Cand ajung primii fulgi de zapada in Bucuresti intotdeauna creste dorul de alunecat la vale in mine. Foarte multi oameni care schiaza sau se dau cu placa au in ei un dor greu de explicat unui non-schior. Ma amuza tot timpul cand ii aud si pe altii cu cata pasiune incep sa vorbeasca despre schi/snowboard atunci cand apare primul zvon de zapada. Prin metrou, vestiare de sali de fitness, la kinetoterapie (!), auzi tot timpul cate un necunoscut impartasindu-si pasiunea cu alt(i) necunoscut(i).
Din 2010, anul cand am avut cea mai lipsita de noroc iesire din tara, aceasta dorinta de-a impartasi cu altii una dintre pasiunile mele… a mai scazut. Oricum, e greu sa-i descrii cuiva placerea de-a aluneca la vale prin zapada, cu picioarele legate de o scandura care are niste margini metalice ascutite. E foarte usor sa fii considerat unul caruia-i lipseste o doaga. Ce om normal ar vrea sa faca asta, nu? 🙂
Eh, dupa ce o sa scriu povestioara mea, probabil ca o sa fie clar ca-s tampit. Dar macar o sa ma simt mai bine dupa ce le povestesc si altora “norocul” meu 🙂
In 2009 castigam ceva mai bine ca in ziua de azi. Pe parcursul verii am strans niste bani. Cand iarna a venit, m-am tot chinuit sa gasesc oameni cu care sa planific o iesire de 1 saptamana undeva prin Alpi. Stiu, “Romania nu-ti mai ajunge?”. Daca ai schia – ai intelege de ce am avut dorinte din astea “mic-burgheze”. Cu chiu, cu vai, am gasit 2 oameni cu care am stabilit statiunea din Alpi unde sa mergem (din Italia, in Dolomiti). Am gasit o locatie unde pretul si conditiile de cazare ne conveneau tuturor (e foarte greu sa impaci 4 persoane, credeti-ma). Am platit avansul si am inceput sa asteptam luna martie, ca sa plecam.
Doar ca m-a gadilat pe mine pasiunea prin februarie si l-am intrebat pe un amic daca pleaca si el pe undeva “afara” sezonul ala. Mi-a raspuns ca da, in Ischgl, Austria. Cand l-am intrebat (mai mult in gluma) daca are un loc in plus si pentru mine, mi-a zis ca da. De aici au inceput problemele. Dupa niste calcule, aveam suficienti bani ca sa-mi ajunga pentru 2 iesiri in Alpi, dar prietena mea n-avea atata banet. Eu n-aveam de unde s-o imprumut, ea oricum nu vroia sa se imprumute (de la mine sau de la altcineva). Ghinionul 0.
Deci trebuia sa plec singur intr-un grup de 6 necunoscuti si un amic. Evident ca ei nu-i convenea deloc situatia asta. Nici mie nu-mi convenea, dar dorinta de-a ma da cu placa 12 zile in Alpi in acelasi sezon era prea puternica. Dupa niste discutii mai aprinse, mi-a zis ca pot pleca singur si ca e “ok” cu decizia mea. Nimic nu putea fi mai departe de adevar, dar ce mai conta asta pentru mine? Urma sa-mi indeplinesc o dorinta arzatoare.
