Armata americana are un sistem de promovare si recompensare foarte interesant: cel mai mare (in grad) ofiter primeste lunar cam de 10,5 ori salariul soldatului proaspat-incorporat, iar la aproximativ fiecare 2-4 ani ti se ofera posibilitatea de-a promova in grad (pentru a castiga mai mult). In cazul ofiterilor, daca nu reusesc sa fie promovati 2 incercari la rand, a 3-a oara li se pune in vedere ca ar trebui sa se pensioneze (daca sunt eligibili) sau sa-si dea demisia – altfel vor fi dati afara.
Sistemul are o anumita logica – daca nu reusesti sa fii la curent cu ultimele evolutii in tehnica militara (si tehnologie, in general), devii rapid perimat. Deci chiar nu meriti o promovare. Cu atat mai putin meriti sa primesti o marire de salariu (sau un job, intr-un final). Dar daca esti dispus sa evoluezi incontinuu, ti se garanteaza o marire aproape constanta a salariului (in schimbul acumularii tale de noi-cunostinte).
Este un mod cinic de-a vedea lumea? Da. Dar realitatea este ca totul evolueaza cu o viteza uluitoare in zilele noastre. Daca nu esti dispus sa inveti lucruri noi, cel mai probabil nu prea te mai poti motiva sa faci nimic eficient. Daca nu inveti lucruri noi, atunci nu prea ai cum sa te astepti la o marire de salariu. Daca salariul nu-ti creste (in timp ce costul vietii creste constant, o data cu dorinta tale de petrecere a timpului liber facand lucruri care e probabil sa coste mai mult) – vei deveni foarte usor si mai putin motivat.
In opinia mea, poti intra foarte usor intr-o spirala de multumire de sine, plafonare, lipsa de motivatie ce culmineaza cu… 
nemultumirea.
Angajatorii se feresc de regula de cei care schimba prea des locurile de munca – probabil pe buna-dreptate: cine vrea sa angajeze pe cineva care e cu gandul tot timpul la urmatorul job “mai bun”, nu neaparat la a-si face treaba excelent. Nu ca schimbatul joburilor nu e un lucru bun, totusi. Primesti (de regula) un salariu comparabil sau mai mare, noi responsabilitati, cunosti oameni noi, ai ceva nou de facut, esti… provocat (stiu, suna a fraze tampite de HR-ist, dar nu sunt chiar fraze goale).
Ei, dar pentru anumiti angajatori (vezi si aici) se pare ca si statul prea mult timp la acelasi loc de munca, pe acelasi post, este un semnal de alarma. Din nou, daca privim logic, nu e o tampenie. Si eu, daca as fi in masura sa angajez pe cineva si as avea de ales intre cineva de 20 de ani, cu 1 an vechime si mult entuziasm si unul care are 10 ani vechime pe acelasi post, la acelasi loc de munca… l-as alege pe primul rapid (atata timp cat nu e un idiot). Bine, intra in discutie si cati bani vrea fiecare, cat de multe stie fiecare si cat de buna impresie face fiecare. Dar cel mai tanar are un avantaj evident. Surprinzator, nu?
Am un exemplu: am doi fosti colegi de clasa care lucreaza la o mare multinationala. Sora unuia dintre ei lucreaza tot acolo. Mai cunosc cel putin alti doi colegi de-ai lor (din intamplare).
Cei doi prieteni ai mei au tot evoluat in ierarhia firmei. Au invatat lucruri noi, s-au remarcat, au ajuns team-leaderi, au avut initiative proprii. Unul nu o duce rau, dar al doilea a tot insistat sa acumuleze cunostinte utile in interiorul firmei. Acum, desi nu are o pozitie de manager, castiga in Bucuresti salariul mediu din anumite capitale vest-europene. Asta fara sa fie programator (una dintre singurele meserii platite bine in Romania) si fara sa pupe pe nimeni in fund (nu e genul).
Ceilalti 3 oameni pe care ii stiu in multinationala cu pricina… se plang dintotdeauna ca “nu le place la firma X”. Nu le place ce fac, nu le place programul, nu le place ca fac acelasi lucru de atatia ani. Dar castiga binisor peste salariul mediu in Bucuresti, deci nu prea vor sa plece. Plus ca le convine faptul ca pot lucra si de-acasa cateodata. Cine i-ar angaja (daca ar avea nevoie de competentele lor)? Aparent, cei 2 competitori ai multinationalei cu pricina tot fura angajati. Aparent, nu si pe ei. Coincidenta?
Sunt ferm convins ca trebuie sa iti schimbi ori postul ori locul de munca cel putin o data la 18-24 de luni. Daca nu gasesti noi provocari, te autopozitionezi intr-o pozitie de fals confort, din care vei iesi mult prea tarziu.
Ei, acum ajung si la mine. De curand s-au implinit 8 ani de cand lucrez la aceeasi firma mica. Clientii au venit si au plecat, eu am ramas pe loc. De minim 2 ani nu am mai acumulat NICI O cunostinta suplimentara in domeniul asta. NIMIC!
