O celula rosie iesind dintr-o capilara rupta + alte cateva poze interesante

Am gasit din intamplare o alta baza de date cu foto stock cu subiecte stiintifice, pornind de la poza de mai sus – Science Photo Library. Daca as fi profesor de anatomie, biochimie sau chiar si de nursing, as face cele mai tari prezentari posibile pentru orele mele. Dar nu voi fi niciodata asa ceva…

So, ce mi-a mai placut:

O poza cu o portiune de tesut osos spongios (sau trabecular) – care, de regula, se gaseste in extremitatile oaselor lungi (epifize). Un mod simplu de-a retine diferenta intre tesutul osos spongios si cel compact este ca in cel compact osul “inconjoara” vasele de sange (in sistemul Haversian), pe cand in cel spongios, sangele este “in jurul” osului.

O granulocita neutrofila in timp ce fagociteaza (mananca) o bacterie de MRSA (Methycillyn Resistant Staphilococcus Aureus – super-bacteria rezistenta la majoritatea antibioticelor, de care se tem toate spitalele).

O reprezentare a unui anticorp din familia Imunoglobulinelor G. Anticorpii sunt glicoproteine secretate (sau atasate) de celulele B specializate, cu o sumedenie de roluri in raspunsul imun. Se observa cele 2 lanturi “grele” (verticale) legate de cele 2 lanturi “usoare”, cu ale caror capete anticorpul se leaga de antigene (zona Fab – nu prea vizibila aici).

Arteriograma colorata a arterelor coronare ale unui pacient sanatos. Atunci cand una dintre aceste artere se blocheaza, se produce un infarct miocardic – care presupune, practic, moartea prin lipsa de oxigen a unei zone irigate de artera cu pricina.

 

Bonus: Sectiune prin nervul sciatic, cel mai lung si mai lat nerv din corpul uman:

Desigur, drepturile de autor apartin Science Photo Library. Mai putin la nervul sciatic, care habar-n-am al cui e. 🙂

Un medicament anti-malarie, publicitatea in razboi, sifilisul si spectrofluorometria

Am dat din intamplare peste poza asta. De la poza si pana la toate lucrurile din titlu e cale scurta (dar care presupune ceva efort). 🙂

E un anunt “publicitar” (sa zicem) postat in fata unui spital de campanie american din Papua Noua Guinee, in 1941, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Mesajul era clar: cine nu isi lua medicamentele anti-malarie se pune pe el (si pe camarazii lui de arme) in pericol de moarte.

Malaria este cauzata de infectia cu un parazit (protozoa) din genul Plasmodium. Se transmite prin muscatura de catre un tantar purtator de vector patogen (tantarul anofel). Majoritatea deceselor sunt cauzate de infectia cu P. falciparum si P. vivax, iar malaria cauzata de P. ovale si P. malariae este in general mai blanda si rar letala. P. knowlesi (endemic in Asia de SE) provoaca malaria la macaci – dar trece si la oameni – producand o forma de asemena grava de malarie.

Boala se manifesta la cateva saptamani dupa muscatura cu perioade recurente (la cateva zile) de febra mare, frisoane severe si transpiratie intensa (atacuri paroxistice) + dureri de cap, musculare, diaree si greata.

Tratamentul s-a facut multa vreme cu extract din scoarta unui arbore ecuatorial (chinchona). In secolul 19 se folosea sulfatul de chinina – o forma purificata (si mai scumpa) a sulfatului de chinchonina (folosit in continuare, deoarece era ieftin). La inceputul secolului 20 deja erau raspandite truse dedicate tratamentului cu chinina injectabila. In 1934 s-a descoperit o forma de chinolina (chinina este o chinolina simpla) folosita ulterior la nivel mondial ca medicament de baza anti-malarie: clorochina. Desi are ceva efecte adverse (inital a fost considera prea toxica pentru oameni) – a fost tratamentul standard pentru malarie multa vreme.

