Problema de la “Andrei Saguna” e ca nu exista mai multe clase ca acolo

Vai, cat scandal si cata manie proletara impotriva Colegiului “Andrei Saguna”.
Dar cum indraznesc ei sa ceara unor elevi intrati intr-o clasa speciala, autodenumita “de elita”, sa isi pastreze un nivel mediu de invatare la toate materiile? Vai, dar e inacceptabil, e ilegal, e pe dracu-n paispe.

Pe scurt, la un colegiu (bun, foarte bun?) din Brasov exista de mai multi ani o clasa de gimnaziu mai speciala, unde se intra cu examen si se cere o medie minima (8,00) pentru a se ramane – altfel elevul ar trebui sa se mute in alta parte (dupa parcurgerea unor etape in prealabil, care i-ar permite sa-si imbunatateasca situatia, zice liceul).
O gramada de oameni considera aceasta activitate ilegala, traumatizanta pentru copil, elitista (asta e un lucru rau, mai nou?), discriminatorie si exemplu de coruptie (?!?).

Toate astea dupa ce in 18 ani 1 singur elev a fost fortat sa se mute de la scoala respectiva.

Eu am terminat liceul Tudor Vianu din Bucuresti. Pentru cine nu stie, e unul dintre putinele licee din tara care tot dadea olimpici internationali la informatica, matematica si fizica (si olimpici nationali la alte materii). Asta nu inseamna neaparat mare lucru, dar era (si cred ca mai e) un liceu unde elevul facea carte. Nu toata lumea era extraordinara, existau si acolo elevi mai buni si elevi mai prosti.

Am dat examen dificil de admitere la intrare, am dat admitere grea la facultate. Am intrat la liceu al 200lea (din 225), cu 8.05, am terminat liceul cu 8.09, am luat 9.43 la bac (a 40-a medie de bac, daca mai tin bine minte). Am intrat la 1 facultate la ASE cu bursa, la 1 la Politehnica cu bursa si am fost imediat sub linie inainte de redistribuiri la Cibernetica (unde vroiam de fapt sa intru). Meditatii am facut doar la matematica, in ultimele 2 luni din liceu – 1-2 ore/saptamana cu fratele meu, profesor de matematica (pe atunci).
Per ansamblu, nu m-am obosit niciodata in liceu sa invat prea mult, nu-mi placea sa-mi fac temele, anatomia de-a 11-a am trecut-o cu 7, fara sa retin mai nimic (de exemplu), in ultimii 2 ani eram mai preocupat sa joc baschet decat sa invat.

In 4 ani de liceu, am auzit de un singur repetent – dar sa fiu iertat, baiatul ala (era a 11-a cand eram eu a 12-a) era un exemplu de bully. Un grasan imens, cu parinti imbogatiti dupa revolutie, cu ceva prieteni din lumea interlopa din zona (da, o fi fost liceu de informatica, dar interlopi sunt peste tot) si care se purta cu toata lumea (colegi, colege, profesori) cu o cruzime iesita din comun. Un profesor de matematica a avut curajul sa-l lase repetent, dupa care a si fost transferat.
Porcarii se intampla oriunde in lumea asta, trebuie sa existe un mod de-a oferi o protectie de o posibila influenta negativa unor oameni care poate-si doresc sa invete mai mult.

Din cauza mediei de admitere la liceu, nu am fost repartizat in clasa “de olimpici” a liceului – unde erau alocati doar primii 20 in functia mediilor de admitere, si unde se mai transferau cativa in clasa a 9-a, dupa ce parintii erau nemultumiti de nivelul general al clasei unde le fusese initial repartizata odrasla.
Cei din clasa de elite nu erau neaparat extraordinari la toate, dar excelau majoritar pe partea de stiinte exacte (matematica, fizica, informatica) si se automotivau sa tina pasul cu ceilalti la celelalte materii. 2 fosti colegi din primul trimestru din clasa a 9-a – transferati la “F” (clasa “de olimpici”) mi-au ramas prieteni pe restul liceului. Toti au intrat la facultate ulterior, cativa au facut universitatea in alte tari. Per total, la ultimul contact avut cu unul dintre ei, am inteles ca majoritatea colegilor din clasa aia ajunsesera destul de bine dpdv profesional.

Dar toate astea nu s-au intamplat din cauza scolii sau a notelor, ci si din cauza ca erau din start destul de inteligenti si pentru ca intr-o perioada formatoare au stat intr-un mediu care-i forta indirect sa ramana competitivi cu colegii lor.
Acelasi liceu a creat o singura clasa de gimnaziu in acelasi an in care am dat eu admiterea si a impus conditii similare de pastrare a unei medii minime pentru a ramane acolo. Majoritatea elevilor din clasa speciala de gimnaziu continuau in clasa “de olimpici” in a 9-a. Nimeni nu considera sistemul asta ilegal sau absurd – producea rezultate.

Un pic diferit de experienta asta, la postliceala absolvita acum 4 ani, majoritatea colegilor repartizati in clasa mea (cu cateva exceptii) luasera note proaste la un examen grila cu intrebari banale (exemplu: “Care este organul principal al aparatului senzorial auditiv? a. Ochiul b. Urechea c. Nasul”). Eu am gresit 2 intrebari (din partea de “Psihologie”), am luat 9.80. Am terminat postliceala cu 9.97 la examenul final (dar media pe ani pe la 9.60) si sunt unde sunt.
Era dificil sa inveti ceva cand majoritatea absoluta a colegilor nu vroiau nimic de la scoala, copiau absolut tot, chiuleau voit de la majoritatea orelor (in anii 2-3 eram 10-15 la ore, din 30/clasa).
La asta se adauga o nesimtire generala a multor profesori si a scolii in sile – profesori care chiuleau, care predau materie din niste materiale invechite si atat (nu explicau nimic), si o scoala care stia doar sa-ti ia banii si atat.
Am invatat ceva la postliceala impotriva vointei scolii, as putea spune, FARA ajutorul ei.

 

Oricum, ce pot sa afirm cu mana pe inima este ca notele din gimnaziu, liceu sau facultate nu au nici o influenta asupra carierei pe care o alegi si a succesului (in cariera). Trebuie sa ai un pic de noroc, poate (dar nu obligatoriu) si ceva relatii, trebuie sa te bazezi pe niste cunostinte acumulate pana la momentul angajarii si apoi sa te arati dispus sa… inveti noi si noi lucruri, nu sa te multumesti cu o lejera mediocritate.

In nota asta, atata timp cat o persoana e cat de cat dispusa sa invete, e foarte bine ca exista si insule de normalitate intr-o mare de anormalitate. Si e un sistem cu intrare libera (cu examen), orice parinte crede ca progenitura-i e capabila sa faca fata, poate sa-l trimita acolo. Deci nu e nici o discriminare. Cu atat mai putin coruptie.

Ce e important de retinut din toata povestea asta:
– liceul brasovean nu e singurul care face asta. Per ansamblu, crearea unei clase in care elevii sunt ceva mai buni decat media nu e deloc o idee rea.
– doar pentru ca nu esti intr-o “clasa speciala”, nu inseamna ca nu poti avea succes
– notele din sistemul de invatamant nu au importanta, e important sa ramai cu un bagaj de cunostinte, iar asta e mai usor atunci cand lumea din jurul tau e predispusa la invatare
– intr-o mare de mediocritate in educatie, e important sa pastrezi o minima dorinta (chiar si superficiala) spre excelenta
– intr-o tara in care avem 42% din ELEVII de 15 ani analfabeti functionali, o tara in care cateva generatii la rand aproape 50% dintre cei care terminau liceul nu erau in stare sa obtina o medie peste 5 la BAC, sa strigi “discriminare si ilegalitate” impotriva putinelor insule de normalitate este de-a dreptul criminal.
– singura observatie pertinenta din toata povestea este: cat de toxica este aceasta experienta pentru viitorul adult si cum il afecteaza “amenintarea” transferarii (ca elev considerat mediocru) in alta scoala. Asta poate fi totusi mediata prin prezenta unui consilier (psiholog) in scoli.

Iarna in Alpi (8): Arosa-Lenzerheide (Ch)

Vineri a nins pe toata lungimea lantului Alpilor, azi ninge iarasi. Sambata se anunta innorata in majoritatea Elvetiei. Imi luasem o zi libera vineri, in ideea de a face o mini-vacanta. Cu asa prognoza, am preferat sa dorm pana tarziu vineri si sa sper ca voi alege statiunea cu ceva mai mult soare sambata.

Dupa ce am frecat toate siteurile de prognoze meteo din Elvetia, Italia, Franta si Austria, m-am decis sa raman in Elvetia si am ales Arosa-Lenzerheide ca destinatie.

Pana in 2018 nu auzisem niciodata de statiunile astea. Vara trecuta am citit un pic despre Arosa, pentru ca au ceva trasee de drumetii, au un funicular rotund care arata… amuzant si de anul trecut au deschis o zona-refugiu pentru ursi maltratati. Au inceput cu un urs, din februarie au 3.

Ei bine, e vorba de 2 statiuni care insumeaza 3 versanti si 225 km de partii, instalatii noi si foarte noi (cateva ceva mai vechi sunt pe partea cu Arosa) si domeniu schiabil majoritar intre 2000 si 2500 m. Harta partiilor aici.

Arosa de la Mittelstation

Daca esti genul care vrea sa exploreze, trebuie sa incepi cu un plan in cap daca vrei sa incerci cat mai multe partii. Eu am inceput pe versantul de vest de la Lenzerheide, cu gondola din Churwalden, unde ajungi in doar 20 minute din Chur, nodul feroviar principal pentru cantonul Graubünden.

Powder pe partii la ora 08:40

E important de mentionat ca e foarte usor accesibila zona din Zürich, in week-enduri poate fi foarte aglomerat. Eu am stat la coada doar la telecabina care mergea spre Rothorn, in rest nu am avut asteptari mai lungi de 1-2 minute toata ziua.

Soarele se lupta cu norii la ora 09:20. Multimile inca nu aparusera.

Versantul de vest are niste partii destul de misto sus, dar partiile de conexiune intre cele 3 mari varfuri si zonele lor de schiat sunt… neplacute. Plate si inguste.

Rothorn in fata. Poza de pe neagra de la Stätzerhorn

Stätzerhorn

Partia care merge pana in vale de la Scalottas e draguta, desi trece de 3 (!) ori peste drumuri asfaltate.

Din vale iei un bus, dupa 5-10 minute (in functie de ora) ajungi la Rothornbahn 1, o gondola noua.

Poza de Alpi: Gondola, varfuri de 2600+ m si Pistenbully 600 parcat.

Partea de est are o partie draguta albastra printre copaci, apoi mai multe rosii si o neagra de cupa mondiala. O rosie, 21, care incepe de pe Rothorn (2865m) incepe pe versantul dinspre Arosa, trece printr-o galerie/tunel ingusta si claustrofobica apoi se deschide dupa cateva sute de metri intr-o partie imensa. Neagra de cupa mondiala n-am incercat-o, vroiam sa ajung si la Arosa – pentru asta trebuie sa iei o telecabina mare, noua. Si la cati moguli erau pe tot versantul de est, pur si simplu mi-a pierit cheful.

30 albastru

Rothornbahn 2 – aici am asteptat 10 minute.

De mentionat ca majoritatea partiilor s-au transformat in partii cu moguli dupa 11-12, pentru ca la inceputul zilei erau toate acoperite de un strat de 10+ cm de powder (fusesera batute cu o seara inainte).

Una dintre putinele portiuni fara moguli

La Arosa partiile erau mult mai putin abuzate, cu exceptia notabila a unor negre/rosii de langa Weisshorn, care aveau niste moguli foarte mari pe la 15:00.

2 rosu

Si aici erau mai multe zone cu partii de conexiune inguste, plate si cateva cu contrapante. Nu chiar cea mai buna statiune pentru boarderi – sau cel putin nu pentru boarderii care n-au placa perfect ceruita si ascutita. 🙂

Partia asta e finalul lui 2 rosu. Se termina cu o contrapanta. Contrapanta dupa plat = injuraturi

Per ansamblu, mi-au placut partiile de la Stätzerhorn, 30 albastra de langa Rothornbahn, 21 rosie de pe Rothorn (mai putin galeria!), 2 rosu de pe Hörnli (mai putin finalul plat), toate partiile de pe Weisshorn.

21 rosu plus Rothornbahn 2

30 albastra

E o statiune interesanta, o alternativa mai ieftina (skipass la 67 CHF luat cu 1 zi inainte) la mult mai scumpa vecina Laax – dar raman la parerea ca Laax e cea mai tare statiune vizitata pana acum in Elvetia (Ischgl/Samnaun nu se pune).

“galeria” – are lejer 200+ m

Doua abordari ale evaluarii profesionale anuale (in nursing)

Astazi am avut prima evaluare anuala in Elvetia. Aici e numita “Mitarbeiter Gespräch“. “Interviu cu colegul/angajatul.” (Mitarbeiter poate insemna ambele)

Sistemul de evaluare nu e neaparat acelasi la nivel national, exista mici variatii chiar interdepartamentale in cadrul grupului de spitale unde sunt angajat.

A fost un pic diferit fata de Anglia.

In Anglia toate spitalele NHS sunt obligate sa aiba macar 1 evaluare (Appraisal sau Personal Performance Review) a tuturor angajatilor in fiecare an, dar sunt libere sa isi creeze sistemul propriu pentru a face asta.
De regula, in Anglia asta presupune un mini-interviu cu un manager, in care se stabilesc niste obiective pana la urmatoarea evaluare, se estimeaza cum au fost indeplinite vechile obiective (sau, dupa caz, cum s-a adaptat noul angajat la noul loc de munca) si se fac niste evaluari pe anumite subiecte importante pentru trust (“valorile (de baza ale) trustului”). De regula, “valorile trustului” sunt niste cuvinte care formeaza un acronim, o porcarie imprumutata de la multinationale, un pretext pentru a plati o gramada de bani unei agentii de publicitate pentru a crea un acronim care se vrea inteligent, folosit apoi in imaginea de brand a trustului.

Si uite asa devine un spital de stat o corporatie.

Eniuei, in Anglia, in trustul meu, la teatre aveam 2 Appraisals/an. Desi aveam o gramada de manageri (band 7), numarul de angajati era atat de mare incat se ajunsese sa fie delegata responsabilitatea asta asistentelor medicale cu competente suplimentare (band 6). In aproape 3 ani acolo, tot timpul am avut appraisal-uri facute pe fuga, tot timpul au fost organizate ad-hoc si tot timpul era o porcarie facuta doar pentru a bifa o casuta, care sa arate ca trustul indeplineste recomandarile venite de mai sus.

Un Appraisal se vroia un tool care sa ajute angajatii sa indeplineasca niste standarde profesionale si sa-i pastreze pe o traiectorie profesionala ascendenta. Adica sa iti pastrezi anumite competente la zi (asta se facea printr-o serie de traininguri fata-n-fata si cursuri online, majoritatea inutile) si sa iti imbunatatesti cunostintele in fiecare an, sa nu ramai la acelasi nivel toata viata. Teoretic, pe baza unor appraisals bune, un angajat putea avea sanse mai mari la o promovare.

In realitate era o formalitate extrem de enervanta si o pierdere de vreme. Le faceam doar ca sa nu ma frece nimeni la cap, dar erau TOTAL inutile. Nimeni nu era promovat “automat”. Ori amenintai ca pleci si erai promovat (daca erai bun), ori plecai in alta parte – unde luai un interviu pe un post / salariu care nu ti se oferea unde lucrai. Cursurile obligatorii on-line erau o gluma proasta iar cele fata-n-fata erau lipsite de utilitate reala, cu exceptia celor de prim-ajutor si de combaterea si prevenirea incendiilor.

