6 luni. Kurzaufenthaltsbewilligung L.
In esenta, atata timp cat ai un angajator elvetian dispus sa te plateasca – si autoritatile federale nu au o problema cu faptul ca tu faci munca aia (adica nu exista un somer elvetian dispus s-o faca), Auslanderausweis e o hartie care vine. Se reinnoieste, se prelungeste, asta e.

Importanta lui este vizibila in 2 cazuri: la controale de rutina ale politiei, la gasirea unui apartament de inchiriat pe termen lung.
Politia (mai ales in zonele de frontiera) te poate legitima si apoi intreba de ce esti aici, de cand, pana cand, ce faci samd. Daca ei demonstreaza ca esti in tara ilegal, poti fi deportat, dar procedura nu e foarte rapida. Ideea e simpla: vrei sa fii linistit oriunde ai merge, iti trebuie un permis de sedere/munca valabil.
Pentru inchirierea apartamentului de multe ori ai un proces prea intortochiat. Te duci la vizionarea apartamentului, de multe ori doar cu vechiul chirias, apoi completezi un formular si il trimiti agentiei imobiliare, care alege pe cine vrea ea, in functie de ce ai completat in formular. Ai sanse mai mari sa obtii apartamentul daca ai permis de sedere B (sau L), daca ai salariu mare (si contract cu un angajator mare), daca nu ai animale, ai referinte bune. Daca arati ca stii sistemul lor, iti cresti sansele: trimiti formularul prin posta (prin recomandata-Einschreiben), atasezi cazier fiscal (Betreibungsauszug), ai asigurare de casa si asigurare de drept civil (Privathaftpflichtversicherung si Hausratversicherung) si iti faci si o descriere frumoasa.
Evident, cand ai contract de munca pe termen limitat si permis de munca pe termen limitat, se feresc de tine ca de ciuma.

Din punctul meu de vedere, cel mai inutil de complicat si enervant lucru cu care am avut de-a face pana acum in Elvetia a fost gasirea unui loc unde sa stai. Si prima data (cand am facut-o din Anglia) si acum.
Dupa ce am trecut de socul inceputului la munca, privind pe termen lung, motivul principal pentru care as parasi Elvetia in toamna (la finalul contractului) ar fi imposibilitatea de-a gasi o forma de cazare adecvata, la un pret acceptabil.

Asigurarile de sanatate sunt un alt subiect sensibil. Ai zeci de case de asigurari, ai 4 tipuri de asigurari de sanatate de baza (Grundversicherung), ai zeci de extraoptiuni pentru asigurare suplimentara (Zusatzversicherung) si procesul de incheiere al contractului e (ca multe alte lucruri) inutil de complicat.

De cand vii in Elvetia ai 3 luni sa obtii MINIM o asigurare de sanatate de baza (Grundversicherung). Nu faci asta, esti pasibil de o amenda. Orice ai face, asigurarea de baza e valabila retroactiv dar se si plateste retroactiv de la ziua 1 de sosire in Elvetia. Ziua 1 este cea pe care o oferi tu la autoritatile locale (Anwohnergemeinde), este cea de la care va incepe si valabilitatea permisului tau de sedere/munca si poate fi si ziua in care ai avut prima zi de munca. Chit ca e evident ca (aproape) nimeni nu vine in Elvetia pe 1 si incepe munca tot pe 1.
Partea buna e ca, odata ce o casa de asigurari te-a acceptat pentru Grundversicherung, va lua in considerare si orice fel de spitalizare ai avut PANA ti-au emis polita. Partea proasta e ca ii platesti si pentru zilele in care nu ai folosit asigurarea lor.
Pentru exemplificare: am sosit in Elvetia pe 1 iunie, polita mi-a fost emisa tocmai pe 19 iulie, eu voi plati si pentru iunie si iulie asigurarea de baza.

Pentru asigurarea de sanatate de baza iei in calcul optiunile date:
cat de mare sa fie fransiza (cat platesti din buzunarul propriu pana casa de asigurari incepe sa plateasca) – asa platesti mai mult sau mai putin lunar
daca vrei asigurare cu sau fara pre-interviu (daca accepti sa vorbesti la telefon SAU cu un medic de familie SAU sa mergi la o clinica dintr-o retea acceptata INAINTE de-a merge la un medic specialist, primesti o reducere la asigurarea lunara)
casa de asigurari de sanatate – unele mai mici ofera preturi sensibil mai mici decat altele mai mari

Apoi ai asigurare de sanatate suplimentara. O optiune importanta e cea care iti adauga acoperire pe intreaga Elvetie (nu doar in cantonul tau). Apoi ai de ales daca vrei sa fii tratat in saloane “la comun” sau “individual” (la standard aproape de hotel), de profesor-doctor, cu plata totala sau partiala a acestui avantaj (privat sau halb-privat). Apoi ai asigurare pentru vizite la medic in ambulatoriu in afara Elvetiei, plus plata totala a ambulantei (chit ca esti asigurat, cu asigurarea de baza tot platesti minim 500 franci pe fiecare drum facut cu ambulanta). Unele asigurari ofera si plata partiala a unui abonament la sala (cam 150-200 franci platiti in total, dar pentru abonamente facute doar la anumite sali agreate), asigurare pentru proceduri stomatologice, optometrist si altele (care nu sunt incluse in asigurarea de baza, in mod normal).

