Nu ne nastem enervanti, dar devenim pe parcursul vietii

Tin minte si-acum 2 momente si 2 persoane din anii de practica in spital.

Prima zi cand am fost alocat intr-o noua sectie (UTIN), am tot mers cu o asistenta medicala care mi s-a parut extrem de dura si de stricta, cu mine, cu colegii si cu pacientii.
Dupa ce am lucrat cu ea inca pentru cateva saptamani, am descoperit ca, de fapt, isi face meseria excelent, e toba de carte si e foarte empatica cu pacientii si chiar incerca sa ma protejeze de anumite lucruri si se purta in general frumos cu toata lumea care nu o calca pe coada. Dar era mai stricta in anumite privinte si nu suporta deloc nesimtirea.

Intr-o alta zi am fost trimis la ATI cu un ABG. Acolo m-a ajutat o asistenta necunoscuta pana atunci, care mi-a vorbit foarte frumos, mi-a explicat ca si ea e destul de noua, unde trebuie sa merg si a parut in general numai miere. Peste aproape un an am ajuns sa fac practica acolo si sa lucrez des cu ea. Aceeasi asistenta medicala s-a dovedit sa fie morocanoasa, lipsita total de orice interes sa imi arate sau explice ceva si, in general, se purta urat cu mine si cu restul lumii. Si, in opinia mea de elev, mi se parea total nesigura pe ea si pe ce trebuia sa faca.

In primul rand asta arata ca prima impresie nu e intotdeauna corecta.

Si ca nu toata lumea care incepe cu o atitudine pozitiva ramane asa, mai ales cand are de facut o munca stresanta.

Dar si ca unele persoane pot gasi o stare de echilibru chiar si intr-un job dificil.

Cand am inceput munca in Elvetia, printre primele mari socuri a fost munca cu colegul pe care l-am poreclit “Neamțul cel stresa(n)t”. Indiferent ce faceam, el gasea ceva gresit facut. Oricat de mult ma chinuiam sa fac lucrurile “corect”, uitam cate ceva si el imediat imi facea observatie, pe un ton deloc prietenos.

Pana la urma m-am obisnuit cu el.
Ca in majoritatea interactiunilor umane, trebuie sa observi ce il deranjeaza si sa fii atent sa nu faci asta (in masura in care se poate). Specific la el, in general trebuie sa iti faci treaba cat mai bine sau macar sa te arati dispus sa-ti corectezi greselile.
Altfel el e corect, e adevarat ca iti face observatii pentru chestii neimportante, dar te lasa in pace sau te lauda daca iti face treaba ok.

Si, in general, trebuie sa stii ca atunci cand este alocat sa coordoneze blocul operator pentru o zi, trebuie doar sa faci ce-ti cere, fara sa comentezi decat in momentele rare cand e cu adevarat cazul. Atunci totul e in regula.

Dupa ce am facut garzi impreuna, am lucrat de mai multe ori impreuna, am observat ca nu e un om deloc rau, e trecut prin viata, e scolit (si a trait) in 3 tari, e un om inteligent si care face destul de multe lucruri surprinzator de interesante.

Dar are marele defect de a fi prea strict in lucruri minore si face observatii tuturor pentru toate banalitatile. Si insista tot timpul sa pregatim pentru fiecare operatie toate porcariile inutile din lume, chit ca nu vor fi folosite, pe principiul pagubos “trebuie sa ai totul pe masa, nu ai voie sa astepti pentru a oferi orice ti se cere”

Si asta se intoarce impotriva lui, pentru ca multi colegi ori fac misto de el pe la spate, ori unii chirurgi il enerveaza voit, ca sa i-o plateasca.
Desigur, e totusi Elvetia, toata povestea e total pasiv-agresiva. I se fac observatii tot pentru banalitati si in general i se spune ca nu are pregatit cine stie ce prostie care e total neimportanta pentru operatie (si care necesita in cel mai rau caz cateva minute de asteptare pentru a fi pregatita). Pentru un neamt obsedat de corectitudine in cele mai mici detalii, e o tortura sa i se spuna ca nu e pregatit. Chit ca aceasta “nepregatire” e o acuza absurda: nu ai ceva deschis steril pe masa, dar il ai… la 2 metri (sau cateva secunde) distanta.

Si am aflat de ce se poarta asa.

Nu suporta sa i se spuna ca nu e pregatit, adica nu suporta sa i se spuna ca nu isi face treaba bine. Desigur, nimeni nu ia usor o asemenea observatie, dar cateodata trebuie sa te obisnuiesti cu ideea ca unii oameni nu sunt niciodata multumiti (sau multumitori) si ca pentru ei nu vei avea niciodata tot ce iti cer suficient de repede.

E genul de atitudine pe care o ai la inceput intr-un job, nu dupa 30 de ani de vechime (ca in cazul lui).