 

In spitalul meu din Elvetia, sistemul e diferit.

Da, si aici avem un set de competente de baza care sunt autoevaluate si evaluate de catre manager, da, e si ceva vorbarie goala, dar, ca intotdeauna, omul sfinteste locul.

Totul e programat din timp (am primit o scrisoare-invitatie cu 3 saptamani inainte, cu instructiuni despre ce sa autoevaluez si despre ce sa vorbesc).

Apoi, discutia se vrea o evaluare onesta a punctelor forte si a celor slabe ale angajatului, fara amenintari sau “nu esti in stare sa faci asta”, doar “cum sa facem sa faci lucrurile mai bine”.

Am discutat deschis, fara ascunzisuri, despre ce e dificil si ce e ok la locul de munca, ce am reusit si ce nu am reusit sa fac pana acum. O discutie intr-un cadru mai organizat, dar pe care o ai cu un egal, nu neaparat cu un manager.

Ca sa se acopere si dpdv legal, acum e incurajat angajatul sa spuna toate problemele pe care le ale, situatiile conflictuale vechi sau posibile in viitor si orice alte probleme de la munca, apoi e rugat sa semneze un proces-verbal. Daca mai apoi invoci brusc bullying impotriva ta sau ca esti tratat gresit de manager sau ca munca este prea grea si ti-a provocat burnout sau stres ridicat sau depresie, nu poti spune ca e o problema de durata, pe care managerul ti-a ignorat-o sau nu a tratat-o corect.
Intr-o tara in care multi localnici acuza stres la serviciu sau sufera burnout, e important sa arati ca faci ceva pentru a preveni asta.

De asemenea, daca in Anglia evaluarea se facea 1-1, tu cu managerul, aici a fost invitat si managerul adjunct pentru ultima parte, cea de feedback.

Din nou, alta diferenta e in faptul ca in Anglia imi zicea lumea (inclusiv la spitalele unde faceam doar bank) dupa o vreme “a, you’re doing a good job” si alte mici fraze de feedback, aici n-am avut nici o idee ce parere au managerii mei despre munca mea pentru aproape 6 luni – iar urmatorul feedback a venit abia acum, dupa 8 luni.

Elvetienii nu-s asa generosi cu feedback-ul. Daca faci ceva gresit, iti spun imediat, nu de alta, dar sa n-o mai faci, pentru ca este verboten. 🙂

Daca faci ceva bine, ai voie sa afli asta doar 1 data pe an, la Mitarbeiter Gespräch (MaG), iti ajunge. :))

Tot teoretic, DOAR in functie de feedback-ul primit dupa MaG, urmat de stabilirea, acceptarea si indeplinirea unor noi activitati la munca, poti primi o marire de salariu. Daca faci tot timpul doar acelasi lucru ca (sa zicem) dupa 6 luni de munca intr-un loc, nu vei primi niciodata mai multi bani.

Mariri de salariu automate nu prea se poarta, sau se fac rar.

Bine, din discutiile avute cu unele colege, se pare ca si aici se mai poarta maririle de salariu obtinute la amenintarea cu demisia, atata timp cat managerul considera ca meriti o marire de salariu.
Atata doar ca nu poti folosi cartea asta decat 1 data, am inteles ca ar fi fost o colega care a facut-o de 2 ori, a doua oara nu a mai primit nimic, a fost lasata sa plece, a ajuns intr-un job care o platea mai bine, dar era un colectiv neplacut, si-a dat demisia si de acolo si apoi a ramas fara job o perioada destul de lunga.

 

Alte tari, alte obiceiuri.

Iarna in Alpi (7): Zermatt (Ch) + Cervinia (It)

Azi ninge, ieri se anuntau nori cu soare in Wallis, doar nori in Graubünden. Wallis sa fie. La Zermatt am fost in august la o drumetie, am zis sa vad cum e si iarna.

Multa lume a auzit de Matterhorn si de oraselul car-free pentru ultra-bogati de la poalele lui. E amuzant sa si vezi/mergi cu mini-autobuzele lor electrice sau taxiurile electrice – masinarii care au in mare parte o vechime considerabila.

Mi-am luat skipass international (cu Cervinia) de pe site. 5% reducere. 93 CHF in loc de 98. M-am simtit foaaarte inteligent de dimineata, cand am ajuns si am vazut ca jumatate din Cervinia si conexiunea dintre statiuni erau inchise pe motiv de vant.

Ghetarul la prima ora. Vanticelul ala de la nivelul solului era chiar foarte puternic. Italia e in stanga.

Zermatt are 3 domenii schiabile pe 3 munti. Sunegga/Rothorn, Gornergrat si Matterhorn Glacier Paradise. De pe ghetar se poate trece in Italia, spre Cervinia. Din Cervinia se poate merge pana in Valtournenche, pe o partie care insumeaza 25 km.

Partia spre Cervinia (jos, in vale), imediat dupa trecerea granitei.

Din Zermatt (1600 m) pana sus pe ghetar (3883 m) mi-a luat 1 h pe ceas. 1 gondola cu 3 (!) statii intermediare plus o super-gondola (28 persoane) cu sistem tricablu, designed by Pinifarina, cu cristale Swarowski in scaune, scaune incalzite si cu 4 (din 25) gondole care au podeaua transparenta.

Frig si vant sus, soare si frumos mai jos. Vant puternic cam toata ziua pe ghetar si in zona de granita.

 

Pe la 11 m-am dus si pe Gornergrat, unde m-am dat cu trenul, apoi am facut cateva ture prin soare, pentru ca apoi sa cobor spre Furi, de unde am reurcat pe ghetar si am trecut in Italia, pe legatura deschisa intre timp.

La italieni partiile erau ceva mai bune (ceva mai multa zapada batuta peste baza inghetata), toata coborarea de la 3883 m (cu trecerea granitei) pana in Breuil-Cervinia (2000m) are intre 10 si 15 km (reali) – am gasit site-uri care zic ca are vreo 20, ceva ce-mi pare implauzibil.

O zi e foarte putin ca sa-ti faci damblaua si sa vizitezi tot domeniul schiabil.
Nici nu s-a pus problema sa merg tocmai pana la Valtournenche, pur si simplu as fi fost foarte la limita cu timpul: dupa ce faceam coborarea de 20 km urmau 1 gondola, 3 scaune si 1 teleschi din ’82.

 

Partiile de pe ghetar sunt cam plate, chit ca-s lungi  si late.

Partiile spre Zermatt (si de pe ghetar si de pe Gornergratt) erau racaite pana la gheata in zonele de traverseu/pante, si asta inca de la 11:30. Partia de la 3883 pana jos de tot in Zermatt (1608) are 2200 m diferenta de nivel si 13 (!) km, are cateva portiuni ceva mai abrupte si multe zone inguste (cu zapada racaita pana la gheata).

Mi-a placut pe Gornergrat, toata ziua a fost in soare, partiile aveau panta mai constanta (mai putin plate ca pe ghetar) si zapada era mai buna calitativ. Nu am avut timp sa merg pe partiile dinspre Rothorn.

Igloo village

Partiile de la italieni parca erau per total mai late si aveau mai putine teleschiuri (la elvetieni, pe ghetar exista doar 1 supergondola, multe teleschiuri si 1 telecaun).

Evident, la italieni erau mult mai multe locuri unde puteai manca ceva mai ieftin.

Per ansamblu, a fost o zi misto, dar mai mult pentru ca am ajuns si in partea italiana. Zermatt a introdus “dynamic pricing”, impreuna cu alte statiuni din Elvetia din sezonul asta. Asta inseamna preturi maxime in week-end sau zilele de sarbatori (98 CHF/skipass de 1 zi care include Cervinia). Asta poate insemna si preturi de 58 CHF/zi in timpul saptamanii, daca iti cumperi skipass-ul cu peste 1 luna in avans. Dar e domeniu schiabil de mare altitudine. Degeaba dai tu 60 CHF (sa zicem), daca in ziua aleasa se nimereste sa fie ninsoare si viscol – nu vei vedea mai nimic si majoritatea partiilor vor fi inchise.

 

Eniuei, chit ca in opinia mea nu merita caruta de bani ceruta pentru skipass (Laax mi s-a parut mult mai tare, pentru un cost un pic mai mic), ca statiune unde sa schiezi 1-2 zile pe sezon, ca sa te bucuri de priveliste, merita. Sau mergi direct in Cervinia sau Valtournenche si nu treci la elvetieni decat maxim 1 zi.

Iarna in Alpi (6) Ischgl (At)

Ce ar fi de scris despre Ischgl ce nu au scris deja multi altii?

E una dintre cele mai vizitate statiuni de schi din Alpi, cunoscuta pentru apres-ski, petreceri si un domeniu schiabil extrem de mare.

Well, e si o statiune destul de noua, prima instalatie de transport pe cablu a fost facuta in anii ’50 – cu (se spune) bani facuti din contrabanda transfrontaliera (Austria/Elvetia).

Azi in zona elvetiana a muntilor si jos, in Samnaun, poti face cumparaturi “duty-free”, dar in cantitati limitate. La 2 puncte pe muntele care separa Elvetia de Austria e cate o ghereta unde cativa vamesi poate mai opresc pe cine pare ca a cumparat prea mult – apoi pot vamui marfa cumparata. Eu n-am vazut asa ceva, dar am citit relatari nefericite.

 

Eeniuei, zona schiabila e imensa. 229 km. E a 3-a oara cand am fost acolo si abia acum am parcurs mai multe partii – si sunt genul care ia tot domeniul la parcurs, incet-incet.

Zona e extrem de populara pentru multe natii – in afara de austrieci, elvetieni si germani, aici vin multi francezi, italieni, olandezi, polonezi, romani, rusi si altii. Toata valea Paznaun are un drum national destul de liber (nu ca DN1-ul nostru), Ischgl are construite niste parcari imense si 3 (!) gondole noi sau ultra noi urca 9.000 oameni pe ora din vale direct pana la 2300 sau 2700 m.

 

Personal, cu toate ca e extrem de aglomerata statiunea, mi se pare extraordinara din cateva motive:
– domeniul schiabil e atat de mare incat tot timpul gasesti partii destul de libere si foarte rar stai la cozi

– e tot timpul zapada multa sau suficienta pentru a schia fara probleme

– instalatiile sunt noi sau foarte noi, foarte putine teleschiuri si se tot inmultesc telescaunele cu cupola si sezut incalzit 😀

– sunt putine partii plate-plate pe portiuni lungi, sunt foarte multe partii lungi si/sau pitoresti

– sistemul de transport din vale (autobuze) e excelent

Desigur, exista si niste lucruri mai neplacute, care deriva din popularitatea statiunii:
– prea multa lume, cu toate dezavantajele inerente
– multe partii sunt facute “praf” foarte repede
– partiile de intoarcere in oras sunt plate la final, cu exceptia ultimei pante, care e foarte des gheata bocna
– partiile dintre partea elvetiana spre Austria sunt FOARTE “praf” dupa pranz

– daca ramai cumva din greseala prea mult in partea elvetiana, e foarte dificil sa te intorci in Austria pe sosea

– cele 2 partii spre Samnaun (in Elvetia) sunt extrem de plate la final
– costurile (mancare, cazare) se apropie vertiginos de cele din statiunile elvetiene mari

 

Mi-au placut mult:

privelistea de pe Piz Val Gronda (si 80% din partia rosie care coboara de acolo)

partiile negre de pe Breitspitz

partia neagra de pe Pardatschgrat la prima ora

partia rosie din Velilltal, care e extraordinar de fotogenica. Pacat ca e ciopartita rau spre final si ca e si intr-o vale predispusa la avalanse (un suedez a murit in 2012 aici dupa ce o avalansa l-a acoperit PE O PARTIE DESCHISA).

partiile de pe valea Thaya

telescaunele incalzite si cu cupola

 

A, da, si Superman si Batman 🙂

Cand hotarasti ca ceva e insuportabil, TOTUL devine insuportabil

Am mai scris de cateva ori aici (si pe facebook). Imi place sefa mea de-aici, mi se pare o persoana abordabila  – mai ales la ce buget are pe maini, cate orgolii trebuie sa tina in frau si la cate tipuri de personalitati are in subordine. Dar stiu ca poate fi mai dificila daca o calci pe bataturi, trebuie doar sa inveti sa nu faci unele dintre lucrurile care o enerveaza.
Dintre toti sefii de pana acum din cariera mea, mi se pare foarte ok si are foarte putine lucruri care o deranjeaza – nimic absurd si sunt legate de valorile departamentului/spitalului/tarii (punctualitate, ascultarea cerintelor venite de la superiori, respectarea procedurilor/regulilor interne, respectarea colegilor). Daca intelegi asta, nu ai probleme cu ea.

Dar cand te-ai hotarat ca ai suportat destul si nu mai vrei sa faci ceea ce faceai pana acum, de multe ori te motivezi sa vezi lucrurile doar intr-o anumita lumina, nu intotdeauna corecta.

De-a lungul anilor in Anglia, am vrut de mai multe ori sa plec. Am dat cateva interviuri, le-am si luat, ma montasem sa ma mut. De fiecare data am fost la foarte putini pasi sa plec, de fiecare data incepusem sa vad fiecare lucru drept “ah, asta nu imi place, ah, asta e asa de nasol, de asta ar trebui sa plec” samd. M-am oprit de fiecare data pentru ca am stat sa judec avantajele si dezavantajele unei mutari – si sa ajung la concluzia ca nu e asa de rea viata. INCA.
Cu toate problemele pe care le-am avut acolo si cu toate neplacerile experimentate in anii de acolo, nu mi-a fost deloc usor sa imi fac bagajele si sa ma duc – atunci cand a fost momentul sa plec.
Foarte rar e un loc DOAR nasol – iar atunci cand e, e foarte greu sa rezisti si 1 saptamana, d-apoi luni sau ani.

Azi vorbeam cu colega care si-a dat demisia luni.
O nemtoaica de vreo 53 ani, care lucreaza in Elvetia de peste 10 ani si in departamentul nostru de aproape 3 ani. S-a hotarat sa se intoarca in Germania. Nu mai vrea sala de operatie, nu mai vrea Elvetia, i-a ajuns.

Pe germana, a zis ca a “i s-a dat ultimul rest” (den letzten Rest geben), picatura care a umplut paharul a fost cand i s-a facut o observatie inutila, intr-o zi in care a avut foarte multa munca pe cap.

Din pacate, asta e ceva ce se intampla oricui, oricand, in anumite situatii mai des, in altele mai rar.

Chestia e sa te straduiesti sa nu iei fiecare neplacere personal, de multe ori e vorba de oameni care au si ei multe pe cap, poate au probleme personale, poate sunt si ei supraincarcati cu munca, cateodata uita sa se mai stapaneasca – chiar si intr-o tara care pune mult pret pe politete si retinere in comunicare interumana.

Apoi mi-a dat exemplul de azi, cand la raport i s-a parut ca managerul i-a raspuns neplacut atunci cand ea i-a adus aminte ca penultima noastra operatie e cu un laser special si vom avea nevoie de suport.
Managerul i-a raspuns scurt “ja, ja, ich weiß” (da, stiu).

Ideea e ca pentru porcaria de laser trebuie sa facem niste pasi: sa il pornim de dimineata, apoi sa facem niste pregatiri pe care nu toata lumea stie sa le faca – fiind aparat nou (si extrem de scump – jumatate de milion de franci), apoi doar 3 oameni au voie (au training) sa il opereze in timpul operatiei – ceea ce face un reminder din asta scurt dimineata important. Fara unul dintre cei oameni prezenti, nu putem face operatia.