Ideea e ca m-am si saturat de domeniul asta. M-am saturat de clienti care incep sa tipe, care considera tot timpul ca ei stiu mai bine, care dau vina pe tine chiar daca ai facut fix ce ti-au cerut ei, care intotdeauna vor sa le faci lucrurile repede si la sfarsitul programului (pentru ca, nu-i asa, cine e fraier sa vrea sa plece acasa dupa o zi lunga la serviciu), care vor tot timpul reduceri de pret (desi ei n-o duc mai greu si viata NU e mai ieftina pentru toata lumea), care de multe ori au asteptari absurde de la tine. M-am saturat de heirup, m-am saturat de lipsa totala a unei eficientizari a lucrului pe parcursul anului (ca sa nu te trezesti ca fix atunci cand sunt 2-3 oameni in concediu e mai multa munca decat acum 1 luna). M-am saturat sa tot explic acelorasi oameni cum sa-si faca treaba (desi ar fi trebuit sa stie de minim cativa ani). Si se vede…
(inca) Sunt grafician (Desktop Publisher). Creativ nu sunt (adica nu pot sa-ti creez un layout excelent asa, din neant si nici nu am cine stie ce simt al frumosului in design publicitar) – dar pot mima treaba asta la nevoie. Web-designer nu sunt (dramul de experienta pe care il am in domeniu a devenit de mult perimat). Content-creator sau social media specialist nu sunt – am blogul asta de aproape 2 ani, dar nu sunt si n-am fost vreodata in stare sa scriu nimic la comanda, scriu doar despre ce imi place mie sau ma intereseaza. Animatii flash am doar o vaga idee cum sa fac. Programator (sau web-coder) nu sunt si n-am fost vreodata (desi inteleg, in mare, ce si cum se “mananca” treaba asta). Am ales constient sa nu ma dezvolt in nici una dintre aceste directii – si stiu ca asta ma conduce la un dead-end.
Pana acum vreo 6 ani, nu era an sa nu evoluez in cunostinte, ierarhie si venituri (da). De atunci, cu exceptia cursurilor de limba germana si a scolii de AM inceputa acum 2 ani, pot spune ca am stagnat periculos de mult.
Cu toate astea, zi de zi vin la locul asta de munca care nu-mi mai ofera de mult vreo satisfactie profesionala, unde nu invat nimic nou si unde fac tot timpul aceleasi lucruri: prelucrare poze (eventual si ceva sedinte foto), layouting (pregatire si implementare), pregatire de tipar.
Mare mandrie n-am simtit vreodata din cauza jobului (stiu, e trist sa recunosti asa ceva). Doar cu un lucru ma laudam: nu prea am gresit in toti acesti ani. Lucruri trimise gresit in tipar din cauza mea nu prea au existat. Pana in ultimele luni, cand am dat vreo 3 rateuri la rand. Ok, aveam si finalul anului pe cap, dar in ultimii 2 ani tot timpul am avut o gramada pe cap si niciodata n-am gresit.
Sunt plictisit, lipsit de motivatie, blazat si nemultumit de salariul meu si se vede asta. Problema e ca nici nu prea am ce sa fac. Am fost la doi pasi sa plec la o multinationala in toamna trecuta. Dar am refuzat, pe motiv ca n-as mai ajunge deloc la scoala. Ceea ce, raportat la ce si cat mi s-a predat in tot anul 2, n-ar fi fost asa mare pierdere. Dar n-as fi putut ajunge nici la practica in spitale, ceea ce ar fi insemnat ca renuntam cu totul la visul de-a deveni AM.
Eu vreau sa citesc (si invat) despre patologia bolilor cardiace si despre boli infectioase si despre chirurgie – dar trebuie sa o fac cu limitare, pentru ca trebuie sa-mi “castig painea”. Am ajuns sa-mi para rau cand plec din spital in anumite zile, pentru ca simt ca acolo invat ceva nou de la o zi la alta. Sau ca macar anumite cunostinte imi evolueaza.
Cu toate greselile mele, inca mai am un loc de munca. Dar superiorii mei si-au exprimat de cateva ori nemultumirea si iritarea in legatura cu mine – ceva ce nu prea au facut vreodata. Si pe bune de ii invinovatatesc. Probabil ca m-as fi dat afara de 3 ori pana acum daca eram in situatia lor. Gaseau in ziua 2 unul de 20 de ani care sa primeasca jumatate din salariul meu si sa munceasca la fel de mult, dar cu entuziasm. Stiu ca totul pare o tirada de idiot care trece prin vreo criza inventata a varstei de 30 de ani. Dar asta este situatia mea in momentul de fata si sunt nemultumit de ea.
Tatal meu a lucrat la acelasi loc de munca pentru aproximativ 35 de ani, pana aproape de pensionare. De la pensionare pana cu cateva luni inainte de-a muri, a lucrat la un al treilea loc de munca pentru inca 15 ani. Intre ele a lucrat doar la o mica firma pentru 1 an. Dintotdeauna m-am intrebat cum de isi gasea energia si motivatia sa plece de-acasa zilnic pentru a munci? Nu l-am vazut vreodata sa-si puna (cel putin nu in public) problemele mele. Si a avut multe alte griji pe cap in viata lui.
Drepturi imagine: photographersdirect.com
lungul drum pana departe 