Ei, in timpul campaniei din Pacific de la inceputul celui de-al doilea Razboi Mondial, fortele americane din Filipine au suferit o serie de infrangeri costisitoare si din cauza faptului ca au ramas fara un tratament eficient pentru malarie (din cauza blocadei navale japoneze). Drept urmare, au creat asa numite “batalioane anti-malarie”, care se ocupau de eradicarea tantarilor, protejarea soldatilor si administrarea unui medicament alternativ antimalarie – 100% sintetizat in laborator – Atabrine.

 

In perioada aceasta, medicii foloseau acelasi dozaj pentru Atabrine ca si pentru Chinina. Asta ducea la o supradozare a medicamentului in sange, ceea ce producea dureri musculare (se acumula acolo) si o schimbare a culorii pielii in galben! Soldatii refuzau sa-si ia medicamentele asa cum li se recomanda. De aici si necesitatea unor mesaje motivationale cum e cel de la care a inceput tot articolul meu. Ma intreb cine era copywriter la US Navy (presupun ca trupele lui MacArthur erau subordonate Marinei, nu Armatei) pe vremea aia. 🙂

Niste doctori s-au gandit sa gaseasca o cale mai eficienta a masurarii nivelului util de medicament din sange si, implicit, o cale sa dozeze medicamentul mai eficient pentru tratament. Au folosit o analiza a plasmei sub un aparat care emitea unde fluorescente (un fluorometru). Au descoperit ca plasma va straluci, vazuta sub unde fluorescente, cu un grad direct proportional cu cantitatea de Atabrine din sange. A fost una dintre primele cercetari eficiente ale nivelului unui medicament in sange – ceea ce a pus bazele unei parti de baza a farmacologiei moderne: dozajul adecvat.

Pe baza cercetarilor lor, in ziua de azi avem Spectrofluorimetria si spectrofluorimetrele – omniprezente in laboratoarele de biochimie din lume. Unul dintre cele mai eficiente moduri de a descoperi anumite substante in sangele uman, cu multe aplicatii si la nivel de cercetare genetica si medicala.

In ziua de azi, tratamentul (zice CDC) se bazeaza tot pe derivati de chinina (Clorochina sau Hidroxiclorochina) sau pe un medicament obtinut initial dintr-o planta folosita in medicina herbalista chineza – Artemisinin, sau pe combinatii de medicamente din aceste 2 clase. Se pare ca folosirea la nivel larg (uneori incorect) a clorochinei a promovat si dezvoltarea rezistentei parazitilor Plasmodium la clorochina si chiar victime colaterale: anumite bacterii (cum ar fi E. coli) au capatat rezistenta la anumite fluorochinolone (cum ar fi ciprofloxacinul) – antibiotice care sunt similare in formula cu clorochina.

 

In timp ce citeam eu despre malarie, am aflat si ca un medic austriac a descoperit intamplator ca infectia cu malarie poate vindeca bolnavii de sifilis (tertiar). Cum? Malaria provoaca un raspuns imun initial viguros al organismului, manifestat si prin febra puternica. Spirochetii de sifilis sunt sensibili la temperatura crescuta – observatie facuta intamplator de un doctor austriac (un psihiatru, apropo) Julius Wagner-Jauregg, care a vazut ca un soldat internat din greseala in sanatoriul sau din Viena a scapat de sifilisul tertiar pe care-l avea dupa o serie de atacuri paroxistice ale malariei.

Cum malaria putea fi tratata, dar nu existau inca antibiotice (pentru inca 20 de ani) pentru tratamentul sifilisului, au fost tratati zeci de mii de pacienti cu sifilis cu aceasta “terapie“. Un doctor roman – Mihai Ciucă – este chiar faimos la nivel local si european pentru lupta sa impotriva sifilisului (si, culmea, pentru eradicarea malariei la nivelul Romaniei).