Amu, eu stiam ca managerul stia de cazul cu laser, imi spusese de ieri ca ma aloca in sala aia de operatie, pentru ca stia ca nu ma sperie sa il pregatesc singur pana la un punct.
Deci raspunsul ala nu era neaparat de tipul “iti tai macaroana”, pur si simplu chiar stia, reminderul era inutil.

Dar cand esti hotarat ca esti tratat nasol (in alte momente poate chiar i s-a vorbit mai putin prietenos), cateodata orice mic lucru devine mare si important.

And then you’ve had enough.

 

Ideea e ca orice neplacere, oricum ar fi ea (mica, mare sau insignifianta) se strange in sinea omului.
Si cand suficient de multe nemultumiri se acumuleaza, iti vine des sa-ti bagi picioarele si sa renunti la tot.

Nimic nu-i perfect pe lumea asta

Din tonul postarilor mele poate parea ca aici totul e perfect si ca nimeni nu se plange si toata lumea isi face treaba fericita.

Per total, sunt multumit de locul meu de munca si de balanta munca-viata personala. Sunt destule lucruri care nu-mi convin, dar pentru moment sunt insignifiante.

Viata nu e cu nimic diferita nici aici, e la fel ca-n toata lumea. Esti ceva mai bine platit si munca se termina la munca, mai rar iti iei problemele de la munca cu tine acasa. Teoretic.

Exista probleme la munca, exista prea multa munca, exista colegi care iti pot face viata (mai) grea, exista oameni nemultumiti (constant) si sunt o gramada de lucruri care ar putea fi mai usoare.
Chestia e ca te obisnuiesti mai repede cu anumite greutati daca ai mai trecut prin situatii asemanatoare, dar mai grele. Si inveti sa nu te mai enervezi degeaba pentru toate prostiile.

Sigur, asta nu inseamna ca nu te deranjeaza porcariile, dar incerci sa le ignori. Fiecare are, de regula, niste “declansatoare” – lucruri pe care nu le mai poti ignora. Pentru mine, asta e sa fiu acuzat de ceva ce n-am facut, asta ma scoate din sarite. Altfel, pot suporta surprinzator de multe lucruri. Din fericire, aici nu m-a acuzat nimeni de nimic (pana acum) 🙂
O trasatura care ajuta atunci cand emigrezi, pentru ca multe, multe lucruri intr-un sistem nou si o tara noua sunt extrem de enervante.

Oricum, omul sfinteste locul. Si reversul vorbei asteia e valabil. Daca ai colegi buni, te acomodezi rapid. Daca ai niste colegi enervanti, te acomodezi mai greu.
Cateodata oamenii par mai dificili la inceput, dar dupa aia se “dezgheata” (cam asa-s majoritatea elvetienilor pe care i-am cunoscut pana acum).

Dar unii oameni pur si simplu nu sunt fericiti decat daca se comporta intr-un mod extrem de cretin. Si ei sunt convinsi ca au dreptate si ca se comporta exemplar si nici nu-si dau seama cat de enervanti sunt. Sau se apara cu “nu sunt aici ca sa castig un concurs de popularitate“.

Mda, asa e, dar da-o dracu’ de treaba, nici nu esti aici sa-ti scoti din sarite colegii in fiecare zi.
Suntem adulti, trebuie sa ne mai adaptam si la cei din jurul nostru.

Am o colega, scopul ei la munca pare a fi sa le spuna celorlalti ce nu e permis sa se faca.
Toate bune si frumoase, dar face toate observatiile cretine din lumea asta.
Ca n-ai voie sa porti manusi nu-stiu-cum, ca n-ai voie sa inlocuiesti niste fiole intr-o parte, dar trebuie s-o faci in alta parte, ca n-ai voie sa tai un blister cu o foarfeca, ca n-ai voie sa folosesti acul cu filtru, trebuie sa-l folosesti pe ala fara filtru. Bai, da-o naiba de treaba, nu pun viata vreunui pacient in pericol, nu folosesc nimic nesteril sau expirat, fa-mi observatie daca fac greseli importante, nu la toate prostiile.

Altul ne freaca la cap in fiecare saptamana ca sunt caruturile cu consumabile (seringi, ace, medicamente, bunuri sterile etc.) PREA umplute. De ce sunt 15 seringi, in loc de 10, cate scrie pe lista? Poate pentru ca stim toti ca in 2 zile din 5 folosim cate 10 seringi din alea, vrem sa ne usuram viata atunci. Eu incerc sa le umplu dupa lista, ca sa nu-l mai aud, dar el tot se plange (pentru ca bineinteles ca nu toata lumea are timp sau chef sa numere zeci de seringi si ace ca sa fie totul fix-fix).

O babuta elvetianca e o morocanoasa si jumatate. N-a facut niciodata nici un fel de scoala (peste 9 clase), tot ce stie e sa ambaleze si sterilizeze instrumente si sa faca comenzi de bunuri noi (si sa mute seturile de colo-colo samd). E o munca importanta, si o face FOARTE BINE, dar da-o incolo de treaba, nu salveaza vieti, nu are de ce sa vorbeasca cum vorbeste.
Bai de nu se plange in fiecare saptamana ca vrea mai multi bani si ca ar trebui sa castige mai mult si tot timpul cand o intrebi ceva zice ca “ar trebui sa fiu platita mai mult pentru ca va spun tot timpul asta“.
Da-o naiba, zi-mi ca nu vrei sa-mi spui si ma descurc singur. Problema e ca sunt atat de multe porcarii mici pe care doar ea stie pe unde le tine, ca e aproape imposibil sa nu apelezi la ea.
Inca. Dar scap eu si de ea, incet-incet ma descurc fara sa o mai intreb nimic.

Un coleg se duce tot timpul sa se planga la manager cand nu ii convine ceva. Da-o dracu’ de treaba, nu suntem copii, te duci sa te plangi ca ai avut o intarziere de 10 secunde pentru nu stiu ce. Sau ca s-a uitat chioras la tine chirurgul azi, pentru ca ti-a dat alergatorul nu-stiu-ce gresit. Asa, si? Suntem oameni, greseli minore face oricine, inclusiv tu…

Alta colega se plange ca toata lumea e irascibila aici si ca ti se fac observatii pentru toate prostiile (nu e adevarat, dar intr-adevar unii oameni sunt dificili, precum scriu si eu aici). Si ce face ea?
Acelasi lucru.
Ca de ce nu faci tu asta, ca trebuie sa-ti faci treaba mai repede, ca har, ca mar.
Si se lauda ca ea e prietenoasa. Prietenoasa pe naiba, e la o lamaie mancata distanta de-a fi o acritura.

O tanti de la anestezie ne freaca la cap tot timpul sa fim gata mai repede in sala, ca sa vina cu pacientul. Nu conteaza ca apoi stam si asteptam ca cretinii pana ne vine chirurgul.
In softul de management al operatiilor apare ca pacientul a fost in sala la timp, deci ea si-a facut treaba.
Dar frecatul ei la cap inseamna ca trebuie sa fac si mai repede niste activitati care oricum le fac pe repede-inainte CONCOMITENT: pregatesc o masina (atasarea unor componente, acoperirea cu plastic steril, facerea unor teste), plus pregatirea unor instrumente, a unor medicamente si a halatelor si manusilor pentru chirurgi si dezinfectarea locului operatiei – totul in cateva minute. O greseala acum poate avea efecte nefaste – ei nu ii pasa de asta.
Bai, dar cand anestezia ne tine pe loc cu zecile de minute (ceva ce se intampla des – dar e normal, nu toti pacientii sunt la fel, nu poti sa-i pregatesti pe toti la fel de repede), nimeni nu le face observatie.

Toate chestiile astea se strang, in timp.
Nu degeaba ne-au plecat 6 oameni in ultimele 13 luni. Si o colega si-a redus orele de la 70% la 30% (3 zile la fiecare 2 saptamani).
O noua colega si-a dat demisia azi.

Personal, ma deranjeaza lucrurile de mai sus, dar stiu ca lucrurile sunt cum sunt si ca nu se vor schimba, deci n-are sens sa ma enervez. E prea mult, imi dau demisia. Pentru moment, mi se pare suportabil.

Imi vad de treaba mea, incerc sa fac lucrurile cat mai bine, cat sa nu aiba nimeni motiv sa-mi faca observatii pertinente si, de bine ce consider ca a trecut suficient timp cat sa nu mai poata nimeni zice “abia ai venit si esti cu gura mare”, acum am inceput sa le mai tai macaroana.

“Nu ai voie sa faci aia” sau “ar trebui sa faci asta altfel” LIPSITE de MOTIV au inceput sa primeasca raspunsul “eu nu iti spun tie cum sa-ti faci treaba, lasa-ma sa-mi fac treaba, ok?”.

Per ansamblu, e o situatie partial similara cu experienta mea din Anglia, doar ca e vremea mai frumoasa si eu am ceva mai multa experienta. 🙂

Iarna in Alpi (5): Verbier (CH)

Ieri a nins in centrul si estul Elvetiei, a fost doar innorat cu fulguieli in vest. Doar o zi de iesit week-endul asta.

Am ales Verbier, pentru ca e un domeniu mare (176 km partii, harta aici), prognoza era buna si era pe lista mea de to-do de ceva vreme.

Partea principala din mai marele domeniu schiabil interconectat 4 Vallées (care insumeaza 400 km de partii), Verbier are 3 sub-domenii, care nu sunt conectate direct unele cu altele. Brusson, unde e doar o gondola si un telescaun (gondola pleaca din gara Le Chable), Savoleyres-Tzoumaz (care e intr-o parte a statiunii Verbier, trebuie sa iei un bus de la statia de gondola Verbier) si Verbier-Medran.
Eu azi am “stat” doar pe partea Verbier-Medran.

Verbier e la 1500 m. Ca sa ajungi in Verbier ori iei o gondola din vale, de la Le Chable (unde opreste si trenul), ori iei un bus (care vine ceva mai rar si face mult mai mult ca gondola) ori conduci (dar atunci platesti parcare foarte scump).

Odata ajuns pe munte, ai 3 zone de schiat – in zona Attelas-Les Ruinettes-Fontanet – catre Verbier (majoritatea partiilor sunt aici), zona La Chaux (unde sunt niste albastre si rosii dragute, snowparkul si telecabina care te duce catre Mont Fort si restul de partii din 4 Vallees) si zona de la lacul Vaux, unde e o neagra lejera si niste albastre/rosii si totul e oarecum liber pentru off-piste (daca ai zapada).

Per total mi-a placut faptul ca sunt multe partii cu panta constanta (putine zone plate sau cu contrapanta), ca ai tot timpul pe unde sa mergi, ca instalatiile sunt destul de noi si ca partiile erau foarte bine batute.

Pentru ianuarie si cantitatea de zapada de pe munte (1 m), mi s-a parut foarte putina lume, am stat la cozi maxim 1 minut.

Dimineata a fost innorat, a si fulguit, a fost flat-light, pana pe la 10:30, cand a iesit soarele din nori si totul a devenit frumos (si am inceput sa vad partiile) 🙂

Nu mi-a placut faptul ca partiile de conexiune si cele spre oras (inguste si destul de plate) nu prea aveau plase de siguranta pe lateral si faptul ca nu prea erau harti (panouri) mari pe munte.

67 CHF skipassul, ar fi fost mai ieftin daca il luam cu minim 10 zile in avans.

Per total, o zona schiabila placuta, cu multe zone pentru fiecare gust, mai degraba destinata incepatorilor-intermediarilor (putine partii negre).

O sa ma mai intorc.

Iarna in Alpi (4): Laax (CH)

Laax (impreuna cu Flims si Falera) are aproape cel mai mare domeniu schiabil direct interconectat din cantonul Graubünden. Domeniul schiabil transfrontalier Samnaun + Ischgl il bate cu 3 km. 🙂

Harta domeniului schiabil aici.

Majoritatea partiilor sunt intre 1800 si 2300 m si are mai multe variante de partii prin padure, deci e un domeniu destul de ok in caz de vizibilitate scazuta. Partiile in gol alpin sunt toate foarte bine marcate.

Marimea domeniului schiabil e greu de descris, e pur si simplu uluitor cat de multe partii au reusit sa inghesuie pe doar 2 munti (plus 2 jumatati). Si in antementionatul Ischgl sunt multe partii, dar pe aproximativ 5 munti.

Majoritatea instalatiilor sunt noi, fundul meu s-a bucurat si-aici pe un telescaun cu tapiterie incalzita (plus bula). Un minus (pentru boarderi) ar fi cele 3 telecabine vechi si faptul ca pe ghetar sunt doar niste teleschiuri in T.

Partiile erau excelent batute, cu 17.800 oameni pe munte (zicea aplicatia lor oficiala) la ora 13:00, am vazut foarte, foarte putine pietricele si deloc pamant. Sosirea in vale e destul de jos (1100 m), deci toate partiile spre vale sunt bocna + zapada artificiala spre final.

 

Problema e ca statiunea e prea faimoasa ca paradis de freeride si freestyle. A nins saptamana asta, dar totul era ciopartit metodic peste tot. Parcurile sunt mari, dar erau pline de pusti toata ziua. Per total, erau extrem de multi oameni pe munte, am avut cozi lungi peste tot, toata ziua.

In afara de asta, conexiunile intre partii si intre zone au destul de multe traversee fara panta sau cu scurte contrapante – trebuie sa inveti rapid harta, altfel trebuie sa o iei mai pe coclauri ca sa reusesti sa treci dintr-o parte in alta alaturata a muntelui. Daca nu te deranjeaza un pic de off-piste, e ok.

Per total, mi se pare un domeniu cu multe partii mai usoare (albastre / “albastre-spre-rosii”), dar populat cu multi schiori si boarderi de nivel excelent. Serios acum, fara sa ma laud – nu-s deloc praf, dar astazi am vazut extraordinar de multi schiori si boarderi mult mai buni ca mine.

Si totul vine la pachet cu niste preturi pe masura. Skipassul pe-o zi e la casa 85 CHF (78 CHF daca-l iei cu cateva zile inainte prin app-ul lor Inside Laax, cu pickup in fata casieriei lor). Pretul scade daca iti faci rezervarea din timp si e pentru o zi din timpul saptamanii. Ai si optiunea de asigurare – pt. 5 CHF in plus poti schimba un skipass deja platit dar nefolosit pentru alta zi (cu plata diferentei de bani, daca e cazul), no questions asked. Snitelul cu cartofi e 28 CHF pe munte, carnatul cu cartofi e 19 CHF, o supa e 10 CHF, un senvis e 9 CHF.
Bogatani, domne. 🙂

Per total, am fost impresionat de experienta Laax.

