Acum fix 5 ani aveam prima zi de munca intr-un spital din Londra. A doua zi dupa ce am devenit oficial emigrant cu ochii mari si plin de sperante.
Cu 10 ani (si mai bine) in urma citeam cateva bloguri ale unor romani plecati din tara. Nu reuseam sa inteleg de ce ajungeau sa se planga de singuratate. Si intr-un final, ce naiba e asa dificil la singuratate? Doar castigi o gramada de bani (comparat cu Romania anilor 2000), poti face mult mai multe lucruri La 20-25 ani cunosti atat de multi oameni de o varsta cu tine, pare atat de usor sa iti faci noi amici si prieteni.
Saptamana trecuta mi-a murit un coleg. Neamtul pe care l-am poreclit “cel stresa(n)t”. La doar 58 ani, fara boli cronice (doar obezitate). A venit la munca, a parcat masina, undeva intre cladirile spitalului a facut infarct, dupa 1 ora de RCP a fost declarat mort.
A murit singur intr-o tara unde a obtinut cam tot ce si-ar dori cineva dpdv profesional. A fost si profesor (de asistenti medicali), a fost si asistent-sef, avea peste 25 ani in spitalul asta, acum o pozitie relativ calduta, platita excelent, unde muncea doar 4 zile pe saptamana. Se putea pensiona linistit peste 5-7 ani.
Din paragraful de mai sus o singura propozitie e importanta: A MURIT SINGUR.
Cand, ca tanar plin de ganduri mari, iei in considerare emigrarea, vezi venituri mai mari, vezi posibilitatea sa te realizezi profesional, respect fata de munca ta si probabilitatea sa te gasesti intr-un sistem in care politetea si comunicarea interpersonala functioneaza altfel ca la noi. Daca esti realist, vin in minte si dificultatile de adaptare, de invatare a unui nou sistem de munca, de comunicare intr-o limba straina si multe altele.
Dar cata lume isi pune problema singuratatii?
Dupa primul an al pandemiei, cred ca tema asta si-a facut incet-incet loc in mintea unui numar insemnat al locuitorilor planetei noastre. Masurile de lockdown si oprire a raspandirii bolii au limitat destul de mult interactiunile interumane.
Din punctul asta de vedere, meseria noastra a fost oarecum protejata. Vrei, nu vrei, vii la munca. Acolo interactionezi cu oameni (colegi, pacienti etc.). Munca iti ofera si o oarecare satisfactie, atata timp cat esti genul de persoana care o face cu placere. Ai si o oarecare pozitie importanta (pacientii te respecta cat de cat, colegii iti recunosc aportul la munca echipei).
Atata doar ca nu e totul atat de roz in orice situatie. In cazul nostru, asa cum am mai mentionat, din cauza limitarii numarului si tipului de operatii efectuate, am devenit redundanti in perioadele de varf ale pandemiei. 18 oameni pentru 1, poate 2, poate 2 sali si jumatate de operatii suntem mult prea multi. Spitalul nu isi permite sa ne plateasca ditamai salariile atata timp cat nu incaseaza bani de la casele de asigurari pentru munca noastra. Automat, am primit cu totii zile sau saptamani de concediu fortat.
Majoritatea oamenilor vor zice “super tare, ai timp sa faci ce vrei“. Dar cand granitele sunt inchise, iar posibilitatile de petrecere a timpului liber sunt limitate, brusc realizezi importanta singuratatii. La asta se adauga senzatia de inutilitate. Sigur, e bine sa te relaxezi, dar in viata omului singur(atec) jobul are o importanta mai mare decat ar trebui, adica e mai mult decat un “mod de a obtine venituri“. Iti da, din pacate, un scop vietii. E mai important decat pare. Cand dispare scopul asta, brusc ramai doar tu si cu hobby-urile tale si cu singuratatea ta, pe care trebuie sa o infrunti.
E greu de descris asta, dar brusc ai de luptat cu o senzatie de inadecvare, de inutilitate. Pe fondul asta e usor sa vezi o masura care se vrea pozitiva (concediul, chiar si fortat, e totusi cu plata) drept o respingere, o pedeapsa.
Am crezut ca am invatat sa traiesc cu mine insumi si cu singuratatea mea. Anul trecut mi-am transformat hobby-ul (drumetiile) intr-o pasiune. In ciuda lockdownurilor, m-am dus la snowboard in octombrie-decembrie mai mult decat mergeam in Romania in 2-3 ani.
Ei bine, dupa noiembrie si decembrie in care am fost la munca 22 zile din 45 posibile, culminand cu un Craciun singuratic si 2 zile de garda dupa Craciun, am avut de infruntat o serie de sentimente pe care credeam dintotdeauna ca le am sub control. Frica, respingere, inutilitate, nemultumire, inadaptare si… singuratate.
Din fericire, am avut cu cine sa discut despre asta, dupa cateva saptamani (pauza din postari de aici si de pe facebook) de cautari cred ca sunt pe un drum mai bun.
Pot doar sa-mi imaginez cum au fost ultimele luni din viata fostului meu coleg, care a avut si mai multe zile libere fortate in ultimele 2 luni…
Desigur, exista situatii si situatii, nu incerc sa spun ca experienta mea – sau ceea ce am vazut in jurul meu, fiind inconjurat de emigranti in ultimii 5 ani – este o regula.
Dar viata de emigrant are 2 jumatati, una teoretic mai luminoasa, alta intunecata. E dificil de gasit un drum de echilibru intre ele.
Sezonul trecut s-a terminat brutal. Pandemia a devenit problema globala in prima saptamana a lui martie, toate statiunile de schi s-au inchis, toata lumea a intrat incet-incet in masuri de “lockdown”.
N-am postat toate pozele de sezonul trecut, desi am fost in cateva statiuni noi si chiar misto. N-am gasit motivatia pentru asta in primavara, dar cumva-cumva acum ar fi momentul pentru asta.
Luna februarie a fost foarte ciudata, cu temperaturi ridicate la altitudini mari si scazute in vai (inversiune termica). Cel mai bine am schiat la Livigno si la Saas-Fee, unde altitudinea combinata cu niste zile cu temperaturi normale pentru perioada respectiva mi-au oferit niste zile cu zapada tare, taman buna pentru a lega multe ture una dupa alta…
In martie am mai prins 1 zi la Crans-Montana, 1 cu powder in Aletsch Arena (Fiesch-Bettmeralp) si o apoteotica ultima zi de snowboard pe sezon, imediat dupa o ninsoare, in care am strans cele mai multe ture si cei mai multi km de partii de cand folosesc un app pentru a monitoriza performanta.
Apoi pandemia a inchis intr-o vineri toate instalatiile pe cablu din Elvetia, urmate dupa 2 zile de Austria si Franta .
Eniuei, cateva cuvinte si poze din februarie-martie:
Arosa-Lenzerheide (Graubünden, Elvetia)
Aici am fost prima data in 2019, m-am indragostit, sunt 2 statiuni cu un domeniu schiabil foarte misto si variat, cu partii in gol alpin si printre copaci, cu o trecere dintr-o parte intr-alta la 2500 m (o telecabina speciala) si care are oricand ceva de oferit oricarui obsedat de sporturi de iarna.
Infrastructura este excelenta, partiile sunt tinute in stare f buna (chiar si la + 15 grade totul era deschis) iar cateva partii sunt a must: coborarea de pe Rothorn prin pasaj, coborarea de la Urdenfürggli pana la Heimberg, negrele de pe Weisshorn si coborarea de pe Weisshorn pana-n Arosa.
Statiunile imi plac asa de mult ca le-am vizitat si-n vara, anul asta am facut o drumetie excelenta de la Arosa pana-n Lenzerheide via Rothorn
Pe partea cu ChurwaldenCoboararea de la UrdenfürggliWeisshorn la final de ziO parte din coborarea de pe Rothorn
Crans-Montana (Valais, Elvetia)
Era parte din statiunile vizitabile cu Magic Pass (intre timp au iesit), era clar ca urma sa merg aici. Are un domeniu schiabil variat, cu un mix de instalatii noi si instalatii vechi. Zona cea mai pe gustul meu e de la ghetar (Plaine Morte) in jos si inspre Aminona. Coborarea pana la Aminona (daca e zapada suficienta) este excelenta.
Problema statiunii este (pe langa faptul ca e multa lume țâfnoasă si simandicoasa) ca este “pe sud”, daca e soare, tot timpul zapada se va flescai pana la pranz, apoi va ingheta la final de zi. Si ca e foarte aglomerat in week-enduri, mai aglomerat ca Verbier. Si pe mine ma enerveaza ca aici liftierii imi tot fac observatie sa-mi intorc ghiozdanul in fata in telescaune, ceea ce e deranjant pentru un boarder la coborare.
Genul de statiune in care o vizita de 1 zi pe an e suficienta.
parcul excelent pregatitVedere spre Aminona de la statia intermediara spre ghetarGhetarul (pe care se pot face doar drumetii in snowshoes iarna)Coborarea de la Plaine Morte
Grindelwald (Berna, Elvetia)
Genul de statiune cu care am o relatie de love-hate. Super misto vara, cu un fundal extraordinar (3 munti faimosi de 4000 m plus mai multe varfuri de 3000 in zona) si un domeniu schiabil cu infrastructura ok.
Dar e mult prea aglomerata pentru cate partii are, dureaza destul de mult sa ajungi sus si apoi conexiunile intre zonele schiabile sunt un pic tampite (cu contrapante si zone plate). Cu toate astea, merita o vizita pe sezon.
Iar de anul asta au terminat mega-gondola in V de 160 milioane de franci, care va scurta drastic accesul catre Eiger si Männlichen
Cele 3 varfuri de 4000 m (ma rog, unul are “aproape” 4000)Männlichen
Scuol (Graubünden, Elvetia)
Surpriza cea mai placuta din tot sezonul. O statiune micuta, cu “doar” 70 km de partii situata la finalul lumii (la granita cu Austria si Italia, in 3 Ländereck). Fiecare partie este excelent gandita, iar grosul domeniului schiabil este la peste 2200 m, cu partii largi si variate. Coborarea in necunoscut spre Sent este excelenta (la final iei un microbuz sau mergi pe jos 8 minute pana la un bus), iar celelalte 2 variante de coborat in vale sunt la randul lor misto. Nu se compara cu sora mai mare Ischgl-Samnaun (de peste munte) sau cu alte mega-statiuni din Graubünden, dar este ieftina (pentru Elvetia) si ofera conditii excelente. Iar zona este super tare pentru drumetii, am facut deja 2 anul asta si sper sa mai prind una. Iar la anul voi mai reveni, chit ca e la mama ‘reacu. 🙂
1 dintre cele 3 coborari in vale. Greu de crezut ca in august am urcat pana pe varful cel mai inalt din centru (Piz Lischanna) si apoi am coborat prin valea aia care arata foarte amenintatorArata un pic ca IschglCoborarea spre Sent, o rosie lunga si lata, dar care nu are telescaun, trebuie sa te intorci cu busul de jos.Zona centrala, cu un parc dragut, cateva rosii si niste powder
Lech-Zürs-Warth (Vorarlberg, Austria)
Chit ca am fost la St. Anton in decembrie, din cauza de vreme si zapada mai putina, nu am apucat sa explorez toata zona schiabila Arlberg.
Intr-o zi cu soare dupa ninsoare am facut un mini tur din Zürs pana-n Warth si-napoi, nu am mai apucat sa ma intorc pe munte pana la punctul de plecare, dar busul m-a dus inapoi la parcare fara probleme. A fost aglomerat si am pierdut si ceva timp intre 2 partii separate de un lac, mergand la deal cu placa-n spinare, dar ziua a fost excelenta.
Zürs ingropat sub zapada la final de februariePartia din spatele lacului este excelenta. Dar se termina in plat si la deal, nu ai cum sa ajungi aici fara sa iti dai jos placa si sa mergi cam 2-300 mAsta este o partie “off-piste batut”, de la Zürs la Zug, una dintre partiile mele preferate din Alpi.Lech, zona dinspre Zug
Chamonix (Haute Savoie, Franta)
Singura (mare) dezamagire din sezonul trecut de schi. Am fost aici fix intr-o duminica de vacante scolare ale francezilor si am nimerit o zi acoperita si cu temperaturi pozitive la 2200 m. Ambele partii de coborate in vale erau fara zapada de la 2000 m, chit ca sus ninsese si era destul de mult poweder. Am facut cei mai putini km de partii din tot sezonul si am stat la cozi prea mult. Bine, tot nu se compara cu Poiana Brasov intr-o sambata cu soare in ianuarie sau de revelion, deci… se poate mult mai rau.
Eniuei, ca experienta per ansamblu, a fost o dezamagire, cu infrastructura supraincarcata si cu mult, mult prea multi oameni care schiau in stilul kamikaze pe partii supraincarcate cu turisti.
Pentru cine nu stie, Chamonix are more or less 5 zone schiabile si o zona doar off-piste. Les Houches care are doar cateva partii si e cea mai joasa. Aiguille du Midi are doar niste variante de off-piste rezervate pentru localnici sau turisti cu ghid, Vallorcine cu 2 partii. Le Tour cu inca vreo 2 partii. Apoi Grands Montets cu cateva zeci de km de partii. Si Brevent-Flegere cu alte cateva zeci de km de partii. Grands Montets era inchisa partial cand am fost eu, a ramas doar Brevent-Flegere cu partiile sale scurte.
Probabil ca in timpul saptamanii si NU in vacantele francezilor e mai ok aici, dar in ziua cand am fost eu mi-a ramas un gust amar.
FlegereBreventFlegere, Mont Blanc-ul e acoperit de nori
Davos (Graubünden, Elvetia)
Am mai fost aici cu un an in urma, e o statiune scumpa, cu infrastructura mixta (veche/noua), dar cu partii foarte misto si cu zapada multa in aproape orice an. Iar majoritatea partiilor sunt in gol alpin, deci excelente daca vizibilitatea e ok. Din fericire, ca localnic, imi pot alege zilele cand sa merg aici, deci pot evita cat de cat zilele cu ceata/ninsoare grea.
Anul asta am incercat si partiile de pe Jakobshorn, nu doar Parsenn (Davos are 5 munti cu domenii schiabile diferite, Parsenn-Klosters e cea mai mare). Parsenn are clar mai multe optiuni, dar pentru o zi, Jakobshorn e foarte misto. Poate la anul incerc si Rinerhorn (daca voi sta 3 zile). Ramane una din statiunile mele preferate.
Privelistea de pe Jakobshorn. De aici am facut o drumetie in vara, intai pe crestele din stanga, apoi in vale, apoi s-a terminat peste muntii aia inalti din departare, in Bergün.Jakobshorn acoperit inca de niste noriPartia de aprox. 13 km de la Weissflühgipfel pana in Klosters este excelenta. Dar aici e plata si cu contrapanta. Aici imi dau jos placa si injur de toate cele pana trec dealul.Coborarea de pe Weissflühgipfel. E genul de domeniu schiabil care pare mic pe harta, dar care e de fapt mega vast. Davos e undeva in dreapta, in valea din fata e o suburbie a lui (Wolf-Laret), 10 km mai la stanga e Klösterscoborarea de pe Weissflühgipfel e misto, dar coada ca sa urci cu mini-telecabina aia sus… nu e
Aletsch Arena (Valais, Elvetia)
Aici sunt 3 statiuni care si-au unit domeniile schiabile (Fiesch, Bettmeralp, Ried) intr-o zona mai cunoscuta pentru privelistea spre cel mai lung ghetar din Alpi (Aletsch).
Nu aveam asteptari prea mari de la domeniul asta schiabil, dar am nimerit intr-o zi dupa si cu ninsoare. Prima ora nu am vazut mai nimic, o chestie intotdeauna enervanta cand esti intr-o zona noua, nu stii partiile SI nu ai puncte de reper. Dar pana la finalul zilei s-a limpezit cerul si am avut o zi foarte misto. Nu am reusit sa ajung pana-n Ried, asta ramane pentru alta zi. O zona cu multe partii plate, trebuie sa vii aici cu scandurile ceruite si ascutite. Altfel, frumos si ieftin (pentru Elvetia), o sa mai revin.