Important de mentionat: pentru Zusatzversicherung trebuie sa completezi un formular. NU trebuie sa fii 100% onest. Pentru asigurarea de baza nu au voie sa te refuze, orice probleme preexistente ai avea. Dar pentru cea suplimentara pot sa te refuze, sau sa-ti ofere asigurare cu exceptia unei conditii medicale. De exemplu, mie o casa de sanatate mi-a oferit asigurare suplimentara care excludea orice fel de tratament pe care l-as fi necesitat care era cauzat de esofagita de reflux pe care o am de multa vreme.

 

Ultima mentiune ar fi cea legata de transportul in comun (si multe altele aici): daca stii ca o sa ramai minim 1 an in acelasi oras, merita sa-ti faci o gramada de lucruri pe un an. Abonamentul la transport in comun, sala, abonamente la muzee, asigurari suplimentare samd – toate sunt mult mai ieftine daca le faci pe 12 luni (in loc de cateva luni).

 

 

pana la urma nu e asa rau aici 🙂

Asta am invatat eu la scoala

E iulie. In 2012 pe vremea asta dadeam un examen de admitere de o banalitate atroce si peste 2 luni incepeam 3 ani de școală à la România.

Ce a insemnat scoala pentru mine? Multe ore de dictare, discutie rara despre ceea ce ni se preda, ore de practica in care trebuia sa insist pana la a fi enervant ca sa fiu invatat ceva, interactiune cu multi oameni care nu erau potriviti pentru a preda nimic, mult dezinteres (din partea scolii, profesorilor, elevilor, oamenilor din spitale) si multa, multa nesimtire (din partea scolii, profesorilor, elevilor, oamenilor din spitale).

Din fericire, am avut si exceptii de la regula. Si profesori care veneau la ore si incercau sa te faca sa inveti ceva, si asistente medicale (si doctori) care incercau sa te invete ceva – sa pleci de acolo cu ceva in cap, am avut si posibilitatea sa vad cum se lucreaza in afara (Cipru si Elvetia) si am avut si multe colege care au terminat scoala bine-pregatite (multumita tenacitatii si muncii lor, nu pentru ca a facut scoala ceva special).

Dupa aia am inceput sa lucrez in Anglia. Am descoperit un sistem care te ia de la 0, iti restrange posibilitatile la inceput de cariera si te forteaza sa faci tot felul de cursuri pentru a fi certificat ca esti apt sa faci independent anumite lucruri pe care le faceam de capul meu ca elev in Romania.
Multe cursuri erau mai degraba gandite ca un exercitiu de complianta cu niste reguli generale. De exemplu, trebuie sa dovedesti ca ai fost educat la un nivel de baza in domeniul ingrijirii persoanelor cu dizabilitati sau cu probleme cognitive.
Altele erau gandite ca reverificari anuale ale unor aspecte primare in ingrijirea pacientului. Trebuie sa ai cunostinte de baza de mobilizare a pacientilor si de prim-ajutor.
Apoi aveai cursuri pentru recoltare de sange, transfuzii, administrare de medicamente, montare de branula si altele. La prima vedere, pare o prostie sa reeduci un asistent medical in asa ceva, atunci cand probabil ca a invatat la scoala despre asta. In realitate, asa se asigura spitalul/trustul ca toata lumea are un nivel minim de educatie intr-un domeniu si ca stie regulile si politicile spitalului in domeniul respectiv – pe principiul “daca nu ai fost certificat, nu stii, deci NU AI VOIE SA FACI”.

Desigur, educatia depinde de profesor – si nici acolo nu era toata lumea un Pestalozzi reincarnat. Si cursurile respective aveau un oarecare grad de inutilitate, deoarece era practic imposibil sa nu le “treci”, chit ca erai la fel de incapabil la finalul lor ca inainte de a le face. Macar aveai o baza minima, uniforma.

In plus, la fiecare pas aveai postere si manuale si software care erau gandite pentru a fi de ajutor in situatii neprevazute. Nu stiai ce sa faci cand suspectai un pacient de sepsis? Aveai un poster care poate iti amintea. Nu stiai cum sa administrezi un medicament? Aveai si un soft pe calculator si manuale disponibile (in anumite sectii) pentru a te ghida. Sau puteai contacta farmacia, sau echipa de Critical Care, sau site managerul, sau asistenta medicala specializata (diabet, durere, neurologie, ingrijirea pielii).

Am vazut si ce insemna scoala pentru studentii englezi. La scoala invatau mai mult independent (li se dadea de citit ceva, apoi trebuiau sa faca prospecte sau sa completeze raspunsurile dintr-un fel de caiete cu intrebari sau aveau esee de facut, plus, in functie de universitate – OSCE).
Important era faptul ca, la spital, in plasamentele de practica, erau fortati sa munceasca alaturi de restul lumii. Trebuiau sa faca igiena pacientului, sa faca documentatie, sa ia functiile vitale, sa administreze medicamentatie supervizati. Si veneau la spital 37,5 ore, program standard de lucru. Tot timpul lucrau cu un asistent medical, deci erau supervizati. Si erau incurajati sa puna intrebari intotdeauna, mai ales daca aveau ceva indoieli intr-o privinta. La teatre, dupa ce vedeau cateva operatii, li se oferea posibilitatea sa se spele si imbrace steril cu un scrub nurse pentru operatii mai mici.