O intreaga lucrare stiintifica pe tema malarioterapiei este disponibila aici.

 

 

Drepturi imagine: Wellcome Images si Wikimedia commons

Jurnal de voluntariat in spital (4) – reflectii personale

Zilele astea am realizat ceva: mentalitatea “le pot face singur pe toate” te poate trece prin multe in viata, dar te poate supraincarca emotional.

Ma uitam la grupurile stranse in curtea din spatele spitalului atunci cand eu plec. Rezidentii cu rezidentii, elevii cu elevii, asistentele cu asistentele, infirmierele cu infirmierele. Ok, in spital toti colaboreaza, dar cand e vorba de facut ceva impreuna (inclusiv ceva simplu, ca “iesit la o cafea in curte”) tot pe meserii se grupeaza.

Ma gandeam la anii mei de facultate (si la liceu). Si la locurile de munca pe unde m-am perindat. Desi clasele si grupele si grupurile de colegi au fost facute total aleatoriu, dupa ceva timp impreuna, se formau usor niste legaturi de amicitie. Oamenii carora le plac lucruri comune se grupeaza impreuna, incep sa imparta si rele si bune impreuna, ceea ce strange si mai mult relatiile sociale. Oi fi eu mai lup singuratic de felul meu, dar m-am integrat destul de bine peste tot pe unde am fost. Pe bune de am intalnit asa ceva la postliceala, in astia 2 ani. E adevarat, in clasa mea am doar 2 colegi, si unul e mai idiot ca altul. Deci n-am ce discuta cu ei. Dar nu am o problema in a comunica cu fetele/femeile. Dupa 4 ani in care am fost unul din 28 de studenti la o aproximativ 400 de studente pe promotie, mi-am rezolvat aproaoe toate problemele de sfiosenie din adolescenta frageda. 🙂 Problema e ca nu am pe nimeni in clasa cu care sa discut despre ceea ce vad si fac prin spitale, nimeni cu care sa schimb impresii de la practica sau din ceea ce am mai invatat. Daca fac greseala sa vorbesc despre asa ceva la scoala, mi se spune ca “nu am ce face acasa“. Evident ca dupa cateva incercari de genul asta mi-am bagat picioarele in amicitie si colegialitate si mi-am vazut de problemele mele.

Acuma, ideea e ca am o gramada de lucruri despre care vreau sa discut, o gramada de situatii la care nu stiu cum sa reactionez si despre care nu te invata nici un manual de pe lumea asta. Ok, unele lucruri le prinzi din mers, dar e destul de important sa nu te deprinzi prost devreme in evolutia ta profesionala, dupa aia te lepezi greu de obiceiuri rele. Sa enumar doar o mica parte din ce mi s-a strans in cap de-a lungul timpului: Ce faci cand esti singur pe sectie si ai de recoltat sange de la niste pacienti non-cooperanti sau chiar agresivi? Cum calmezi un pacient cu afectari neurologice ca sa poti sa-i faci diferite proceduri medicale pe care trebuie sa le faci singur? Cum reactionezi la abuzuri din fata pacientului? Plus, cine sau ce te invata cum sa ii comunici cuiva faptul ca i-a murit o ruda? Ce faci daca cineva iti izbucneste in plans in fata? Cum calmezi un pacient (cu anumite probleme neurologice) care vrea sa plece din spital de nebun (scuze pentru jocul de cuvinte)? Ce faci cand vezi pe cineva plangand din toti rarunchii prin spital?

Bine, imi dau seama ca nu exista raspunsuri universale si ca unele persoane angajate prin spitale nu stiu la randul lor ce sa faca. Dar ceva simplu tot s-o putea face. Stiu “te descurci“.