Eh, vine si ziua plecarii. Ceilalti oameni din grup (pe care tot nu-i cunoscusem) au votat si au hotarat ca trebuie sa plecam noaptea din Bucuresti, ca sa “avem drumurile mai goale”. Cu toate ca eu am obiectat (trebuia sa ajungem sa ne cazam peste 2 zile, n-avea nici un sens sa mergem noaptea 11-14 ore pana la Viena ca sa dormim apoi jumatate de zi, pe motiv de oboseala si lipsa de somn – mai bine plecam mai pe lumina si ajungem acolo noaptea si apoi dormim), hotararea s-a luat “democratic”. Cand am plecat, m-au invartit dintr-o masina in alta (plecam cu 2 masini). Cand am transferat echipamentul dintr-o parte intr-alta, unul dintre noii mei “tovarasi” a insistat sa-mi pun legaturile pe placa, pentru a fi siguri ca n-o sa zboare de pe masina. Orice argumente am adus eu n-au fost suficiente. Eu imi tineam placa “goala” si bootii bagati in legaturi (stranse). Mai iesisem de 2 ori din tara (cu masina) in felul asta si n-am avut vreo problema. Am scos bootii din legaturi, am strans legaturile pe placa, am pus placa pe masina, bagajul in portbagaj si hai sa plecam. Eu am crezut ca bootii mei ii va pune unul dintre ceilalti in portbagaj, dar m-am inselat. Asa au ramas bootii in parcarea cladirii de unde am plecat. Primul ghinion.
Pe autostrada, pe undeva pe drumul spre Pitesti, la ora 3 noaptea, la 130 km/h, soferul nimereste o ditamai groapa. Am avut noroc ca nu era gheata pe drum, altfel acum eram mort. Asa, am facut “doar” o pana la o roata. Al doilea ghinion. Roata pe care 7 tineri n-au fost in stare s-o desfaca de pe ax – pentru ca suruburile fusesera prinse “cu ura” la service. Nu se desfaceau de nici o culoare. Dupa 1 ora si ceva de chin, parlamentari, certuri si chin din nou, am gasit solutia: am cautat un numar de platforma de tractare care lucra 24/24 si i-am chemat sa ne ia. Pe la 5 a ajuns la noi, pe la 5:30 eram intr-un service de la intrarea in Pitesti. Roata buclucasa a fost desprinsa de pe ax doar dupa ce “baietii” de la service-ul asta au sudat scula cu care desfaceau suruburile de surub si au batut-o cu barosul. Dupa o ora si ceva plecam din service cu o roata SH in locul rotii vechi si cu urari de noroc. La 7 si un pic ieseam din Pitesti. Nimeni n-a vrut sa se intoarca sa-mi ia bootii din Bucuresti (evident). Prietena mea s-a dus si i-a luat de unde ramasesera, dar n-a vrut sa vina pana la Pitesti sa mi-i aduca (pe buna dreptate).
La hostel in Viena am ajuns pe la 18:00. A doua zi am ajuns cu bine in Kappl, langa Ischgl. Acolo am avut niste mici discutii cu gazda, deoarece desteptul care facuse rezervarea prin Interchalet nu a citit toate conditiile de pe site. Trebuia platita o garantie de 150 euro la sosire, plus o taxa de 40 de euro de curatenie. Plus ca ei vroiau specific o cabana unde sa se poata fuma – si asta era exact inversul. Pe mine nu ma afecta prea mult asta, nu-s fumator, doar ca a trebuit sa fac pe translatorul, deoarece gazda habar-n-avea engleza iar din grup doar unul mai stia ceva germana, dar nu era prea vorbaret. Da-i si explica-le “tovarasilor” tai ca trebuie sa plateasca o suma, apoi gazdei ca “ei nu stiau de aceasta suma”, apoi negociaza posibilitatea de-a fuma (desi personal te enerveaza la culmea fumatorii indoor) samd.