Ulterior, am trecut la teatre. Acolo, ideea de baza la invatare era sa stai o vreme ca personal suplimentar, sa te obisnuiesti cu mediul inconjurator, sa vezi operatiile, sa inveti instrumentarul si etapele de baza ale operatiei si abia apoi sa incepi sa fii si tu scrub nurse. Intai cu o colega langa tine (imbracata cu halat/manusi), apoi independent, intotdeauna in sala cu o persoana experimentata (band 6).

Si aici existau cursuri suplimentare, unele gandite pentru munca in teatre, altele cu diversi reprezentanti de la firme – care te invatau sa folosesti echipamente scumpe, specializate pentru varii operatii. In plus, exista posibilitatea sa faci un curs de facultate de nivel 7 (sau 6  – daca nu aveai diploma de licenta), care avea cateva module pe an, cu o parte teoretica (pentru care obtineai credite – ce puteau fi adunate fie pentru a finaliza studiile cu un BSc sau un MSc – in functie de ce alte module suplimentare de facultate mai puteai face) si una practica – in care erai rotat prin toate specialitatile chirurgicale.

Cum aproape toata lumea isi doreste sa fie independent, perioada de invatare de la inceput era de multe ori insuficienta pentru a te pregati pentru orice situatie intalnita. Si educatia se facea pe principiul “eu te invat sa faci lucrurile asa, tu le vei adapta la tine si vei face lucrurile altfel – atata timp cat e safe for the patient, e ok”.

 

Ulterior, am inceput sa fac si cursuri la universitate (on-line) pentru a obtine BSc. Acolo educatia se face impartita pe module saptamanale. Totul se reduce la “studentul citeste cateva zeci de pagini in saptamana asta, apoi isi exprima opinia pe tema respectiva in anumite conversatii cu teme data – in comunicare cu alti studenti, plus se redacteaza cate un eseu sau mini-eseu, pe niste teme bazate pe ceea ce s-a citit/invatat”. Evaluarea se face in functie de: coerenta ideilor, atingerea punctelor cerute, gramatica/sintaxa, gandire critica (de tipul “studiile arata ca, dar dovezile sunt de calitate scazuta, deci e posibil sa fie alternative…“).
E un exercitiu in gandire critica si in invatarea de medicina bazata pe dovezi, in ideea de a evolua constant in domeniul in care lucrezi, pentru a putea cere schimbari, in functie de ceea ce inveti.
Ca schimbarile se intampla greu si ca teoria se aplica greu in multe situatii e alta poveste. Ca evaluarea bazata pe eseu si-atat e oarecum limitata in eficienta e din nou alta poveste.

 

Si am ajuns in Elvetia. Aici au avut o abordare structurata a introducerii mele in sistemul lor de-a lucra. Dat fiind faptul ca am experienta precedenta, mi-au alocat doar cate 1 saptamana de a fi “suplimentar” – adica sa lucrez cu o persoana cu experienta, dar sa fiu in plus fata de numarul normal de persoane intr-o sala de operatie. Avem 2 specialitati chirurgicale, deci am 1 saptamana de a fi “suplimentar” + 4 intr-o specialitate, apoi 1 saptamana de a fi “suplimentar” + 6 in cealalata specialitate.
Abordare structurata inseamna si ca o iei treptat. Intai inveti stilul de lucru, apoi operatiile si consumabilele pentru ele, apoi esti alergator (cel care ajuta personalul imbracat steril din sala), abia apoi esti instrumentist (imbracat steril) – la inceput cu cineva cu experienta (care este/a fost si educator in domeniul asta), apoi independent.

Spre deosebire de Anglia, aici se pune accent pe “faci intotdeauna lucrurile de baza exact la fel, fara variatie”. Independenta exista, dar tot timpul ti se spune ca trebuie sa te incadrezi intr-un sistem de-a face lucrurile.

Si totul incepe cu “La scoala de instrumentisti, eu am fost invatat ca…“. Asta inseamna “instrumentele se pun asa, ca zona sterila se termina aici, ca acoperirea pacientului se face in etapele astea, ca se pregateste totul la inceput, ca asta se face in sala de pregatire/anestezie, asta se face aici” samd. Si se vede rigiditatea asta: TOATA lumea aranjeaza instrumentarul la fel, totul se face in aceleasi etape tot timpul, nu exista variatii decat in cazuri extreme.
Argumentul are valoare atunci cand: 1. toata lumea face acelasi lucru dupa ce termina scoala si 2. educatia de la scoala a fost uniforma si bazata pe niste standarde ridicate.

Argumentele supreme in Anglia erau “this is safer for the patient” si “studies with high-quality evidence show that, so…“.

Aici avem “das muss Steril sein” (asta trebuie sa fie steril) si “in der Instrumentierendeschule habe ich gelernt, dass…” (la scoala de instrumentisti m-au invatat).

In Romania m-am lovit extrem de des de “eu stiu ca asa e mai bine”.