Saptamana trecuta, cand am ajuns la spital, pe la 7 si ceva, o femeie pe la 50 si ceva de ani plangea pe o piatra din curtea din fata spitalului. Cand am plecat, la 10 si ceva, plangea in continuare. Nu s-a obosit nimeni sa o ajute cu ceva 3 ore! Dat fiind locul unde era, e destul de evident de ce plangea. De atunci m-am tot gandit ca puteam sa fac 2 lucruri simple pentru ea, si m-am invinovatit pentru ca nu le-am facut: sa o intreb daca “o pot ajuta cu ceva” (oricat de sec si absurd pare asa ceva in cazul unui deces) si sa-i ofer o sticla de apa cumparata din curte (de, plangea de cateva ore, deja). Nu ma costa decat 2 lei si 10 minute din viata mea. De ce ma deranjeaza treaba asta? Pentru ca mi se pare ca spitalul ma desensibilizeaza. Ceea ce, pe termen lung, ar fi un mecanism bun de adaptare la durere – dar un proces prin care devii usor la nepasator. Cam cum ii vedeam (si judecam, din pacate) eu pe doctorii tineri din Floreasca in primul meu stagiu de practica – care comunicau cu pacientii cam cum as socializa eu cu o scandura.

Nu sunt eu o fire sensibila, nu imi place sa ma plang nimanui de nimic, dar sunt o gramada de senzatii greu de descris care te incearca in munca de ingrijire a unor oameni. Pe care daca nu ai cu cine sa le impartasesti, parca ti se strang in cap. De aici si observatia mea, inceputa mai devreme: totul e mult mai usor cand ai niste colegi care rezoneaza la lucruri asemanatoare cu tine.

Poate si de asta nu sunt prea multe bloguri de studenti la medicina – sunt prea ocupati sa invete cate-n-luna-si-n-stele si oricum isi gasesc pe cineva cu care sa discute despre lucrurile care le trec prin cap? Poate si din cauza asta sunt atat de multe cupluri doctor-doctor?

Da, imi dau seama ca am o sotie si familie si prieteni pentru a discuta – dar nu vroiam sa ii incarc si pe ei negativ cu toate gandurile mele, mai ales cand fiecare are grijile lui personale. Plus ca aveam o idee preconceputa – ca doar cu cineva din sistem as putea avea o discutie utila. Dar in sistem ori esti privit ca un intrus (nu esti nici macar angajat acolo), ori nu esti vazut ca un egal de anumiti oameni, ori e dificil sa iti faci vreo relatie de amicitie, fiind tot timpul pe fuga.

Pana la urma, realitatea e ca tot cu sotia (si mai putin cu familia) am putut avea o discutie constructiva. Noroc ca am pe cineva cu care chiar pot discuta despre orice – prostia mea a fost ca nu am stiut cum sa apelez la ea mai din timp.

Oricum, totul ar fi fost mult mai simplu daca pur si simplu faceam eu o scoala care mi-ar fi placut la varsta la care e mult mai usor sa inveti orice si sa treci peste orice dificultati cu zambetul pe buze.

P.S. Nu, nu e un post in care ma plang ca “buhuhu, sunt singur pe lume” – departe de mine gandul asta (stupid, intr-un final). Sunt doar niste ganduri de-ale mele pe marginea beneficiilor pe care ti le aduce apartenenta la un grup de oameni cu care te identifici.

drepturi imagine: medicachemistry.blogspot.com

2 Seriale de week-end: “The Knick” si “Outlander”

1. “The Knick” – inceputurile Medicinei moderne, povestite fara retineri

Este un serial cu Clive Owen in rolul principal, regizat de Steven Soderbergh, despre viata intr-un spital fictiv din New York de la inceputul secolului XX. Nu stiam nimic despre el pana acum 3 saptamani, cand am vazut primul episod – dupa ce am citit o recenzie foarte magulitoare pe un site de stiri din afara.