Laax (Graubünden, Elvetia)
Si finalul apoteotic al sezonului (ceva ce nu stiam inca in ziua aia de 8 martie).
A nins sambata toata ziua (in Valais doar jumatate de zi), duminica a fost bluebird sky aproape pana pe la 3. Cozile la gondole si scaune au fost respectabile, dar chiar si asa am reusit 26 de coborari. Powder runs, long runs, flat runs, de toate am avut. Nu am reusit sa dau un cerc prin tot domeniu schiabil (pana la Vorab si inapoi), pentru ca am luat decizia sa raman la Foppa-Narauns dimineata, unde am ciopartit powder fara nici o rusine.
Eniuei, din toate domeniile schiabile in care am fost pana acum, Laax e greu de batut. Ischgl ar fi acolo sus, impreuna cu zona Arlberg si Zermatt-Cervinia (intr-o zi in care nu bate vantul), dar Laax e special, chit ca e scump ca naiba.
Toate pozele mele din ziua aia sunt de dimineata, cand cioparteam powder si asteptam sa dispara coada de la gondola din Flims. Odata ce am urcat in gondola aia, nu am mai avut timp de poze, am trecut la treaba 🙂
Asa au fost februarie-martie 2019, plus vreo 2 zile la Saas-Fee si Livigno.
Un sezon ciudat, cu ninsori multe dar si cu multe zile cu zapada flescaita si temperaturi prea mari.
Terminat cum s-a terminat, tot a fost un sezon misto, sper sa strang la fel de multe zile sezonul care abia a inceput.
Sezonul trecut a fost bizar. Iarna a inceput relativ devreme in Alpi, dar a avut oscilatii majore. O ninsoare de 1 m sau mai mult era urmata de 1 saptamana cu +10 grade la 2000 m. In februarie am fost la Arosa-Lenzerheide si am vazut un lac situat la 2200 care era total liber de gheata, iar in statiune ieseau ghioceii. Statiunea fiind la 1750 m altitudine… Si totul s-a terminat odata cu pandemia.
Well, noul sezon a inceput la fel de bizar. In Alpi e normal sa ninga in septembrie si octombrie pe la 2000+ m. Dar e anormal sa ramana constant frig, inclusiv la altitudini mici. Sau sa ninga serios la 1000 m, ca acum 2 saptamani. In oraselul meu sunt azi maxim 2 grade, cu minime negative – si nu locuiesc la 1000 si ceva de metri altitudine.
Sölden (Tirol, Austria)
Eh, prea multa vorbarie goala. A nins, mai mult in Valais si in Alpii francezi (Haute-Savoye), dar austriecii s-au mobilizat cel mai bine si au deschis cei mai multi km de partii. Saptamana asta am concediu, am vazut o prognoza super optimista pentru 2 zile in Tirol, duminica seara mi-am luat bilete de tren si am facut rezervare la hotel, luni la pranz am plecat, marti si miercuri m-am bucurat de 2 zile de partie excelente, cu conditii de miez de iarna (-5 grade, 30 cm powder si soare cu dinti), dar cu super putina lume pe partii.
Problema la schiatul in octombrie cred ca e monotonia: ai putine partii la dispozitie, ai mai putine posibilitati de variatie.
Partea buna e ca, daca e putina lume SI ai noroc la vreme, poti sa te bucuri de powder probabil si 4-5 zile la rand dupa o ninsoare, ceea ce e inimaginabil din decembrie, cand e totul ciopartit inainte sa se termine ninsoarea 🙂
Austriecii au adoptat acelasi concept de siguranta cum am vazut la elvetieni la transportul pe cablu in vara, iar clientii vad ca il respecta cu strictete: masca/sal pe gura si nas in orice zona comuna inchisa (inclusiv in telegondole/cabine/scaune), dezinfectanti pe unde se poate si toti angajatii din servicii poarta masti peste tot.
Oricum mai toata lumea are un fel de șal-tub/fular la schi, atata timp cat nu e cald, nu vad o problema prea mare. In zilele cu temperaturi pozitive si soare puternic va fi altceva, dar om trai si om vedea ce va mai fi.
Eniuei, cu toata bizareria anului asta, experienta asta de schiat in octombrie pe ghetar a fost excelenta, trebuie sa tin minte sa cer concediu la anul din nou la mijlocul lui octombrie 🙂
Saas-Fee (Valais, Elvetia)
In comparatie cu Austria, Elvetia are ceva mai putine statiuni unde se schiaza pe ghetari: Les Diablerets, Engelberg, Zermatt, Saas-Fee, St. Moritz si Laax. Doar la Saas-Fee si Zermatt se schiaza tot anul, la Laax se schiaza doar cat dureaza sezonul normal de iarna, in St. Moritz, Diablerets si Engelberg se schiaza si niste luni in plus fata de sezonul de iarna (dar cu limitari majore).
Zermatt are un domeniu schiabil acceptabil pe ghetar, dar ca sa ajungi pe Klein Matterhorn iti ia minim 1 ora, iar preturile sunt imense. Personal, consider ca Zermatt e o statiune excelenta de schi, dar doar in sezon, cand pentru 100 franci pe zi poti sa schiezi pe 3-4 versanti, in 2 tari. Sa dai aproximativ 90 franci pentru vreo 5 ore de schi pe 20-30 km de partii plate in presezon… nu e ideal, mai ales cand ai Austria sau Franta aproape.
Asa ca ramane Saas-Fee, un domeniu schiabil destul de misto, care are tot timpul partii cu zapada tare (pentru ca sunt in umbra si pe partea nordica), dar cu o infrastructura invechita si care e un pic prea popular pentru ce poate oferi.
Indiferent ce probleme are Saas-Fee, ramane un domeniu schiabil unde poti ajunge la 3600 m si unde poti schia destul de serios (mai multe partii) in octombrie-noiembrie. Pentru iesiri de-o zi e foarte ok.
Tin minte si-acum 2 momente si 2 persoane din anii de practica in spital.
Prima zi cand am fost alocat intr-o noua sectie (UTIN), am tot mers cu o asistenta medicala care mi s-a parut extrem de dura si de stricta, cu mine, cu colegii si cu pacientii. Dupa ce am lucrat cu ea inca pentru cateva saptamani, am descoperit ca, de fapt, isi face meseria excelent, e toba de carte si e foarte empatica cu pacientii si chiar incerca sa ma protejeze de anumite lucruri si se purta in general frumos cu toata lumea care nu o calca pe coada. Dar era mai stricta in anumite privinte si nu suporta deloc nesimtirea.
Intr-o alta zi am fost trimis la ATI cu un ABG. Acolo m-a ajutat o asistenta necunoscuta pana atunci, care mi-a vorbit foarte frumos, mi-a explicat ca si ea e destul de noua, unde trebuie sa merg si a parut in general numai miere. Peste aproape un an am ajuns sa fac practica acolo si sa lucrez des cu ea. Aceeasi asistenta medicala s-a dovedit sa fie morocanoasa, lipsita total de orice interes sa imi arate sau explice ceva si, in general, se purta urat cu mine si cu restul lumii. Si, in opinia mea de elev, mi se parea total nesigura pe ea si pe ce trebuia sa faca.
In primul rand asta arata ca prima impresie nu e intotdeauna corecta.
Si ca nu toata lumea care incepe cu o atitudine pozitiva ramane asa, mai ales cand are de facut o munca stresanta.
Dar si ca unele persoane pot gasi o stare de echilibru chiar si intr-un job dificil.
Cand am inceput munca in Elvetia, printre primele mari socuri a fost munca cu colegul pe care l-am poreclit “Neamțul cel stresa(n)t”. Indiferent ce faceam, el gasea ceva gresit facut. Oricat de mult ma chinuiam sa fac lucrurile “corect”, uitam cate ceva si el imediat imi facea observatie, pe un ton deloc prietenos.
Pana la urma m-am obisnuit cu el. Ca in majoritatea interactiunilor umane, trebuie sa observi ce il deranjeaza si sa fii atent sa nu faci asta (in masura in care se poate). Specific la el, in general trebuie sa iti faci treaba cat mai bine sau macar sa te arati dispus sa-ti corectezi greselile. Altfel el e corect, e adevarat ca iti face observatii pentru chestii neimportante, dar te lasa in pace sau te lauda daca iti face treaba ok.
Si, in general, trebuie sa stii ca atunci cand este alocat sa coordoneze blocul operator pentru o zi, trebuie doar sa faci ce-ti cere, fara sa comentezi decat in momentele rare cand e cu adevarat cazul. Atunci totul e in regula.
Dupa ce am facut garzi impreuna, am lucrat de mai multe ori impreuna, am observat ca nu e un om deloc rau, e trecut prin viata, e scolit (si a trait) in 3 tari, e un om inteligent si care face destul de multe lucruri surprinzator de interesante.
Dar are marele defect de a fi prea strict in lucruri minore si face observatii tuturor pentru toate banalitatile. Si insista tot timpul sa pregatim pentru fiecare operatie toate porcariile inutile din lume, chit ca nu vor fi folosite, pe principiul pagubos “trebuie sa ai totul pe masa, nu ai voie sa astepti pentru a oferi orice ti se cere”
Si asta se intoarce impotriva lui, pentru ca multi colegi ori fac misto de el pe la spate, ori unii chirurgi il enerveaza voit, ca sa i-o plateasca. Desigur, e totusi Elvetia, toata povestea e total pasiv-agresiva. I se fac observatii tot pentru banalitati si in general i se spune ca nu are pregatit cine stie ce prostie care e total neimportanta pentru operatie (si care necesita in cel mai rau caz cateva minute de asteptare pentru a fi pregatita). Pentru un neamt obsedat de corectitudine in cele mai mici detalii, e o tortura sa i se spuna ca nu e pregatit. Chit ca aceasta “nepregatire” e o acuza absurda: nu ai ceva deschis steril pe masa, dar il ai… la 2 metri (sau cateva secunde) distanta.
Si am aflat de ce se poarta asa.
Nu suporta sa i se spuna ca nu e pregatit, adica nu suporta sa i se spuna ca nu isi face treaba bine. Desigur, nimeni nu ia usor o asemenea observatie, dar cateodata trebuie sa te obisnuiesti cu ideea ca unii oameni nu sunt niciodata multumiti (sau multumitori) si ca pentru ei nu vei avea niciodata tot ce iti cer suficient de repede.
E genul de atitudine pe care o ai la inceput intr-un job, nu dupa 30 de ani de vechime (ca in cazul lui).
Dupa discutii cu el si cu alte colege care au lucrat cu el si acum 10-15 ani, unele l-au avut inclusiv ca profesor la scoala, am tras concluzia ca nu a fost dintotdeauna atat de stresat din cauza unei incorect percepute imperfectiuni. Tot ce a retinut din nereusite a fost faptul ca i s-au facut observatii, nu neaparat ce s-a intamplat gresit, si asta l-a facut sa ramana nesigur pe el.
Si am observat cum ii schimba anii de stres repetat pe unii oameni din sistemul medical. Unii se obisnuiesc cu situatia si-si gasesc o stare de echilibru, bazandu-se pe experientele acumulate (in viata si la job). Altii ajung la un echilibru doar dupa mai mult stres si nesiguranta, pe care le transmit mai departe si altora din jurul lor.
Odata ce iti gasesti echilibrul, totul e mult mai usor
Si, in general, e evident faptul ca pe masura ce acumulezi cunostinte si experienta, in general te calmezi si evoluezi si pe plan personal, nu doar profesional.
Dar cand atunci cand inca esti vadit nesigur pe tine dupa ani buni de munca, daca esti din fire usor dezechilibrat, chestia asta se amplifica cu timpul. Iar lumea din jurul tau va observa asta la tine, pentru ca devii un coleg enervant.
P.S.
E surprinzator cat de mult ti se schimba perspectiva asupra vietii tale profesionale pe masura ce acumulezi experienta.
Asta incepe cu anii de scoala. Cand am intrat prima data intr-un spital pentru a face practica, in octombrie 2012, eram frustrat nevoie-mare. Nu invatasem nimic care mi-ar fi fost util in spital in prima luna de teorie/scoala, totul era nou, de la seringi si ace pana la paturi, pacienti, boli si ierarhia intraspitaliceasca. Ulterior, toti cei 3 ani au fost o colectie constanta de situatii noi si necunoscute cu care a trebuit sa ma obisnuiesc. Totul continua cu primul job – care a corespuns si cu emigrarea. Cand totul e din nou necunoscut, totul e dificil si ai o perioada in care curba de invatare e abrupta. In cazul meu am avut apoi inca 2 perioade de schimbare de specializare si tip de munca si ulterior de re-emigrare.
La fiecare inceput pare totul atat de enervant de greu si de stresant. Atunci au fost momentele cand am fost cel mai creativ pe blog.
Pe masura ce devii sigur pe tine si “stii ce trebuie sa faci”, nu mai pare dracu’ asa negru. Si pur si simplu mi s-a terminat energia creativa. Si faptul ca mi-am gasit un nou hobby in hiking a ajutat la redirectionarea energiilor mele 🙂
Candva, acum doar 7 ani, trageam cateva scurte concluzii dupa primul meu an la postliceala. Observam atunci ca programul incarcat (job plus scoala/practica) e greu de suportat si dadeam vina pe el pentru oboseala si pierderea de kilograme. Stau acum si ma gandesc cat era totusi de vina pentru schimbarile de-atunci mersul la scoala si cat erau pur si simplu schimbari normale pentru situatia data. Pana la o anumita varsta e destul de normala o variatie sensibila in greutate vara-iarna, pe masura ce inveti niste lucruri noi despre nutritie, iti schimbi mai mult sau mai putin perceptibil dieta, iar oboseala era oricum o problema in fosta mea cariera – fara sa adaug si stresul suplimentar al unei scoli.
Daca e ceva ce pot spune despre astia 2 ani in Elvetia e ca ma observ ca fiind mult schimbat fata de persoana care pleca din Anglia in vara lui 2018.
Dintotdeauna am fost singuratic, relativ rece si distant si nu cel mai vorbaret om.
Dar dupa anii astia in Elvetia, trasaturile astea s-au intarit. Nu stiu cat de mult e de vina emigrarea aici pentru asta si cat situatia mea (esecul din viata personala) si felul meu de-a fi.
Cert este ca o tema des intalnita in orice forum, grup de facebook, articol samd despre viata in Elvetia este Singurătatea. Si oricat de mult sunt obisnuit cu ea, ii simt presiunea din cand in cand.
Daca stau si judec la rece situatia, nu cred ca este o problema neaparat legata de Elvetia in sine. Cel putin in Europa Centrala si de Vest si in America de Nord, daca e sa ne luam dupa statistici bazate pe sondaje, un procent insemnat dintre adultii tineri se simt singuri si se lupta cu singuratatea. E o situatie cu care se confrunta multa lume la nivel mondial si nu e localizata intr-o singura tara sau limitata la o anumita populatie.
Iar emigrarea in sine produce niste efecte care sunt mai dificil de contracarat, mai ales ca adult trecut de o anumita varsta in care noile contacte sociale vin foarte usor. Te lupti cu o limba straina, trebuie sa te obisnuiesti cu noi reguli si obiceiuri si esti relativ limitat in numarul de persoane pe care le cunosti in functie de tipul de job pe care il ai. In plus, hazardul joaca un rol important in viata ta sociala, daca se nimereste sa ai un colectiv de colegi cu care (indiferent de nationalitatea lor) nu ai mai nimic in comun, pur si simplu ti se limiteaza brusc posibilitatile de socializare.
Desigur, totul e relativ, daca pur si simplu iti doresti sa cunosti oameni noi, poti sa te fortezi s-o faci. Dar sunt curios sa aflu cati oameni isi propun si incearca activ sa cunoasca oameni noi dupa 35 ani in ziua de azi.