Toata postarea a inceput deoarece am vazut des pe grupul de asistenti medicali din Romania postari in care colege cautau recomandari despre cum sa administreze anumite medicamente sau cum sa faca anumite lucruri. Si pe langa comentariile inevitabile romanesti “da’ pe tine ce te-au invatat aia la scoala?“, am vazut foarte des oameni care aveau opinii contrare, dar foloseau argumentul “pe mine la scoala m-au invatat ca”.
Cam ca domnul Goe, pentru ca multi ofereau raspunsuri care contraziceau posologia din prospectul medicamentului – desigur urmate de “asa am invatat eu“.

In scoala pe care am terminat-o eu, cea mai mare din Romania, cu parteneriate internationale, nu am fost lasat nici macar 1 data sa intru in sala de proceduri in 3 ani, am avut oameni care in spitale m-au invatat acelasi lucru in moduri diferite (uneori gresite), contradictorii, am avut prea multi oameni care ma apostrofau pentru ca puneam intrebari si am avut zeci de zile cand am mers la scoala sau la spital fara sa invat sau sa fac mai nimic util.

Si ce sa vezi, e aceeasi scoala pe care au facut-o multi altii care se bat in piept cu ce au invatat ei “la scoala“.

A, da, ca sa nu existe unii care zic ca o loaza isi da cu parerea: am terminat scoala in primii 30 (din aprox. 400) la media generala pe ani si cu 9,97 la examenele finale.

Un pic despre emigrare

Am 34 ani.

Am copilarit in saracia lucie din anii ’90. Pe la 10-14 ani mancam foarte des cartofi cu branza si rosii – pentru ca altceva nu prea ne permiteam. Deh, familie de 5 oameni.

Pe la 14 ani a fost o mare realizare pentru mine sa-mi cumpar din banii mei o pereche de adidasi “de marca”, nu chinezarii “din piata”.

Prin liceu faceam orice fel de munca posibila pentru un minor, pentru a castiga un ban in plus, ca sa imi permit sa-mi cumpar un suc sau sa merg cumva la mare vara macar 1 saptamana.

Pana am intrat la facultate, in 2002, orice sondaj de opinie arata ca majoritatea tinerilor romani vor sa emigreze – oriunde. In perioada 2002-2008 a avut loc o schimbare de mentalitate, pentru 6 ani lumea credea ca lucrurile incep sa mearga bine si la noi. Salariile cresteau lunar, au aparut multe meserii noi (moderne), s-au inmultit multinationalele si Bucurestiul s-a modernizat (incet-incet). In acelasi timp, am avut o bula imobiliara care a facut viata in orasele mari foarte scumpa, chiar si cu salariile crescute.

A venit criza, salariile au inceput sa scada, leul a pierdut 25-40% din valoare fata de valutele mari in mai putin de 2 ani, ratele la credite au explodat, bula imobiliara s-a spart (unul dintre putinele lucruri bune).

Atunci a pornit valul 2 de emigrare masiva din Romania. S-a mai potolit abia prin 2013-2014, cand a reinceput.

Eu am emigrat abia in 2016. Nu zic c-am facut bine ce-am facut, nu recomand nimanui sa emigreze sau sa-mi urmeze exemplul. Fiecare trebuie sa-si ia deciziile pe cont propriu.

Am terminat Colegiul National de Informatica “Tudor Vianu” din Bucuresti. Liceul “de olimpici”. Nu eram la clasa de olimpici (1 din 10) si nu am excelat la nimic in timpul liceului. Dar toata lumea a luat Bac-ul la mine in liceu (din generatia mea) si toata lumea a intrat la facultate.
Din pura consecinta a specializarii liceului, majoritatea colegilor mei au ajuns sa lucreze in IT. Si dintre cei care nu-s in IT, majoritatea o duc destul de bine in viata.
Dintre cei care au plecat, au plecat majoritar pentru bani foarte multi sau pentru posibilitatea de-a face cercetare sau pentru a-si indeplini un vis anume.
Dar nu cred ca am vreun fost coleg/vreo fosta colega care sa nu fi reusit sa ajunga chiar si in tara la un nivel de trai cel putin peste media Romaniei.

Da, daca termini unul dintre liceele mai bune din tara, ai sanse mai mari sa fii oarecum peste medie si sa te descurci ulterior destul de bine in viata.
Cine ar fi crezut? 🙂

Ei bine, cu toate ca nu eram sarac, nu eram deloc multumit de situatia mea financiara dupa 2009, cand salariul meu a inceput sa scada vertiginos. Asa ca in ultimii 6-8 ani am fost martor interesat la multe discutii pe tema emigrarii. Multe cu fosti colegi, multe si cu necunoscuti pe internet, multe si pe blogul sau pagina mea de facebook.
Nu in ultimul rand, ultimii 3 ani i-am petrecut in strainatate.

As putea spune ca am tras niste concluzii informate pe tema emigrarii.

In primul si primul rand, nu exista nimic pe lumea asta care te pregateste pentru emigrare. Poti citi o gramada de informatii inainte, poti sa te documentezi ce ar trebui sa faci pentru a iti face primele zile/saptamani/luni mai usoare, dar asta nu inseamna ca neaparat o sa fie totul perfect. Sunt o gramada de lucruri asupra carora n-ai control sau factori pe care nu-i poti lua in calcul. Si multe depind si de motivatia personala pentru emigrare si de taria de caracter a fiecaruia.

 

Apoi, atunci cand te interesezi despre viata ca emigrant intr-o tara/un oras, ca orice altceva in viata, tind sa fie doar 2 tipuri de naratiuni de la emigranti. Prea pozitiva sau prea negativa.