Serialul incepe cu 3 esecuri (mai mult sau mai putin medicale): o echipa de chirurgi nu reuseste sa salveze nici mama nici fatul intr-un caz de placenta previa, iar Chirurgul-Sef al spitalului se sinucide imediat dupa. Adjunctul lui (Clive Owen) devine Chirurg-Sef si i se impune (de catre finantatorii spitalului) ca adjunct un doctor negru. De aici urmeaza relatarea vietii de spital si din New York din perioada aceea: asta inseamna niste cazuri medicale suprapuse cu probleme personale ale tuturor angajatilor spitalului. Medical Drama – cum ii zic americanii.

Tonul serialului este destul de sumbru – deci sa nu va asteptati la un fel de Grey’s Anatomy la inceput de secol XX. Asepsia era un concept nou, anestezia abia se folosea de cateva zeci de ani, operatiile care reuseau erau mai rare decat cele care esuau, despre bolile infectioase nu se stiau prea multe lucruri, antibiotice nu existau, lucratorii de pe ambulanta erau niste brute care se luptau (la propriu) pentru pacienti, fiecare are cate un viciu ascuns, chirurgii au un complex imens de superioritate, asistentele sunt prost-tratate, rasismul e in floare si saracia este omniprezenta. Suna interesant? Pentru mine, da! 🙂

De bine, de rau, se pare ca scenaristii serialului au incercat sa pastreze un grad de realism si apropiere-de-adevarul-istoric, ceea ce il face mai interesant pentru mine decat orice serial de tip medical-drama din ultimii ani.

Ca privire critica in istoria Medicinei, nu stiu cat de precis este. Dar prezinta un subiect un pic aparte si nu se fereste de/nu pare sa prezinte distorsionat (infrumusetat artificial) subiecte controversate.

Dupa doar 3 episoade, sunt convins ca imi place si ca il voi urmari in continuare.

 

1. “Outlander” – o Asistenta Medicala se intoarce in timp

Am auzit de serial anul trecut, cand am citit un titlu de genul “Highly acclaimed time-travel books will get their own TV series“. Din ce citisem eu atunci, mi s-a parut un subiect interesant: o englezoaica (Asistenta Medicala in cel de-al doilea Razboi Mondial) se intoarce in timp in Scotia mijlocului de secol XVIII – chiar inainte de ultima rebeliune Iacobita. Serialul urma sa fie produs si scris de cel care a stat in spatele marelui succes (si preferatul meu pana la un punct) Battelstar Galactica.

Hmm, mi-am zis. Asistenta Medicala, calatorie in timp, the Highlands of Scotland, ar trebui sa fie interesant. Am citit prima carte. Mare mi-a fost supararea cand am realizat ca “highly acclaimed” insemna, in cazul asta, un set de carti care au cucerit premii pentru fictiune romantica. Adica ma asteptam la un fel de Jules Verne si m-am ales cu un fel de Jane Austen incrucisata cu Daniele Steele. 🙂

Chiar si-asa, cartea de destul de buna (pe cat poate fi buna o carte de fictiune romantica), folosind destul de bine ideea mult-uzitata de calator in timp care trebuie sa se obisnuiasca cu viata intr-o alta perioada. Mi-a placut suficient de mult ca sa o termin in cateva zile de concediu anul trecut, nu suficient incat sa ma apuc sa citesc si urmatoarea carte din serie. 🙂

Ei… serialul e destul de loial cartii. Nu e “cu buget redus”, actorii sunt destul de convingatori, decorurile sunt ok… ramane de vazut daca va fi bun pe termen lung. Pana acum, chiar a fost ok. Nu e o capodopera, dar merge pentru niste dupa-amiaze de vara.