A 3-a zi am plecat sa ne inchiriem echipament (eu doar booti, alti 3 echipament complet). La gondola, in Ischgl, am ajuns pe la 9:45. Coada era de vreo 30 de minute. Pe partie am ajuns abia pe la 10:45. Cam tarziu, tinand cont de faptul ca ne trezisem pe la 7:00. Dar a meritat – muntii sunt foarte frumosi si partiile foarte multe. La jumatatea zilei (pe la 1:30), cand ma gandeam deja unde sa luam primul pranz, la o tura banala, am iesit un pic in off-piste. Zapada nu era prea dificila, dar era inselatoare: topita – inghetata – retopita – reinghetata (nu mai ninsese de vreo saptamana). La o intoarcere un pic neatenta, un hop m-a aruncat pe spate. M-am rostogolit in asa fel incat am ajuns cu fata la vale (pornisem cazatura cu fata la deal). M-am oprit intr-o pozitie foarte nenaturala pentru picioarele mele, in care genunchiul stang era fortat flexat la maxim, pe undeva pe langa barbia mea si genunchiul drept era mult mai jos si mai relaxat. Pe moment am crezut ca am patit ceva la coloana, deoarece durerea a fost incredibil de puternica undeva in zona lombara si am auzit si un pocnet puternic. Ghinionul 3. Dupa ce am stat cam 5 minute (stiam ca nu trebuie sa te misti niciodata brusc la un accident), am reusit cu chiu cu vai sa ma ridic. Am ajuns apoi la baza telescaunului cu greutate, doar ca incepuse sa ma doara genunchiul stang puternic. Durerea lombara s-a calmat putin, dar cea de la genunchi tot crestea in intensitate. Am luat o pauza, am mancat ceva, m-am spalat pe fata, m-am dus la salvamont – unde m-au dat cu o crema antiinflamatoare care avea si un sedativ, ceva, deoarece dupa ce am pus mana pe genunchi si am inceput sa ma masez, mi-a amortit mana (pana am spalat-o a ramas amorteala). M-a luat si o durere de cap puternica, pentru care am luat un antinevralgic (dar nu m-a lasat tot restul zilei). Cu tot efectul antiinflamator/antialgic al cremei (si al antinevralgicului), durerea de la genunchi crestea in intensitate. Am mai incercat 2 ture usurele (crispat de durere si frica sa nu cad din nou si sa-mi rup ligamentele), apoi am coborat in statiune. Asta a fost finalul alunecatului la vale pentru mine pentru acea saptamana.
Am tot vorbit in tara, unde prietena mea a discutat cu un doctor si mi-a transmis ca cel mai probabil am suferit o entorsa. Sfatul medicului ar fi sa exclud orice activitate sportiva si sa ma relaxez pe cat posibil. Daca se poate, sa-mi fac un IRM sau un CT. Plus gheata si o crema cu antiinflamator aplicate pe picior. Prima noapte abia am dormit de durere.
A doua zi i-am dat skipassul meu amicului si l-am rugat sa incerce sa recupereze banii pe el de la casierie sau sa-l vanda (in pierdere) vreunui turist. N-a reusit nimic, iar apoi l-a folosit pe parcursul zilei (in locul skipassului lui, pe care-l pusese prin alt buzunar din geaca). A doua zi m-am ridicat eu din pat si m-am dus sa returnez bootii (cei de la inchirieri au fost foarte intelegatori si mi-au returnat o parte din bani). La casa de skipass n-am avut noroc. Orice i-am zis, casierita sustinea 1 si buna “trebuie bilet de la doctor ca sa va returnez banii”. I-am tot explicat ca o consultatie costa bani, deci o sa primesc o suma mult mai mica inapoi (daca scad si consultatia). Ea nimic. I-am aratat flyerul statiunii, in care scria ca in caz de accident pe partii, contravaloarea skipassului se poate returna pe baza unui bilet de la salvamontul local. Ea nimic. Am cerut sa vorbesc cu vreun superior – mi-a raspuns ca nu e azi la munca si ca oricum mi-ar zice acelasi lucru ca ea (pe buna dreptate). Ultima speranta – m-am dus sa vorbesc cu cei de la salvamont. Atata doar ca salvamontul n-avea si vreun birou in statiune, a trebuit sa urc cu gondola pana la 2200 m. Cu toate ca am vorbit chiar cu seful salvamontului din Ischgl, care a fost foarte intelegator, mi-a zis ca nu ma poate ajuta cu nimic, trebuie sa vb. cu un doctor. Am coborat, am intrat la prima clinica (pozitionata strategic fix langa partie), unde am platit 45 de euro pentru a fi vazut de un doctor tinerel, care mi-a ascultat povestea, mi-a palpat genunchiul, s-a oferit sa-mi faca o radiografie (total inutila la entorse de genunchi) si mi-a semnat un bilet de scutire de efort fizic. Cu asta m-am dus la casierie, unde am aflat ca nu-mi vor fi returnati decat banii pentru ultimele 3 zile ramase pe skipass, deoarece fusese folosit ieri (de amic) si azi (de mine, cand am urcat sa vb. cu salvamontistii). Uite asa am primit (din 245 euro) doar 105 euro (au pastrat si ei o taxa de “dosar”). Scazand si consultatia – am ramas cu 60 euro. Practic, am cheltuit 185 euro pentru mai putin de 1 zi de dat la vale. Ghinionul 4.