Pe de-o parte sunt unii care prezinta realitatea prea optimist, fie pentru ca ei au avut niste avantaje la inceput, fie pentru ca pur si simplu le place foarte mult situatia lor din locul ala. Asta e gresit, pentru ca nu exista nimic perfect pe lumea asta, ceea ce unii ar vedea drept ideal, altii nu ar suporta si, desigur, nu toata lumea emigreaza si ajunge sa castige mult mai mult decat clasa de mijloc din locul unde emigreaza.
Pot da multe exemple de emigranti romani in Londra  care lauda totul de-acolo – dar fie o fac din spatele unor venituri mult peste media locala, fie sunt unii care accepta sa stea inghesuiti cu straini in casa, pentru a avea mai multi bani la dispozitie. Desigur, fiecare e liber sa faca ce vrea, dar viata nu e roz pentru toata lumea.

Pe de-alta parte sunt cei care prezinta realitatea prea negativ. Pentru ca ei au avut experiente negative, pentru ca nu sunt multumiti de viata lor, pentru ca locuiesc intr-o zona rau-famata samd
Exista probleme peste tot. Parisul sau Londra sau orice alt oras mare occidental poate parea foarte frumos cand esti doar turist, dar descoperi multe probleme doar atunci cand locuiesti acolo – si vezi ca unde-ti permiti tu sa locuiesti, nu mai e asa frumos.

Ambele tipuri de naratiune sunt viciate de opiniile personale. De asta cred ca e posibil sa fii pre-conditionat sa vezi lucrurile intr-un mod gresit atunci cand ajungi in Strainezia.

Pe scurt, e bine sa se ia orice opinie personala a cuiva despre emigrare cu un gram de sare. 🙂

 

Apoi, o problema des intalnita la romani este cea a banilor. De multe ori toate opiniile legate de emigrare se rezuma la bani. Cati faci, ce iti poti permite sa iti iei, cum poti sa-ti iei masina, telefoane, vacante scumpe si-atat.
Nu totul se rezuma la “cat e salariul”. Daca pleci din tara DOAR pentru a avea un salariu mai mare, de multe ori asta nu va fi suficient pentru a fi multumit cu viata ta de emigrant. Si apoi ajungi sa fii emigrant din ala care spune ca totul e nasol in strainatate.

Sigur, are o importanta sa stii cat vei castiga. Logica mea e simpla: daca pleci intr-o anumita tara vestica si obtii acolo un salariu apropiat ca valoare cu cel mediu pe economie, inseamna ca o vei duce acolo cam la fel ca majoritatea oamenilor din tara respectiva. Atata timp cat ei nu emigreaza in valuri, ca romanii, inseamna ca viata nu e asa grea cu salariul mediu.
Sigur, e putin probabil ca viata sa devina “excelenta” brusc, dar daca pleci din tara crezand ca pui piciorul in Strainezia si imediat o sa devii Abramovici, atunci delirezi.

O alta fateta a aspectului financiar este cea a nemultumirii constante. In toate grupurile de facebook, pe orice forum sau la comentariile la orice articol de stiri unde gasesti oferte de munca in alta tara, o sa vezi nenumarati romani care incep sa zbiere “mama, ce salariu mic, ce saracie, sclavie, nu poti trai cu asta” samd. Sigur, exista si joburi prost-platite, dar, cel putin in domeniul sanitar, nu vei muri niciodata de foame sau nu vei fi “sarac”.
Cate oferte de munca in Anglia am vazut platite cu 17-19 lire/ora, urmate de zeci de mesaje in care romanii ziceau imediat ca e putin, asta e exploatare, saracie, ca nu poti trai cu banii aia samd. La fel si in Elvetia, am vazut oferte de munca pentru asistenti medicali cu salarii normale pentru Elvetia, imediat romanii cu “dar asta e putin, nu poti trai cu asta samd”.

DA, intotdeauna se poate mai bine, se poate obtine mai mult, in anumite conditii, dar daca te plangi tot timpul ca un salariu peste media din tara respectiva este “mic” nu esti tu mare inteligent, esti doar un om ahtiat de bani, deconectat de la realitatea care-l inconjoara SI care a uitat SARACIA reala din care a plecat din tara.

In continuarea temei comentariilor despre aspectul financiar al emigrarii, exista o tendinta raspandita printre romani de a prezenta realitatea financiara drept inacceptabila. Asta costa atata, aia costa atata, cu salariul ala nu poti trai deloc acolo. Ete na!
Depinde de unde pleci, e adevarat. Dar nu emigrezi din Romania pentru ca o duceai bine foarte bine acolo.
Deci daca la finalul lunii sau a anului tragi linia si ai mancat tot timpul ok, ai avut 2 sau mai multe concedii in strainatate SI ai strans si niste bani, eu zic ca o duci bine. La asta se adauga si cheltuielile de baza (utilitati, telefon, transport, ingrijire personala si haine), desigur.

 

 

Vai, cata postarea am scris doar ca sa explic de ce ma enerveaza pe mine intrebarea “cat e salariul?”

Si ca, daca te iei dupa ce spune lumea, de cele mai multe ori o sa ramai cu impresii gresite si nu o sa realizezi nimic.