Eeniuei, pe scurt, dupa 2 ani de Elvetia, singuratatea pare ca a inceput sa muste.
Metoda mea de-a o contracara functioneaza cam ca un drog, care iti ofera euforie temporara, urmata de o cadere apreciabila si o dorinta constanta de mai mult. Toate drumetiile si iesirile mele la snowboard prin Alpi sunt excelente si imi provoaca un sentiment de relaxare si multumire greu de descris. Dar urmatoarele zile pana la urmatoarea iesire din oras sunt un pic similare cu un sevraj, iar week-endurile cu vreme urata sunt mai deranjante decat as fi crezut.
Din fericire, mai am suficiente alte lucruri care imi plac cu care sa imi incarc timpul, iar din punctul asta de vedere, viata in Elvetia iti ofera o balanta acceptabila intre job si timp liber, plus un venit disponibil suficient pentru a incerca destul de multe lucruri.
Atata timp cat nu te pierzi intr-o gaura neagra a negativitatii, viata nu e deloc rea.
In alte postari de tipul asta, in care trageam concluzii dupa un an trecut din viata mea (in scoala sau in Anglia sau in Elvetia) ma refeream mai mult la aspecte generale, cum ar fi acomodarea cu un nou loc de munca, obisnuirea cu viata in alta tara si alte lucruri similare.
Poate asta e un alt mod in care m-am schimbat in anii astia in Elvetia. Pur si simplu m-am obisnuit cu stilul lor de-a face lucrurile in coltul meu de spital din coltul asta de tara. Totul e mai lent, e impersonal si nu se pune valoare pe initiativa proprie si se merge pe principiul “munca se executa si apoi (rar) se discuta”. Atata timp cat te acomodezi si accepti faptul ca e inutil sa te consumi pentru orice e legat de job, poti sa-ti faci munca bine. Nu stiu daca esti si fericit cand o faci, dar macar o faci bine.
Din cate am vazut pana acum, in fiecare an ti se ofera responsabilitati suplimentare. Teoretic e enervant, practic e ok, pentru ca ar trebui sa iti faci mult mai eficient jobul ca pana acum. Oricum, despre job pana acum nu ma pot plange, toate promisiunile care mi-au fost facute au fost tinute, per ansamblu nu e mult mai bine, dar deloc mai rau decat credeam acum 2 ani ca va fi.
Prima zi de munca aici a fost pe 11 iunie.
Prima zi de Pickett (gardă) a fost pe 31 august, la finalul celei de-a 12-a saptamani aici.
Nici pana in ziua de azi nu stiu exact de ce a ales sefa mea sa faca asta, nici n-am intrebat-o (la cum o cunosc pana acum, e genul de intrebare care nu-i place).
Cert este ca din 2 specializari, abia ma descurcam acceptabil la prima (pentru ca aveam experienta in Anglia) si la oftalmologie stiam suficient pentru a fi un “alergator” mediocru (sa deschid instrumentar si consumabile pentru instrumentist), dar nu puteam instrumenta nimic din operatiile de urgenta.
Ma rog, situatia s-a schimbat pe repede inainte in lunile care au urmat, ca in orice alta situatie, cu cat exersezi ceva mai des, cu atat te descurci mai bine. Dar poate putea fi totul mai usor daca aveam mai multa experienta de la inceput.
Inca tin minte acel prim week-end de garda. Facebook-ul ajuta (am scris o postare atunci).
Nu aveam inca apartament in oras, iar de unde stateam nu puteam ajunge la spital in limita de 29 minute (sigur nu noaptea), deci a trebuit sa dorm in camera de garda, o camaruta dintr-o cladire veche a spitalului, cu niste coridoare intunecate, cu podele scartaitoare si geamuri care faceau niste zgomote bizare noaptea.
Vinerea am terminat programul tarziu, inainte sa plecam acasa am avut cate o urgenta de la fiecare specialitate. La 20 si ceva plecam spre camaruta bantuita, am facut un dus intr-o cada care avea lejer 70 ani (cladirea are spre 100 ani) si am reusit sa adorm. Pe la 00:30 eram sunat, pacientul operat pe la ora 18 sangera puternic si se deteriora, trebuia reoperat de urgenta. Colega mea de tura (care era cu adevarat experimentata) a venit gonind (sta in alt canton), intre timp eu am incercat sa pregatesc tot ce mi-a venit in cap.
Mama ei de treaba, mare experienta n-oi fi avut eu, dar orice sangerare are cam acelasi principiu: opreste sangerarea (cauterizare electrica), coase ce e de cusut, capseaza sau ligatureaza ce e nevoie, eventual adauga ceva pansamente hemostatice scumpe, spala si bandajeaza si spera ca va fi bine.
Colega mea a intrat in sala de operatie odata cu pacientul (la fix 30 minute de la telefon), eu eram deja cu halatul si manusile deschise, chirurgii maraiau pe acolo, nemultumiti ca eram doar eu, ala neexperimentat.
Totul a fost ok pana la urma, pacientul a supravietuit, ba chiar n-a avut de o noua operatie (de schimbat bandaj) decat tocmai duminica seara.
Evident, sambata am mai avut o urgenta, la oftalmologie, un tip a baut prea mult vin, a cazut cumva si s-a taiat in propriul lui pahar (de vin). S-a taiat asa bine ca si-a sectionat o parte din ochi. Bulbusperforation. Eu abia stiam sa instrumentez facoemulsificari, operatii pe conjunctiva, operatii extraoculare si instrumentasem un singur transplant de cornee. Habar-n-aveam ce anume o sa faca chirurgul. Asta a instrumentat colega.
De atunci si pana acum am facut o gramada de alte week-enduri sau zile ale saptamanii de garda (noi facem calupuri de cate 2 sau 3 zile+nopti de garda).
La inceput uram zilele de garda. Bataie de cap in plus, trebuia sa fac multe lucruri noi, pe care nu le stiam prea bine si dupa primele 2 garzi nu am mai lucrat cu colega experimentata, brusc am descoperit ca eu sunt cel care poarta responsabilitatea pentru echipa – mai ales cand, dupa doar cateva garzi in plus, am inceput sa fiu alocat cu cate un sau o FaGe (care nu instrumenteaza).
Atunci am descoperit eu ca unii dintre colegii si colegele care la inceput (cu doar 3-4 luni in urma) pareau atat de siguri pe ei si extraordinar de buni… nu stiau nici ei tot si aveau momente (mai rare sau mai dese) in care habar-n-aveau ce trebuie sa faca.
Incet-incet am tot strans experienta, de multe ori si din situatii neplacute sau mai delicate. Asta e, important e sa fi invatat ceva din greselile mele.
La inceput, problema cea mai mare este atunci cand trebuie operati pacienti in salile de urgente.
Departamentul nostru hibrid e separat de restul salilor de operatii, avem tot ce ne trebuie “la noi”. Urgentele oftalmologice sunt operate in 99% din cazuri “la noi”, dar celelalte sunt in salile de urgente sau (rar) la terapie intensiva.
Daca la tine in departament te descurci onorabil, orice s-ar intampla, pentru ca stii pe unde e totul si inveti rapid cam tot ce iti trebuie si de unde sa iei, cand mergi in alta parte e cu totul altceva – alte specialitati folosesc alte instrumente, alte masini de electrocauter, consumabilele sunt puse in alte parti si uneori, seara, pare totul un imens labirint parasit de oameni in care habar-n-ai unde gasesti ce iti trebuie.
Iar ales in cazurile rare cand un pacient trebuie operat rapid in terapie intensiva, daca uiti ceva anume, esti total descoperit, trebuie sa o iei rapid la picior in papucii aia infecti de spital prin cateva coridoare si un lift ca sa iti aduci cate o porcarie.
Dupa mai multa vreme si multe ture din astea, nu mai pare dracul asa de negru, pur si simplu te bazezi pe experienta precedenta – iei cu tine cam tot ce-ti trebuie (si ce nu-ti trebuie, să fieacolo). De ceva timp viata ne-a fost usurata, acum avem un dulapior pe roti in care avem cam toate consumabilele posibile si imposibile pe care le folosim, frumos catalogate – dupa ce le folosim, avem o lista ca sa il reumplem la standard.
In momentul de fata, problema cea mai mare ramane ziua de miercuri, cand avem programata des cate o operatie de 8-9 ore, operatie care se prelungeste de multe ori, mai ales cand e in combinatie cu alta specialitate.
Pe langa faptul ca trebuie sa preiau o operatie in care chirurgii sunt obositi, stresati si de cele mai multe ori cel putin nervosi cu toate problemele care vin la pachet cu asta, preiau de regula cateva sute de instrumente si consumabile si medicamente raspandite pe cateva mese, plus alte cateva seturi de instrumente deja scoase din sala (dar care trebuie returnate la specialitatile lor, nu trimise direct la sterilizare), plus ceva preparate de microbiologie sau patologie, plus un microscop si sau un aparat mobil de radiografie si alte cateva echipamente.
O placere.
Iar la finalul operatiei trebuie sa golim sala, sa punem in masinile de spalat o parte din instrumente, sa scoatem pacientul din sala si sa il mutam in pat, sa curatam, deasamblam si reasamblam masa de operatie, sa trimitem probele la laborator si sa pregatim sala pentru a doua zi.
De multe ori se intampla sa puna chirurgul ultimul adeziv pe bandaj la (sa zicem) 20:00, dar noi sa plecam spre casa peste inca o ora jumatate sau chiar doua.
Si apoi sa fim oricand disponibili sa ne intoarcem la spital in 29 de minute, daca apare o noua urgenta majora.
Zilele astea sunt mai rare, din fericire, dar sunt singurele cand imi aduc aminte cu placere de turele rare de 13 ore si jumatate din Londra. Zile grele, cand preluam in general doar 1 operatie, rar doua, dar aveam 1 data la 1 an o asemenea situatie complexa pe cap (la vreo endarterectomie sau bypass de artera femurala) – si atunci nu trebuia sa si pun instrumente la spalat sau sa ma gandesc ca e posibil sa ma si intorc la spital in timpul noptii, cand a doua zi oricum ar fi trebuit sa lucrez.
Eeeniuei, pas cu pas ma apropii de momentul in care experienta din Elvetia va fi mai multa ca cea din Anglia si nu o sa mai pot zice “asa eram obisnuit inainte”.
Practic, regulile si modul de-a lucra elvetian iau locul celor englezesti.
Din punctul asta de vedere, e bine ca n-am lucrat si in Romania, ar fi fost o ciorba totala in capul meu.
Cat am lucrat in Londra, in spitalul unde am muncit majoritatea timpului am avut tot timpul un fel de sentiment de falsa superioritate fata de colegele (si cei 2 colegi) care lucrau in sala de oftalmologie.
Ca orice sentiment de superioritate, era o tampenie din partea mea.
Toata lumea stia ca ei erau “one-trick pony”, nu faceau decat 2 tipuri de operatii si pe alea intr-un ritm infernal.
Faceau doar operatii de cataracta si operatii extraoculare si-atat.
La inceputul zilei isi pregateau materialele sterile pentru cat mai multe operatii (si apoi le inchideau intr-o incapere – spre deosebire de restul lumii, care pregatea fiecare operatie pe rand, cand precedenta era terminata), apoi faceau intre 10 si 16 facoemulsificari cu implantare de cristalin artificial pana la pranz, apoi inca vreo 10 sau cateva operatii extraoculare (unele in colaborare cu chirurgii nostri de la orl sau max-fax). Era un ritm extraordinar de rapid de munca si un job foarte repetitiv.
In aproape 2 ani acolo, am fost in sala de oftalmologie doar de 2 ori si am ramas impresionat. Da, faceau doar cateva tipuri de operatii, dar erau o echipa bine unsa: 16 operatii de schimbare de cristalin in 4 ore si ceva inseamna o colaborare excelenta intre anestezie, chirurg si instrumentisti, mai ales cand majoritatea pacientilor sunt in varsta si deloc “sprinteni”, iar spatiul e limitat.
Intre timp, in Elvetia, desi am fost angajat pentru ca aveam experienta pentru cealalta specialitate, am ajuns sa fiu alocat majoritar la oftalmologie.
Cu toate ideile mele cretine preconcepute, dupa aproape 2 ani aici pot spune ca-mi place chiar mult oftalmologia. Total surprinzator pentru mine.
Spre deosebire de Londra, aici munca e mult mai variata, in plus fata de operatiile antementionate, facem si transplanturi de cornee, operatii pentru glaucom, diverse excizii la nivel de conjunctiva, vitrectomii, suturi de ochi dupa varii traume, operatii pentru strabism, pe langa o gama mai variata de operatii extraoculare.
Imi mai place si faptul ca, desi sunt cateva zeci bune de operatii diferite, odata ce le instrumentezi de mai multe ori si strangi experienta, sunt mult mai putine surprize neplacute cu care te confrunti. Atata timp cat stii ce-ti trebuie (si iti trebuie multe, avem vreo 20 dulapuri pline cu chestii pentru operatiile de oftalmologie, plus o gramada de echipamente), ai mult mai putine momente in care nu stii ce sa faci.
Imi place si faptul ca avem tot timpul ceva de facut, sunt mult mai putini timpi morti (cel putin ca instrumentist). Iar din cauza ritmului rapid de lucru, poti sa-ti stabilesti ca provocare personala sa-ti imbunatatesti timpii de pregatire a operatiilor.
Alt lucru oarecum preferabil este faptul ca pacientii nu sunt aproape niciodata in stare grava, nu vezi pacienti cu scor ASA 4 sau 5 decat poate 1 data pe an (la evisceratii sau enucleatii). Ma rog, la partea asta compenseaza specialitatea cealalta, unde in urgente ne vin aproape numai pacienti cu un picior in groapa.
Imi place si faptul ca folosim la multe operatii consolele pentru instrumente speciale (fie pentru facoemulsificari, fie pentru vitrectomii) – pentru cineva obisnuit cu munca/joaca pe calculator de mic, e oarecum placut lucratul cu o masinarie-computer 🙂
La ultimul plus ar fi si “desfasurarea limitata de forte” – chit ca avem cateva tipuri diferite de cutii de instrumente relativ diferite, si chit ca 80% din instrumentarul nostru e format din microinstrumente (mici si foarte fine), niciodata nu trebuie sa folosesti mai mult de cateva zeci de instrumente – in realitate, cu exceptia vitrectomiilor cu plomba, in medie chirurgii folosesc 8-10, maxim 12 instrumente la cam toate operatiile noastre. E mai relaxant decat “dincolo”, unde la o operatie complexa, multi-specialitate, avem de regula vreo 6-7 cutii de la cealalta specialitate plus cele 2-4 cutii cu instrumente de la noi, si trebuie sa staii cu ochii pe cateva zeci de instrumente (din cateva sute) constant.
Sigur, sunt si cateva minusuri: chirurgii sunt nerabdatori, ritmul de lucru poate deveni cateodata obositor, microchirurgie inseamna si ace de sutura microscopice – o bataie de cap sa le utilizezi si apoi sa le pastrezi in siguranta, si toate echipamentele hi-tech pe care le folosim sunt cateodata prea complexe, deci sunt predispuse la probleme, ceva ce nu prea vrei cand “lucrezi” cu un organ atat de sensibil ca ochiul.
Nu in ultimul rand, orice greseala mica poate fi fatala pentru ochi, trebuie sa tii tot timpul minte asta cand lucrezi cu tot felul de medicamente periculoase pentru ochi sau cu instrumente ascutite.
Oioioi, am scris ditamai scrisoarea de dragoste pentru jobul meu.
Sigur n-as fi facut asta in fosta mea cariera 🙂
Ideea e ca schimbarea Londra – Elvetia nu a fost deloc usoara.