A, da, mi-am cumparat in sfarsit un Ausflugs-Abo de la SBB.
Daca ai abonament halbtax, poti cumpara la pret redus un pass de-o zi (Tageskarte) pe toate trenurile si busurile (si anumite vaporase sau chiar telecabine) din Elvetia.
Ceea ce-ti ofera un General Abonnement (GA), dar doar pentru o zi. Un GA e 3860 CHF/an (sau 4080, daca-l platesti lunar). Daca n-ai venituri mult mai mari decat al meu, nu merita sa investesti in asa ceva. De asta iti iei Halbtax si cumperi Tageskarte.
Un Tageskarte costa in mod normal 150 CHF, 75 CHF cu Halbtax. Daca-l iei din timp (Spartageskarte), poti sa-l iei si cu 29 CHF. Dar numarul de Spartageskarte e limitat pentru fiecare palier (29, 39, 49, 59 CHF). In week-endurile aglomerate nu mai gasesti Spartageskarte daca vrei sa le iei cu doar cateva zile inainte.
Pe scurt, ca sa nu ma mai tot agit sa caut Tageskarte la pret redus, am luat un Ausflugs-Abo, care-ti ofera 20 Tageskarte la 45 CHF/zi. Iti activezi tu ziua dorita, pana la 23:59 in preziua iesirii. Mi l-as fi luat mai devreme, dar n-am avut 900 CHF disponibili. 🙂

Pentru a intelege de ce e importanta toata poliloghia asta cu Tageskarte, Halbtax si costul lor, un bilet dus-intors pana la Laax (2 trenuri si-un bus) costa in ziua calatoriei 80 CHF cu Halbtax. Adica pretul intreg ar fi fost 160 CHF – prohibitiv.

7 luni in Elvetia

Adaptarea cu viata in Elvetia e un pic altfel fata de experientele mele din Anglia.
Drumul e destul de intortocheat si dificil, dar odata ce te-ai obisnuit cu el, stii cam la ce sa te astepti.

In primul rand, cel mai important e faptul ca am trecut deja prin anumite situatii in Londra, nu mai e vorba de atat de multe necunoscute.
In al doilea rand, spre deosebire de Anglia, nu incep totul cu experienta 0 (in meseria mea). Si oricat de grea a fost adaptarea in Anglia, am invatat destul de multe lucruri “the right way”, ceea ce mi-a permis sa trec mult mai repede peste perioada de adaptare la noi reguli si un nou stil de-a lucra.

Nu stiu daca situatia ar fi fost similara daca veneam direct din Romania, sau daca veneam aici cu o eventuala experienta profesionala stransa in Romania si-atat. Probabil ar fi fost mai greu, poate ar fi fost mai usor, habar-n-am.

Ce pot sa spun e ca, odata ce vii dintr-un sistem unde ajunsesei intr-o pozitie calduta dpdv profesional, unde lumea iti respecta cat de cat opinia si ceea ce puteai sa faci, inceputul in Elvetia este extrem de frustrant.

Recitindu-mi postarile de pe facebook din vara si analizand cum au fost primele luni aici, pot sa ma uit inapoi cu un pic de amuzament. Combinatia de reguli noi, oameni noi, specialitati chirurgicale noi, limba noua (varianta lor enervanta de germana) si tara noua e destul de dificil de acceptat atunci cand nu pleci de la nimic.

Din punctul asta de vedere, probabil ca e mai usor daca vii aici si nu lasi in urma mare lucru, pur si simplu atunci ti se pare totul nou si mai bun.
Daca erai obisnuit cu un sistem care totusi, functioneaza acceptabil (cum am fost eu cu cel englez), inceputul tranzitiei e foarte dificil. Totul e nou si enervant.

Tot timpul te gandesti “dar totul mergea asa de simplu acolo” (chit ca nu era deloc asa per ansamblu, punctual era mai simplu).

Eniuei, cu cat mai repede reusesti sa treci peste felul asta de-a gandi si cu cat imbratisezi ideea de “trebuie sa ma obisnuiesc sa fac lucrurile cum vor ei, nu cum credeam eu ca e mai bine”, cu atat te integrezi mai repede.

Si, odata ce scapi de limitarile impuse de statutul de incepator si nu mai ai tot timpul pe cineva care sa ti se uite peste umar si sa-ti judece fiecare pas, cu atat realizezi ca dracu’ nu-i asa negru si ca, de fapt, ai suficienta libertate in a-ti modifica rutina in feluri mici, dar importante pentru tine.

Atunci incepi sa scapi de teama lui “a, sa nu gresesc, sa nu mi se faca din nou observatie” si iti dai seama ca esti suficient de capabil sa lucrezi independent pana la un anumit punct.

Imi tot aduc aminte de-un banc cretin cand gandesc lucrurile astea:

Moare un gamer şi ajunge în Iad.
După o săptămînă, sună Satana la Dumnezeu:
– Doamne, ce nebun mi-ai trimis, a distrus toate cazanele, a ucis toţi dracii, aleargă prin tot Iadul şi strigă în gura mare “Unde-i ieşirea spre nivelul 2?

In esenta, atunci cand incepi un job nou, esti aproape invariabil cel mai prost pregatit si cel mai putin experimentat de-acolo. Indiferent ce experienta ai in prealabil, nu stii sa faci lucrurile CUM VOR EI.

Cu cat esti mai rapid in a invata stilul lor de lucru si unde sa gasesti majoritatea lucrurilor care-ti trebuie si ce pasi trebuie urmati in anumite situatii predefinite, cu atat strangi experienta mai repede.

Din punctul asta de vedere, elvetienii nu-s absurzi, daca te vad ca esti descurcaret si ca inveti repede, majoritatea te respecta si, in functie de personalitate, te si ajuta mai bine.

Per total, dpdv profesional, ca instrumentist, cred ca iti trebuie un minim de 1-2 luni sa te descurci acceptabil (mai putin daca le vorbesti limba PERFECT), iar apoi, daca e vorba de o specialitate noua, in jur de 4-6 luni / specialitate ca sa devii suficient de sigur pe tine incat sa nu conteze cu cine lucrezi. Pentru ca in meseria asta intotdeauna depinzi de colegul care-ti deschide instrumentele, iti da materialul steril, conecteaza aparatele samd.
Daca devii independent si “sigur pe tine”, poti compensa pentru aproape orice lipsa de cunostinte a colegului tau.

Si intr-o meseria si tara unde chirurgii au asteptari foarte mari de la tine, trebuie sa inveti sa reactionezi foarte repede la orice situatie schimbatoare.

Per total, dupa ce am inceput in iunie, pot spune ca abia acum am devenit cat de cat sigur pe mine. Daca fac garzi, nu mai sunt multe urgente in care sa fiu total pierdut (ca la inceput), imi cunosc aparatura si instrumentarul si am prins anumite reguli de baza care sunt de ajutor.

Desigur, asta nu inseamna ca am facut in 7 luni ce fac altii in ani de zile, doar afirm ca minim atata timp iti trebuie sa te acomodezi cu un sistem de lucru nou si un pic special.

In afara sferei profesionale, adaptarea la viata elvetiana a mers destul de lin.

Spre deosebire de Anglia, salariul e suficient de mare incat sa nu trebuiasca sa locuiesti departe de tot sau sa imparti casa cu niste necunoscuti doar pentru a avea suficienti bani pentru a trai acceptabil.

Ai anumite limitari setate artificial de sistemul lor de emigrare – permisul de munca/sedere e in continuare doar un L (valabil inca 11 luni), dar odata ce clauza de salvgardare aplicata romanilor si bulgarilor va expira la anul in iunie, ar trebui sa primesc un permis B fara probleme. Am contract de munca pe perioada nedeterminata, dpdv profesional angajatorul e unul respectat – si e multumit de munca mea si, per total, viata s-a calmat un pic.

Si cel mai important, nu mai e nevoie sa lucrez 55-60 ore pe saptamana doar pentru a castiga suficienti bani pentru a duce o viata ok.

Am niste probleme personale, dar asta e viata, ar exista oriunde as fi.

Mai am niste probleme cu niste vecini cam zgomotosi, dar exista oarecare solutii si pentru asta.

Per ansamblu, pentru mine, dupa emigrarea in Elvetia, mi se pare ca per ansamblu, viata e mult mai putin enervanta ca in Anglia.

Asta cu toate ca exista inca multe probleme: costurile mari ale vietii, germana elvetiana – cu care m-am obisnuit oarecum, dar tot nu o inteleg perfect, permisul de sedere, problemele de personal la munca si asteptarile foarte mari ale chirurgilor fata de noi.

Life goes on. One minute at a time.

Iarna in Alpi (3): Davos-Klosters (CH)

Davos e o statiune pentru ultra-bogati (am vazut o canapea simpla intr-o vitrina, costa 14.000 franci). Deh, nu degeaba se organizeaza World Economic Forum acolo in fiecare an.

Am gasit o oferta de hotel+DP+skipass de Black Friday, am gasit si bilete de tren ieftine, hop mini-vacanta.

Eniuei, impreuna cu Klosters insumeaza 6 munti pe care se poate urca cu instalatii de transport pe cablu si se poate (teoretic) schia.
In realitate, doar Parsenn si Jakobshorn sunt interesante, Madrisa, Rinerhorn si Schatzalp (si Pischa cu a ei cabina) sunt mai mult pentru familii cu copii sau pentru drumetii cu rachete de zapada.

Am avut doar 2 zile, am optat doar pentru Parsenn, muntele dintre Davos si Klosters. Cele 2 statiuni nu-s la 2 pasi una de alta, sunt 14 km pe sosea intre ele. Zona schiabila Parsenn are 102 km de partii si 18 instalatii de transport pe cablu (harta aici), cu mentiunea ca 6 km sunt de fapt rute marcate de off-piste, iar 3 dintre partiile care coboara in oras se termina in statii de bus, nu la o/un gondola/cabina/scaun.

Zona nu e cea mai prietenoasa cu boarderii (are destul de multe zone plate sau chiar cu contrapante). Spre Klosters e totul mai linistit, daca reusesti sa treci de zonele cu plat+contrapanta. 🙂 Serios acuma, ca sa cobori in Klosters trebuie sa prinzi o intersectie aiurea semnalizata, apoi urmeaza o zona plata, apoi urmeaza o contrapanta. E biatlon, nu schi alpin. 🙂

Spre Klosters

Daca pornesti de la cel mai inalt loc schiabil (Weissfluhgipfel) si legi 1 neagra cu 2 rosii, poti face o tura de 15 km si aproximativ 1900 m diferenta de nivel. Dar ultima parte a celei de-a doua partie rosie e un “drum rosu” interminabil prin padure, relativ ingust si neinteresant. Cel mai bine se schiaza intre 2200 si 2500 m (evident).

Un munte adresat mai degraba schiorilor intermediari – negrele nu-s negre (cu exceptia celor de la Weissfluhgipfel), iar rosiile-s mai degraba niste albastre.

Extrem de putina lume pentru cat de mare e domeniul schiabil. Extrem de mult powder usor accesibil (in zone de pe langa partii). Instalatii oarecum noi.

Depinde ce restaurant montan alegi, mancarea poate fi extrem de scumpa sau doar acceptabil de scumpa. 🙂

Ca boarder, nu mi se pare un domeniu schiabil extraordinar, dar nu e deloc rau.

Iarna-n Alpi (2): Saas-Fee (CH) si Livigno (IT)

Week-end. Si nu mai am nimic de scris pentru facultate pana in februarie. Si nu fac Pickett. E de mers in munti.

Sambata: Saas-Fee (Ch)

Saas-Fee are o poveste interesanta.
Statiune situata la 1800 m, s-a dezvoltat treptat, incorporand 2 statiuni mai mici de langa (Saas-Almagell si Saas-Grund). Totalizeaza 150 km de partii (link aici) in cele 3 statiuni la un loc, dar cel mai interesant tot Saas-Fee ramane, cu cei aproximativ 100 km de partii si o diferenta de altitudine de 1700 m de la cel mai inalt punct schiabil (ghetarul Mittelalallin, la 3500 m) pana in statiune.

Privelistea de pe Mittelallalin (3500 m)

In ultimii 10 ani le-a scazut constant numarul de turisti si incasarile, dar ei au avut cheltuieli in crestere. Anul asta erau de facto in incapacitate de plata la final de sezon, dar au fost salvati de faliment de un grup de investitori.
Partea interesanta e data de faptul ca au venit cu o strategie extrema pentru a face rost de lichiditati. Acum 3 sezoane au lansat o oferta imbatabila: skipass pentru 1 sezon pentru 222 franci. Pana si in Romania costa un skipass de un sezon pentru amaratele noastre de statiuni cu 2-3 partii mai mult de-atat. Iar in Elvetia, costul pentru un skipass de sezon pentru o statiune medie-mare (ca Saas-Fee) se invarte pe la 650-800 de franci. Au continuat oferta si in anul 2, dar au crescut un pic pretul, iar anul asta au facut skipassul 255 franci. Tot ieftin, pentru veniturile europene si pentru cat costa un skipass comparabil.
Eniuei, oferta le-a crescut numarul de turisti considerabil, numarul de innoptari in statiunile din vale au crescut… dar nu i-a scapat de faliment, pur si simplu imprumuturile din anii precedenti i-au prins din urma.

Multa vorbarie oarecum degeaba. Pe scurt, mi-am luat skipass de sezon aici, l-am luat ceva mai ieftin prin SwissPass – si e incarcat direct pe SwissPass (cardul personalizat pe care il folosesti si pentru abonamentele de calatorie cu trenul si mijloace de transport in comun in Elvetia). Totul e interconectat in tara asta. 🙂
Pentru a intelege situatia, e ca si cum ai merge cu cardul de la STB (fostul RATB) si pe tren, si in autobuze in Constanta, si pe partii la Poiana Brasov.

Eeeniuei. Sambata a fost soare, dar frig ca naiba. Saas-Fee e intr-o vale inconjurat din 3 parti de munti de 3000-4000 m si soarele rasare din spatele lor. Totul e in umbra pana pe la pranz, iar in decembrie soarele bate doar cateva partii, mai putin de o ora.
Asta pastreaza zapada pana in mai, dar zapada nici-prea-tare-nici-prea-moale nu cred ca ai prea des aici.

Saas-Fee, vazut de pe “neagra”

Domeniul schiabil e ciudatel.

Are un ghetar sus, accesibil cu un funicular (de la 3000 m la 3500 m). Ghetarul are doar partii usurele si late. Ca sa cobori de pe ghetari ori faci dreapta pe o mica abruptura, ori mergi inainte si faci stanga-dreapta pe o mare abruptura (singura partie neagra).

Pornirea pe ghetar

Dupa aia urmeaza o zona intermediara cu un snowpark imens, apoi coborarea in oras, care e prin paduri si e aproape 100% zapada artificiala.

Ghetarul la ora 09:00. Gol!

De jos pana sus faci cam 40 minute, cel mai mult astepti funicularul. De sus pana jos sa tot fie vreo 9 km de coborat (legati) si 1700 m diferenta de nivel.

In afara de zona principala, mai au o mica zona schiabila intr-o laterala, zona care e mai mult timp in soare – dar era inchisa la inceput de sezon.

M-a enervat faptul ca a fost mai frig decat ma asteptam si nu aveam un strat in plus la mine, deci am cam dardait de frig. Si faptul ca statiunea nu e foarte snowboard-friendly, are mai multe zone destul de plate (plat pe partii “rosii” e enervant).

Pe de alta parte, e aproape de mine, e ieftin, zapada e multa si cred ca tine pana tarziu si nu pare deloc aglomerat. A, da, si nivelul schiorilor/boarderilor e destul de ridicat (putini incepatori).

 

Duminica: Livigno (IT)

Am ales Livigno pentru ca duminica a nins cam in toata Elvetia, in unele parti mai mult, in altele mai putin. Dupa frigul de sambata si stiind ca zona e in umbra toata ziua, chiar n-aveam chef sa merg din nou la Saas-Fee.

Am plecat pe intuneric, cand orasul meu era acoperit de o paturica de zapada proaspata.

Am ajuns sus pe partii pe la ora 10, m-am dat majoritar pe partea de munte care era inchisa acum 2 saptamani.

Noua gondola e rapida si mare, e o mare imbunatatire fata de vechea gondola (din anii ’80).