Dupa discutii cu el si cu alte colege care au lucrat cu el si acum 10-15 ani, unele l-au avut inclusiv ca profesor la scoala, am tras concluzia ca nu a fost dintotdeauna atat de stresat din cauza unei incorect percepute imperfectiuni. Tot ce a retinut din nereusite a fost faptul ca i s-au facut observatii, nu neaparat ce s-a intamplat gresit, si asta l-a facut sa ramana nesigur pe el.

Si am observat cum ii schimba anii de stres repetat pe unii oameni din sistemul medical.
Unii se obisnuiesc cu situatia si-si gasesc o stare de echilibru, bazandu-se pe experientele acumulate (in viata si la job).
Altii ajung la un echilibru doar dupa mai mult stres si nesiguranta, pe care le transmit mai departe si altora din jurul lor.

Odata ce iti gasesti echilibrul, totul e mult mai usor

Si, in general, e evident faptul ca pe masura ce acumulezi cunostinte si experienta, in general te calmezi si evoluezi si pe plan personal, nu doar profesional.

Dar cand atunci cand inca esti vadit nesigur pe tine dupa ani buni de munca, daca esti din fire usor dezechilibrat, chestia asta se amplifica cu timpul. Iar lumea din jurul tau va observa asta la tine, pentru ca devii un coleg enervant.

P.S.

E surprinzator cat de mult ti se schimba perspectiva asupra vietii tale profesionale pe masura ce acumulezi experienta.

Asta incepe cu anii de scoala.
Cand am intrat prima data intr-un spital pentru a face practica, in octombrie 2012, eram frustrat nevoie-mare. Nu invatasem nimic care mi-ar fi fost util in spital in prima luna de teorie/scoala, totul era nou, de la seringi si ace pana la paturi, pacienti, boli si ierarhia intraspitaliceasca. Ulterior, toti cei 3 ani au fost o colectie constanta de situatii noi si necunoscute cu care a trebuit sa ma obisnuiesc.
Totul continua cu primul job – care a corespuns si cu emigrarea.
Cand totul e din nou necunoscut, totul e dificil si ai o perioada in care curba de invatare e abrupta.
In cazul meu am avut apoi inca 2 perioade de schimbare de specializare si tip de munca si ulterior de re-emigrare.

La fiecare inceput pare totul atat de enervant de greu si de stresant. Atunci au fost momentele cand am fost cel mai creativ pe blog.

Pe masura ce devii sigur pe tine si “stii ce trebuie sa faci”, nu mai pare dracu’ asa negru. Si pur si simplu mi s-a terminat energia creativa.
Si faptul ca mi-am gasit un nou hobby in hiking a ajutat la redirectionarea energiilor mele 🙂

De asta postez mult mai rar.

Cand hotarasti ca ceva e insuportabil, TOTUL devine insuportabil

Am mai scris de cateva ori aici (si pe facebook). Imi place sefa mea de-aici, mi se pare o persoana abordabila  – mai ales la ce buget are pe maini, cate orgolii trebuie sa tina in frau si la cate tipuri de personalitati are in subordine. Dar stiu ca poate fi mai dificila daca o calci pe bataturi, trebuie doar sa inveti sa nu faci unele dintre lucrurile care o enerveaza.
Dintre toti sefii de pana acum din cariera mea, mi se pare foarte ok si are foarte putine lucruri care o deranjeaza – nimic absurd si sunt legate de valorile departamentului/spitalului/tarii (punctualitate, ascultarea cerintelor venite de la superiori, respectarea procedurilor/regulilor interne, respectarea colegilor). Daca intelegi asta, nu ai probleme cu ea.

Dar cand te-ai hotarat ca ai suportat destul si nu mai vrei sa faci ceea ce faceai pana acum, de multe ori te motivezi sa vezi lucrurile doar intr-o anumita lumina, nu intotdeauna corecta.

De-a lungul anilor in Anglia, am vrut de mai multe ori sa plec. Am dat cateva interviuri, le-am si luat, ma montasem sa ma mut. De fiecare data am fost la foarte putini pasi sa plec, de fiecare data incepusem sa vad fiecare lucru drept “ah, asta nu imi place, ah, asta e asa de nasol, de asta ar trebui sa plec” samd. M-am oprit de fiecare data pentru ca am stat sa judec avantajele si dezavantajele unei mutari – si sa ajung la concluzia ca nu e asa de rea viata. INCA.
Cu toate problemele pe care le-am avut acolo si cu toate neplacerile experimentate in anii de acolo, nu mi-a fost deloc usor sa imi fac bagajele si sa ma duc – atunci cand a fost momentul sa plec.
Foarte rar e un loc DOAR nasol – iar atunci cand e, e foarte greu sa rezisti si 1 saptamana, d-apoi luni sau ani.

Azi vorbeam cu colega care si-a dat demisia luni.
O nemtoaica de vreo 53 ani, care lucreaza in Elvetia de peste 10 ani si in departamentul nostru de aproape 3 ani. S-a hotarat sa se intoarca in Germania. Nu mai vrea sala de operatie, nu mai vrea Elvetia, i-a ajuns.