Am renuntat la o situatie relativ comoda, un job unde lumea ma cunostea si majoritatea colegilor/superiorilor ma respectau sau macar imi apreciau munca, ajunsesem in sfarsit intr-un moment in care eram comod cu majoritatea operatiilor pe care trebuia sa le instrumentez, chit ca era vorba de 4 specialitati total diferite si nu in ultimul rand – banii erau similari cu Elvetia (atata timp cat eram dispus sa lucrez bank sau agency ceva mai departe de unde locuiam).
Acomodarea cu Elvetia si mai ales noii colegi a fost un mare chin. Sigur, posibilitatea de-a ma relaxa in afara programului de munca a fost un mare plus si-a ajutat.
Dar a fost important si faptul ca am nimerit intr-un loc unde stilul de munca se muleaza destul de bine pe felul meu de-a fi si care-mi ofera si provocari, dar si satisfactii profesionale.
Alta statiune la care am tot fost pana acum, are o infrastructura greu de comparat. De la transportul in valea Paznaun la transportul pe cablu si partiile intretinute excelent (chit ca nu a mai nins de 4 saptamani, peste 90% din domeniul schiabil imens era deschis si in conditii aproape perfecte), este genul de mega-statiune unde totul merge ca uns.
Sigur, are si dezavantajul faptului ca are prea multi vizitatori, chiar si in perioada de intersezon din ianuarie. Dar de la un moment incolo, nu te mai deranjeaza aglomeratia, pur si simplu esti mai rapid sau tehnic mai priceput decat incepatorii, deci te descurci in orice situatie.
Fata de anul trecut, 2 telescaune din puncte aglomerate au fost inlocuite cu ultra-moderne telescaune de 8 locuri (incalzite) cu bula. Singurul regret a fost faptul ca excelenta partie de pe Piz Val Gronda nu era amenajata (din lipsa de zapada) si se prezenta intr-o stare deplorabila (mai degraba de luna noiembrie decat de mijlocul lui ianuarie).
Ramane unul dintre domeniile schiabile de top 5 din Alpi.
Coborarea spre Idalp dimineata
Snowpark-ul Idalp
Alp Trida
4 telescaune si 8 partii incep sau se termina aici
boosterele pornite dimineta devreme la Vellileck
se vede luna?
Greitspitze
Piz Val Gronda si drumul catre ea si cel catre Elvetia
rock on, eh?
Verbier
Verbier e o statiune cunoscuta pentru oportunitatile de freeride, dar are si un domeniu schiabil destul de misto. Chit ca se lauda cu multi km de partii, la 2 dintre zonele de schi este relativ dificil de ajuns intr-o zi (conexiunea exista, dar dureaza cam mult.
Din punctul meu de vedere, e o statiune de tipul love-hate, care e in acelasi timp si extraordinara si banala. Eniuei, pentru 1-2 zile pe iarna este mai mult decat suficienta. Si 1 data pe luna (incepand cu noiembrie) au cate o zi de “Sale” in care poti cumpara skipass-uri la pret redus (48 chf/zi).
A nins vineri spre sambata, duminica era tot off-pistele ciopartit si ultra ciopartit. Oricum, per total a fost o zi misto.
La Chaux dimineata
partea usoara (pregatita cu ratracul) din Chassoure-Tortin (ski-route, nu ski-piste)
Nu prea mai am nimic nou de spus despre Livigno, am tot fost aici si inca nu m-am plictisit. E o statiune excelenta pentru inceputul sezonului, deoarece e la altitudine mare si intr-o zona bogata in precipitatii, ceea ce inseamna temperaturi scazute si zapada multa, chiar si in decembrie.
Sezonul asta a fost un pic atipic. A nins mult in noiembrie (peste 1 m de zapada), apoi n-a mai nins deloc cateva saptamani si a fost chiar cald (pana la 10 grade in timpul zilei), apoi a fost din nou frig. Si chiar cand am ajuns eu s-a stricat vremea – in statiune (la 1820 m) a plouat si au fost inclusiv noptile temperaturi pozitive, de pe la 2100 m in sus ningea (usor).
Drept urmare, am avut o saptamana departe de ideal, cu vizibilitate proasta zilnic, destul de multa lume pe partii si conditii de schi de primavara tarzie (zapada moale).
Pe de alta parte, hotelul unde am stat a fost excelent, mancarea si atmosfera din Livigno au fost excelente (ca intotdeauna), skipass-ul a venit gratuit odata cu cazarea, nu regret vacanta asta.
Am stat mai mult pe partea cu Carosello/Sitas
Undeva sub Carosello 3000
finalul unicei zi cu soare la 2800 m
geometrie matinala
dimineata pe racoare
soarele lupta cu norii (si pierde)
partia mea preferata – Muro di Zuelli
Zermatt/Cervinia
Cea mai scumpa statiune din Elvetia (in lupta stransa cu St. Moritz), un skipass cu Cervinia de 1 zi costa fix 100 franci (cu 8 franci mai mult ca anul trecut). La asta adaugi 5 franci garantia pentru cartela si eventual inca 5 franci pentru o asigurare (daca nu ai deja), 2 franci daca vrei sa faci pipi pe Klein Matterhorn (la 3888 m). Iar un pranz banal pe partii e in jur de 36 franci (28 franci un pui cu cartofi + 8 franci o bautura).
Pe de alta parte, trebuie sa recunosc ca experienta in sine este speciala: schiatul la peste 3000 m, domeniul schiabil de pe Gornergrat, trecerea granitei, domeniul schiabil din Cervinia si revenitul seara in Zermatt, toate sunt clar un pic iesite din comun.
Anul asta am fost la doi pasi sa raman blocat in Cervinia, pentru ca instalatiile de pe partea italiana refuza sa te mai lase sa treci (daca ai skipass cumparat din Elvetia) de turnicheti gradual de jos in sus, incepand cu ora 15:15. Eu am ajuns la un telescaun dintr-un sir de 3 care urcau pana la granita la 15:33 si era prea tarziu (ultima validare permisa era la 15:30). Noroc ca mai exista o legatura cu Plateau Rosa, ultima telecabina (pe care am prins-o) urcand de la Cime Bianche spre granita la 16:00.
Din nou, in ciuda acestui posibil stres, toata ziua a fost una reusita.
igloo dorf (Gornergrat)
Monte Cervino, vazut de la Cime Bianche
Monte Cervino la final de zi de pe Plateau Rosa
partiile pe partea elvetiana sunt excelent batute
Schwarzsee
Hirli
vaca de muls pentru elvetieni, trenul ala costa 80 franci dus-intors (aproape cat un skipass de-o zi doar in Zermatt)
Citesc republica.ro destul de des (si cateva alte siteuri de stiri ocazional), chit ca nu am intentia de-a ma mai intoarce in tara. Mai am familie in tara, ceea ce se intampla “la noi” inca ma mai influenteaza, pana la un punct.
Ca sa rezum ceea ce voi compara mai jos: Pacienta a ajuns la spital dimineata, s-a decis operarea ei de urgenta, a fost operata seara pentru ca abia atunci “s-a…împrumutat un anestezist”. La postoperator a fost pusa “de-a valma (cu) femei și bărbați dezbrăcați”, fara intimitate. Meniul pentru pacienti (inclusiv postoperator) era “predominant… fasole cu cârnați”. Pacienta a facut in cursul spitalizarii rani la calcaie “care arătau foarte rău și pentru un profan” (initial sustine ca e vorba de escare apoi spune “flictene”?).
Ulterior, a fost externata cu ranile respective dupa un consult al unui medic rezident “de specialitate” care le-a considerat “OK”. Pacienta a facut si infectie cu C. difficile si a dezvoltat o tuse pentru care n-a fost dusa la radiologie (“pentru că brancardierul era liber”) si nimeni nu i-a ascultat plamanii (nu se mentioneaza daca doar o zi sau deloc pana la externare).
Nu-mi propun sa judec felul in care a fost tratat cazul respectiv, nici sa spun ca “in alta parte e mai bine”.
Am sa spun doar ca in Anglia am lucrat intr-un spital mare, printre altele si in sectii de chirurgie generala sau ortopedie, apoi in blocul operator (printre altele si la ortopedie si in sala de urgente generale), in sala de operatie intr-un spital mediu (din apropiere) si intr-un spital privat. Iar in Elvetia lucrez in sala de operatie intr-un spital mare, printre altele am instrumentat si cazuri majore comune cu ortopedia. Am si fost operat de amigdale in Anglia, am petrecut 1 zi in spitalul in care am lucrat si ca pacient.
Nu am spus toate astea ca sa ma laud, doar explicam cum am vazut tot ceea ce urmeaza sa descriu.
O fractura de os al piciorului e tratata ca o urgenta oriunde in lume, depinde de anumite detalii ale cazului si de disponibilitatea de personal si sali de operatie pentru a fi operata repede sau mai putin repede. In general, daca nu e o fractura cu o sangerare majora, va fi operata oricand de la 12 la 48 ore de la prezentarea la “primiri urgente”. In Anglia putea sa dureze si ceva mai mult, daca nu era considerata urgenta majora si nu era luni-vineri, in Elvetia dureaza ceva mai putin pentru ca sunt ceva mai multe spitale care opereaza urgente ortopedice (un sistem privat de decontare al costurilor spitalicesti).
Postoperator in Anglia se folosea o sala mare (“Postop Recovery”) unde pacientii stateau din momentul in care erau considerati “stabili” de anestezist in sala de operatie. Asta insemna in general pacienti detubati si treji, dar conceptul de “treaz” era foarte vag. Se incerca sa fie 1 pacient/1 asistenta, daca erau pacienti care stateau acolo mai multa vreme si erau relativ stabili, se accepta si 2 pacienti “stabili”/1 asistenta. Toate cazurile grave, care necesitau ventilare postoperatoriu erau mutate direct la terapie intensiva (fie ITU fie HDU).
Nu exista separare femei/barbati, dar exista Recovery TOTAL separat doar pentru copii – pe ideea sa nu se trezeasca un copil traumatizat de ceea ce vede in jurul lui.
Pacienti dezbracati postoperator nu am vazut, unul dintre conceptele de baza in sala de operatie era faptul ca pacientul dezbracat pierde caldura repede si nu prea poate tremura pentru a iti arata ca ii e frig, trebuie sa-i pastrezi temperatura prin toate mijloacele posibile, asta include imbracarea in pijamale (oferite de spital, evident) si acoperirea cu un cearceaf mai gros si eventual si plapuma de incalzire (tip Bair Hugger).
In spitalul mediu sistemul era acelasi, cu diferenta ca nu aveau ITU (doar HDU), deci nu operau anumite urgente din start, care erau redirectionate catre noi sau alte centre regionale.
Pacientii anesteziati total petreceau intre 2 si 6 ore in Recovery, ulterior fiind fie transferati pe sectie (de obicei una chirurgicala, dar nu intotdeauna), fie trimisi in sectia de ambulatoriu si dupa inca 1-2 ore trimisi acasa. Daca spitalul nu avea paturi in nici o sectie, se intampla sa ramana Recovery deschis peste noapte si pacientii sa innopteze acolo cu o asistenta suplimentara chemata doar pentru asta.
In clinica privata aveau 4 sali de operatie dar o zona de recovery cu doar 3 paturi, se planificau operatiile in asa fel incat sa nu fie mai mult de 3 pacienti acolo concomitent. Se transferau “pe sectie” (spitalul avea vreo 20 camere pentru pacienti) cat mai repede. Postoperator in Elvetia sistemul e un pic diferit fata de Anglia. Toate salile de operatie au o camera de anestezie maricica cu loc pentru 2 pacienti. Un pacient e anesteziat in timp ce celalalt e scos din sala si detubat si stabilizat. Exista o perdea intre cele 2 zone, dar se intampla destul de des ca un pacient sa fie treaz si sa auda sau chiar sa vada cateva minute inainte de a adormi manevre si agitatie in partea cealalta – nu e chiar ideal. Daca e vorba de o operatie pe un copil, nu se cheama urmatorul pacient pana copilul nu e detubat si stabilizat.
Exista o sala centrala de trezire a pacientilor (separata de terapia intensiva) unde unii pacienti pot fi trimisi pentru monitorizare postoperatorie. 1 pacient – 1 asistent. Spre deosebire de Anglia, aici au si ventilatoare pentru aproape toate separeurile rezervate pentru pacienti. Totul e la gramada, nu am vazut separare pentru copii/femei/barbati. Daca e nevoie, unii pacienti pot fi mutati si la terapie intensiva postoperator (daca e plin). In rare ocazii (pacienti care au avut doar masca laringeala si anestezie totala “light”), se poate trimite pacientul postoperator direct pe sectie.
Mancarea pentru pacientii operati e limitata in prima zi in Anglia si Elvetia (apa/lichide, poate rar niste senvisuri), din ce tin minte eu si in Romania era la fel, presupun ca articolul se refera la meniul din ziua a 2a inainte. In Anglia (daca recomandarea chirurgului permitea asta) pacientul avea de ales dintre 2 feluri de mancare principale, 2 deserturi sau un mic snack (mar/biscuite/orez cu lapte). Meniul cu alegerile se oferea in general cu o zi inainte. Existau optiuni pentru vegetarieni sau persoane cu doleante speciale (religioase: halal/kosher). In general, era un fel de mancare pus in caserola, congelat, care era incalzit in niste cuptoare cu microunde mari dintr-o mini-cantina pentru pacienti care era separata de sectie. Ceai si lapte se oferea pacientilor toata ziua (cand aveam timp noi sau personalul auxiliar). Daca pacientii aveau nevoie de hrana lichida existau diferite tipuri de shake-uri proteice, oferite cu sau fara consult de la un nutritionist.
De foarte multe ori pacientii mancau mult mai bine la pranz sau cina fata de ce puteam eu cumpara de la cantina spitalului sau de la Subway-ul sau Costa din incinta.
In Elvetia sistemul e similar, cu diferenta ca mancarea e gatita intr-una din bucatariile spitalului (avem 5 restaurante, in diferite cladiri, care gatesc si mancare pentru angajati/vizitatori). Mancarea e variata si buna. 🙂
Preventia escarelor e o problema importanta in sala de operatie oriunde in lume. Preventia lor postoperatorie e o problema si mai mare. In Anglia, orice escara de grad 2 era incident clinic (era raportata electronic) si necesita cel putin o vizita de la o asistenta medicala specializata in “integritatea tegumentelor”, orice escara de grad 4 dezvoltata in spital cerea investigatie, iar spitalul trebuia sa plateasca o amenda unui organism superior NHS si era pasibil de-a fi dat in judecata de pacient/familia sa.
Orice pacient era evaluat la admitere pentru riscul de a dezvolta escare (foloseam scala “Braden”), ulterior se luau automat niste masuri in functie de scorul calculat: pacientul era intors de pe o parte pe alta la 30 m/1h/2h/6h, se foloseau elemente ajutatoare pentru pozitionare neutra, se foloseau niste perne de aer pentru picioare (disponibile in toate sectiile, inclusiv la urgente si recovery) si se facea comanda de saltea pentru escare (care erau stocate undeva la parter, intr-un numar mare). In sala de operatie foloseam elemente de pozitionare neutra, saltele de gel si toata lumea facea cursuri obligatorii 1 data pe an cum sa transfere pacientii cat mai sigur (folosind diferite echipamente suplimentare: patslide/hoist/slide sheets)
Postoperativ, pacientul era reevaluat cu scala Braden cel putin 1 data si apoi inca 1 data la transfer – si se verifica integritatea tegumentelor. Orice rana era documentata si se chema consult de specialitate. Un plan de ingrijire era elaborat in care se documenta ce se va face pentru a incerca sa nu se dezvolte o escara mai mare. Orice modificare in rau a unei escare era documentata, urmata de un nou consult de specialitate si tot asa.
Pacientul este incurajat sa manance si sa se mobilizeze independent – asta ajuta la preventia escarelor. Exista Physical Therapist care ajuta cu mobilizarea din ziua 2 postop.