Livigno ramane o destinatie preferata pentru mine, pur si simplu au tot ce trebuie: partii late, partii grele, partii usurele, instalatii majoritar noi, mancare buna, powder, diferenta de altitudine suficient de mare (1100 m de sus pana jos). Si nici nu e scump skipass-ul (iar in extrasezon e de-a dreptul cadou: 26 euro/zi).

Si soare aproape toata ziua pe un versant (daca nu e innorat – cum a fost ieri de pe la 2).

Per ansamblu, mi-a amintit de zilele la schi din Romania, cand plecam cu noaptea in cap, ma dadeam pe partii 7-8 ore si faceam pe drum 8 ore, din cauza de lipsa de infrastructura si aglomerare de masini, chit ca erau doar 150 km pana la Poiana Brasov… Acum am facut 4 ore one-way doar pentru ca drumul are 320 km, din care 220 sunt prin munti.

Iarna in Alpi (1): Livigno

Sper ca asta va fi un set de postari care va ajunge la episodul 100 🙂

 

Acum vreo 12 ani puneam prima data bootii si placa in picioare si ma apucam de snowboard.
Peste 1 an mergeam prima data in Austria.
Ma mai dadeam si pe la noi, dar nu prea reuseam sa strang mai mult de 10-15 zile de zapada pe sezon.
Atunci mi-am propus sa ajung odata si-odata sa lucrez undeva pe langa Alpi.
Mi-a luat ceva timp, a presupus o schimbare de job, mersul din nou la scoala, invatatul unei limbi noi si 3 ani de emigrare in Anglia, dar pana la urma am ajuns in Elvetia.

Iarna asta voi posta poze de la plimbarile mele la snowboard. Cat m-or tine picioarele si banii.

Incep cu Livigno. 4 zile la inceput de decembrie.
In Elvetia am avut o vara calduroasa si anormal de uscata (o sa pun si niste poze de la drumetii, poate). Prima ninsoare a venit la final de octombrie, urmata de zile insorite. Abia pe la mijlocul lui noiembrie s-a lasat frigul si a mai nins putin. Cu exceptia statiunilor cu ghetari, nimic nu era preconizat sa fie deschis la inceput de decembrie. Livigno arata mai bine, au in continuare oferta de skipass gratuit pentru anumite hoteluri la inceput si final de sezon, deci mi-am facut rezervare.

Pe 30 noiembrie, cu 4 trenuri si un bus (care au mers ceas) am ajuns intr-un Livigno nu foarte inghetat (“doar” 0 C la ora 18:00).

Au urmat 4 zile cu soare-ninsoare-soare-ninsoare-ceata-soare.

Mancare buna, preturi bune (fata de Elvetia…), italieni zgomotosi, multi copii din lotul lor de schi, probleme care seamana cu cele romanesti (nu au inaugurat o gondola si nu au deschis cam 35 km de partii la inceputul sezonului pentru ca nu au venit cei de la inspectia tehnica federala la timp) si ceva powder.

Am avut 57 km de partii deschise, tiramisu la pranz si la cina 😀 si o atmosfera la fel de relaxata ca la vizitele mele precedente aici.

Desi e departe de mine, partea buna e ca e in reteaua GA (General Abonnement), deci un pass de-o zi pe tren e valabil si pe busul dintre Zernez si Livigno.

A, da, skipassul e 26 euro/zi pana pe 21 decembrie (ma duc din nou duminica). Nu-i rau, comparat cu 55-65 CHF/zi cat vroiau putinele statiuni elvetiene deschise la inceput de decembrie, pentru cate 2-3 partii.

hashtag nofilter (chiar asa arata partia la ora 16:10)

O vacanta foarte plina de ghinioane

Precum am mai mentionat, aici, cand faci garzi (Pickett), acumulezi rapid cateva zeci de ore de concediu in plus. Din cauza asta ni se recomanda sa ne luam 2 zile de concediu in plus in fiecare luna. Se “cer” cu 2 luni in avans si gata. Asta inseamna, de cele mai multe ori, 1 sau 2 weekenduri prelungite.

Intr-un asemenea weekend am decis eu sa merg prima data in acest sezon la ski.

Pentru ca a fost un octombrie calduros (+20 grade in ultimele zile ale lunii), m-am decis sa fac o rezervare pentru Livigno, o statiune mitica din Italia, chiar langa granita cu Elvetia.

Nu-i rau pentru 2 decembrie, nu?

De ce “mitica”? Pentru ca e orasel locuit tot anul, situat la 1850 m altitudine, intr-o vale inconjurata de varfuri de 2800-3000+ metri, unde nu poti ajunge decat pe niste drumuri intortocheate de mare altitudine.

E si zona duty-free, drumurile de acces sunt amandoua (si dinspre Italia si dinspre Elvetia) foarte pitoresti, domeniul schiabil e foarte misto si variat, mancarea e excelenta si zona are aproape tot timpul zapada multa din decembrie. Pentru a face totul si mai interesant, in fiecare an au o oferta la inceput/final de sezon, cand iti ofera skipassul gratuit daca innoptezi un numar minim de nopti la hotelurile si pensiunile participante la promotie.

Toata zona transfrontaliera se numeste Valtellina si are inca 2 statiuni interesante la cateva zeci de minute de condus (sau bus) pe drumul cel intortocheat pe la 2000 m altitudine, Bormio si Santa Caterina Valfurva.

Acum vreo 8 ani am decis cu 2 prieteni si prietena mea sa mergem de Craciun la schi in Alpi. Initial vroiam sa mergem la Sölden, in Austria, dar nu era zapada deloc la inceputul lui decembrie. Am cautat ceva pe langa Livigno, unde fusesem cu un an inainte, am gasit in Santa Caterina, langa Bormio. Cazarea arata excelent, era ieftina (pentru Alpi si Craciun).

Zis si facut. Am anulat rezervarea din Sölden, am platit avansul pentru Italia.

Planul era sa mergem joi pana la Deva, vineri sa ajungem la Viena, sambata sa mergem incetisor spre Italia.

Miercuri ne-a anuntat prietenul meu (care era soferul cu masina) ca mai vine un amic de-al prietenei lui pana la Viena. Era un Opel Insignia (nou-nout atunci), dar nu e suficient de mare pentru a merge 5 oameni comod in el, mai ales cand 4 au calabalac de snowboard. Csf, ncsf, el vroia sa isi ajute amicul.

Am ajuns la Deva tarziu noaptea, pentru ca acelasi amic nu a putut pleca devreme.

Chiori de somn si oboseala, am plecat vineri spre Viena, unde am ajuns pe ninsoare si – 10 grade abia pe la 17:00. 2 zile inghesuiti 5 in masina nu a fost o experienta placuta. De cand plecasem, prietena mea nu se simtea bine. Pe drum, a aratat simptome de amigdalita din ce in ce mai puternice. Odata ajunsi in Viena, era bolnava in toata regula, cu febra, frisoane, greata, dificultate in a inghiti si vorbi. Cu germana mea aproximativa de atunci am convins un farmacist vienez sa imi vanda un antibiotic, seara, inainte de a inchide. Pana in ziua de azi nu stiu cum am reusit.

A doua zi a trebuit sa ne mutam la alt hostel, camera noastra fiind rezervata doar 1 noapte.

2 zile am stat in astalalt hostel (Wombat, si acum tin minte) si ne-am uitat la Californication. Luni prietena mea se simtea un pic mai bine, am decis sa plecam dimineata tarziu. Ea nu era inca “bine“, dar a ales sa faca sacrificiul asta ca sa ma vada fericit.

Drumul spre Bormio (si apoi Livigno) deschis tot anul e cel care vine dinspre Milan si Sondrio. Mai e un drum, pe la Passo Stelvio, un fel de Transfagarasan, dar care urca pana la 2800+ m. Cu 40 curbe ac de par pe urcare si coborare. Si inchis iarna. Ceea ce noi am aflat abia seara, tarziu, dupa niste problemute 🙂

Precum ziceam, la Viena erau – 10 grade. In pasul Brennero, intre Austria si Italia, erau – 20 grade. Noi inca credeam ca drumul face dreapta dupa intrarea in Italia si ca e ok prin trecatorile de altitudine. Am facut noi dreapta, cum ne zicea gpsul (care nu stia sa diferentieze in iarna/vara, sa ne spuna ca Passo Stelvio e inchis).

Pana la Passo Stelvio aveam un alt pas, Passo Giovo, care era “doar” la 2100 m. In Brennero, la granita, observasem ca incalzirea nu merge, la 2100 m am observat ca se face condens inghetat pe geamuri de la diferenta de temperatura inauntru-exterior (afara erau – 30 grade). Si s-a aprins becul de lichid de racire pe bord.

Am facut rapid schimb de locuri cu prietena soferului – nu credeam ca o sa am eu loc vreodata sa fac mutarea asta.

Apoi au urmat vreo 20 minute in care temperatura in masina era din ce in ce mai aproape de frigul de afara, prietenei mele ii era rau si greata de la curbele multe de la coborare, prietenei soferului ii era si ei rau, iar eu racaiam ca cretinul gheata de pe parbriz (pe interior!) si de pe laterale, in timp ce soferul abia vedea ceva. Dar conducea inainte, sa coboram din varful muntelui, inapoi la civilizatie.
Teoria noastra era ca masina nu mai are antigel. Fara antigel, nu ar merge nici caldura, dar nici motorul nu s-ar mai raci. Acuma, la -30 grade afara speram noi ca nu se va supraincalzi motorul, dar oricum nu aveam ce face, eram la 20 km de cel mai apropiat satuc si eram la 2100 m.

Cosmarul s-a terminat in primul satuc intalnit. Am vazut un semn cu “polizia”, am mers la poarta unde era politia si am sunat la un interfon. Ne-a raspuns cineva care ne-a zis ca postul nu are personal decat intre 8 si 17 zilnic si ca sa coboram in vale daca avem nevoie de ajutor. Norocul nostru a fost ca fix dupa ce politia ne-a inchis interfonul in nas, a iesit o domnisoara din cladirea respectiva.

Fiind in Tirolul de sud, am incercat cu germana mea de balta sa ii explic ca nu ne merge incalzirea si avem nevoie de “gegenkalt” sau “gegenfrost” (antigel, credeam eu ca ziceam). Donsoara a plecat si s-a intors cu un bidon fix de antigel. Frostschütz.

Noi nu stiam cum sa ii multumim, prietenele noastre erau in masina, ne vedeau ca vorbeam cu o domnisoara care era draguta, nu se simteau deloc bine. Privind in urma, cu siguranta nu era un moment usor de inteles/acceptat pentru ele…

Amicul meu, Paul, balmajea 3 cuvinte in germana. A vrut el sa zica multumesc, ma numesc Paul (danke, ich heisse Paul”), i-a iesit merci, “ich hasse Paul” (il urasc pe Paul). Hassen si Heissen. 🙂

Atunci ne-a claxonat prietena lui Paul din masina sa ne intoarcem.

Tin minte ca in masina ne-a zis “noi murim aici si voi flirtati cu o italianca?”.

Dar noi vroiam doar sa ii multumim unui om care ne-a scos dintr-un rahat mare. Tin minte ca i-am oferit 10 euro pe antigel, nu i-a vrut.

 

Eniuei, am coborat apoi de pe munte, am ajuns in Merano, un oras-statiune foarte dragut. Cand am ajuns in oras, lumina de lichid de racire de pe bord s-a reaprins, soferul a trebuit sa puna din nou antigel.
Cu cateva nopti inainte de Craciun, noi vroiam sa gasim un hotel cu camere libere pentru 1 noapte, a doua zi urmand sa bagam masina in service. Amicul meu s-a decis sa stea la un hostel, dar acolo nu aveau decat camere de 4 paturi. In momentul ala nu ii mai suportam deloc pe cei 2, l-am rugat sa ne ajute sa gasim un hotel. Am incercat in cateva locuri, pana la urma am gasit un hotel care in momentul ala era peste bugetul nostru (120 euro pe noapte), dar am zis ca e mai bine acolo decat cu aia doi inca o noapte.

A doua zi prietena amicului meu l-a anuntat ca ea pleaca la un cunoscut la Roma, cu trenul. Dusa a fost.

Noi am ramas in Merano sa ducem masina la un service Opel. Cat am asteptat pentru reparatie, am aflat ca noi am fost cretini si nu luasem in calcul faptul ca nu poti trece prin Passo Stelvio iarna. Drumul deschis iarna era pe autostrada si apoi drum national de munte si ar fi durat 8 ore. Masina o primeam dupa-amiaza, pe la 16:00. Deci Santa Caterina Valfurva, langa Bormio, era exclusa ca destinatie.
La service ne-au zis ca era o problema cu un capac defectuos, pe care nu-l puteau inlocui, doar puteau sa-l stranga mai bine si sa ne recomande sa mergem cu mult antigel la noi, in caz de pierderi sa tot adaugam.

Am incercat sa vedem daca la Soelden mai era liber apartamentul rezervat initial, era si uite asa am ajuns marti seara pe la 21:00 la Soelden, dupa ce am plecat din Romania joi seara cu directia nordul Italiei. Evident, intre Italia si Austria ne-a prins si o furtuna de zapada de nu mai vedeai la 10 m pe autostrada, pentru a completa experienta.

In Soelden am stat 4 nopti, apoi a trebuit sa plecam, desi ninsese in ultima noapte jumatate de metru si noi am fi vrut sa mai stam. Nu am gasit nimic disponibil pentru 2 nopti intre Craciun si revelion.

In toata viata mea nu am mai trait o senzatie mai puternica de frica precum in seara aia cand geamul ne ingheta pe interior intr-o masina aflata la 2000 m si cu – 30 grade afara.

Cu toate astea, nu am incetat sa merg la concedii la snowboard in Alpi. Cam toate au avut si amintiri neplacute si amintiri placute.

Dar nici una n-a fost ca atunci…

Ce se face in practica in Anglia/Elvetia vs. Romania

De la inceput, blogul mi-a permis sa-mi exprim nemultumirile fata de ceea ce invatam la scoala si ce ni se permite sa facem la practica, versus ceea ce scrie in programa si ceea ce ma asteptam sa invat.

In cei 3 ani de scoala, nimic nu s-a schimbat la perioadele de practica. Primele zile erau pierdute cu gasitul asistentei sefe si alocarea noastra, apoi cu “dar acum n-avem tratament, mergeti acasa”, apoi cu perioada de acomodare, in care asistentele se obisnuiau cu noi.
Daca aveam noroc, dadeam peste o asistenta (sau, mai rar, un asistent) “cu har”, care era si sigura pe ceea ce facea si careia ii si placea sa ii invete pe altii. De la asemenea oameni am invatat bruma de cunostinte practice in cei 3 ani de practica + voluntariat. Din fericire, au fost suficienti de multi incat sa raman cu ceva. Dar era a naibii de greu totul. Intai sa ii identifici, apoi sa le castigi increderea, apoi sa cauti sa fii acolo doar cand lucrau ei/ele, apoi sa faci pe dracu-n patru ca sa te intorci pe sectia aia (in anii 2-3, cand mai puteai negocia cu diriginta).
Ajunsesem sa consider o perioada de practica “buna” una in care luam cateva tensiuni, mai montam o branula, recoltam cateva eprubete, mai faceam o injectie, montam un cateter vezical, pregateam cateva tratamente iv sau eram lasat sa vorbesc cu cativa pacienti o țâră. Orice. Ceva. Un pic, acolo.