Povestea (mai pe lung a) serialului este urmatoarea: dupa o perioada in care a fost separata din cauza Razboiului de sotul ei (care a lucrat pentru MI6 ), o Asistenta Medicala englezoaica merge intr-o a doua luna de miere dupa terminarea Razboiului intr-un orasel din Scotia, unde niste predecesori ai sotului ei au trait candva, in secolul al XVIII-lea. Calatoreste in timp atingand un monolit dintr-un grup de menhire (cam ca Stonehenge) de langa Inverness. Odata ajunsa acolo, se trezeste in captivitatea unui grup de scotieni dintr-un clan local (care o cred spion englez) si vanata de englezi (care o cred spion scotian sau mai rau), englezi condusi chiar de stramosul sotului ei. De aici apar dueluri, lupte prin paduri, urmariri, ingrijiri medicale, intrigi mici sau mari, rapiri si multe altele.

Mi-a placut faptul ca eroina poate sa-si foloseasca in secolul XVIII cunostintele dobandite in spitalele mijlocului de secol XX. Ma rog, de la “Un yankeu din Connecticut la curtea regelul Arhtur” incoace, ideea asta a tot fost folosita, dar nu a ajuns chiar cliseu. M-a enervat faptul ca nu se obosesc sa faca niste subtitrari la dialogurile destul de lungi in galica scotiana, ceea ce duce la niste perioade in care nu inteleg o iota din ce zic aia pe acolo. Folosirea vocii eroinei pentru a povesti “ce ii trece prin minte” e de asemenea cam enervanta. Nu in ultimul rand, mi se pare ca actiunea se petrece foarte incet (la fel ca in carte, de altfel). Daca tot au facut o adaptare pentru micul ecran, poate nu strica un ritm ceva mai alert al evenimentelor.

Pana acum e ok, nu am fost dezamagit – oricat de plictisitoare (dar necesare) au fost primele 30 de minute ale primului episod. Oricum, 2 episoade nu sunt chiar suficiente ca sa-ti faci o idee despre un serial. Poate ma voi razgandi in cateva saptamani. Pentru moment, mi se pare ca merita incercat.

Pentru ca trebuie sa mai si radem…

Nu-mi pasa daca e fake sau nu, ca om caruia i s-au furat cateva pranzuri de-a lungul timpului, hotii de genul asta ma enerveaza. Dar hotul asta de sandvisuri a fost chiar tare! 🙂

Povestea hotului de sanvisuri (via MORE FM):

Jurnal de voluntariat in spital (3)

Am mai scris de mai multe ori despre omniprezenta mortii in anumite sectii ale spitalelor. Pana la voluntariatul asta, morti-morti cred ca vazusem un pic sub 20 de oameni. In 3 saptamani pe sectia asta (deci sub 15 zile de munca efectiva), cred ca am vazut peste 20 de cadavre. Sincer, o zi in care ajung la spital si nu vad vreun cadavru bagat in punga e o zi mai fericita. Asistentele de pe sectia asta au vazut atatea morti incat deja par imune la acest eveniment. O moarte si atat, mai e atata munca de facut, atatia pacienti de ingrijit, atatea hartii de completat si dus de colo-colo samd.

Mai in gluma, mai in serios, am observat ca exista o ora nefasta, candva intre 6:30 si 7:30, cand pacientii par predispusi sa moara. Nu numai pe sectia asta – si in alte parti am intalnit aceeasi coincidenta: chiar cand ajung eu la spital, decedatul este acoperit cu cearceaful sau bagat in sacul pentru morti.

Saptamana asta le tot intrebam eu pe asistente care e procedura in situatii din astea. Ce faci cand i se opreste inima pacientului, cand il declara doctorul mort, ce faci daca esti singur pe sectie, ce faci daca se intampla mai multe stopuri concomitent, ce faci dupa ce moare pacientul. Noi n-am facut inca medicina de urgenta, teoretic n-ar trebui sa stiu prea multe despre ce se face in cazul unui stop cardio-respirator. Am citit pana acum in avans, de capul meu, am facut si cursul de prim-ajutor de la Crucea Rosie de anul trecut, am mai prins cate ceva prin sectiile pe unde am facut practica, cred ca stiu in mare ce trebuie sa se faca. Dar nu strica sa mai intreb, sa mai aflu niste lucruri sau sa verific daca ce stiam e bine. Ei, fix cand era un moment mai liber si intrebam asta, dupa recoltari si alte proceduri care se fac la prima ora, suna o alarma de monitor.