Incet, incet, te obisnuiesti cu orice

“Oh, mate, as I know you, you’re gonna love X* Surgery, but you’re gonna hate the length of their operations“.

Dintre toti fostii mei colegi din Anglia, doar 2 stiu in ce tara/oras am plecat si ce fac.

Unul dintre ei e un registrar de ORL, cu care m-am imprietenit in anul petrecut la noi in spital. Asta mi-a spus cand a auzit unde o sa plec.

Ce ma enerveaza faptul ca a avut dreptate. 🙂

Azi am lucrat aproape incontinuu, de la 7:15 pana la 17:15. Primele 15 minute au fost de sedinta (Raport). E o schimbare fata de ritmul de lucru din Anglia. Si trezitul mai devreme ma omoara – incet, dar sigur 🙂

Contractul meu e pe perioada limitata, cu posibilitatea de schimbare la nelimitat daca trec o evaluare la 3 luni si inca una inainte de finele lunii a 6-a. Mi s-a spus clar ca evaluarile astea nu inseamna ca trebuie sa fiu capabil sa fac “tot” pana in ziua 90 sau 180, pot sa fac lucrurile la viteza mea si in functie de capacitatile mele, atata timp cat ei considera ca le fac intr-un mod “sigur”.

Asadar, in primele saptamani ma astepta o perioada de Zudienung (sau Runner – persoana care ofera consumabile sterile instrumentistului), pana invatam operatiile lor si stilul lor de munca. Apoi, pentru ca nu am diploma de TOA (Technische Operationsassistent), nu pot instrumenta direct singur nici o operatie, trebuie sa se gaseasca cineva senior care sa faca asta cu mine – daca se considera ca pot face asta.

Pana la urma, perioada asta de acomodare a devenit de la 4-6 saptamani… 1 saptamana (prima saptamana am stat doar ca om suplimentar mai mult la pozitionarea pacientilor, operatii mici sau injectii-tratament).
Saptamana trecuta mi-au zis ca as putea sa instrumentez “niste” operatii “poate” mai la sfarsitul saptamanii asteia.
Asta a devenit… azi.

Si asa m-am trezit “double-scrubbed” cu un neamt. Om cu multa experienta, genul de om care a vazut si facut multe in aproape 30 de ani de cariera.

Are doar cateva probleme: e foarte agitat tot timpul, vrea sa se faca lucrurile DOAR cum stie el ca e bine si e un educator cu metode invechite.

Toata ziua mi-a reprosat aproape orice lucru faceam.
De ce asa si nu asa, fa altfel, refa, lasa-ma pe mine, nu atinge, nu fa aia, ti-am zis sa nu faci aia, ti-am zis sa nu atingi nimic, aia se face de la stanga la dreapta, nu de la dreapta la stanga, ordinea e asta, nu ai voie sa schimbi nimic si tot asa.
Pauza (nici macar pentru o gura de apa) nu mi-a dat “pentru ca nici el n-are pauza” pana nu am avut o pauza fortata, din cauza ca am avut un pacient care a stat mult in Vorbereitung (anestezie si pozitionare).

Pana la urma m-a lasat 100% independent abia pe la 2:30.

Porcaria cea mai mare e ca avea dreptate. Cand am facut lucrurile 100% cum a vrut el, lucrurile au fost mult mai usoare. Dar nu e deloc usor sa iti schimbi toate obiceiurile in doar 2-3 ore.

Si nu am reactionat niciodata bine la genul lui de educatie-prin-repros. Sunt om destul de calm si inghit multe, dar la un moment dat chiar imi venea sa-i spun cateva si sa fac scandal.
In ideea de “nu am venit aici ca sa indur porcaria asta!”.

Din fericire, s-a mai calmat, pe masura ce i s-a facut foame si si-a pierdut energia. Si eu m-am mai adaptat.

La finalul zilei, inainte de a pleca (eu am ramas peste program, m-au intrebat daca sunt dispus sa fac Überstunde si sa termin operatia), a tinut sa-mi spuna “du warst heute sehr gut” (ai fost foarte bun azi). Nu stiu daca a zis-o pe bune, sau doar ca incurajare ieftina, dar chiar a fost bine sa aud si-o lauda dupa o zi execrabila.

 

Chestia e ca nimeni nu lucreaza bine sub presiune. Cand unul iti sta tot timpul pe cap si iti reproseaza orice greseala mica, iti vine mai greu sa te concentrezi, faci greseli, te enervezi, faci greseli noi, ti se fac reprosuri din nou, iar gresesti si tot asa.

La asta se adauga o migrena cu care am venit la munca de dimineata. O bucurie.

Apoi se adauga o situatie neplacuta, in care am inceput sa fac ceva cum m-a invatat neamtul, apoi a venit o colega si a zis ca ea nu vrea sa se faca lucrurile asa, apoi vine neamtul si-mi reproseaza ca nu am facut ce m-a invatat el, apoi au inceput sa discute in contrdictoriu “cine are dreptate”, pentru niste chestii minore (in opinia mea).
A fost un deja vu de la toate asistentele cu care am lucrat vreodata si m-au invatat ceva, de nenumarate ori vezi ca ceva se face diferit, desi ar trebui sa existe o procedura standard. Din punctul asta de vedere, imi placea Anglia, puteai aproape intotdeauna invata sa faci ceva “corect” in functie de Policy, SOP sau NICE guidelines.
Aici regulile sunt nescrise, ceea ce face viata mai grea.