Din nefericire, nenumarate ture erau aproape irosite. Mers pana la spital, stat acolo 6 ore, ca sa vanezi cate o asistenta si sa o rogi sa iti dea ceva de facut, sau sa iti raspunda la cate o intrebare – si sa vezi ca nu te lasa sa faci nimic, nu te lasa sa vorbesti cu pacientii, nu te lasa sa inveti ce medicamente sunt folosite, ce boli au pacientii samd. Si dupa aia tot ele erau cu gura mare ca “sprijinim peretii“. Au fost si ture de practica in care am nimerit o combinatie perfecta de sectie mica + asistente dezinteresate, in care am pierdut pur si simplu vremea 2-3 saptamani. Ne trimiteau cu probele (sange/urina/sputa/scaun) la dracu-n praznic peste 5 cladiri si ziceau ca asta e “castigare de experienta”.

De cate ori am avut o senzatie de ura si manie si neputinta cand veneam zi dupa zi pe zapada si zoaie sau la calduri de 35-40 grade la un spital la 1 h distanta de casa sau de job (mergeam cateva ore pe zi si la munca, ori inainte, ori dupa practica), numai ca sa fiu pus sa stau intr-o camera a asistentelor, unde asistentele stateau pe telefoane, mai barfeau una-alta, mai scriau o foaie de ingrijiri, mai vorbeau urat cu cate un pacient sau apartinator care baga capul pe usa si… cam atat. Ore in sir in care incercam sa imi ocup timpul citind prospecte de medicamente si dosare medicale, uitandu-ma la ekg-uri sau radiografii, incercand sa inteleg ceva si negasind pe nimeni dispus sa ma invete (“asta nu trebuie sa stii tu“).

Din nou, din fericire nu a fost asa toata scoala. Dar am avut prea multe zile din astea. Mult prea multe. Pe hartie, am facut 2400 de ore de practica. In realitate, cred ca in 3 ani de zile, sub 500 de ore chiar am facut ceva sau am fost lasat sa invat ceva.

Dar lasa, ca scoala noastra e cea mai buna, produce numai oameni bine-pregatiti, generatie dupa generatie, educati de elite.

Bleah.

Eniuei. Nu vreau nici sa scuip locul de unde am plecat, nici sa cant osanale altor sisteme educationale. Oricat de eficient ar fi gandit orice sistem, rezultatele depind mult si de cel care trece prin el. Absolventi cu diploma care nu stiu nimic sunt si-n Anglia si-n Elvetia,

Dar daca iti dai silinta sa inveti ceva, pot afirma cu mana pe inima ca in spitalele universitare in care am lucrat eu in Anglia si Elvetia, elevul asistent medical are mult mai multe oportunitati sa invete ceva la practica.

In Anglia aveau un sistem cu caiet de practica ce trebuia semnat la final de practica de un mentor “cu drept de evaluare”. Pentru ca se lucra in ture, puteai lucra cu mai multi oameni, care iti semnau fiecare tura, dar la final, competentele dobandinte si eventualele tehnici efectuate erau evaluate de o singura persoana-mentor, care facuse candva un modul de “mentorship” la o unitate de invatamant.

Ca o paranteza, sistemul era gandit sa existe mentori (care evalueaza studentii), mentori-speciali (care evalueaza mentorii inainte de-a le permite sa devina mentori) si apoi educatori de mentori (care erau angajati de o unitate de invatamant care oferea modulul respectiv). Din cele 5 module de universitate pe care le-am facut pana acum in Anglia, cel de Mentorship mi s-a parut cel mai bine structurat.

Sa revenim. Studentul englez are cam acelasi numar de ore de practica trecute in programa ca cel roman. 2000 si ceva.
In 3 ani de munca in Anglia, nu am vazut student sa lipseasca mai mult de-o zi de la practica si sa scape fara sa trebuiasca sa repete turele lipsa. Sigur, pot sa “call in sick”, dar daca au mai mult de 2 ture de boala intr-o sesiune de practica (de 4-6 saptamani), trebuie sa le recupereze.
Cum se strang orele de practica? Studentului i se face un “rota” (un fel de foaie de alocare de ture) pentru perioada de practica. Trebuie sa faca in mod normal 37,5 ore in fiecare saptamana, deci trebuie sa faca cam 14 ture lungi (12,5 ore, 1 h pauza) pe sectie in 4 saptamani (sau 20 de ture de 8 ore cu 30 m pauza). In anumite circumstante, poate face si ture de noapte (daca insista si, teoretic, daca nu e in anul 1).

Ce face dupa aia studentul in practica? Primele ture le face de regula cu mentorul, apoi este alocat cu cine se nimereste. Cand lucram pe sectie, m-am trezit de mai multe ori cu studenti pe cap, eu abia avand 1 luna de experienta. De facut, face ce zice ca stie – la inceput supravegheat, cu timpul din ce in ce mai independent. Hranirea si igiena pacientului, ajutat la administrarea de medicamente (la asta ar trebui sa fie intotdeauna supravegheat/contrasemnat pe foaie), mobilizarea pacientului, monitorizarea functiilor vitale si inregistrarea lor in fise (sau tablete, mai nou), completarea planului de ingrijire (partial). La final avea loc o discutie-evaluare cu mentorul.

In zona teatrelor, la noi li se facea un program cu 3-4 saptamani pe partea de instrumentare, 1-2 saptamani la recuperare postop si 1-2 saptamani pe partea de anestezie. Fiecare parte avea o mini-evaluare la final, la finalul perioadei de practica, avea o discutie-evaluare mai lunga cu mentorul.
La recuperare primeau de regula cate un pacient pe care trebuiau sa il monitorizeze, completau fisele, administrau medicamente (cu supraveghere), faceau handover etc.
La anestezie puneau manseta de tensiune, electrozii, daca erau mai experimentati – mai pregateau si medicamente (supravegheati), tuburi, laringoscop etc.
Pe partea de instrumentare nu prea ii lasam sa completeze hartii, dar deschideau consumabile steril, ajutau la pozitionare si, dupa 5-6 ture, daca erau dispusi, se imbracau steril cu unul dintre noi, de regula pentru o operatie  usoara, apoi veneau cu noi la handover.

Desigur, depindea foarte mult peste cine nimereau si pe cine aveau ca mentor, dar, per ansamblu, cam toti studentii nostri plecau fericiti ca au invatat ceva de la noi. Aveam mai multe personaje cu personalitati neplacute, dar, per total, aveam un colectiv ok la teatre in Londra.

In Elvetia, sistemul e un pic diferit, pentru ca au mai multe categorii de “elevi” (toata Elvetia produce anual sub 100 de asistenti medicali cu studii facute la facultate). Au elevi: asistenti medicali, au FachpersonGesundheit (FaGe, o struto-camila, niste asistenti cu competente mult reduse si studii de 2 ani, un fel de super-infirmieri, mai degraba), au instrumentisti (Technische Operations Assistent) si au asistenti medicali de anestezie. Cei din ultima categorie sunt asistenti medicali cu minim 2 ani de experienta care fac studii suplimentare de 2 ani.

Din ce tin minte atunci cand am venit aici in schimb de experienta, elevii-asistenti medicali sunt tratati pe sectie chiar pic mai bine ca-n Anglia. In primul an lucreaza aproape tot timpul doar supravegheati, apoi (in mod normal din anul 2) primesc 1-2 pacienti “ai lor” – carora le fac toata ingrijirea medicala (inclusiv administrarea de medicamente, doar pentru medicamentele iv trebuie sa aiba supraveghere/contrasemnatura), inclusiv documentatie. Se pune mult pret pe independenta.

In sala de operatie, categoria speciala e formata din asistentii medicali de anestezie (elevi), pentru ca, dupa cateva zile/saptamani de supraveghere, sunt lasati singuri cu pacientul pentru operatii care nu-s majore, fara coleg-senior, fara anestezist in sala de operatie. Iar pregatirea pacientului o fac in intregime singuri sau cu supraveghere minima. Si aici au independenta foarte mare – li se permite sa administreze Propofol sau Fentanyl sau medicamentele de salvare (atropina, adrenalina etc.) daca e o urgenta – dar au telefon cu care isi suna colegul sau anestezistul, daca e nevoie.
Si ei sunt evaluati la final de perioada de practica, au niste hartii de completat. Interesant e ca ei sunt platiti de angajator si lucreaza 100% in timpul scolii.

Apoi, elevii FaGe sau asistenti medicali, daca avem, vor fi pusi sa faca pozitionarea pacientului si sa deschida consumabile destul de repede. Elevii asistenti medicali NU instrumenteaza operatii. Oricum, chit ca au competente reduse, toti sunt tratati tot timpul ca membri ai echipei, li se spune ce au de facut la inceputul zilei si sunt lasati destul de repede sa o faca singuri.
Si ei au evaluare la final, cu niste hartii de semnat. Din ce am vazut eu, sunt mai putine ca-n Anglia.

Elevii instrumenti, pe de alta parte, au foarte mare independenta, foarte repede. Li se explica sistemul la inceput de cate un angajat-senior, prima saptamana lucreaza de regula doar cu cate un instrumentist experimentat si doar ca a 3-a persoana in sala de operatie (in mod normal suntem doar 2, un instrumentist si un FaGe). Dupa ce e vizibil ca se descurca ok, pot instrumenta operatii, la inceput cu altcineva, apoi singuri. Si cand zic operatii, zic operatii mai mari, nu o excizie de lipom sub anestezie locala. Am avut un elev care acum era in anul 3, in anul 2 a co-instrumentat AAA disecant in salile de urgente aici. Sigur, era cu un instrumentist experimentat langa, dar l-au lasat sa faca asta, nu au zis ca “o sa-i incurce”.
Si sa nu se inteleaga ca sunt elvetienii relaxati si nu le pasa ce se intampla daca un elev face o boacana. Conceptul de responsabilitate pentru actiunile facute de un elev exista, si nu te lasa nimeni sa faci nimic complicat pana nu demonstrezi ca poti face lucruri simple.
La noi, de exemplu, pe elevul antementionat l-au tinut cam 2 saptamani la pregatirea pacientilor preoperatorie, abia in ultimele 3 saptamani l-au adus in sala de operatie si abia in ultimele 2 a instrumentat niste operatii.
Dar tot timpul vin la spital la programul sectiei. Daca sectia lucreaza in ture de dimineata/amiaza, asa lucreaza si elevul. La noi la teatre se lucreaza mai mult ca pe sectie sau la alte specialitati chirurgicale din spital, 43 ore/saptamana in loc de 42,5. Elevii lucreaza tot 43 ore, ca noi.

Ce inseamna asta?

Faptul ca in practica esti incurajat sa inveti sa faci ce fac colegii tai cu experienta, apoi esti incurajat sa incepi sa faci si tu asta si apoi esti lasat sa faci lucrurile independent.

Nu pot garanta ca e asa in TOATA Elvetia (sau in toata Anglia), dar in spitalele unde am lucrat eu, elevul lucra cot la cot cu mine si nu am vazut momente sa ii zica cineva unui elev “pleaca ma de-aici, nu e treaba ta sa imi atingi pacientul MEU” si alte porcarii pe care le suporti zilnic cand faci practica la postliceala.

 

Inchei cu o ultima amintire amara.

Cand m-am intors din Elvetia in anul 3, am facut o prezentare in fata unei sali cu vreo 40 de colegi/colege la scoala. Plus cateva profesoare. Si directoarea. O nesimtita.

La concluzii, am zis ca elevul in Elvetia e fortat sa mearga la practica zi de zi si sa lucreze cu pacientii mult mai independent ca la noi.

Imediat s-a bagat in seama directoarea si a zis in gura mare  “dar, cum, Cristian, si la noi se merge la practica zilnic, acuma ca poate tu sau alti elevi nu prea dati pe la practica, e altceva“. Mai tin minte ca m-am enervant, am balmajit un raspuns neutru, ca sa nu ma iau la cearta cu ea in fata scolii, am incheiat prezentarea si apoi am plecat.

Toata lumea condamna hotia, dar nimeni nu face nimic sa o elimine

O televiziune suedeza a descoperit faptul ca in Suedia profeseaza unii asistenti medicali romani care nu au dat pe la scoala deloc in tara lor.

Adica ceva ce orice elev sau absolvent de postliceala din Romania stie.

Cateva observatii despre stire:

• La terminarea unei postliceale primesti un Certificat de calificare nivel 5, in nici un caz NU diploma de licenta

• Toti, dar absolut toti cei cu putere de decizie stiu doar sa se planga. Sunt platiti pentru a schimba ceva in bine, dar NU FAC NIMIC.

• Ministerul Sanatatii zice ca personalul mediu are “carente de pregatire“. Dar stai un pic, cine elibereaza certificatele de conformitate, cine numeste directorii de spitale – care ar trebui sa elaboreze metodologia de angajare si educare a personalului mediu, cine ar trebui sa colaboreze cu Ministerul Educatiei pentru a se asigura ca scoala romaneasca produce absolventi utili pentru sistemul nostru de sanatate?

• Ministerul Educatiei zice ca postlicealele sunt de vina. Dar cine le acrediteaza? Cine ar trebui sa le verifice metodologia si modul in care e pusa in practica? Ca sa predai asistenta medicala la postliceala nici nu iti trebuie diploma de licenta, iar un modul psihopedagogic e (sau era) necesar doar in anumite conditii de norma de lucru. Diriginta mea din anul 1 era analfabeta functional, dar era, vezi doamne, mare asistenta medicala. Aia din anul 2 habar-n-avea sa pronunte jumatate din cuvintele pe care le citea din niste hartii ingalbenite de timp, cu proceduri expirate de pe vremea lui Ceausescu. Evaluare profesionala a profesorilor? O gluma.

• Postlicealele spun ca elevii sunt de vina. De acord, si elevii au vina lor. Dar cine incaseaza taxa si nu exmatriculeaza chiulangii? Cine nu e deloc interesat cum de, din 6-7 ore de curs zilnic (300-350 minute de predat) se fac 3, maxim 4? Cum de termina toata lumea care plateste toate taxele scolile? Da-o naibii de treaba, 40-50% dintre absolventii de liceu nu iau bacul, dar 3 ani de postliceala sunt terminati de 99% din cursanti. Ceva nu se leaga din start. Si de ce naiba la scoala de prea multe ori doar se dicteaza si atat, iar in practica nu exista vreun mecanism sau proceduri clare pentru a urmari evolutia elevului? Se merge la final de practica cu cate o hartie la asistenta-sefa, care rar te vede la fata inainte de asta, si gata semnaturile de prezenta si evaluare “din burta”.
  Multi dintre profesori nu au nici un interes sau “har” ca sa predea. Unii fac si ei asta ca a doua meserie, pentru niste bani in plus. Mult chiulesc elevii, dar chiulesc si profesorii!

• OAMMR-ul zice ca postlicealele sunt de vina. Dar voi, ca organizatie care se ocupa de integritatea meseriei de asistent, treaba pentru care luati o gramada de bani anual, de ce nu faceti nimic in legatura cu asta? Cum te asiguri ca membrii tai au competentele profesionale necesare, cand tu doar incasezi taxe si organizezi cate un curs sau examen din cand in cand (pentru care incasezi alte taxe)? A, termina scoala, au actele in regula, dar nu te intereseaza ca unii sunt hoti care nu stiu nimic?

• Alti (actuali) asistenti medicali inchid ochii la asa ceva, pentru ca “meseria se fura“, pentru ca “meseria se invata la spital“, pentru ca “degeaba stii teorie, daca nu stii practica” si cate si mai cate fraze goale folosite pentru a justifica impostura si devalorizarea educatiei. Toate comisiile de examinare au de regula un asistent medical in ele. Vad tot felul de loaze acolo, cu lucrari cumparate, cu cunostinte 0. SI nici in ultima ora nu iau decizia corecta: sa pice hotul. Du-te naibii, ce o sa zici cand o sa-ti intre cineva din familie pe mana unuia ca colegul meu Viorel, care dupa 12 clase nu stia sa citeasca sau sa scrie, in anii 2 si 3 nu a dat pe la scoala decat la cateva lucrari, habar-n-avea sa ia o tensiune, dar a terminat scoala cu succes.