Ma duc eu primul, vine si o asistenta. Eu n-am vazut decat un pacient in bradicardie (in cazul asta, avea sub 40 de batai pe minut) si cu apnee (nu mai respira deloc). O intreb pe asistenta: “chem doctorul?“. Ea imi raspunde: “du-te si aprinde o lumanare“. Eu: “pai nu chem doctorul intai? Resuscitare, masaj cardiac?“. Ea: “Nu, n-are sens, aprinde o lumanare“. Intre timp intervine si-a doua asistenta “Hai ca l-ai incurcat. Du-te si cheama doctorul, aprind eu o lumanare“. Eu eram confuz. Vine doctorul, asistentele pleaca la alti pacienti. Fix atunci pacientul intra in asistola. A fost o senzatie bizara sa vad cum se opreste inima. Doctorul izbucneste (un pic teatral): “Hai, fetele, unde sunteti, aduceti adrenalina, hai, hai!“. Este cel care ma ignora total, cred ca si unui gandac i-ar acorda mai multa atentie. Apar amandoua asistentele din nou, i se face o injectie IV cu adrenalina, inima incepe sa bata din nou, dar incet, fara ca plamanii sa-si reia miscarea. Doctorul declara pacientul mort dupa cateva minute (nu tu masaj cardiac, nu tu balon ambu, nu tu intubare), pune stampila, semneaza, se duce in treburile lui. Asistenta pleaca la alt pacient. Raman eu, cu un monitor cu o alarma care continua in gol, cu o inima care mai batea un pic, fortata de adrenalina. Am deconectat monitorul, scos narinele, deconectat perfuziile si manseta de tensiune. M-am uitat un pic la istoricul pacientei (AVC, FIA, DZ 2, venise cu glicemia 600). 89 de ani. Fara rude. Mi-am gasit altceva de facut in alt salon. Prima oara cand am vazut o moarte in cadru spitalicesc.

In alta ordine de idei, n-am mai spart nici o vena in ultimele zile. Avansez incet pe drumul meu spre titlul de recoltator de sange profesionist. 🙂

Am mai avut ocazia de-a monta o sonda urinara. De data asta am vazut bine meatul urinar. Am primit un sfat simplu 

despre cum poti pastra sonda sterila – daca nu ai manusi sterile (in mod normal, sondele urinare se monteaza cu manusi sterile, neatinse de nimeni, care vin in niste pachetele speciale, manusi de care n-am vazut decat la UPU sau in ATI). Sonda Foley e pusa intr-un ambalaj dublu. Primul e cel extern, al doilea are niste margini care se pot rupe fara sa atingi sonda, la ambele capete. Dupa ce conectezi capatul extern la punga urinara, ar trebui sa dai capatul celalalt (care intra in pacient) cu un unguent lubrifiant. Aici se folosea ulei de parafina. In principiu, daca atingi sonda cu manusi care nu sunt 100% sterile, exista sansa de-a-i provoca o infectie urinara joasa sau superioara pacientului. Risc pe care nu are sens sa ti-l asumi. Daca pastrezi ambalajul al doilea pe sonda si o dai cu ulei de parafina (sau alt lubrifiant) fara sa o atingi, teoretic o pastrezi sterila. Simplu, dar relativ eficient.

Alta mica informatie pe care am aflat-o a fost faptul ca aparatul de EKG pus pe etalonarea de tip “auto” poate sari de la 10 mm/mV (standard) la 5 mm/mV (sau altele, probabil) in anumite situatii. Asta inseamna o evaluare un pic viciata pentru doctori. A fost prima data cand mi s-a refuzat un EKG la Cardiologie si a trebuit sa-l refac. Acum stiu sa-l trec tot timpul pe 10 mm/mV. Sau sa ma uit cu atentie la toate derivatiile inainte sa deconectez electrozii de pe pacient – eu m-am uitat doar la primele 3 si ultimele 3, am zis ca celelalte sunt sigur bune. Gresit. Cand m-am intors la asistente, m-am trezit cu “aaa, pai da, sare, nu stiai?”.