 

Ca motiv suplimentar de frustrare am dificultatile date de limba. Daca imi vorbesc clar si in Hochdeutsch, stiu abia in procent de 90% ce mi se cere. Dar trebuie sa ma obisnuiesc cu abrevieri si denumiri obscure in dialectul lor pentru niste lucruri al caror nume nu-l stiu inca. Stiu ce face ceva, stiu denumirea in engleza sau denumirea intrumentului, dar imi vine inca greu sa prind variatiile date de pronuntarea unui lucru in alta limba.

De la swabs/raytex/four-by-three/nine-by-nine/pledgets e greu sa ma adaptez cu longuetten/bauchtücher/tüpfer. De la crepe/crepe bandage e greu sa trec la Krüllbinde (macar de i-ar zice tot timpul Verband). De la diathermy la “Brennpinzette” e cale lunga. Pronuntia pentru unele instrumente e iarasi enervanta. Adson suna a “ațe”, de exemplu.

 

Macar pot sa zic ca ma descurc ceva mai bine dupa cateva saptamani. Fortat, te adaptezi la aproape orice.

Dar, din nou, lucrurile se misca incet si intortocheat, cu mai multe coborasuri decat suisuri.

Csf, ncsf.

 

 

*Ca in Anglia, prefer sa-mi pastrez o oarecare anonimitate, ceea ce inseamna ca nu am de gand sa spun unde lucrez. Sorry.

Cum arata o zi in sala de operatie in Elvetia

Totul e asemanator cu Anglia, dar exista anumite diferente.

Spitalul e foarte mare, dar e impartit in mai multe cladiri mai mici sau mai mari – ceea ce inseamna ca anumite specialitati au salile de operatie separate de zona centrala – unde majoritatea specialitatilor care fac operatii de urgenta/semi-urgenta stau la gramada.

In majoritatea cazurilor, operatiile “noastre” se fac in teatrele “noastre”, dar anumite urgente se opereaza in zona centrala (in teatrele “de urgente”). Asta e important, pentru ca totul se factureaza separat aici, fiecare specialitate are costurile si facturile sale, deci daca pleci la o urgenta, trebuie sa pleci cu aproape tot dupa tine (instrumente, consumabile, lichide, hartii – tot).

Toate salile de operatie au o camera de anestezie (Vorbereitung), in care pacientii sunt pregatiti pentru operatie. Nu se anesteziaza in sala de operatie (decat intr-un caz de extrema urgenta – dar atunci operatia ar fi facuta in zona de urgente a spitalului oricum).

Eniuei, sa revenim.

Ziua de lucru are 8 ore si 36 minute (ca sa se adune 43 ore/saptamana). Exista 3 tipuri de ture de lucru: 07:00-16:06, 09:00-18:06 si 11:00-pana dimineata urmatoare la 07:00. Cei care vin la 11 pot pleca si ei acasa la 18:00, ramanand in “Pikett” cu mentiunea ca trebuie sa se intoarca inapoi in spital in maxim 29 minute de cand sunt sunati, pentru orice urgenta apare. Pikettdienst are un sistem mai complicat de numarare si plata a orelor muncite “la munca” si “acasa”, nu voi insista pe el acum.
Ca incepator, primele 3-6 luni voi lucra majoritar 7-4.

Ziua de lucru incepe cu o sedinta scurta (Rapport), unde ni se spune unde e fiecare alocat si eventualele lucruri speciale programate pentru ziua respectiva, sau noutatile aparute de la ultima zi pana acum si probleme de orice fel.
Una dintre zilele saptamanii e rezervata pentru un Wochenrapport, ceva mai lung, in care fiecare poate discuta orice fel de problema aparuta in ultima saptamana (cu exceptia celor personale sau interumane – alea se discuta in birou).

Intre 07:10 (aproximativ) si 07:40 se pregateste sala de operatie si se verifica daca avem tot ce ne trebuie pentru operatiile zilei. Persoanele (minim 2) care au lucrat pana la 6 ieri au sarcina sa pregateasca toate consumabilele necesare pentru operatiile de azi si sa se asigure ca seturile de instrumente sunt disponibile.

Verificarea salii de operatie e mai simpla decat in Anglia. Pornesti niste echipamente electronice, bagi electrocauterul in priza si verifici ca masina de aspiratie functioneaza. Aduci manusi si halate sterile in sala (2 tavi mari), lichidele pentru curatenie le scoti de unde sunt tinute si le pui la indemana, faci o verificare vizuala a stocurilor (limitate) de consumabile din sala si gata. Mai verifici si luminile-satelit si camera si gata.
Fara vreun registru de semnat, fara alarma de verificat, fara verificarea medicamentelor inchise in dulap sau a frigiderului cu medicamente. Spre deosebire de Anglia, aici echipa de anestezie e separata de cea de sala de operatie. Ei isi fac treaba lor, noi ne-o facem pe-a noastra, ne ajutam mult mai putin. So much for team spirit.

Pe la 7:40 (daca primul pacient al zilei e deja in Vorbereitung) incepem sa pregatim instrumentarul pentru operatie. Spre deosebire de Anglia, aici se poarta masca 100% din timp atunci cand exista un camp steril deschis in sala de operatie. Fara masca, nu intri in sala de operatie. Inclusiv la pregatire.