Pe germana, a zis ca a “i s-a dat ultimul rest” (den letzten Rest geben), picatura care a umplut paharul a fost cand i s-a facut o observatie inutila, intr-o zi in care a avut foarte multa munca pe cap.

Din pacate, asta e ceva ce se intampla oricui, oricand, in anumite situatii mai des, in altele mai rar.

Chestia e sa te straduiesti sa nu iei fiecare neplacere personal, de multe ori e vorba de oameni care au si ei multe pe cap, poate au probleme personale, poate sunt si ei supraincarcati cu munca, cateodata uita sa se mai stapaneasca – chiar si intr-o tara care pune mult pret pe politete si retinere in comunicare interumana.

Apoi mi-a dat exemplul de azi, cand la raport i s-a parut ca managerul i-a raspuns neplacut atunci cand ea i-a adus aminte ca penultima noastra operatie e cu un laser special si vom avea nevoie de suport.
Managerul i-a raspuns scurt “ja, ja, ich weiß” (da, stiu).

Ideea e ca pentru porcaria de laser trebuie sa facem niste pasi: sa il pornim de dimineata, apoi sa facem niste pregatiri pe care nu toata lumea stie sa le faca – fiind aparat nou (si extrem de scump – jumatate de milion de franci), apoi doar 3 oameni au voie (au training) sa il opereze in timpul operatiei – ceea ce face un reminder din asta scurt dimineata important. Fara unul dintre cei oameni prezenti, nu putem face operatia.

Amu, eu stiam ca managerul stia de cazul cu laser, imi spusese de ieri ca ma aloca in sala aia de operatie, pentru ca stia ca nu ma sperie sa il pregatesc singur pana la un punct.
Deci raspunsul ala nu era neaparat de tipul “iti tai macaroana”, pur si simplu chiar stia, reminderul era inutil.

Dar cand esti hotarat ca esti tratat nasol (in alte momente poate chiar i s-a vorbit mai putin prietenos), cateodata orice mic lucru devine mare si important.

And then you’ve had enough.

 

Ideea e ca orice neplacere, oricum ar fi ea (mica, mare sau insignifianta) se strange in sinea omului.
Si cand suficient de multe nemultumiri se acumuleaza, iti vine des sa-ti bagi picioarele si sa renunti la tot.

Esti multumit de ceea ce faci?

Scoala am terminat-o acum 21 luni. De lucrat, lucrez de 15 luni, toate in strainezia. Daca privesc in urma, pare ca timpul a trecut foarte repede. Oricum as privi lucrurile, din punct de vedere al carierei, sunt inca foarte incepator.

Cu toate acestea, sunt (inca) intr-un moment foarte important: intre 30 si 50% dintre asistentii medicali nou-calificati renunta de tot la nursing sau schimba locul de munca in primii 3 ani ai carierei. Cand am avut schimbul de experienta in Elvetia in timpul scolii, am discutat pe tema asta si cu profesorii de-acolo si cu celelalte studente (din Spania, Suedia, Germania, UK). Chiar si ca legenda urbana, pare sa fie o realitate care se repeta si in alte tari vest-europene.

Motive pentru aceasta rata mare a uzurii asistentelor medicale “proaspete” sunt nenumarate. Stres, supraincarcare cu responsabilitati, prea multa munca, venituri mici, lipsa de suport la primul job, mobbing/bullying, lipsa optiunilor in alegerea primului job (deci o alegere nefericita la inceput de cariera), dezamagirea fata de realitatea meseriei (comparat cu mediul cat de cat steril sau ferit de probleme majore al scolii) si cate si mai cate. Un alt factor important este dorinta de-a-si intemeia o familie. E o meserie dominata de femei, termina scoala, apoi (daca se casatoresc) poate decid sa aiba o familie intai si o cariera mai incolo.

 

Cred ca cea mai des intalnita intrebare care mi-a fost adresata in e-mailurile/mesajele private primite de-a lungul anilor, de cand am pornit acest blog, a fost “merita sa fac meseria de asistent medical?“.

Poate intrebarea asta e des-intalnita la romani si pentru ca noua societate romaneasca pare sa fie axata pe acumularea de bogatie. Mai precis, nimic nu (prea) mai are valoare daca nu este asociat cu bani multi – sau cu ideea de “a te ajunge“, a te imbogati etc.
Faimoasele idei “nu mai avem valori” si “modelele noii generatii de romani sunt doar oamenii care s-au imbogatit usor/rapid“.

Bine, ca sa fiu sincer, nu stiu care sau daca erau mai bune valorile generatiilor crescute sub comunism sau ale celor care s-au maturizat in anii de tranzitie de la comunism la capitalismul de azi. Intr-un final, e in natura umana sa iti doresti sa ai mai mult, altfel am trai toti in pesteri si am dormi pe paie.

Oricum, trecand peste importanta probabil prea mare a aspectului financiar in alegerea unei meserii, as zice ca prea multa lume nu se intreaba daca i-ar placea cu adevarat sa faca acea meserie.