• Evident, avem si elevii. Am primit intrebarea urmatoare (in diverse variante) de foarte multe ori in e-mailuri si mesaje pe facebook in ultimii 5 ani:
  

Multi romani vor sa faca meseria asta ca sa castige bani in afara. Nimic gresit in scop in sine. Dar, spre deosebire de alte meserii, nu poti sa o incepi cu cunostinte 0. Trebuie sa ai niste baze in anatomie, patologie, farmacologie, plus niste cunostinte practice. Si TREBUIE SA MERGI LA SCOALA!

Cand vii la scoala din an in pasti, ca Viorel, ce baza o sa strangi?

La naiba, stiu foarte bine cum e sa lucrez si sa merg la scoala. Si acum lucrez si studiez (on-line, macar nu trebuie sa merg fizic la ore). E greu sa le faci pe ambele. Mai ales ca adult, cu familie, facturi si altele pe cap. E aproape imposibil sa inveti ceva la un nivel acceptabil daca lucrezi full-time. Si e de-a dreptul furaciune sa faci ceea ce a facut si tipul din Suedia (si unii dintre cei care m-au contactat de-a lungul anilor): sa lucrezi in alta tara si sa iti “faci” studii postliceale in Romania (cu venit 2-3 ori pe an, pentru a cotiza si a trece semestrele.

Situatia asta nu e ceva nou. Pur si simplu asta e situatia in tara noastra condusa de hoti cu diplome inventate sau furate. Asa conducatori la asa cetateni. Daca ma consumam pentru toate porcariile petrecute in jurul meu, innebuneam pana acum.

Asta a fost si unul dintre motivele pentru care am plecat din tara – si pentru care nu am de gand sa ma mai intorc.

Ma dezgusta cei care vad stiri de genul asta si se arata jigniti de faptul ca strainii ne denigreaza tara. “De ce nu scriu ceva frumos despre Romania?”, zic ei. Si standardul “Sa scrie despre olimpici, despre Halep, despre Tiriac, Transfagarasan etc.”. Bai, stai un pic, avem 18 milioane de olimpici in tara si nu stiam eu? Suntem o tara care are un sistem de educatie extraordinar? Excelam la toate sporturile posibile, avem o economie excelenta, un guvern extraordinar si o infrastructura de invidiat si nu stiam eu?
Si daca le-am avea, asta nu schimba cu nimic adevarul stirii asteia: in Romania avem si niste oameni care fura, in loc sa munceasca.

Dar, cu toata capacitatea mea de-a ignora porcariile, nu pot sa inteleg de ce atat de multi asistenti medicali romani accepta situatia asta si nu li se pare deloc grava.

Viorel are aceeasi diploma ca mine si ca ei. Viorel poate oricand sa se angajeze intr-un spital (parintii lui aveau ceva bani). Viorel poate sa aiba grija de mama mea sau de nepotii mei sau de rudele oricui. Viorel habar-n-are ce face. Chiar nimeni nu vede cat de grava e problema?

Pe langa asta, atunci cand cineva vine in spital si e tratat de un Viorel, acel cineva va ingrosa randurile celor care nu au nici un fel de respect fata de meseria noastra.

Nu in ultimul rand, cu fiecare Viorel primit in randurile noastre, meseria in sine se dilueaza. Poate Viorel, daca se angajeaza, nu o sa omoare pe nimeni (daca are noroc). Poate o sa il invete cate ceva colegii, ca doar sunt si ei oameni. Dar Viorel, peste 1-2 ani, va invata pe altii. Ce rahat o sa-i invete? Ce o sa stie Viorel de antisepsie si asepsie, ce stie el de reactii alergice incrucisate, ce stie el de riscuri la cateterizare sau orice alte lucruri mici, dar importante per ansamblu?

Cum poti sa te bati tu cu pumnul in piept ca “Romania are personal bine-pregatit in sistemul sanitar” cand in fiecare an sute sau mii de “absolventi” ca Viorel ne ingroasa randurile?

Ochiul lui Horus si chirurgii nervosi

Am mai spus ca aici lucrez la 2 specialitati chirurgicale.

Am fost angajat pentru a fi in majoritatea timpului instrumentist la oftalmologie, unde aveam 0 experienta. Specialitate noua, chirurgi noi, instrumente noi, tara noua, limba noua. Prea mult nou, imi convenea mai mult la cealalta specialitate, unde avem instrumente normale, suturi normale (nu bazdaganii de 3 mm), incizii mari, probleme de pozitionare a pacientului, timpi de operatie mult mai mari (la oftalmologie avem multe zile cu 10-15 operatii in care pacientul petrece 10-15 minute in sala de operatie) samd.
Si, foarte important, mai instrumentasem asa ceva si-n Anglia (chit ca destul de putin).

Atata doar ca, daca am stat la oftalmologie 5 luni, am mai uitat din bruma de cunostinte acumulata la inceput aici.

Saptamana trecuta am avut Pickett si am fost fortat sa instrumentez o operatie de reconstructie (bilaterala) a sanilor cu grefa autologa – sau lambou (flap pe engleza, Lappen pe germana).
Eu i-am zis colegului ca nu cred ca e o idee buna sa instrumentez eu operatia aia pe care n-am mai facut-o niciodata in intregime. El intai a zis “ai dreptate” si dupa aia mi-a zis “hai ca-l intrebam pe profesor, daca el zice ca e bine, instrumentezi tu”. Ala a zis da, si m-am trezit cu marele sef si 3 chirurgi juniori pe cap, la 16:05, dupa ce muncisem pana la 16:00 fara oprire (doar pauza de masa) la oftalmologie

Eram sigur ca dupa 8 ore de operatie, chirurgii nu vor avea rabdare.
Asa a si fost, la un moment dat seful clinicii (altfel om foarte civilizat) a tipat la mine. Dupa operatie si-a cerut scuze 1 data, apoi a doua zi in vestiar. Cand i-am zis ca eram sigur de la inceput ca o sa se enerveze cand va avea un incepator langa el dupa 10 ore de operatie, a ras si a zis ca data viitoare o sa tina minte sa se enerveze de la inceput.

Azi am facut aceeasi operatie de la inceput (alta pacienta, evident). Am fost mai bine pregatit, totul a mers bine. Dupa vreo 6 ore, i-am adus aminte ce a zis atunci in vestiar. A ras.

La final chiar faceam glume cu el, cand m-a intrebat ce parere am de sanul pe care l-a reconstruit, cum arata. Eu am fost onest, i-am zis ce credeam.

Am zis ca arata ca ochiul lui Horus, hieroglifa aia egipteana.

A ras. “Haha, I love you. When did you say you are going back to London? We can make it happen sooner for you, you know“. Ii place sa vorbeasca in engleza.

Dupa aia a zis ca da, mai e cate ceva de facut.A mai retusat un pic apoi a plecat, cerandu-si scuze ca azi nu a gasit motive sa se enerveze pe mine, cum mi-a promis. Dar ca va incerca data viitoare.

Dar sanul chiar arata ciudat in momentul ala. Asta era a doua reconstructie, mamelonul fusese distrus de radioterapie, varianta reconstruita in momentul ala era… neterminata.

In mod normal, pacientei i se face o abdominoplastie – se recolteaza o bucata mare din piele plus tesut adipos de pe abdomen, restul tesutul abdominal se trage in jos si se coase (cam cum scurtezi o haina prea lunga), cu lamboul preparat, pe o artera se face o anastomoza in zona pieptului si se conecteaza graftul, se curata o parte din pielea de pe graft si apoi se acopera cu ce mai ramasese din pielea sanului, cu mamelonul pastrat, pe cat posibil.
Azi… Pentru ca nu mai era mamelon, cu incizii si cusaturi arata fix a ochiul lui Horus fara sprancene.

 

As zice ca exista 2 tipuri de instrumentisti (sau scrub nurse sau asistenti medicali de bloc operator). Aia care “fac” o operatie foarte lunga si dupa aia se plang ca “mama, cat am muncit” si pleaca acasa surescitati si altii care fac o operatie si – daca totul merge bine – pleaca acasa obositi, dar multumiti ca si-au facut treaba.

Faptul ca in ultimele luni mi s-a permis sa instrumentez mai des si operatii mai complexe m-a ajutat surprinzator de mult sa trec peste niste luni octombrie si noiembrie foarte incarcate (cu foarte multe zile in care am functionat partial sau total cu numarul minim posibil de oameni – 6 sau 7 pentru 3 sali de operatie + un ambulatoriu).

Istoria se repeta…

In Anglia am avut “norocul” sa nimeresc intr-un spital cu probleme financiare. Nimic extraordinar, cam 60-70% dintre trusturile NHS erau “in pierdere” anul trecut si situatia nu se imbunatateste.

Ce a transpirat in ziare in ultimele saptamani? Faptul ca grupul de spitale in care lucrez eu (din Elvetia) are in plan sa desfiinteze peste 500 de posturi pentru a isi tine finantele sub control. Anul acesta a fost primul an in care au avut pierderi (pe jumatate de exercitiu financiar), deci au trecut la implementarea unui program de economisiri.
Amu, cand ai mai multe spitale si peste 10.000 angajati, e clar ca ai de unde sa elimini posturi. Evident ca in ziare a ajuns stirea cum ca se planuieste sa sa elimine posturi de asistenti medicali (si cateva de doctori).
Spitalul a reactionat oarecum stupid, a dat un comunicat de presa (publicat si pe intranet) in care vorbeste de “o perioada dificila” si de “decizii grele” si de “ajungerea la sinergii in privinta viitorului” (!) si ca se planuieste o inghetare a angajarilor “nenecesare” si alte masuri de economisire, si ca mai multe detalii putem afla de la managerii nostri directi.
Nu au dezmintit absolut nimic, n-au zis “nici că că, nici că că“.

Colac peste pupaza, managerul nostru s-a accidentat saptamana trecuta, 6 saptamani trebuie sa stea acasa.
Ultima chestie pe care a facut-o inainte de-a pleca in concediu medical a fost sa-mi semneze mie noul contract pe perioada nedeterminata. A doua zi a aparut stirea asta cu concedierile in presa. :))

Sincer, nu mi-e frica de pierderea jobului, ce o fi, o fi. Vorba aia, am gasit un job de la 2000 km distanta, n-o fi mai greu sa-l gasesc de-aici. Plus ca pot oricand sa ma intorc in Anglia.
Nu in ultimul rand, eu fac munca de instrumentist, dar sunt platit ca asistent medical. Sunt extrem de “ieftin” in comparatie cu colegii mei localnici (cheltuiesc pe mine cu cel putin 10.000 CHF mai putin pe an ca pentru un TOA cu vechime 0). Nu ar avea nici un motiv sa ma dea afara fix pe mine.

Ce ma enerveaza e probabilitatea repetarii scenariului din Anglia: economisiri absurde si inghetarea angajarilor.

Problemele financiare ale trustului londonez erau cauzate din cauza imprumuturilor pe care le plateau lunar si din cauza costurilor mari cu personalul de tip “agency”. Si ei nu umblau cumva la astea 2, ei doar blocau angajarile necesare si amanau plata unor facturi sau comandau mult mai putin din consumabilele care oricum erau la un nivel minim. Evident, pe termen mediu si lung nu faceau decat sa-si creasca costurile (prea putini angajati => necesar de agency; amani plati => platesti penalizari si sume mai mari in viitor).

Aici istoria se repeta. Au pierderi pentru ca au investit intr-un spital mic si pentru ca s-au imprumutat sute de milioane de franci pentru a construi cladiri noi. NU umbla la planurile lor de extindere (desi cladirile lor actuale sunt per ansamblu moderne / modernizate). NUUU. Reduc personalul! Cladirile noi le vor umple cu… poze?

Problema e ca noi avem nevoie de noi oameni. 1 colega si-a dat demisia, 1 nu si-a prelungit contractul cand s-a terminat acum 1 luna, 1 se pensioneaza si va trece la 20% (1 zi/saptamana), 1 a fost in concediu medical (mai mult sau mai putin necesar) si s-a intors la 30% (3 jumatati de zi/saptamana), 1 e in concediu medical (cam inchipuit) si nu stiu cand si cum sau daca va reveni, 1 e in concediu maternal.
Nu m-au angajat pe mine instrumentist fara diploma elvetiana de instrumentist pentru ca eram eu prea bun. Chiar aveau mare nevoie de oameni.
Partea buna e ca am folosit astea 5 luni de pana acum la maximum – am invatat suficient si oarecum lipsit de stres ce si cum ca sa ma descurc acceptabil independent.
Partea proasta e ca, daca nu vor aparea 1-2 noi colegi/colege, viata la munca nu va mai fi asa simpla ca pana acum.

Ultimele 3 zile s-a vazut asta. In mod normal avem nevoie in majoritatea zilelor de minim 11 oameni + 1 persoana cu rol de manager (Tagesverantwortung Person). Miercuri/vineri/azi am fost cate 7.

La fel la cheltuielile cu consumabilele. In Londra aveam un sistem electronic de monitorizare a stocurilor la nivel saptamanal (!) si intotdeauna se comanda doar minimul necesar. Cat sa ajunga pana la comanda urmatoare – si tot timpul duceam lipsa de una sau alta. Cu toate astea, managerii veneau si faceau mare tam-tam cand gaseau intr-o sala de operatii stocuri prea mari din cate ceva.

Aici nu avem nevoie de sistem electronic, fiind un sub-departament, avem mult mai putine sali de operatie cu stocurile aferente. Totul e facut (tot pe calculator) de o tanti, care e foarte eficienta, de la o saptamana la alta ramanem foarte rar cu stocuri din consumabilele mari (si scumpe). Ba chiar avem des probleme in ziua de aprovizionare, “daca nu vine transportul pana la 9, nu avem setul X?”
Seringi si ace si manusi avem tot timpul mai multe decat ne trebuie – fac pariu ca o sa se trezeasca cineva sa zica “sunt prea multe”.

Eh, noi sa fim sanatosi. Oricat de intortocheat pare drumul, tot duce undeva.

Orele suplimentare si garzile in Elvetia

Ca sa fiu mai corect, titlul ar trebui sa fie “in spitalul meu”. Dar din discutii avute cu niste colegi care au lucrat si prin alte parti, sistemul e similar (cel putin in spitalele din partea vorbitoare de germana).

Eniuei, pe scurt, in Elvetia se munceste mult, dar eforturile sunt si compensate pe masura.

Cu alte cuvinte, ca sa te relaxezi, intai trebuie sa treci peste un hop (munca multa).

Daca spitalul are sistem de pontare electronic, orele lucrate sunt numarate la minut. Daca vii mai devreme, esti platit doar de la ora la care iti incepe programul. Daca pleci mai devreme, esti platit doar pana la ora la care ai plecat.

Daca pleci mai tarziu decat e normal, atunci e probabil sa existe discutii, din cauza ca trebuie motivate minutele muncite in plus (daca pontezi cu legitimatia dupa programul normal, inseamna ca ai stat peste program). De ce ai stat peste program, ai avut un motiv intemeiat sau doar ai stat sa freci menta?

Minutele in plus si minus sunt contorizate lunar, in ideea de a NU avea pana la finalul anului calendaristic datorii de ore nelucrate (sau spitalul sa nu aiba datorii la tine).