Nu exista externare a unui pacient acasa cu escare – nu fara a i se aranja in prealabil ingrijire de specialitate acasa, a i se explica pacientului si familiei ce trebuie facut si eventual si a i se oferi prescriptie pentru saltea speciala, creme, bandaje si alte ajutoare – servicii care erau in general aranjate de consiliul local si serviciile sociale de unde locuia pacientul.
Sistemul functiona acceptabil, dar existau des intarzieri si de multe ori pacientii asteptau mult pana sa se poata pregati suport pentru ei acasa (sa fie organizata o District Nurse care sa vina sa schimba bandajele si sa modifice planul de ingrijire). Pe hartie, era bine gandit, in realitate resursele erau limitate.
In Elvetia e totul foarte similar, inclusiv cu organizarea de ajutare acasa – dar serviciile sunt un pic mai putin integrate, iar daca pacientul nu are medic de familie atunci e mai dificila organizarea de ajutor la externare.
Din nou, escarele sunt inacceptabile si aici, externarea unui pacient cu escara si explicatia “arata ok” nu este deloc ceva normal.
Trebuie mentionat ca, desi exista saltele si geluri si perne si multe alte nebunii scumpe si personalul intoarce pacientii samd… Daca ai o pacienta fragila, in varsta, care nu bea, nu mananca si nu se misca si sta in pat si-atat, orice ai incerca, pacienta va face escara. E inevitabil. Dar poti incerca sa limitezi evolutia ei si poti incerca sa o ingrijesti in asa fel incat sa nu se inrautateasca.
Infectiile intraspitalicesti postoperatorii apar si in alte tari. Mai ales la pacienti in varsta. Se incearca minimizarea riscurilor, se organizeaza programe de sensibilizare si educare a personalului, se folosesc postere si avem sapun si dezinfectanti peste tot. Tot apar. Din fericire, destul de rar.
Dar avem protocoale pentru pacientii infectati (si in UK si in Elvetia): izolarea lor in camere separate de restul pacientilor, folosirea de manusi si sorturi de unica folosinta cand sunt ingrijiti in orice fel si tratarea cu medicamentatie adecvata. Trebuie sa mentionez ca din experientele mele la gastroenterologie si infectioase din scoala… cam la fel e si-n Romania, cu diferenta ca nu prea erau manusi iar sorturi de unica folosinta nu am vazut.
In Anglia am avut destul de des pacienti in varsta care au fost pusi pe tratament pentru C. diff si au plecat acasa sanatosi.
Partea de consult pentru o tuse… cand eram pe o sectie EU insistam sa-mi vina un rezident pentru orice modificare in rau a unui pacient postop. Nu insistau pacientii sau rudele. Nu exista asa ceva. Si daca exista un bilet pentru o radiografie, se gasea un porter (un fel de brancardier), sau mergeam eu personal cu pacientul sau trimiteam un healthcare assistant (infirmier), nu exista sa stea pacientul 1 zi nedus la radiografie, atata timp cat avea un slot alocat.
Iar lucrurile astea oricum ni se spuneau la raport zilnic – orice problema trebuie “escalata” la medic cat mai repede, mai ales la pacientii postop.
Nu ma pronunt pentru ce ar face asistentele in Elvetia, dar pot sa garantez ca medicii de la specialitatile noastre ar vedea un pacient postoperatoriu repede, inclusiv noaptea, atata timp cat li se spune ca ar avea probleme de a respira. Si nu e ca si cum nu au multe alte lucruri de facut (in Elvetia lucreaza mai toti rezidentii 50 ore/saptamana).
Si in Anglia si in Elvetia exista si aparate pentru radiografie portabile ( in timpul orelor normale de functionare (daca tin bine minte, dupa 20.00 nu mai exista un tehnician radiolog si trebuia sa fie dus pacientul la X-ray).
Ieri dimineata mi-a ajuns stirea asta in fluxul de stiri zilnice.
O pacienta a suferit arsuri pe o suprafata intinsa din corp in timpul unei operatii chirurgicale efectuate intr-un spital din Capitala. Informatiile sunt neclare, dar se pare ca situatia a fost ascunsa initial (evenimentul s-a petrecut cu 5 zile inainte de mediatizare), autoritatile auzind despre ea ulterior. Iar declaratiile prezentate de catre persoana care a mediatizat cazul arata un management haotic in prima faza al situatiei, cu stingerea focului cu apa “dintr-o galeata”.
Pana seara a ajuns si in niste grupuri de asistenti medicali romani din care fac parte si au aparut si cele 2 tipuri de comentarii standard la orice stire trista din sistemul nostru:
– asta nu se poate, e o facatura, o conspiratie, doctorul e un zeu
– numai la noi se poate asa ceva, nemernicii, incredibil, tara de lumea a 3a samd
In primul rand, situatia asta nu e deloc imposibila, daca ai un dezinfectant cu alcool (clorhexidina+alcool sau betadina+alcool sau orice altceva+alcool), un mediu bogat in oxigen (sala de operatie) si o sursa de scanteie (un electrocauter sau un laser sau chiar o sursa de lumina pentru endoscopii) se poate produce o flama si apoi un incendiu.
Apoi, din pacate, asa ceva se intampla la nivel mondial cu o anumita frecventa (rara). In SUA, un studiu facut de un institut respectabil (ECRI) estimeaza ca se petrec anual cam 90-100 de incendii in sala de operatii care implica pacienti, cu 5% avand consecinte grave asupra / moartea pacientilor.
Orice cautare simpla pe pubmed sau google scholar va returna sute de cazuri de tipul asta din toate tarile lumii, din anii ’70 pana in ultimii 10 ani. E ceva ce se intampla mai rar decat ne-am dori, dar se intampla si lumea trebuie sa invete din evenimentele astea, nu sa le musamalizeze.
Nu stiu cat de des si ce fel de training se face in Romania pe tema asta, stiu ca in Anglia aveam curs obligatoriu de preventia incendiilor de 2 ori pe an in sala de operatie. Nu strangeai in sistem 1 prezenta validata de unul dintre “fire prevention trainers”, o avertizare electronica era trimisa la managerul tau direct, iar peste inca o luna la managerul managerului si mai sus – si daca e o chestie pe care englezii-manageri o urasc e sa primeasca rapoarte de tipul “departamentul X nu are efectuate toate cursurile obligatorii”, pentru ca ulterior asta e dovada a incompetentei intr-un eventual caz penal in fata judecatorilor.
Iar la cursurile de preventia incendiilor ni se repeta obsesiv: ce sa faci in caz de incendiu, unde va sunt extinctoarele (si ce extinctoare folosesti pentru ce tip de foc), care sunt sursele posibile de incendiu in sala de operatie, cum sa protejezi pacientii in caz de evacuare in caz de incendiu a spitalului (!).
Unul dintre primele lucruri pe care le-am invatat in sala de operatie a fost asepsia.
Nu m-au lasat sa instrumentez o operatie pana nu m-a verificat cineva ca stiu sa ma spal pe maini, apoi ca stiu sa respect si identific suprafetele sterile si nesterile si ca stiu ce fac substantele dezinfectante.
Iar la dezinfectanti, m-am plictisit de cate ori am auzit “atentie la substantele cu alcool”, trebuie sa le lasi sa se usuce bine si sa te asiguri ca nu se formeaza mici “rezervoare” cu lichid, alcoolul e INFLAMABIL.
Ca personal care lucra in sala de operatie, trebuia sa strangem niste hartii care sa ateste competenta noastra in a folosi varii echipamente. In general, venea cate un reprezentant de la firma producatoare si ne prezenta aparatul, cum se folosea si, cel mai important, probleme des-intalnite si solutii. Si riscuri. La electrocauter (si aveam vreo 3 tipuri diferite de masinarii) riscul de incendiu era des mentionat, mai ales in combinatie cu… orice substanta inflamabila (alcool) si oxigen.
In Anglia nu era permisa utilizarea oricarui laser in sala de operatie atata timp cat nu exista cel putin o persoana in sala care avea un curs de siguranta a folosirii laserelor – curs la care se discuta exhaustiv despre riscuri si mult despre riscul de incendiu si prevenirea accidentelor.
Alt dispozitiv care poate produce incendii este lumina de la procedurile endoscopice. La intensitate maxima, lasata pe campurile sterile, poate face o arsura in doar 30 secunde. O alta informatie care ti se repeta pana o stii si in somn.
Am facut odata un test de capul meu in sala de operatie goala (fara pacienti), a durat cam 1 minut si ceva, dar am facut o arsura prin camp. Adaugi oxigen pur la asta si puteam lejer produce un mic incendiu,
Cu toate aceste precautii, accidente tot se intampla, si in Anglia si in Elvetia. E ceva inerent in activitatea umana.
Exista totusi niste proceduri care se respecta in cazul in care unui pacient i se intampla ceva rau NEASTEPTAT in sala de operatie.
Pacientul este informat imediat ce este suficient de lucid pentru a intelege ce i s-a intamplat, la fel si rudele de grad 1 (parinti/copii sau sot/sotie, in functie de varsta si situatia pacientului).
Managementul spitalului si departamentul juridic sunt informate imediat, o comisie de investigatie e formata a doua zi, investigatia presupune declaratii scrise si eventuale interviuri.
Concluziile investigatiei sunt publice (dar cu pastrarea anonimatului pacientului) iar masurile luate ulterior sunt la fel de publice.
Din pacate, am fost prezent in sala la 3 incidente in care i s-a intamplat ceva pacientului in cele 30 luni in Anglia. Stiu prea bine procedurile in cazurile respective. Din fericire, in toate cele 3 cazuri n-a fost absolut nimic grav pentru pacient, dar procedurile s-au respectat, iar tot procesul este unul extrem de apasator si obositor pentru toata lumea implicata, chit ca n-au nici o vina.
Chirurgi care se cred zei exista si in Anglia si in Elvetia. Dar oricat de “grei” or fi, exista cultura de a li se atrage atentia ca ceva nu e in regula.
Cand ceva nu mai e steril, sau exista un risc inerent pentru ceva, esti incurajat activ sa vorbesti, chit ca esti student, infirmier, asistent, anestezist sau orice altceva. Pentru ca, intr-un final, siguranta pacientului e cea mai importanta, nu orgoliul nimanui.
Nu e corect nici sa judeci o situatie de genul asta automat drept “o porcarie care se intampla doar la noi“, dar de asemenea nu e corect sa aperi sau scuzi din oficiu orice fel de eveniment din asta.
Despre Saas-Fee am mai scris anul trecut. Anul trecut am fost o singura zi acolo.
E un domeniu schiabil inconjurat de cateva zeci de varfuri peste 4000 m, soarele trece peste ele doar 1, poate 2 ore iarna, mare parte din partii sunt tot timpul in umbra. Asta inseamna zapada mai ok mai multa vreme, dar inseamna si o experienta ceva mai putin placuta pentru mine (imi place sa ma dau pe soare, ha).
Iarna asta a inceput cu ninsori temeinice doar in sudul Elvetiei si oriunde in alta parte decat in Elvetia. Nordul Italiei, Savoia (Fr) si parte din Austria au primit mult mai multa zapada decat majoritatea muntilor elvetieni. Dupa 2 saptamani cu ninsori au urmat 2 saptamani cu foehn – care a topit multa zapada abia depusa. Din Elvetia, doar Zermatt si Saas-Fee au profitat de ninsorile din noiembrie. Saas-Fee a avut avantajul ca muntii din jur au protejat cat de cat zapada si uite asa a ramas singura statiune care are deschisi peste 30 km de partii inclusiv acum, la mijlocul lui decembrie.
Chit ca au avut cateva ninsori grele (50-100 cm acumulati) in noiembrie, nu au deschis tot domeniul schiabil din motive economice: nu merita sa consume curent pentru tunuri sau sa plateasca personal pentru toate instalatiile cand numarul de clienti posibili pentru noiembrie e limitat.
Alta tara, alte obiceiuri, eh?
Am strans doar 2 zile mari si late de snowboard in tot noiembrie. Se putea si mai bine, se putea si mai rau.
Poate n-au deschis ei prea multe partii, dar ce aveau deschis era in stare excelenta – fara pic de piatra si cu zapada batuta perfect.
Per ansamblu, raman la opinia ca statiunea nu are un domeniu prea misto, dar pentru ca e deschisa devreme si are instalatii destul de noi, ramane o optiune pentru inceput de sezon si perioade cu zapada mai putina. Iar partia (varf-vale) de aproximativ 8 km si 1700 m diferenta de nivel e intotdeauna o experienta misto.
nu e rau pentru 9 noiembrie, nu?
inainte de Morenia
statiunea e “car free”, la fel ca Zermatt-ul, unele hoteluri au masinute din astea electrice. inclusiv politia are una similara
umbra omniprezenta
TOATE varfurile din fata au peste 4000 m
Sankt Anton am Arlberg (At)
Despre zona de ski Arlberg nu am ce sa scriu ce nu au scris ‘jdemii de altii deja.
Zona populara pentru freerideri, cu nenumarate optiuni relativ sigure de off-piste, alaturi de Kitzbühel, Sölden si Ischgl e printre statiunile scumpe ale Austriei. Ca statiune, e f. draguta si organizata – dar nu gasesti cazare la preturi umane aici in sezon, trebuie sa-ti faci rezervare cu mult timp inainte sau sa mergi in alte sate mai departe.
In extrasezon am gasit lejer un hotel bun la un pret acceptabil. Pe langa promisiunea unui domeniu vast de schi, pentru mine conta si faptul ca pot ajunge cu trenul direct in statiune (e la doar 2h20m de Zürich).
Am fost aici in martie 2 zile dupa cate o ninsoare, totul era acoperit de cativa metri de zapada.
Acum, in extrasezon, dupa 2 saptamani de foehn, statiunea arata destul de trist cand am ajuns. Mult pamant vizibil, doar 2 partii deschise pana-n vale (dar perfect intretinute), destul de multe pietre prin zonele mai expuse. Dar o ninsoare serioasa a schimbat totul in bine. Chiar si-asa, din 305 km de partii cat insumeaza cele 9 statiuni are zonei Ski Arlberg, doar 80 erau deschisi luni (prima zi), 120 joi (ultima zi). Suficienti cat sa-ti faci damblaua, dar pentru 1 saptamana probabil ca ar fi fost cam putini.
Zona schiabila e imensa, intinsa pe 5 munti doar in zona Sankt Anton, la care se adauga 5 pe partea cu Zürs-Lech-Warth-Schröcken. Oricum, daca nu e suficienta zapada, degeaba ai 10 munti – cand nu-s deschise decat o parte din partii si unele nu-s in stare foarte buna. Ma rog, asta se schimba repede, presupun ca peste doar 1 saptamana va fi deschisa cam toata zona schiabila Sankt Anton si probabil ca si vecinii de peste deal vor urma exemplul lor.
Per ansamblu, o experienta placuta, mai ales ca ma gandeam ca va fi horror – la cum aratau webcamurile in weekend si la cat de putina zapada era in statiune. Daca puteam anula rezervarea gratuit, n-as fi venit. Si as fi regretat acum 🙂
85 rosie de la Schindler Spitze
134 rosie de la Trittkopf
final de zi intre St. Cristoph si Galzig
aici e plat, deci am avut timp sa fac poze in timp ce mergeam 🙂
partia de la Gampen catre Galzig
St. Cristoph am Arlberg, un satuc la 2000 m
Gampen la prima ora
aici era totul maro luni. 40 cm cazuti peste noapte schimba totul
BIOLOGIE – manual pentru clasa a XI-a (Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th.Niculescu, Radu Cârmaciu) Editura Corint, Bucureşti 2008
CAPITOLE (fara Teme, Cuvinte cheie, Lucrari practice, Igiena/patologie si Autoevaluari):
I. ALCĂTUIREA CORPULUI UMAN: Topografia organelor şi sistemelor de organe pag. 4-5
II. FUNCŢIILE FUNDAMENTALE ALE ORGANISMULUI UMAN
A. Funcţiile de relaţie 1. Sistemul nervos, pag. 13-37 2. Analizatorii, pag. 38-53
B. Funcţiile de nutriţie 1. Digestia şi absorţia, pag. 74-83 2. Circulaţia, pag. 84-963. Respiraţia, pag. 97-102 4. Excreţia, pag. 103-107
C. Funcţia de reproducere 1. Sistemul reproducător, pag. 116-122 2. Sănătatea reproducerii, pag. 122-123
CHIMIE
– Manual pentru clasa a X-a (Luminiţa Vlădescu, Corneliu Tăbărăşanu-Mihăila, Luminiţa Irinel Doicin) Grup Editorial ART, Bucureşti 2010
Cum iti descrii un an din viata fara sa dai prea multe detalii despre viata personala? Habar-n-am.