Sigur, daca te intreaba cineva de ce vrei sa faci meseria X sau daca iti place s-o faci, foarte putini oameni au taria de caracter sa recunoasca “urasc meseria asta” sau “o fac pentru bani, dar nu-mi place”. Multa lume poate nu-si pune niciodata intrebarea asta.

Traim intr-o lume in care totul costa, in care putina lume isi permite luxul sa recunoasca “bai, nu am facut o alegere buna acum 3-5 ani, nu pot sa fac meseria asta, trebuie sa fac altceva”. Tocmai ti-ai investit 3 ani (sau 4) intr-o scoala, apoi macar 1 an (sau mai mult) in a face o meserie. De cele mai multe ori, sunt 5 ani sau mai mult din cei mai frumosi ani ai tai (20-30 ani).

Este extrem de greu sa iei decizia sa arunci 5 ani din viata ta la gunoi.

Cu toate astea, precum ziceam mai devreme, foarte multi oameni (cel putin din datele disponibile din lumea occidentala) iau decizia asta.

Stau acum si ma gandesc la prima mea facultate. 4 ani irositi. Apoi prima mea cariera (de grafician) – alti 12 ani irositi (e adevarat, suprapusi cu facultatea si apoi cu postliceala).
Sigur, partea de scoala e similara in orice meserie. Inveti teorie – cata si cum poti.
Dar in momentul cand incepi sa muncesti, una e o meserie standard si alta e una in domeniul medical.

Nu fac parte dintre cei care spun ca vai, Doamne, medicina e sfanta si toata lumea trebuie sa ridice statui celor care aleg sa faca meseriile care se ocupa cu ingrijirea omului bolnav. Nu poti avea o societate functionala fara medici sau asistenti medicali, dar ar fi la fel de nefunctionala si fara soferi sau programatori sau brutari sau politisti samd. Nu asta vroiam sa spun.

Ce vreau sa spun e ca e o meserie in care (cu foarte mici exceptii) ai tot timpul de-a face cu fragilitatea si mortalitatea fiintei umane. Si te lupti tot timpul tot felul de greutati suplimentare, la care nici nu te-ai gandi ca exista.

Pentru ca poti foarte usor sa te gasesti in situatia de genul: titrezi 3 medicamente care tin un pacient in viata, in timp ce folosesti si un echipament electronic de monitorizare a functiilor vitale, plus iei in considerare diverse interactiuni medicamentoase, te gandesti la mentinerea functiilor corpului pacientului, incerci sa folosesti personalul auxiliar cat mai corect posibil si trebuie sa jonglezi cu hartogaraie si nenumarate orgolii si interese ale pacientilor/rudelor/colegilor/medicilor/managementului, uneori uitand sa ai grija minima de tine (mana sus cine n-a mers la toaleta 13 ore si n-a baut un strop de apa in aceleasi 13 ore). Si faci asta zi dupa zi.

Poate mai adaugi si probleme de emigrare in ciorba asta.

Si dupa aia te gandesti “cum de mai face cineva din lume meseria asta?”.

Raspunsul simplu ar fi ca multora chiar le place.

Poti sa analizezi cum vrei lucrurile, sa le privesti din orice perspectiva.

Intr-un final, daca nu-ti place ceea ce faci, mai devreme sau mai tarziu vei ajunge la concluzia ca nu mai poti face asta. Desigur, poti ajunge la concluzia asta SI DACA iti place sa-ti faci meseria.

Diferenta e ca atunci cand esti convins ca faci ceea ce-ti place, te gandesti ca ai tot timpul alternative, nu se reduce totul la o sectie, un spital, o specialitate sau mai stiu eu ce. E nasol jobul actual? Sigur, dar de ce? Este jobul in sine problema, sau sunt colegii, sectia, spitalul?

 

Cred ca atunci cand incepi un job nou, ai intotdeauna o perioada “de miere”, in care factorul noutate pur si simplu te face sa nu bagi in seama orice posibila problema. La asta ajuta si faptul ca lumea are asteptari mai mici de la tine cand esti nou. Apoi, incet-incet (sau mai repede, depinde de om) strangi experienta, incepi sa-ti dai seama cum merg lucrurile. Desigur, nu devii expert in 3 zile, dar, daca te straduiesti un pic, pe masura ce devii mai competent, te lovesti de noi si noi probleme.
Apoi depinde doar de tine cum reactionezi la situatiile neplacute.

 

Renunt la orice generalizare, vorbesc strict despre cazul meu:

Ma gasesc intr-o situatie oarecum usoara pentru a face o schimbare. Nu am un contract de chirie semnat pe perioada nedeterminata, nu am datorii, nu ma leaga absolut nimic “cu forta” de jobul actual. Daca e sa plec, inclusiv daca imi depun demisia maine, nu ar trebui sa am probleme in a obtine referinte bune pentru orice eventual nou-angajator. Nu in ultimul rand, cererea de asistente medicale e atat de mare in sudul Angliei incat orice minima experienta e “destula experienta” pentru aproape orice job aplici, atata timp cat nu exista limitari stricte la angajare sau daca nu faci vreo greseala majora la interviuri.