Pe de o parte, sistemul romanesc de “stau peste program si nu-s platit” nu exista. Pe de alta parte, DACA stai peste program, trebuie s-o faci cu un motiv si trebuie sa semnezi o hartie in care confirmi programul tau extins – hartie contrasemnata de un manager. Daca freci menta pe la ora 16:00 prin camera de masa, un manager te va trimite sa pontezi si apoi sa freci menta pe banii tai. 🙂

Sectia mea ne cere sa lucram 43 ore/saptamana, cu 30 minute mai mult decat standardul pe spital de 42,5 h/saptamana. Drept urmare, pentru cele 26 ore extra lucrate acumulat intr-un an primim 1 saptamana de concediu cu plata in plus fata de restul spitalului. Schimbul e echitabil, pentru ca 1 saptamana de concediu inseamna 43 ore platite.

In 4 luni de zile mi s-a cerut politicos sa stau peste program cam de vreo 7-8 ori. 1 data am refuzat (fara repercusiuni). Cel mai mult am stat peste program 1 ora si un pic, in general am stat cate 20-30 minute. In aceeasi perioada de timp am plecat mai devreme acasa de vreo 10 ori, cel mai des cam cu 15-20 minute inainte de terminarea programului, o data sau de 2 ori cam cu 1 ora mai devreme. Inutil sa mentionez ca totul a fost calculat la minut.

Cand faci garzi (Pickettdienst), te angajezi sa ramai tot timpul la maxim 29 minute distanta de spital. Din momentul in care primesti un telefon de la un doctor de garda “am nevoie de echipa in sala de operatie x, pentru operatia y, e o urgenta de gradul z”, ai 29 minute sa ajungi la spital si sa pontezi. In restul timpului de Pickett poti face orice (dormi, te plimbi, faci cumparaturi etc.).

Pentru fiecare ora de Pickett petrecuta “gata de actiune” dar NU la spital, primesti 20 minute ca overtime (Überstunden 1:3). Pentru fiecare ora de Pickett petrecuta la spital (pentru care ai potat cu legitimatia) primesti 1 ora de overtime (1:1).

In afara de orele de overtime, primesti si o mica bonificatie in bani. Pentru orele nemuncite primesti 4 CHF/ora, pentru cele muncite aproximativ 6 CHF/ora. La astea se adauga cam 10 CHF la fiecare 12 ore de nopti/duminici/sarbatori legale. Per total, la salariu primesti cam 60-70 CHF (brut) in plus pentru fiecare 12 ore de garda. Intr-o luna normala faci cam 1 week-end si 3-4 zile normale de Pickett, ceea ce inseamna cam 450 CHF in plus la salariu (brut), plus minim 30 ore in plus de overtime. Bonusul asta e acelasi, indiferent ca esti FaGe, Pflegefachmann sau TOA, Manager sau angajat normal (salariul de baza orar e foarte diferit la aceste categorii de lucratori).

Programul normal e 07:00-16:06. Programul de Pickett e 11:00-20:06.
Daca termini munca in ziua de garda mai devreme (la 17-18:00, sa zicem), pleci acasa si “datorezi” ore. Dar se echilibreaza, pentru ca dupa ce pleci acasa, incepi sa primesti inapoi 1:3 din fiecare ora nemuncita, dar “pregatit de munca”.

Cum suntem spital mare si avem urgente cam tot timpul, pe termen lung, asta inseamna ca la fiecare 3 luni de munca POTI strange cam 2 saptamani in plus de “ore suplimentare”. Pana spre 8 saptamani la 1 an.

Exista posibilitatea sa alegi sa iti fie platite orele suplimentare la final de an (dar vor fi taxate corespunzator), dar majoritatea aleg sa-si ia concediu de ele.

In fiecare luna avem dreptul la 2 zile libere (pe care le “platim” cu aceste ore suplimentare), pe care trebuie sa le cerem cu minim 2 luni in avans. La 12 luni, asta inseamna pana la 24 zile libere (aproape 5 saptamani in plus de concediu).

Precum se vede, e posibil sa existe o discordanta intre orele acumulate si cele luate liber pentru a compensa. Partea buna e ca pot fi rostogolite in anul urmator (nu se pierd).

Unele colege isi consuma orele suplimentare alegand sa plece devreme acasa intotdeauna cand e posibil. Cei care nu prea au (sau isi pastreaza) ore suplimentare (nu toti fac Pickett) aleg sa ramana si apoi sa se ocupe de cate ceva (un dulap curatat, niste consumabile verificate sa nu fie expirate samd).

Daca nu vrem sa ne luam nici o zi libera intr-o luna, nu-i bai, dar daca vrem sa ne luam in plus 1 saptamana libera o data, trebuie sa discutam cu managerul cu 3 luni in avans si sa ne alegem o saptamana in care aproape nimeni altcineva nu si-a mai planificat concediul.

A, si concediile se planifica pe tot anul viitor din octombrie anul curent.

Pe scurt, sistemul e oarecum complicat, dar e gandit asa pentru a fi echitabil pentru toata lumea si pentru a pastra un echilibru intre munca si viata personala.

 

4 luni in Elvetia

Timpul a trecut foarte repede (ca intotdeauna).

Cea mai importanta concluzie dupa astea 4 luni ar fi ca primele impresii sunt foarte inselatoare.

Uau, doar 2 propozitii si am si folosit 2 truisme. Dar asta e realitatea mea. 🙂

Ce as putea spune despre munca in Elvetia si acomodarea cu sistemul lor? Totul se misca la viteza lor. Poti incerca sa sari peste niste etape cu ceva succes, dar nu castigi mai nimic din asta, pentru ca per ansamblu tot la fel de incet vei face lucrurile.

Ce inseamna asta? Primul contract e pe 6 luni. Departamentul unde sunt angajat face operatii pentru 2 specialitati. Una dintre specialitati (oftalmologia) este impartita grosier in 3 subspecialitati: chirurgie extraoculara, chirurgie intraoculara anterioara si chirurgie intraoculara posterioara. Intelegerea la angajare a fost ca ar trebui ca dupa 6 luni sa fiu capabil sa lucrez independent in ambele specialitati dupa 6 luni, cu mentiunea ca partea cea mai complexa (chirurgia intraoculara posterioara) trebuie doar sa ajung la un nivel mediu, cat sa pot face garzi.

In mare, am reusit sa indeplinesc aceasta conditie, din octombrie am facut trecerea la ultima etapa (chirurgia intraoculara posterioara). La fiecare etapa am avut o persoana cu experienta cu care am lucrat aproape zilnic pentru 2-3 saptamani sau mai mult, care apoi a semnat niste acte in care atesta ca am vazut si apoi am facut independent fiecare tip de chirurgie (din portiunea in care am lucrat impreuna). Impreuna cu asta exista si un raport al activitatii mele, in care persoana respectiva descrie pe scurt ce am facut, ce pot face si unde imi pot imbunatati performantele.

Unele lucruri le-am invatat mai repede (prima specialitate, unde aveam experienta din Anglia, a fost cea mai usoara), altele mai incet. Ziceam ca totul s-a miscat “la viteza lor” pentru ca pentru fiecare lucru nou pe care-l faceam prima data trebuia sa am o a doua persoana imbracata steril la masa – si asta nu se poate tot timpul, pentru ca nu avem nici aici suficient personal.

Eniuei, dpdv al muncii, as putea spune ca m-am obisnuit cu sistemul lor de lucru. Il consider in continuare restrictiv si rigid (raportat la Anglia si la felul meu de-a fi), dar asta e, nu e nimic extraordinar sau imposibil.
Si incet-incet strang suficienta experienta incat sa pot sa fac cam orice operatie fara probleme majore. Din punctul asta de vedere, as putea zice ca am fost mai rapid aici ca-n Anglia (dar e adevarat ca aici am venit cu niste experienta precedenta).

Nu e un loc ideal, sunt lucruri care ma deranjeaza si care nu imi vor placea niciodata (programul, rigiditatea, pontajul, reguli de igiena invechite sau contradictorii samd), dar pot spune ca, spre deosebire de Anglia, nu am mai deloc zile in care termin munca rupt de oboseala si surescitat.
Pe scurt, aici ideea de baza este sa iti faci treaba si sa pleci acasa, fara sa “duci cu tine stresul de la munca”.

Poate fi si aici stresanta munca de zi cu zi, cel putin daca judecam dupa reactiile unor colegi si colege cu mai mare vechime. Dar personal, pana acum nu pot sa zic ca am acumulat stres si oboseala.
Cele mai neplacute lucruri pentru mine au fost week-endurile de garzi (Pickett), cand am locuit intr-o camaruta de la spital, pentru ca nu aveam cum sa ajung la spital la timp daca stateam “acasa”. Si am remediat asta, pentru ca am reusit sa ma mut langa spital, intr-un apartament chiar dragut.
Deci nu e asa rea viata.

Pe scurt, nu e dracul asa negru precum parea la inceput. Apoi, nici colegii nu-s asa “rai” precum credeam. Intr-adevar, se obisnuiesc cu tine foarte, foarte greu. Dar dupa aia devin mai prietenosi (sau macar nu asa de distanti ca la inceput).
E amuzant si faptul ca fix oamenii care la prima vedere pareau mai ok s-au dovedit a fi  cei mai dificil de suportat dupa ce am lucrat cu ei mai mult timp.

 

Buun. Rezumatul lunilor astora pe scurt, cu ceva informatii specifice.

 

In Elvetia tinerii se muta des. E rar sa vezi pe cineva ca sta in acelasi loc 5-10 ani (pana nu imbatraneste). Multi vin la scoala, la universitate, la practica, apoi pleaca dupa 3-6 luni. Asta e si mai vizibil intr-un spital mare, unde ai oameni noi aproape in fiecare luna. Per total, asta pune o presiune foarte mare pe cel care vrea sa gaseasca ceva de inchiriat la un pret acceptabil si care sa indeplineasca anumite conditii.

Agentiile imobiliare au toata puterea in alegerea chiriasului, si alegerea e facuta fara transparenta, deci poti fi respins fara nici o motivatie.

Cand vrei sa inchiriezi un apartament, daca nu mergi direct printr-o “cunostinta”, trebuie sa urmezi sistemul lor un pic cretin: te duci la vizionare (nu e bine-privita inchirierea fara vizionare in prealabil), apoi completezi un formular de “candidatura” pentru apartament (musai cu o persoana care sa ofere referinte pentru tine), la care se adauga un cazier fiscal (Betreibungsauskunft), permisul de sedere si o scrisoare de intentie (cu poza actuala si semnata) – in care te descrii si incerci sa explici de ce vrei apartamentul si de ce esti potrivit pentru a deveni chirias.
Si hartiile astea trebuie trimise de regula prin posta (scrisoare recomandata), mai putini le accepta doar prin e-mail.

Esti anuntat ca ai fost ales telefonic, dar daca ai fost respins ori nu te mai anunta nimeni, ori primesti o scrisoare cu limbaj de lemn prin posta – dupa 1-2 saptamani.

Trebuie sa fii foarte atent cand te muti, pentru ca trebuie sa dai preaviz strict. Daca ai 3 luni preaviz, 3 luni fara o zi nu sunt acceptate. Daca ai 1 luna si dai preavizul pe 1-2 ale lunii in curs, tot 2 luni mai sunt de plata.
La plecarea din apartament exista un control extrem de strict al tuturor lucrurilor din apartament si a curateniei. Curatenia trebuie sa fie exemplara – apartamentul sa fie gata pentru urmatorul chirias. Fiecare urma din baie, din cuptor, din frigider poate insemna “1 ora de munca pentru un curatator profesionist”. 50 CHF/ora. Si astia se uita peste tot: la geamuri, la filtrul de la dus si chiuveta, in dulapuri samd.
Apoi, la primirea apartamentului nou trebuie sa scrii un proces-verbal cu starea lui, ca sa nu fi pus ulterior sa platesti pentru orice problema ar exista (zgarieturi, gauri, echipamente nefunctionale etc.)

Inainte de-a te muta trebuie sa platesti prima luna de chirie plus un depozit (intr-un cont special in banca – cu costuri pe care le platesti tu) de 1-3 luni de chirie. Cand chiria e 1500 CHF, asta inseamna ca ar trebui sa ai disponibili pana la 6000 CHF pentru a te muta. Salariile sunt mari, dar 6000 CHF sunt un car de bani. Nu aveam de unde sa-i platesc.
Dar exista un tip de asigurare de depozit, unde platesti unei firme intre 4 si 6% din valoarea depozitului (bani pe care nu-i mai primesti inapoi) si ei iti ofera o hartie-garantie, care spune ca ei vor plati pentru tine garantia in caz de nevoie, urmand ca apoi sa iti ceara tie banii.

In plus, majoritatea apartamentelor sunt goale (doar cu mobila in bucatarie, daca ai noroc). Trebuie sa-ti aranjezi si livrarea de mobila – si asta e complicat cand lucrezi. Unii angajatori ofera o zi sau o jumatate de zi libera pentru mutat (in contract). Eu am asta in contract – dar nu mi s-a oferit, pentru ca nu era personal suficient in ziua mutarii mele.

Primele zile dupa mutare au fost foarte grele, pana mi-am asamblat mobila si mi-am aranjat hainele a durat 1 saptamana. Acum e ok.

Cand te muti dintr-un loc in altul, trebuie sa ti se updateze permisul de sedere/munca elvetian. Fiecare mutare inseamna 60 CHF (taxa pe un nou permis). Fiecare mutare inseamna si o schimbare a valorii taxelor platite (orasele mai mari au taxe mai mari ca cele mai mici).

Fiecare oras are un mod diferit de-a colecta gunoiul. Inclusiv in acelasi oras se poate intampla sa ai niste cartiere care il colecteaza separat, altele il colecteaza la gramada. Gunoiul in general se colecteaza in saci speciali, pe care ii cumperi de la orice supermarket, dar care sunt inscriptionati cu numele primariei orasului unde locuiesti. Anumite orase permit colectarea gratuita a unor deseuri reciclabile in anumite zile ale lunii (din fata blocului), sau ofera si niste zone de colectare (gratuita sau pentru niste taxe mici/kg colectat).
Unde gunoiul e colectat selectiv, se dau amenzi mari pentru gunoiul gresit aruncat (gen gunoi menajer bagat intr-un balot de hartii/cartoane). Exista pana si niste “detectivi de gunoi” – care sunt angajati sa caute scrisori sau acte care sa identifice persoana care a aruncat gunoiul gresit si sa-i dea amenda apoi.

Eu am avut o gramada de cartoane dupa ce am asamblat mobila. Voluminoase, dificil de carat. Abia ieri am putut sa le arunc, in ziua “speciala” de colectat cartoane. Plasticul trebuie sa-l duc la zona de colectare (din fericire, e aproape).

Alta chestie mai speciala la elvetieni e ca in cladirile de apartamente se folosesc masini de spalat la comun. Mai rar sunt inchiriate apartamente cu masina proprie. Daca vrei sa-ti cumperi masina ta si s-o montezi, trebuie sa iti dea permisiunea agentia imobiliara. Si cand folosesti ceva la comun, trebuie sa te inscrii pe o lista, nu poti s-o faci cand vrei tu.

Linistea trebuie respectata cu strictete. Daca faci baie dupa ora 20:00 sau vorbesti zgomotos sau asculti muzica un pic prea tare dupa 20:00, te poti trezi cu politia pe cap sau cu o scrisoare amenintatoare de la agentie – in care ti se spune ca ti se poate anula contractul daca continui cu zgomotul.

Locurile de parcare de la primarie sunt destul de putine. Cam tot timpul se gasesc locuri de parcare de durata la particulari, dar costul variaza intre 100 si 200 CHF pe luna.