Anul asta-n Elvetia a fost o combinatie bizara de realizari si esecuri, de tristete si multumire.
Citesc acum concluziile mele dupa un an in Anglia si ma amuz un pic: ce repede trece timpul, cum se schimba perspectiva asupra unor lucruri dorite odata ce le-ai obtinut, cat de putine lucruri se schimba cu adevarat in viata.
Cum e diferita emigrarea-n Elvetia fata de Anglia?
In primul rand inceputurile sunt foarte complicate si pline de frustrari. Suficient de frustrante incat sa-ti doresti in mod repetat sa o lasi balta.
In al doilea rand, odata ce te-ai asezat la locul tau si te-ai obisnuit cu stilul lor de viata si de-a face lucrurile, viata decurge destul de linistit.
Pe scurt, atata timp cat ai un job care-ti place si ai un loc unde sa stai care e ok, viata devine suficient de usoara incat, daca nu vrei, poti sa traiesti linistit o vreme indelungata intr-un fel de stare constanta de “caldut”.
Nu esti “bogat”, nu-ti permiti chiar orice, dar o duci suficient de bine incat sa nu te simti fortat sa faci nimic mai mult decat strictul necesar.
Mai pe larg, cele mai complicate lucruri la emigrarea in Elvetia sunt gasirea unui job ok si gasirea unui apartament. Si cand zic complicate, e putin zis.
Cand am venit aici stiam destul de multe lucruri despre problemele de inceput. Stiam despre asigurari de sanatate, asigurari suplimentare, deschiderea unui cont in conditii avantajoase, costurile aproximative ale vietii si multe alte prostii.
Mi-am rezolvat relativ repede majoritatea problemelor de inceput, dar nimic nu m-a pregatit pentru gasirea unui apartament.
A fost mult mai frustrant decat cautarea unui job in Elvetia, pentru ca e pur si simplu o loterie in care tot ce poti face e sa perseverezi, nu poti face mai nimic sa-ti imbunatatesti sansele de-a “castiga”.
4 luni pline de frustrari a durat sa-mi gasesc un apartament ok. Si putea fi mai rau. O colega (noua) isi cauta deja de 7 luni un apartament si nu isi gaseste. Colega emigranta, dar care locuieste aici de 20 ani, are permis C, are scoala facuta aici samd – tot nu reuseste sa-si gaseasca un apartament in oras si tot face naveta 100 km (cu trenul) zilnic.
Din punct de vedere profesional, chit ca socul initial (“bai, de ce fac astia lucrurile asa aici?”) a fost destul de puternic, odata ce treci peste asta si te obisnuiesti sa faci lucrurile cum vor ei, fara prea multe discutii inutile, te integrezi rapid in noul colectiv.
Cat despre colectiv, e impartit in medici si ceilalti colegi.
As spune ca in general medicii sunt politicosi, dar mai distanti aici (fata de Anglia sau Romania) si in general foarte neincrezatori in nou-veniti. Dar politicosi. Odata ce se obisnuiesc cu tine (si nu esti predispus la erori), nu ai probleme.
Restul colegilor sunt foarte reci la inceput, dar devin cat de cat prietenosi dupa ceva vreme. Totusi, asta nu inseamna mare lucru. E destul de greu sa-ti faci amici (sa nu zicem “prieteni”), iar spiritul de echipa e limitat – din cauza ca mai toti oamenii sunt individualisti si retrasi in ei.
Personal, pot spune ca dupa 5 luni ma descurcam onorabil oriunde ma trimiteai, dar ca abia acum, dupa 12 luni sunt destul de sigur pe mine in majoritatea situatiilor, dar cred ca va mai dura 1-2 ani pana sa pot sa ajung la un nivel comparabil de cunostinte cu ce reusisem in Anglia (e adevarat ca acolo lucram cam 6 zile/saptamana in medie). Si nici in Anglia NU eram inca la un nivel ideal, in care puteam face orice fara eforturi prea mari si nu prea aveam surprize sau momente in care nu stiam ce sa mai fac.
Pe de alta parte, la nivel de socializare, pentru ca Elvetia e o tara de emigranti, atata timp cat iti doresti sa gasesti oameni cu care sa mergi la activitati in aer liber (drumetii, mers la schi, diferite sporturi), exista grupuri de facebook, exista asociatii sportive – trebuie doar sa fii dispus sa cunosti (multi) straini.
Singura chestie e ca… dupa 30 de ani devii din ce in ce mai reticent in a tot cunoaste oameni noi, deci asta (socializarea) e mai usor de zis decat de facut 🙂
Altfel, Elvetia e o tara excelenta pentru a-ti petrece timpul liber. Transportul in comun este eficient (si oarecum ieftin, in anumite conditii) si posibilitati de distractie sunt nelimitate.
Personal m-am concentrat pe drumetii pe munte, mers la snowboard (iarna) si vizitat cateva orase din Elvetia sau din tarile vecine. Dar poti face multe alte lucruri – bani, chef si timp sa ai.
Radeam zilele trecute – pana sa vin in Elvetia, ultima mea drumetie prin munti o facusem acum vreo 10 ani, si aia fusese o chestie de 2 ore (dus-intors). Am venit aici si doar anul trecut am facut cateva drumetii de 8 ore, 8 ore si ceva (35+ km si peste 3000 m diferenta de altitudine urcat+coborat).
Asta nu inseamna ca Elvetia e o tara perfecta, populata doar de oameni frumosi si civilizati. Departe de asta. As putea scrie mii de cuvinte despre vecinii mei zgomotosi, despre lumea care se strange pe langa garile mari, despre cum se poarta unii cateodata in trenuri, despre cum sunt unii cu nasul pe sus pentru ca au “diploma elvetiana” si altele. Dar ar fi un exercitiu de inutilitate.
Au si ei problemele lor, unele mai deranjante ca altele, dar nivelul de trai mediu e suficient de mare incat sa tempereze orice derapaje inainte de-a deveni “probleme majore”.
Regret faptul ca am venit in Elvetia?
Nu stiu ce sa zic. Pe plan personal am pierdut enorm de mult, dar pe plan profesional sunt destul de multumit cu ce-am reusit.
Imi place viata mea in Elvetia?
Comparat cu Romania sau cu Anglia, am ceva mai mult timp liber si mai multi bani ca sa mi-l petrec cum vreau eu. Dar asta vine la pachet cu o relativa singuratate.
Vreau sa raman aici, vreau sa plec?
Pentru cel putin 5 ani, nu ma vad plecand de aici. Dar nu stii niciodata ce-ti rezerva viitorul.
Si unde e birocratie, ai drumuri facute degeaba si timp pierdut.
Si elvetienii au oameni mai lenesi sau incompetenti. Singura diferenta e ca birocratii din Elvetia sunt platiti foarte bine.
Pe de alta parte, ca regula simpla, atata timp cat vii in timpul programului si-ti respecti interlocutorul, toata lumea va incerca sa-si faca munca (si sa te ajute), politicos si fara nervii si aglomeratia standard din Romania.
Eeniuei. De ce postul asta?
Pe facebook am povestit acum vreo 8 luni cum am descoperit brusc ca am fost “convertit” la crestinism de administratia locala din satucul-suburbie unde am locuit 4 luni, pana am gasit un apartament in oras.
In Elvetia (ca in Romania de altfel, dar ca acolo regulile nu-s respectate atat de strict) esti obligat sa te inregistrezi la autoritatile locale din orasul sau comuna unde te-ai mutat, fie ca ai venit din strainatate, fie ca ai venit din alta parte a Elvetiei. Daca stai intr-un oras mai mare, impartit in mai multe sectoare, atunci trebuie sa-ti faci transferul de domiciliu inclusiv in acelasi oras.
Ca emigrant, la fiecare asemenea inregistrare ti se elibereaza un nou act de identitate care este in acelasi timp si permis de sedere/munca. Evident, fiind Elvetia, fiecare inregistrare/eliberare te costa – cam 65 franci in cantonul meu.
La prima eliberare a unui act de identitate/permis de munca/sedere, de regula completezi un formular, unde esti intrebat de religia ta. Trebuie sa fii atent ce scrii acolo, pentru ca in Elvetia membrii a 4 confesiuni crestine sunt taxati suplimentar – pentru a permite bisericilor sa supravietuiasca.
La fiecare schimbare de domiciliu ti se transfera gratuit prima inregistrare electronic, atata timp cat ti-ai anuntat administratia locala precedenta ca te muti. Daca nu ii anunti, e posibil sa ti se dea o amenda.
Toata povestea asta e facuta pentru a se asigura buna finantare a autoritatilor locale si cantonale – taxele se colecteaza la nivel local si apoi se impart – partial catre oras/sector, partial catre canton.
Ei, cand la salariul din iulie anul trecut am observat ca mi-au luat si taxa pentru biserica (pentru iulie si iunie), am dat urgent niste telefoane (intai la HR, apoi la administratia locala), pentru a clarifica faptul ca o don’soara de la administratia locala m-a crestinat in mod eronat in acte, chit ca eu am trecut “ateu” in formularul de inregistrare.
Don’soara a modificat, apoi a trimis un e-mail de clarificare la HR-ul spitalului. La urmatorul salariu mi-au returnat toti banii de “taxa de biserica”.
Toate bune si frumoase, la mutarea de domiciliu am fost atent sa mentionez asta, mi-au garantat ca sunt inregistrat corect, n-am mai fost taxat pentru biserica.
Pana anul asta, cand am ales sa depun echivalentul lor pentru declaratia pe venit global (Steuererklärung), pentru a primi cateva sute de franci inapoi. Explicatii la finalul articolului.
Agitatie peste agitatie.
Sunt vreo 9 formulare, totalizand cam 14 pagini (cu tot cu un formular-rezumat si un formular-chitanta.
Poti sa le completezi on-line si sa le incarci on-line (daca ai permis C sau esti elvetian),
poti sa le completezi on-line si apoi trebuie sa trimiti formularul-chitanta semnat la administratia financiara (cu posta sau in persoana),
sau poti sa le completezi de mana si sa le trimiti la administratia financiara (cu posta sau in persoana).
Sau poti sa platesti o firma sa faca asta pentru tine (pentru 100 franci sau mai mult – depinde de cat de mari sunt veniturile tale).
Oricum ar fi, ai nevoie intai de numarul tau central de administrare (zentrale Personenverwaltung, sau ZPV-Nummer), pe care ti-l da administratia financiara cantonala. Dar daca nu ai permis de tip C, nu il primesti automat, trebuie sa completezi intai un formular (pentru care ai nevoie de numarul de asigurari sociale – AHV-Nummer, pe care il gasesti pe fluturasul de salariu sau pe cardul de asigurari de sanatate) in care spui de ce ai nevoie de el.
Formularul poate fi trimis on-line (e-mail), dar raspunsul se primeste DOAR prin posta (in cam 2-3 saptamani).
Dupa ce ai ZPV-Nummer, poti sa completezi formularele de Steuererklärung.
Dar daca esti/erai casatorit, declaratia trebuie sa includa si veniturile sotului/sotiei, chit ca persoana NU traieste in Elvetia. Mare bucurie sa calculezi brutul fostei sotii din Romania, sa il transformi in CHF, apoi sa-l inmultesti cu 7 luni.
Eniuei, informatiile astea le-am aflat dupa ce am dat un e-mail cu intrebari, in primul rand pentru ca am observat ca in interfata on-line, la date de baza extrase din registrele lor, eu apaream ca romano-catolic.
In e-mailul raspuns mi-au zis ca in declaratia de impunere (care vine ulterior depunerii Steuererklärung) nu voi fi impozitat cu taxa de biserica.
Atata doar ca la finalul formularelor pe care le-am completat aparea faptul ca, de fapt, va trebui sa platesc 450 franci pentru biserica in 2018.
So… drum pana la administratia financiara cantonala. Explica situatia. Aia mi-au spus ca n-au ce face, trebuie sa merg la administratia locala si sa ii conving pe aia sa comunice administratiei financiare ca NU sunt inregistrat ca romano-catolic si ca datele din registrul financiar trebuie schimbate.
Cu ocazia asta am aflat si ca o parte din informatiile primite in e-mailul-raspuns erau, de fapt, gresite. Cum, un birocrat mi-a dat un raspuns gresit? Nu credeam (sarcasm). Dar ca totul se rezolva. Eram deja in punctul “nu-mi mai pasa, vreau doar sa scap de prostia asta”.
Drum pana la administratia locala. Astia lucreaza doar de la 10 la 16, cand eu INTOTDEAUNA lucrez. Doar joia lucreaza pana la 18:00, atunci mi-am rezolvat eu intotdeauna problemele – dupa o asteptare de aproape 2 ore, de fiecare data, pentru ca-s intotdeauna multi emigranti care au probleme de rezolvat… Asta e Elvetia, tara cu 8,6 mln de locuitori, dintre care 2,5 milioane sunt emigranti (sau urmasi de emigranti).
Dupa o asteptare prea lunga, am vorbit cu un nene, care imi arata ca sunt inregistrat drept “fara confesiune”, si ca a fost o singura modificare facuta, candva anul trecut in iulie, dar ca era retroactiva oricum, deci ar trebui sa fie totul in regula.
Ii arat formularul de Steuererklärung, care zicea negru pe alb ca-s “römisch-katholisch”.
Pana la urma, a adaugat el o mentiune in dosarul meu electronic si a promis ca va trimite un e-mail catre administratia financiara ca sa fiu oficial “excomunicat”.
Chestia era ca am facut toata tevatura cu declaratia asta de impozit global pentru a primi inapoi cateva sute de franci. Daca ramaneam in mod eronat “crestin”, de fapt urma sa ies drept dator cu aproximativ o suta si ceva de franci.
Cum sa nu iubesti birocratia? 🙂
Oricum, cred ca intr-un final se va rezolva totul ok.
Explicatii:
In Elvetia, pana nu primesti permis de sedere de tip C (dupa minim 5 ani), platesti impozit pe venit ca in restul lumii, prin oprire la sursa (Quellensteuer), din fiecare salariu.
Cu permis de tip C sau ca cetatean elvetian, poti plati impozitul pe venit fie 1 data pe an, fie in 3 rate aproximative anuale, urmate de o regularizare in primavara anului viitor. Toata lumea are incredere ca elvetienii isi platesc impozitele la timp. Daca nu o fac, primesc amenzi usturatoare.
Cum ar fi daca in Romania orice angajat ar avea posibilitatea sa isi plateasca impozitul pe venit 1 data pe an? In primul rand, ar fi dificil sa vezi atatia romani ca-si pastreaza cam 1 salariu pe an neatins, doar pentru a plati statul candva “la anul”. Apoi… cand statul nostru functioneaza cum functioneaza, ar fi usor sa refuze lumea sa plateasca impozitele. Oricum, am divagat.
Atata timp cat platesti impozit la sursa (Quellensteuer), NU trebuie sa depui declaratie de venit global… Adica pana nu ai permis tip C, Steuererklärung nu e obligatorie.
Dar daca pui niste bani deoparte pentru pensie intr-un depozit special de tip “pilonul 3” (avem si noi in Romania), statul elvetian iti garanteaza ca nu-ti impoziteaza o suma maxima anual. Daca ai pensie de tip “pilonul 2” platita prin angajator (ca peste 90% din angajatii elvetieni), cam 6888 CHF sunt neimpozabili anual – daca sunt depusi intr-un cont de tip “pilonul 3”.