Intrebarea “de ce sa raman aici?” imi sta pe cap foarte des.
Intr-o comparatie plusuri vs. minusuri, actualul meu job are foarte putine avantaje fata de orice alt job in orice alt spital pe o raza de aproximativ 100 km.
Planurile mele pe termen mediu si lung au ramas aceleasi.
Inainte de-a pleca aici, nu planuiam sa stau in UK mai mult de 12-16 luni. Dupa octombrie anul trecut, termenul-limita auto-impus a devenit mai 2019. In situatia data, singurul avantaj major al spitalului meu (cursul de perioperative nursing) e ca si inexistent. Am sanse foarte mici in a-l primi anul asta. Daca-l primesc la anul, nu ma mai ajuta cu mare lucru.

Atunci, de ce raman?

Singurele 2 raspunsuri plauzibile pentru mine sunt ca ori imi place ceea ce fac, ori ca nu sunt capabil sa recunosc ca mi-e frica sa nu fie situatia mult mai nasoala in alta parte.

 

 

Aceasta postare vine pe fondul unei perioade de introspectie combinata cu o serie de vesti despre italieni care au inceput cam in acelasi timp cu mine munca-n spitalul meu (si cariera de asistenti medicali) si care pleaca sau au plecat din UK inapoi in Italia. Desigur, unii sunt pur si simplu dezamagiti de Anglia/Londra/viata de emigrant, dar si realitatile vietii de asistent medical au o influenta asupra demisiei.

Nu stiu cum sunt alti emigranti, dar mie mi se pare ca, odata plecat intr-o tara straina, orice acumulare de nemultumiri, orice moment repetat in care simti ca si cum dai repetat cu capul in perete in mod inutil, iti aduce dupa o vreme foarte usor in minte solutia extrema:

De ce ma chinui eu cu toate astea, nu ar fi mai bine sa-mi bag eu picioarele si sa ma car acasa?

De ce nu-mi plac mie agentiile de plasament de forta de munca

In primul rand, accept ca sunt un “rau necesar”. Si stiu ca nu te forteaza absolut nimeni si nimic sa apelezi la ei. Si da, ofera avantajul interviurilor purtate prin skype sau chiar fata in fata in Romania, fara sa fii nevoit sa te duci in tara unde vrei sa lucrezi pentru asta. De asemenea, iti ofera si consultanta (daca ai nevoie) pentru completarea actelor. In anumite cazuri pot negocia in numele tau cu angajatorul ca sa obtina conditii mai bune in contract.

Pe de alta parte, ofera si o gramada de motive de nemultumire. Poate pentru unii nu conteaza asta, poate multi vor zice “a fost alegerea ta, ai primit o oferta de munca, acum te plangi aiurea”. Corect. Exista o relatie contractuala intre agentie si client si, ca in orice relatie, exista motive de nemultumire. Care sunt ale mele:

• Agentiile iti asculta/citesc dorintele tale (de tipul “vreau sa ajung intr-un spital, intr-o sectie de…, vreau si cazare undeva pe langa spital pentru putin timp”) si apoi iti ofera de multe ori altceva. De mai multe ori a trebuit sa spun ca nu, nu vreau sa merg sa lucrez in azil, ca nu, nu vreau sa lucrez in sectia nu-stiu-care, ca nu, nu vreau sa stau intr-un hostel cateva saptamani. In aprilie imi cautam un nou loc de munca, am vazut un ad pe facebook, o agentie britanica se lauda cu “looking for scrub nurses in London“. Imi jurasem ca nu mai apelez la vreo agentie vreodata. Am zis sa incerc, cat de rau poate fi. Completez un formular, uploadez cv-ul updatat. Ma suna un Gigel in cateva minute (wow), se apuca sa ma intrebe daca am PIN si daca am mai lucrat in UK. Asta desi spusesem si in formular si in CV unde lucrez ca Asistent Medical (deci clar “cu PIN”). Apoi se apuca sa-mi laude o oferta a unui spital din Basildon. Care e la fel de aproape de Londra cum e Ploiestiul de Bucuresti. Nu ca am ceva cu Ploiestiul, dar daca eu zic ca vreau sa lucrez in Bucuresti, e evident ca nu vreau s-o fac la 60 km distanta de orasul respectiv, nu? Cand ii spun ca am zis clar ca vreau Londra, imi lauda alt spital (din centrul Londrei acum), unde imi spune ca as putea lucra intr-o sectie de… Respiratorii. L-am intrebat daca a citit ce am scris eu in formular sau daca are probleme in a intelege ce ii zic eu: “I want a job as a scrub nurse“. I-am zis sa ma mai contacteze doar daca are asa ceva. Si asta e doar un exemplu recent. Acelasi tip de raspunsuri le primeam si anul trecut, cu adaugarea ca mi se spunea verde-n-fata “cum iti permiti sa-ti doresti ceva anume, esti la inceput de cariera, accepta ce iti oferim noi”. Auzi, ma, dar poate eu nu vreau sa apelez la serviciile tale, atunci.
• Agentiile nu iti vor spune aproape niciodata informatii relevante despre spitalul sau sectia unde urmeaza sa lucrezi. Poti (si ar fi chiar bine) sa intrebi tu la interviu lucruri de genul “cati pacienti are fiecare asistenta in medie, aveti probleme de personal in sectie, cate externari/internari aveti intr-o zi” – lucruri care iti spun cat de grea poate fi sectia respectiva (daca e de medicina generala). Altfel nu o sa auzi decat fraze goale de genul “mentorship programme, excellent career opportunities, great for learning” si alte prostii. Cand vii aici si vezi ca trebuie sa te lupti ca sa primesti cursuri de canulatie sau pentru utilizarea unui glucometru si multe alte lucruri care sunt esentiale in munca ta de zi cu zi (si pe care le aveai din start in tara ta), frazele lor goale sunt doar un motiv de frustrare in plus.
• Nu vei afla cum arata locul unde urmeaza sa locuiesti decat foarte greu – sau deloc. Aparent, acest detaliu nu este important pentru cineva care se asteapta sa iti schimbi orasul si tara ca sa vii sa lucrezi in alta parte.
• Iti incetinesc de multe ori inutil procesul de angajare. Fiecare spital are un set de acte pe care le cer, plus un set de hartii pe care le vor completate. E evident ca daca totul trece printr-un intermediar, viteza de prelucrare scade. Unei colege de clasa, cei de la o agentie mult-laudata i-au pierdut hartiile de 2 ori, asta desi ea avea deja biletul de avion luat si trebuia sa plece. Eu am trimis dovezi de vaccinare si radiografie noua cord-pulmon + interpretare la agentia mea, cand am ajuns aici, cei de la Occupational health nu primisera nici o hartie. Hartia de la NMC cu PIN-ul le-am trimis-o de 3 ori doar celor de la agentie. Si tot mi-au mai cerut-o o data cei de la spital, cand am ajuns. Am mai mentionat prima mea oferta de angajare aici, pe care am primit-o in august, pe 19. Abia in septembrie am primit primul e-mail de la agentia respectiva ca sa imi dea o lista cu hartiile pe care le vor ei. Si au revenit cu un e-mail (nu cu telefon) abia dupa 3 saptamani. Si oricum ei se “laudau” cu o perioada de evaluare a dosarului de aproximativ 3 luni. Stiu ca unii vor sa aiba timp sa se pregateasca samd. Dar mie nu-mi convine aceasta incetinire inutila. Nu ca ar dura mult mai putin procesul daca o faci de capul tau, dar 4 saptamani de aici (fara preaviz) sunt altceva decat 12-14.
• Uneori iti vor zice ceva sau vor promite ceva, dar vor face altceva, sau vor spune ca nu au zis acest lucru. Am din nou exemplul din august. Desi au niste angajati ok (buna, Gabriela), unii de acolo chiar sustineau sus si tare ca ei nu au zis ca pot sa dau un al doilea interviu la alt spital – dupa ce l-am dat pe primul. Am avut prevederea sa-mi pastrez e-mailurile, in care, credincios felului meu de-a fi, am intrebat si in scris daca nu e nici o problema daca dau 2 interviuri la 2 spitale diferite – si mi s-a raspuns ca nu, nu e nici o problema. Si asta nu e singurul exemplu, la a doua oferta primita, cei de la agentie promiteau ca vor reveni cu detalii a doua zi dupa interviu. Au revenit cu detalii dupa 10 zile. Apoi dupa inca 2 saptamani. Apoi 2 luni nu au mai zis nimic – adica nu au raspuns la telefon sau la e-mailuri. Dar cand mi-au rescris si le-am zis ca nu ma mai intereseaza oferta lor, s-au aratat asa de ofensati ca ii refuz.
• Cateodata poti fi pur si simplu mintit. La spitalul meu am dat interviu pentru o sectie. Inainte de interviu de la agentie mi s-a zis ca va fi pentru Chirurgie. De fapt a fost Gastroenterologie, am aflat asta DUPA interviu. Apoi mi s-a spus ca nu au posturi libere pentru Chirurgie si ca ar trebui sa astept pentru asta. Apoi in ianuarie, la 7 zile inainte de plecare, mi-au dat un e-mail (nici macar telefon) sa-mi spuna ca, de fapt, ei vor sa incep pe Neurologie, pentru ca postul pe Gastro nu mai e disponibil si ei “abia au aflat”. Am trecut peste ei, am sunat direct la HR la spital, am aflat ca agentia stia deja de 1 luna de asta si ca imi pot oferi un post pe Respiratorii pentru moment, atata e disponibil in spital acum. Asa am inceput unde am inceput. Lunile astea am facut bank shifts pe la Chirurgie generala si la Ortopedie. Am vorbit cu unit managerii de aici. Aveau posturi libere si aici in decembrie SI in ianuarie, HR-ul stia, dar nu vroiau sa se agite sa schimbe cateva date in contractul meu sau sa negocieze cu agentia pe tema schimbarii diviziei (chirurgia are divizie proprie – cu sectii proprii, cu matroana proprie, medicina generala e alta divizie – alte sectii, alta matroana). In esenta, everybody lies.
• Niciodata, sau aproape niciodata, nu se va ma interesa despre soarta ta cineva de la agentia care a incasat 1000-2000 lire sau mai mult pe spinarea ta. Nu, nu vreau sa ma tina cineva de mana si sa-mi spuna ca totul va fi bine si ca lumea e plina de floricele si norisori pufosi. Dar in durerea mea, tot trimiti oameni intr-un spital care poate e de tot rahatul (ca doar de aia au nevoie de atatia noi angajati, atat de des), poate te-ar interesa sa auzi cum e viata mea acolo, ori sa ma ajuti sa scap de acolo (si sa castigi noi bani pe urma mea) ori sa le prezinti situatia reala urmatorilor catindati la onoarea de-a lucra in spitalul respectiv.