Anstezia + pozitionarea pentru operatie in unele cazuri dureaza foarte mult. Atunci cei 2 din sala pot iesi la un ceai (sau “a cup of talk”), lasand sala “pregatita” (si inchisa).

Cand pacientul e gata, e mutat in sala de operatie. Abia acum sunam chirurgii sa vina in sala (aici chirurgii sunt tot timpul pe undeva prin spital, facand altceva intre operatii).
Zona care urmeaza sa fie operata este curatata acum (in general de chirurg). Chirurgul e apoi “imbracat” de scrub nurse, apoi zona e acoperita de campuri sterile.
Abia acum se face Timeout din varianta elvetiana a WHO Safe Surgery Checklist. Trebuie sa mentionez ca nu exista Sign-out la finalul operatiei, iar Sign-in are 2 parti, una facuta pe sectie (daca e cazul) sau intr-o incapere inainte de camera de anestezie pentru pacientii ambulanti, a doua fiind facuta de echipa de anestezie in Vorbereitung.

Exista niste timpi care trebuiesc notati – pentru facturarea timpului in sala de operatie, pe calculator si pe un document de ingrijire (Pflegedokumentation).

La final se curata pacientul si rana, se acopera cu bandaj (in functie de caz), pacientul e scos de echipa de anestezie din sala, iar noi ducem instrumentarul in zona de sterilizare.

Curatarea salii e facuta majoritar de o femeie de serviciu (Putzfrau), noi ne ocupam in mod normal doar de curatarea echipamentelor. Eu o mai ajutam pe Putzfrau, mi s-a tot zis ca “nu e treaba mea”.

Sterilizarea instrumentelor se face partial in zona noastra, partial undeva extern, in zona centrala (Zentralsterilisierung). La noi se sterilizeaza majoritar instrumentele suplimentare si anumite echipamente resterilizabile care ne apartin, majoritatea seturilor de instrumente se sterilizeaza extern (se intorc in cateva ore).

Apoi pregatim urmatoarele instrumente pentru urmatoarea operatie. Daca din nou e vorba de o pregatire de durata pe partea de anestezie, se poate lua o scurta pauza. Daca nu (si de regula e NU), se continua tot asa pana la finalul zilei de lucru.

Sala trebuie tinuta curata intre operatii si la finalul zilei, ai mai multe lucruri pe care ar trebui sa le cureti si mai multe tipuri de substante de curatat pe care le folosesti. Exista o separare a zonelor – aici se pun lucruri “curate”, aici se pun lucrurile sterile (impachetate) inainte de-a fi deschise.
Folosesti tot timpul un lichid pe baza de alcool (dar surprinzator de bland cu pielea) INAINTE de a deschide orice consumabile sterile.

In mod normal, cei care incep lucrul la 9 si/sau 11 ii vor schimba pe cei din sala de operatie, astfel incat toata lumea sa aiba o pauza (platita) de 15 minute pe la 9-10 (Znüni) si una de pranz (neplatita) de 30 minute candva intre 11-13.
Spre deosebire de Anglia, nu exista un timp standard cand se ia pauza, se face asta cand se poate. Se poate intampla (mai rar) sa iei pauza abia pe la 13:00-14:00, daca operatiile se prelungesc peste tot si cineva e bolnav.

In mod normal operatiile ar trebui sa se termine pana la maxim 16:00. Daca se prelungesc mai tarziu de-atat, cei care lucreaza de la 9/11 ii vor inlocui pe cei care lucreaza pana la 16:06. Inlocuirea trebuie facuta cel mai tarziu la 15:45 (cu exceptia cazurilor extrem de rare in care toate salile de operatie termina mai tarziu – in general in caz de urgente).

Inlocuire la 15:45 inseamna ca ai timp sa-ti mai iei inca o pauza platita de 15 minute (Zvieri) si apoi pleci acasa.

Cei care lucreaza de la 9/11 vor termina operatiile zilei, apoi vor face curat si vor reaproviziona salile (daca nu s-a facut asta deja) si vor pregati consumabilele si instrumentele pentru operatiile de maine. Exista, la fel ca in Anglia, kardex-uri cu ce e nevoie de pregatit pentru fiecare operatie.

La inceputul programului trebuie sa iti pui badge-ul pe un reader, iar la final la fel – ca sa se asigure spitalul ca ai lucrat toate cele 8 ore si 36 minute.

In cazul foarte rar in care toate salile de operatie si-au terminat toate operatiile planificate, tot ce era de facut s-a facut si e abia 15:00, se poate pleca mai devreme acasa, cu permisiune de la asistenta-sefa sau adjuncta ei, cu mentiunea ca asa vei datora ore spitalului. Minus-stunden. Elvetienii zic ca nu e problema, se echilibreaza intotdeauna de-a lungul anului.
Daca NU vrei sa pleci acasa devreme, nu poti sta la cafea, trebuie sa iti gasesti ceva de facut – cureti un dulap, verifici ceva.
Spre deosebire de Anglia, nu exista on-line learning de facut, deci nu poti sa te prefaci ca faci ceva “learning” la calculator in timpii morti.

 

 

Copyrights imagine: Trumpf Gruppe.