Un cont de economii normal elvetian iti ofera o dobanda anuala de 0,05%. Adica daca depui 10.000 franci, vei primi dobanda 5 franci pe an (5 franci impozabili!).
Un depozit de tip pilonul 3 iti ofera 0,2% pe an, deci 20 franci pe an dobanda (neimpozabila), nu e mare diferenta. DAR statul iti ramburseaza taxele colectate pentru pana la 6888 franci din astia. In functie de canton, asta inseamna cam 10-15% din suma respectiva, adica vreo 700-1000 franci. Care nu-s de colo.
Dezavantajul e ca nu poti folosi suma din pilonul 3 decat in 3 ocazii: daca te pensionezi, daca pleci din Elvetia sau daca cumperi o casa.
Eniuei, pentru ca m-am dus la snowboard si in drumetii asa de des anul trecut, mare lucru n-am pus deoparte. Am fost departe de a economisi ca in Anglia. Acolo am pus destui bani deoparte 3 ani, si s-au dus toti pe ceva ce acum regret. Mai bine sa-mi traiesc viata cat de cat si sa economisesc doar cat sa am o rezerva pentru zile negre.
Ei, pentru cat am economisit, merita sa depun declaratia de impozit global.
Sölden este o statiune despre care oamenii au opinii foarte diferite. Unii zic ca e o o statiune urata, cu aglomeratie pe partii, preturi mari si “partii urate”. Altii zic ca e cea mai tare statiune din Alpi.
Mie nu imi plac superlativele. Pentru mine e o statiune care are domeniu schiabil la inaltime mare, care are variante destul de variate de partii, cu instalatii de transport pe cablu de ultima generatie si cu o infrastructura excelenta. Si unde, indiferent cat de nasol e sezonul, intotdeauna vei gasi suficienta zapada cat sa te distrezi. Si are inca 2 statiuni la 20 minute distanta, unde skipassul e valabil. Pe scurt, Sölden e o statiune care mie-mi place mult.
Pana acum n-am mai schiat niciodata in Alpi in aprilie. De asemenea, nu am mai fost vreodata la un festival de muzica electronica la mare altitudine.
O facui si pe asta. 🙂
Fara sa am prea mari asteptari, mi-am cerut in februarie cele 2 zile libere pentru aprilie in prima saptamana si mi-am facut rezervarile pentru 3-7 aprilie, dupa ce am vazut ca Robin Schulz si Lost Frequencies vor veni la Sölden.
Am avut marele noroc sa nimeresc fix intr-o mare furtuna de zapada, care a durat de pe 3 seara pana pe 5 dimineata. Prima zi de schi a fost cu vizibilitate extrem de proasta, cu ploaie de la 1600 m in jos, cu putine partii deschise si incheiata cu o ora si ceva de concert in care daca nu ma miscam, se depuneau cam 10 cm de zapada pe mine. 🙂
A meritat. 🙂
La 2300 m s-au depus cam 80-100 cm in total, in statiune cam 15-20 cm. Totul arata ca un winter-wonderland.
A doua zi a inceput cu soare sus si ceata de la 2000 m in jos si cu 1 singura partie deschisa. Incet-incet au deschis aproape tot domeniul schiabil, mai putin ghetarii. Noroc c-a iesit soarele si a gonit norii.
I-a gonit asa de bine, ca la 16:05, la finalul zilei de schi si inceputul concertului, erau cam 20 grade si ziceai ca erai la plaja, nu la 2300 m. Dupa ceva timp s-a mai lasat niste frig, dar alea 2 ore de stat in soare mi-au parlit fata de arat si acum ca un panda.
Hochgurgl – Kirchenkarbahn in fundal, dreapta-sus
A 3-a zi am mers la Obergurgl-Hochgurgl. La fel de misto ca intotdeauna. Zapada peste zapada, totul deschis, lume mult mai putina ca-n Sölden, o experienta placuta. Au deschis (acum 10 zile) o noua sectiune la noua gondola din lateralul Hochgurgl, cu o noua partie si noi posibilitati de off-piste. Mi-a placut.
A 4-a zi am ajuns sus la 08:39, m-am bucurat de soare 1 ora, apoi am avut vreo 2 ore de cer acoperit, apoi a iesit din nou soarele, apoi la final de zi iar s-a innorat. M-am bucurat de toate partiile negre gasite – neagra de pe ghetar (de cupa mondiala) a fost in cea mai buna conditie din cei 7 ani diferiti cat am fost eu la Sölden.
multa lume la 08:39 pe partia neagra de la Giggijoch
partia neagra de pe Schwarzkogel
elefant pregatit pentru Hannibal
privelistea de la 3300 m
privelistea de pe ghetarul Tiefenbach, Pitztal e in fundal-centru
inceputul coborarii de pe ghetar inapoi spre Sölden
Per ansamblu, o surpriza placuta schiatul in aprilie.
Nu, nu urmeaza o postare de 1 aprilie – e deja prea plin internetul de ele.
E o mica postare despre o chestie diferita à la Elvetia.
Presupun ca oricine pomeneste un popor germanic, se gandeste la punctualitate rigida.
La mine in spital punctualitatea e la nivelul urmator.
Am mai mentionat de cateva ori ca trebuie sa pontam “la sange” – daca terminam treaba cu ceva timp inainte de finalul programului si chiar nu mai e nimic de facut, ori gasim ceva de facut care are legatura cu serviciul, ori ni se spune direct (fara politeturi) sa mergem acasa atunci.
In afara de asta, daca pleci la garderoba, 1 coleg, respectiv 2 colege fac presiuni sa pontam imediat, nu la finalul schimbatului in hainele de afara. La raportul saptamanal cam 1 data pe luna ni se atrage atentia sa nu uitam sa pontam corect, la sosire/plecare si la pauza neplatita, intotdeauna inainte de-a ne schimba hainele.
La barbati asta inseamna cam 3-5 minute “economisite”, la femei poate insemna doar cateva minute mai mult.
Eniuei, partea amuzanta e ca daca vii mai devreme, nu esti platit pentru minutele in plus. Si am colege care vin cam cu 30 minute mai devreme, zi dupa zi dupa zi.
Sau daca iei pauza de masa de pranz de (sa zicem) 31 minute, minutul ala in plus NU e platit.
Sau, daca chiar stai sa mai rezolvi ceva pana la (sa zicem) 16:10, daca nu iti anunti colegii care fac Pickett sa te scrie pe o lista ca ai stat 4 minute-n plus, atunci minutele alea in plus nu-s platite.
Fara nici un drept de apel, eu sunt cel care vine in fiecare zi ultimul, la batalie stransa cu o alta romanca. Daca ea macar are scuza ca sta la vreo 30 km distanta si vine cu un tren si-un bus, eu stau la 11 minute de mers (foarte) rapid, de la usa mea pana la pontaj.
Oricum, raportul zilnic incepe la 07:00, eu ajung la 06:59 sau fix la 07:00 in sala de raport.
Pur si simplu nu mi-a placut niciodata sa fiu mai punctual decat e strict nevoie.
Din liceu, cand am descoperit ca unii profesori nu puneau absente daca intarziam maxim 5 minute, pana la anii de tanar adult, cand prietenii mei ma asteptau invariabil cam 5 minute cand mergeam impreuna la baschet, mi s-a dus vestea ca vin tarziu.
Amicii mei incepusera sa imi stabileasca intalnirile cu 5 sau 10 minute mai tarziu, ca sa se asigure ca nu ma asteapta ei pe mine ci invers.
Sau foloseau termenul de “minute Cristian“. “Ne vedem in 5 minute Cristian” insemna, de fapt, “ne vedem in cam 15 minute“.
Nu o faceam si n-am facut-o niciodata din nesimtire sau rautate. Daca stiam ca e ceva important, ajungeam la timp. Dar daca nu era nevoie de punctualitate, pur si simplu n-am reusit niciodata sa dau importanta ajunsului “la timp”.
O mare problema de caracter, recunosc, pe care n-am reparat-o niciodata perfect.
Toate joburile pe care le-am avut pana la cel de asistent medical au avut un program oarecum flexibil, ceea ce insemna ca nu trebuia sa ajung la un timp fix, dar trebuia sa stau peste program fara sa fiu platit – daca era nevoie (si asta se intampla des).
In Anglia eram printre cei care ajungeau relativ tarziu in sala de operatie. Doar cand faceam ture agency/bank eram punctual – alea erau platite la ora fixa.
Atata timp cat nu aveam badge de pontaj, nu eram singurul care facea asta (ba din contra – colegii mei nu erau deloc punctuali) si oricum eram recunoscut drept om care-si face treaba cat timp e la munca, nu comenta nimeni.
Acolo aveam totusi destul de multe colege care veneau tarziu. Dar eu si italienii eram zi dupa zi dupa zi intarziati cu minim 5 minute. Eu si cu italienii eram tot timpul ultimii in garderoba, dar, din fericire, seful nostru direct radea cu noi, cand ne mai ameninta ca o trimite pe matroana dupa noi daca mai intarziem. Stia ca odata ajuns la munca, munceam din prima secunda pana cand nu mai era nevoie – nu stateam la vorba sau la baut ceai.
Aveam o gluma cu band 7-le meu, in zilele rare cand se schimba in acelasi timp cu mine, ii ziceam “oh, no, today you’re as late as I am, what would the matron say?“.
Iar cand plecam acasa, atata timp cat nu mai era munca si era rezonabil de aproape de ora de final a programului (dupa 17:30, sa zicem), nu facea nimeni nici un scandal daca plecam acasa.
Ba chiar, as putea spune, englezii nu aveau nici o problema cu a fura cateva minute la turele bank – daca munceam pana la 16:10, foaia de pontaj o completam si semnam toti cu 16:30. Ei aveau logica “am muncit mai repede, ca sa plecam mai devreme cu 1 ora. Asa, noi castigam 20 minute, spitalul castiga 30 minute, toata lumea e fericita“.
Logica asta e inadmisibila in Elvetia. :))
Ei, de cand am ajuns aici, am ajuns sa fiu mai punctual decat am fost vreodata in viata mea.
In rezumatul lunar al prezentelor (Zeiterfassung – ni se da cate unul la inceputul fiecarei luni) vad cum pontez in peste 90% din cazuri la 06:56, ceea ce-mi da fix 3 minute sa ma schimb si sa ma spal pe maini. In celelalte 10% pontez la si 54, 55 sau, foarte rar, la si 57.
Desigur, dupa standardele elvetiene, se cheama ca vin “tarziu”, dar pana acum nu mi s-a facut observatie decat de 2 ori, cand a durat schimbatul prea mult, chiar am ajuns 1 minut dupa ce incepuse raportul – de fiecare data fiind admonestat de catre seful-adjunct, “neamtul cel stresat”.
Atata timp cat sunt la raport, la limita, e ok.
Dar daca fostii mei sefi sau fostii prieteni/colegi ar afla ca acum am ajuns asa de punctual, ar muri de ras.
M-au ajuns toate injuraturile si blestemele tuturor alora care m-au vazut ani de zile cum NU eram punctual.
*Presiunea vine de mai sus, unde exista oameni care ii bat obrazul sefei noastre de fiecare data cand la final de luna strange overtime “nejustificat” de cateva zeci de minute pe angajat.
Am facut un calcul, la 20 angajati (cati eram la ultima numaratoare), 4 minute pe zi, 22 zile/luna x 10 luni (sa zicem ca minim 2 luni de concediu strange aproape toata lumea) = 20 x 880 = 17.600 minute.
La un salariu mediu orar/sectie de, sa zicem, 25 franci, 10 minute costa sectia 4,2 franci, ajungem la vreo 7400 franci pe an.
Salariul pe aproape 4 luni al unui FaGe care lucreaza 50%.
Dupa ce cu o saptamana inainte am fost la statiunile-sora din domeniul imens Arlberg, sambata am ajuns si la Sankt Anton. La fel ca saptamana precedenta, a fost prima data cand am ajuns in regiunea asta.
Cred ca asta a fost partea cea mai misto a iernii asteia: am putut sa ma dau cu placa prin mai multe statiuni despre care doar citisem pana nu demult.
Kandahar/Galzig in stanga, Schindlerspitze in dreapta (Valluga e ascunsa). La un clic pe poza si zoom, se vede telecabina imensa suspendata deasupra vaii
La fel ca in cazul Zürs-Lech, accesul cu masina catre Sankt Anton nu e chiar la fel de banala ca in alte statiuni mari austriece, unde mergi pe autostrada si apoi intri pe o vale lejera, fara multe curbe. Daca vii dinspre Elvetia/Liechtenstein, drumul urca destul de abrupt si are destul de multe curbe stranse. Inainte de-a ajunge in Sankt Anton, drumul trece si prin St. Cristoph, care e la 1800 m altitudine – si se vede.
La final de martie, pe anumite portiuni pur si simplu treci printre veritabile “ziduri” de zapada. Impozant.
Peste “deal” e drumul dinspre St. Cristoph spre Sankt Anton
Impresia buna se strica un pic atunci cand ajungi in statiune si vezi ca parcarile sunt cam putine, cu plata si ca singura in care mai era spatiu e la cucurigu’n deal, undeva de unde ai 10 minute de mers pe jos pana la primul bus – langa Nassereinbahn.
Eniuei, destul despre drum.
Sankt Anton are 3 zone mari schiabile “proprii”: Rendl, Gampen si Galzig, plus off-piste si nu numai pe varfurile Schindlerspitze si Valluga.
Rendl dimineata
Zapada era in cantitati imense, dar vremea anormal de calda pentru altitudine si perioada (16-19 grade la pranz in statiune, la 1300 m) n-a fost ideala. Dimineata devreme totul era bocna, dupa 12 totul era flescait – pe partea insorita de la Gampen de sus pana jos totul a fost smantanos.
Pe Rendl sunt cateva partii dragute (mentiuni pentru o neagra si-o rosie plus coborarea-n vale), un snow-park, niste off-piste si niste telescaune cu urcarea facuta de pe o platforma suspendata peste hau – ceva nou pentru mine.
dintotdeauna mi-au placut masinariile astea
snowpark-ul din Rendl
Talabfahrt spre Rendl
Pe Gampen sunt mai multe partii printre copaci, cu variatiuni rosii/albastre/negre pentru a ajunge in statiune, jos. Partiile de mai sus sunt interesante, cu posibilitatea de-a ajunge in valea dintre Gampen si Galzig.
Privelistea de mai sus de Gampen
Pe Galzig se ajunge cel mai usor cu un funitel modern, care are o statie de incarcare foarte futurista – te urci in el la parter, apoi gondola e ridicata “la etajul 1” si de acolo merge spre primul pilon si in sus.
Odata ajuns pe Galzig, ai nenumarate optiuni de coborare – direct spre Sankt Anton pe. albastre sau pe neagra faimoasa Kandahar, sau poti merge spre Schindlerspitze, spre Arlenmähder sau spre St. Cristoph. Sau poti urca spre Valluga, pentru off-piste.
zoom pentru telecabina spre Valluga – poza de pe Gampen spre Galzig
Poza de pe Kapall (2330 m) spre Galzig (2185 m)
Zona de aici are niste panorame foarte misto, are un telescaun foarte lung spre Schindlerspitze, are o albastra lunga si surprinzator de misto spre St. Cristoph si e poarta spre restul domeniului Arlberg, daca vrei sa ajungi in Zürs, de aici incepi.
Sosirea telescaunului luuung pe Schindlerspitze.
poza de pe Kandahar, Gampen in stanga, Rendl e in dreapta (dar nu se vede decat zona neschiabila)
Arlenmähder de sus
O partie albastra (nr. 100) care chiar mi-a placut
Arlenmähder de jos
Ca destinatie de-o zi, Sankt Anton e interesant, dar pur si simplu nu ai timp sa explorezi prea mult. Iar cand e prea cald afara, nu prea ai cum sa bagi viteza, deci nici nu poti face foarte multi km de partie. Altfel, domeniul e atat de mare incat cozile sunt ca si inexistente, chit ca era multa-multa lume in statiune.