De ce toata postarea asta?

Azi-dimineata am primit un e-mail de la angajata agentiei prin care am inceput lucrul in spitalul meu, in extraordinara mea sectie. Cea care m-a mintit despre una si despre alta.

Ce ma intreaba la 5 luni dupa ce stie ca am inceput sa lucrez in spital ca Registered Nurse (cu PIN si toate zorzoanele)?

Vaca de muls

Cam asta suntem noi pentru toata lumea daca avem indrazneala sa ne dorim sa plecam sa lucram in alta tara. Nu ma plang si nu cer mila, doar observ realitatea.

Alt titlu pentru aceasta postare ar fi “cat te va costa sa pleci ca asistent medical sa lucrezi in alta tara“.

Sa facem un calcul:

Scoala vrea: 180 lei pentru eliberarea Planului de Invatamant (cu detalierea orelor de practica/teorie pe cei 3 ani) + o adeverinta. Si le elibereaza cam cand vrea ea (scoala sau… persoana care le completeaza).

OAMMR vrea: 153 lei (inscrierea in ordin plus cotizatia anuala – pentru cele 5 luni ramase) + 100 lei (pentru o stampila, o semnatura si o adeverinta care se vrea un certificat ce probeaza caracterul nostru “certificate of good character” – care se elibereaza in cateva zile). Aici adaugam minim 50 lei pentru un certificat A5 care sa ateste ca esti apt psihic pentru meseria de AMG (cu parafa unui medic psihiatru + a unui medic de familie/medicina muncii/medicina interna) + 1 cazier (19 lei). Sa zicem ca vrei sa si lucrezi un pic in tara, adaugi un minim de vreo 18 lei pentru o asigurare de malpraxis (minimul asta il platesti la firme de genul Astra sau Carpatica – ambele in faliment sau pe cale sa intre-n faliment). Si cativa lei pentru niste copii xerox.

La asta adaugam:

• pasaport 290 lei, valabil 5 ani – nu e chiar obligatoriu, dar toata lumea iti recomanda sa ti-l faci. Oricum, daca il faci in strainatate (la un consulat), e mai scump (aprox. 100 euro, daca nu ma insel)

• inca un cazier 19 lei. N-ar fi asa rau daca n-ar trebui sa le platesti la Posta Romana, unde stai la cozi peste cozi si dureaza inregistrarea cererii si eliberarea chitantei o gramada de timp.

• traducere acte. In engleza am gasit un pret minim de 12 lei/pagina. Pentru germana am gasit cu 25 lei/pagina pana acum. Aici intra: adeverinta de la scoala (care tine loc de diploma) 1p, adeverinta tip de la medicul de familie care sa spuna ca esti apt de munca 1p, adeverinta stagiilor de instruire practica 1p (cred), cazier 1p, certificat membru OAMMR 1p, adeverinta good character OAMMR 1p. Total: 6 p – minim 72 lei

• legalizare acte. Daca ar fi vorba de legalizare traduceri, cel mai mic pret gasit este de 37 lei/document. Cam mult. Dar, din ce inteleg eu, se cer copii romanesti legalizate + traducerile autorizate. Copia legalizata pentru un document romanesc are un pret minim de cam 6 lei/pagina (dar se invarte pe la 10 lei la multi notari publici). Avem cele 6 documente de mai sus, plus pasaportul. Inca minim 42 lei

TOTAL pana acum:

114 + 309 + 340 + 180 lei = 943 lei

Plus taxele postale pentru trimiterea unui plic voluminos in Anglia (aprox. 100 lei)

Plus cele 2 taxe pentru NMC (110 + 130 lire) = aprox 1490 lei (la 1 lira de 6,2 lei)

Minim 2500 lei.