Cu greu au trecut si restul zilelor, in care ceilalti mergeau pe munte si eu stateam ca invalidul in casa. Gazdele au fost foarte ok, mi-au tot dat cuburi de gheata ca sa imi pun pe picior, s-au interesat de sanatatea mea in fiecare zi. Drept “multumire”, ceilalti din grup au fumat in bucatarie (in ciuda protestelor mele si desi pana si gazda fuma afara din casa) si si-au pus la uscat hainele pe calorifere (2 lucruri despre care gazda spusese clar ca sunt interzise). Drept urmare, unul dintre calorifere s-a murdarit (hainele de schi/snowboard au vopseluri in ele care ies foarte usor la caldura si nu se pot curata). Dupa multe negocieri (pe care tot eu a trebuit sa le port, nu desteptul care a facut tampenia) am reusit sa conving gazda sa nu ne penalizeze decat cu vreo 25 de euro (initial vroia vreo 100, pentru ca a simtit si mirosul de fum de tigara). Ca sa ma “bucur” si mai mult ca am venit cu niste romani “pe cinste” in Austria, unul dintre ceilalti si-a inchiriat un snowboard intr-una din zile, a platit si asigurarea pentru furt – apoi a declarat snowboardul drept “furat” si a plecat cu el acasa. Austriecilor nu li s-a parut dubios (din pacate), statiunea e populata de multi tineri care se imbata pe partii si apoi pleaca spre hotel cu placa altuia sau isi uita placa mai stiu eu pe unde. Stiu ca sunt niste lucruri pe care majoritatea romanilor le ignora, dar care pe mine m-au enervat – pentru simplul motiv ca nu ma asociez cu hoti sau cu dobitoci. Ca mica paranteza – in afara de amicul meu si inca unul din grup, toti ceilalti o duceau chiar bine cu banii, erau copii de bani-gata, “bine-educati”. Aparent furtul si nesimtirea intra la capitolul “educatie”.
Cu si mai mare greutate am ajuns inapoi in Romania (drumul a fost foarte lung, deoarece am dat peste ambuteiaje provocate de caderi masive de zapada fix intr-o sambata, cand majoritatea turistilor pleaca din statiuni). Acolo am vorbit cu medicul de familie, care mi-a zis sa fac repaos total de la activitati sportive pentru cel putin o luna, apoi sa vedem cum evolueaza situatia. Deci a doua iesire din tara a picat. Am pierdut banii de avans pentru cazare (100 euro). Ghinioanele 5 si 6. Cei 2 cu care trebuia sa mergem au fost foarte intelegatori si nu m-au pus sa platesc eu tot avansul (200 euro). Macar atat noroc am avut.
Ca ultima urmare, mi-a venit si o factura la telefon de aprox. 200 lei pe luna aia. Asta nici macar nu mai e ghinion – e doar taxa pe prostie.
Dupa accidentul asta am ramas cu o frica de orice chestie care-mi pune presiune pe genunchiul stang. Cateva luni bune am avut dureri (mai ales daca stateam cu picioarele nemiscate mai mult de 30 de minute). Abia pe la mijlocul iernii urmatoare am putut sa ma dau cu snowboardul cam ca inainte de accident. Genunchiul nu e 100% in regula nici acum, in anumite pozitii nu mai pot sta fara a simti durere.
Cu toate astea, dragostea mea de snowboard a ramas vie – doar ca sunt mult mai precaut acum… Si mult mai atent la cei cu care merg la munte.
lungul drum pana departe 