Zona foarte populara pentru elvetieni, nemti si englezi.
Ca impresie generala, Zürs-Lech mi s-au parut mai pe gustul meu, parca Sankt Anton e un pic prea pentru “mase”. Oricum, m-am distrat. E de revenit – chiar pentru vacante lungi.
53,5 euro skipassul de-o zi (+5 cartela).
A, da, desi e primavara, nici aici nu e programul prelungit, ba din contra, ultimele gondole si scaune urca pe la 16:00, deci trebuie un pic de atentie la ultimele ture.
caine ud un pic mai sus de finalul partiei spre Sankt Anton. Pe el nu-l deranja faptul ca zapada se transformase-n smantana 🙂
hmm, oare cati englezoi beti au cautat gustul adevarat la veceul asta? 🙂
In Anglia, la teatre aveam un coordonator in fiecare zi.
De la 08:00 la 18:00 era un band 7*, de la 18:00 la 21:00 era un band 6 (sau, in rare cazuri, un band 7) si peste noapte (21:00-08:00) era intotdeauna persoana cu cea mai mare vechime din echipa de noapte (care insuma 4 oameni, de regula).
Acest coordonator trebuia sa se ocupe de bunul-mers al programului in toate cele 16 teatre ale noastre pe parcursul unei zile. Daca exista o problema, trebuia sa fie anuntat. Daca erai bolnav si nu veneai maine, pe el/ea il/o sunai. Daca o sala de operatie termina devreme, trebuia anuntat. Daca o sala de operatie urma sa termine peste program – trebuia anuntat, ca sa caute solutii (personal). Daca exista o urgenta de operat, el cauta o sala de operatie si personal ca sa se faca.
De cele mai multe ori, asta insemna o gramada de negocieri.
Negocieri cu anestezistii sa accepte sa anestezieze un pacient in plus sau sa stea peste program. Negocieri cu chirurgii sa le permita altor colegi sa opereze o urgenta in timpul care le era alocat lor. Negocieri cu personalul sa ramana peste program, sa isi ia pauza de masa mai tarziu, sa se duca la alta specialitate sa ajute samd.
Alte dati, era vorba de comenzi de materiale de urgenta. Sau imprumuturi de consumabile sau materiale – altor spitale NHS, sau unor spitale private unde operau chirurgii nostri.
De foarte multe ori era vorba de discutii inutile. Oamenii nu vroiau sa faca ceva in plus (normal) si de multe ori comentau 5-10-15 minute, apoi brusc se razgandeau. Toata lumea se plangea in situatii din astea, pentru ca puteau. Rar, s-a intamplat ca anumite urgente sa fie amanate sau operatii sa fie anulate sau amanate din diverse motive cam cretine. Aveam chirurg si anestezist si instrumentisti, dar n-aveam asistent de anestezie. Aveam de toate, dar n-aveam sala. Aveam sala, dar n-aveam instrumente. Aveam de toate, dar nu avea cine sa aiba grija de pacient peste noapte – spitalul era plin. Dupa multe comentarii, se gasea o echipa pentru a face o operatie, dar era brusc prea tarziu, fereastra de timp se inchisese. Sau totul era ok la noi, dar pacientul tocmai a fost hranit pe sectie – de niste oameni la randul lor suprasolicitati si cu care se comunicase insuficient.
De ce zic cam cretine? Pentru ca solutii existau, dar ar fi insemnat niste costuri in plus sau ar fi insemnat ca toata lumea sa-si faca treaba fara sa comenteze prea mult.
Telefonul coordonatorului era o corvoada pe care toti, dar absolut toti managerii o urau. Erau multe zile in care coordonatorul isi pierdea vocea la finalul zilei, de la atata vorbit. Unii erau mai descurcareti, altii mai putin – de multe ori stiai ca daca x urmeaza sa coordoneze, il/o contactezi degeaba, nu te va ajuta.
Ironia face ca fix band 7-le de la oftalmologie de acolo era extrem de incompetenta, niciodata nu putea rezolva nimic pentru alte specialitati, ea se descurca doar pe felia ei si-atat.
Seara, band 6-le care prelua coordonarea era tot timpul stresat de telefon, din cauza ca de cele mai multe ori trebuia sa termine o operatie cu doar 1 om in sala si sa se ocupe de problemele nerezolvate de peste zi si sa rezolve orice problema noua aparea – in conditii de personal mult redus. De la cam 150 oameni care erau pe la teatre pana la 18:00, dupa 18:00 ramaneau de regula intre 12 si 20 oameni (cu tot cu chirurgi si anestezisti).
Sucher (pager) si telefoanele noastre
Ei bine, in spitalul meu din Elvetia sistemul e similar, dar diferit.
In corpul central, unde avem aproximativ 20 sali de operatie, coordonarea e separata pe specialitati – nu exista un supra-coordonator. Mai multe specialitati sunt separate, in alte cladiri sau in alte aripi ale spitalului (ca noi).
In cazul nostru, cu ale noastre 2 specialitati, pana la ora 14:00 coordonarea cade in sarcina managerului sau unuia dintre cei 2 adjuncti. Dupa ora 14:00, responsabilitatea asta pica in carca comuna a celor 2 persoane care fac garda (Pickett). De regula e exclusiv in sarcina instrumentistului daca garda e facuta de 1 instrumentist si 1 FaGe (sau a instrumentistului cu mai multa experienta, cand sunt 2 instrumentisti in garda).
Aici nu ai un telefon direct, ai un pager (sucher) – care te forteaza sa suni inapoi la numarul care tocmai te-a apelat, comunicarea nu e 100% directa.
Cateodata ai noroc si nu prea suna pagerul ala imputit.
Dar cateodata stai cu telefonul constant la ureche, de la 2 la 4 sau mai tarziu, timp in care trebuie sa rezolvi constant si alte probleme. Trebuie sa te asiguri ca e pregatit totul pentru operatiile de maine, ca s-a discutat cu specialitatile diferite, daca urmeaza sa operam cazuri complexe, multi-specialitati. “Preferatii” mei sunt aia de la ortopedie, care tot timpul au o gramada de munca si ne raspund greu, ne ajuta greu si per total sunt total suprasolicitati.
Daca urmeaza sa se termine operatii peste program, trebuie sa te asiguri ca ai personal dispus sa ramana peste program, ca toata lumea stie ce e de facut si ca totul se deruleaza fara probleme. Sa te asiguri si ca toate comenzile de materiale au fost facute si ca eventualele lipsuri sunt comunicate “celor care se ocupa” (de comenzi).
In timpul asta, de multe ori te suna tot felul de oameni, care ba vor sa vorbeasca cu sefa, ba vor sa comande ceva, ba suna in legatura cu o comanda deja facuta, sau despre niste urgente sau cate si mai cate.
De multe ori trebuie sa faci si aici mediere intre chirurgi si anestezisti si personalul nostru.
Chestia cea mai aiurea e ca toata lumea trebuie sa faca asta destul de repede aici. Nu conteaza ca esti FaGe sau instrumentist sau asistent medical, odata ce ai inceput sa fii alocat sa faci garzi, trebuie sa fii capabil sa te descurci cu telefonul ala. Daca in Anglia ei considerau ca poti face asta abia ca band 6, si doar dupa minim 3-5 ani vechime acolo, aici trebuie sa te descurci cam dupa maxim 6 luni.
Am inceput sa fac garzi dupa 3 luni, primele 3 luni de garzi am fost mai degraba protejat, lucram tot timpul cu un instrumentist sau altul cu multi ani de experienta. De prin ianuarie au inceput sa ma aloce si cu FaGe, de prin februarie mi se da porcariile alea de sucher si pager mult mai des direct mie.
Nu stiu altii cum sunt, dar mie chiar nu-mi place sa vorbesc prea mult cu oamenii. Sigur, daca sunt intr-un grup de prieteni/amici, de multe ori ma lansez in discutii lungi si chiar vorbesc prea mult. Dar la munca dintotdeauna am incercat sa limitez discutiile cat mai mult, sa comunic direct, fara prea multe inflorituri peste nivelul de politete-si-atat.
La ultima garda am facut o greseala in planificarea pentru o urgenta – un pacient a fost adus la noi si intubat si ultima operatie a zilei nu era terminata cand am crezut eu – drept urmare nu aveam personal pentru a instrumenta urgenta. Dar lucram cu o instrumentista cu 20 ani vechime, care era aici de 2 ani, am crezut ca rezolva ea daca e nevoie. Pe naiba, ea habar-n-avea ce sa faca, stia doar ca pe partea ei, oftalmologia terminase si atat.
Am rezolvat pana la urma, dar a trebuit sa vina sefa sa ne impinga de la spate, desi ea isi terminase programul si ar fi trebuit sa plece acasa.
Drept urmare, sefa mi-a zis ca la urmatoarea garda va fi cu ochii pe mine sa vada cum ma descurc si ca nu trebuie sa ma mai bazez pe colegi in luarea deciziilor.
2 ore am stat cu telefonul la ureche azi. Ba sa aduc un chirurg in sala, ba sa rezolv o problema cu farmacia, ba sa fiu secretar pentru sefa si sa iau mesaje, ba sa reprogramez o operatie care a fost anulata la ora 15:00.
Evident, nici telefoanele nu-s prea bune. Alea mai vechi au baterii proaste si se descarca repede, alea mai noi au antena proasta, moare reteaua fix cand vorbesti cu cineva – iar folosirea telefonului propriu e, evident, interzisa.
Singura mare diferenta fata de Anglia este ca aici lumea nu isi permite sa zica nu sau sa se planga ca nu vrea sa faca ceva in plus DACA E IN TIMPUL PROGRAMULUI. Daca e pana la 16:06, toata lumea munceste si face orice i se zice, chit ca vin eu sau o colega FaGe sau sefa mea – toata lumea accepta ca trebuie sa muncesti fara sa cracnesti. Daca e vorba de munca peste program, atunci oricine e liber sa refuze, dar pana atunci, daca o sala e libera, nu exista discutii inutile.
Pe de alta parte, ca sa reprogramezi o operatie in ziua urmatoare… nu e asa simplu precum pare. Intai vorbesti cu anestezia – ei iti spun ca anuleaza operatia pe motiv de lipsa de personal. Apoi cu chirurgul, sa-ntrebi cat de urgenta e operatia. Apoi cu anestezia, sa afli cand sunt dispusi sa o inghesuie in urmatoarele zile. Apoi cu sefa – sa vezi daca e de acord sa ii dai programul de joi peste cap. Apoi cu chirurgul – sa ii spui sa vorbeasca cu chirurgul care are sala alocata maine, sa il rogi sa obtina si acordul aluia. Apoi din nou vorbesti cu toti oamenii dinainte – sa ii anunti ca operatia e reprogramata oficial si ca pacientul poate sa manance acum.
Atat de multa vorbarie in limba lui Goethe iti usuca pur si simplu creierul, vrei doar sa ajungi acasa si sa dormi.
Am ales meseria asta pentru ca vreau sa fiu in sala de operatii, sa asist chirurgul, eventual anestezistul, nu sa coordonez, programez si fac comenzi.
Asta e o mare diferenta intre Elvetia si Anglia: toata lumea trebuie sa faca un pic din toate, nu exista “nu stiu”, “nu vreau” sau “nu pot”.
Un mod de-a face lucrurile care are anumite avantaje, dar si dezavantaje.
Pentru cine inca nu stie care e sistemul cu “benzile” in Anglia: In NHS (sistemul medical de stat) asistentele medicale cu responsabilitati suplimentare sunt incadrate in “benzi” – care corespund si unor salarii mai mari. Asistentii medicali “normali” (cam 90% din totalul angajatilor) sunt toti band 5, cei cu responsabilitati suplimentare sunt band 6, managerii sunt band 7, sefii de departament mai mic (matroane) sau adjunctii de departamente mai mari sunt band 8a, apoi exista sefii de departamente mai mari – band 8b (cum ar fi salile de operatii) apoi sefii de specialitati – band 8c (anestezia+chirurgia, sa zicem) apoi chief of nursing ar fi band 9 (echivalentul directorului de ingrijiri).
Marti-Vineri a nins cu pauze in Alpi (si a plouat ca naiba la mine acasa).
Zürs am Arlberg
Sambata am ajuns oarecum din intamplare in Zürs am Arlberg, impreuna cu 2 indieni cunoscuti pe un grup de facebook. 2 indieni si un roman au mers la schi in Austria. Suna a inceputul unei glume nu neaparat bune. 🙂
Zürs e in vale
Obisnuit sa “ma dau” singur tot sezonul, trebuie sa recunosc ca a fost dificil sa ma adaptez la companie. Conditiile au fost oarecum dificile (powder ciopartit pe majoritatea partiilor), dintre cei 2, unul era schior acceptabil, dar amandoi nu erau pregatiti pentru tipul asta de zapada. Pe la 1 ne-am separat, dupa aia mi-am facut damblaua singur.
Oberlech
Am inceput ziua la Zürs, am facut partiile din zona, apoi am urcat pe Madloch-Joch, am coborat pe un fel de off-piste marcat si partial batut (ski-route ii zic ei) spre Zug, apoi am facut cateva coborari in zona aia – toate fiind cel mai corect descrise ca “off-piste marcat” sau pur si simplu off-piste.
Scaunul spre Madloch-Joch, partie inchisa din cauza de risc de avalanse
Ski-route spre Zug
Ski-route negru din Zug, prima data iarna asta cand mi-a fost cu adevarat frica
Acelasi ski-route, pozat de sus
La domeniile astea imense schiabile e aproape imposibil sa vezi partii batute dupa o cadere de zapada care a continuat pana noaptea dinaintea zilei in care schiezi.
Zürs dimineatra
pe ski-route rosu inainte de Zug, zapada cu strat de gheata topita deasupra
Apoi am mers spre Oberlech/Lech, unde partiile erau in conditie ceva mai buna. La finalul zilei am avut 1 ora de explorat 3 partii negre la Warth, apoi inapoi spre Lech – apoi bus pana la parcarea din Zürs si inapoi la Zürich.
Lech
Warth, in Sonnenjet
O neagra cu moguli de pe Salober (Warth)
Neagra usoara in Zürs
Lungul drum pana-n Zug am Arlberg 🙂
Austriecii (ca elvetienii) nu-s italieni: desi zapada era multa, desi e lumina pana seara tarziu, programul instalatiilor se inchide tot la 16:30. Ata ete.
Oberlech si o mica zona cu partii batute
Warth, negre si off-piste
Per ansamblu un domeniu schiabil interesant, cu multe optiuni, dar care mi se pare ca e prea mult axat spre freerideri: pur si simplu sunt prea multe ski-routes, n-ar strica sa le bata 100% pe multe dintre ele si sa le lase “partii”. Atat de multe optiuni de off-piste care pare “sigur”, in conditii de risc de avalansa 3-4, incurajeaza la riscuri prea multi oameni care chiar nu sunt pregatiti (fizic sau cu echipament) sa iasa in off-piste.
A doua zi am fost cu un prieten din liceu si copchilul lui la Lauterbrunnen-Wengen.
Am plecat tarziu, am avut skipass pe jumatate de zi, am prins majoritar cer noros. La finalul zilei a inceput sa ninga sus/ploua jos.
Jumatate din domeniul schiabil a fost temporar sau toata ziua inchisa. Nu neaparat cea mai buna optiune pentru a veni cu un copil incepator – dar prognoza meteo zicea ca vom avea mai mult soare si mai putin vant decat am avut.
Cam tot soarele pe care l-am avut dupa ora 13:00
Mi-am facut damblaua pe jumatatea aia de zi, m-am dat pe unde am putut, dar a fost inca o zi care mi-a demonstrat ca am devenit un singuratic antipatic – pur si simplu imi place mult mai mult sa ma dau si sa merg la munte singur, in ritmul meu si in conditiile mele.
lungul drum pana departe 