Aici adaugam costul biletului de avion, transferul aeroport-oras, plus cazarea in prima luna (care poate presupune si cererea unei garantii si o plata in avans). Plus un cazier din tara-destinatie. Aceasta parte e platita de multe ori de intermediari sau angajatori (sau primesti ceva cazare subventionata la inceput).

Ce usor se propaga nervozitatea la locul de munca

Unei persoane i se intampla ceva, are vreo problema (de sanatate sau de alt fel) sau pur si simplu se trezeste cu fata la perna. Ajunge la serviciu. Acolo, la prima situatie neplacuta intalnita, se enerveaza foarte tare.

Daca este un mic executant, ultimul intr-un lant mare ierarhic, tine nervii in el/ea pana la sfarsitul zilei, cand si-i varsa la telefon sau fata-n-fata, vorbind cu o persoana despre care crede ca-i pasa de problemele sale. Daca isi permite, isi manifesta nervozitatea de fata cu alti colegi – enervandu-i, la randul lor, si pe acestia. De aici, nervozitatea se poate propaga, ca un virus.

Daca are un cat de mic post cu autoritate, cei cu care lucreaza ii vor simti furia foarte usor. Asta inseamna intrebari lătrate, acuze absurde, discutii incheiate brusc, apelative jignitoare. Nu conteaza ca autoritatea lui/ei e relativa, ca e vorba de un mic trepadus, un intermediar intre alti intermediari, care tot ce face e sa incetineasca munca celor care chiar executa – trebuie sa-si faca simtita autoritatea, in ziua asta, pentru ca… trebuie. Daca e vorba de o persoana bine-plasata intr-o ierarhie (intr-o firma mica, mare sau chiar intr-o institutie de stat), atunci foarte usor poate declansa un lant al nervilor…

Daca e vorba de un om care face o meserie pentru care nu e pregatit sau nu e potrivit, e posibil sa-si faca treaba acceptabil – atata timp cat nu depind altii direct de munca lui. Dar atunci cand il/o pui sa lucreze cu termene fixe, de multe ori va da rateuri, pe care altii vor trebui sa le repare. Cu nervi si oboseala suplimentare.

Totul ajunge la prostul care munceste. Nu conteaza ce probleme sau griji o avea el/ea, in capul acestui personaj se sparge tot. I se reproseaza ce n-a gresit si este mustrat(a) pentru ceva facut bine.

Si mai rau e cand, dupa multi ani de indurat si inghitit, ajungi la randul tau intr-o pozitie de autoritate. Nu stiu cum se face, dar pana acum am dat numai peste oameni care-si varsa frustrarile acumulate de-a lungul timpului pe altii, desi au trecut prin acelasi gen de probleme, cu doar putin timp in urma.

Problemele “la munca” sunt rar niste probleme reale. De foarte multe ori, sunt doar probleme generate de oameni nepregatiti pentru munca pe care ar trebui s-o faca, sau oameni care nu sunt in stare sa-si tina problemele personale in frau si care refuza (din diverse motive) sa-si foloseasca timpul personal pentru a si le rezolva.

 

 

Cam asa ajungi sa urasti sa lucrezi intr-o agentie de publicitate – din cauza unor oameni care nu-si pot tine problemele acasa si care-si mascheaza incompetenta sub umbrela “autoritatii“. Din experienta-mi limitata, nici in alte domenii nu stau altfel lucrurile.

copyright imagine: 123rf.com

Asta nu mi se poate intampla mie… nu?

La noi in firma (o agentie de publicitate mica) am fost la un moment dat (prin 2008) 15 angajati. Din 2011 si pana acum 1 luna ramasesem 12. De 1 luna n-a mai aparut un coleg la munca. Initial stiam ca pleaca in concediu, n-am bagat de seama. Doar ca nu mai revenea din concediul asta.

La o intrebare banala adresata unuia dintre patroni, am aflat ca de fapt este in concediu fara plata pana spre sfarsitul anului. Asta a fost alternativa gasita pentru a nu-l concedia. E vorba de un om cu o facultate facuta, cu o sumedenie de joburi la activ, care si-a ales sa munceasca intr-o firma mai mica, unde avea griji mai mici, ca sa se pregateasca pentru pensie. Bun plan, pacat ca nu l-a putut duce pana la capat.

Mai avea mai putin de 5 ani pana la varsta legala de pensionare. Cine angajeaza un Grafician/Art Director de aproape 60 de ani in ziua de azi? Absolut nimeni!

La naiba, nu angajeaza nimeni un Grafician de aproape 30 de ani (pe mine), d-apoi unul considerat (incorect, in opinia mea) ‘depasit’.

Asta e cosmarul meu – ca o sa ajung in aceeasi situatie, pe la 50 de ani sau mai tarziu. Cum si in ce fel te mai reprofilezi atunci? Presupun ca te mai poti angaja casier printr-un supermarket si cam atat. El stiu ca era un om cu un caracter puternic, sper sa nu-l fi daramat situatia asta. Eu nu cred c-as reactiona deloc bine in situatia lui.