Nu credeam c-o sa zic asta, dar zilele astea ma gandeam ca, atunci cand o sa se termine perioada asta de voluntariat, o sa-mi fie dor de spitalul asta. Cu schimbarea intr-o camaruta imputita si jegoasa, cu coridoarele fara lumini, cu aparatura aflata in diverse stari de degradare (sau peticire, depinde cum privesti lucrurile), cu aspectul general gri si apasator, cu mirosurile de la toate colturile, chiar am invatat o gramada de lucruri aici. Si vin cu placere dimineata aici. Cand ma tot intreaba nenea-cel-bizar-de-la-subsol in fiecare dimineata (cand ma schimb) “gata, te grabesti la munca?”, ii tot raspund “pai da, daca e munca de facut“. Sau “ca intotdeauna“. Ciudate senzatii trezeste un spital in mine.

Rezidentii de pe sectia asta au cele mai tampite bancuri. Le spun si rad doar ei. Nici macar nu rad unii la bancurile celorlalti, asa de fade sunt. Dar ei rad de parca au zis cel mai amuzant banc ever.

Oricat de multe lucruri ar trebui facute in ingrijirea unui pacient, nu cred ca e unul mai dificil dpdv fizic decat schimbatul (de haine). Oricat de usor ar parea un pacient batran si emaciat… e greu sa-l ridici, sa-l tii si sa-l si schimbi singur. Si cu ajutor nu e deloc usor. Tot respectul din lume pentru infirmierele care isi fac treaba. Acum… nu stiu cum sa le marturisesc eu noilor mei colegi faptul ca am discurile vertebrale lombare la fel de uzate ca ale unui batran si ca n-ar prea trebui sa imping, trag si ridic greutati de cateva zeci bune de kilograme. Imi dau seama de situatie: daca se uita cineva la mine, ar zice ca sunt un tanar normal, sanatos-tun, relativ ok facut. Greu de crezut, dar in spital lumea te crede mai rar atunci cand le zici ca suferi de X sau de Y si esti foarte rapid catalogat drept lenes care nu vrea sa puna osul la treaba. “Ce, daca eu pot, tu de ce sa nu poti?“.

Cred ca cel mai tampit lucru pe care-l poti face ca politician roman e sa iti trantesti o ruda intr-un spital de Stat si apoi sa-ti lasi (important) cartea de vizita la internare. De parca ar trebui sa iti fie tratata ruda altfel decat restul pacientilor. De parca cu implicatiile pe care le are postul (pe care-l ocupi) de pe o carte de vizita arati ca-ti pasa. Asta desi nu calci pe la spital niciodata, doar suni ca sa inspectezi starea pacientului. O tampenie. Din fericire, personalul medical nu se poarta mai rau in vreun fel cu pacientul, dar nici ca am vazut vreo diferenta in bine in felul in care e tratat pacientul important. Ceea ce e bine, in opinia mea. Toti trebuie sa fie tratati la fel intr-un spital. Bine, sincer, “mai bine” e un concept dificil de masurat intr-un spital de stat de la noi. “Mai rau” e foarte usor de vazut, in schimb.

Un scurt filmulet din SUA despre siguranta in spitale DIN 1979

Facut de DoD pentru “a elimina si micsora pericolele din mediul spitalicesc“.

Ma intreb eu daca muta cineva in vreo tara din lumea asta pacientii numai “by bending the knees, not the back“.

Imi place ca ei distrugeau acele pe vremea aia. Ma intreb daca inca mai fac asta (fata de procedura de la noi, care pur si simplu strangem toate obiectele taietoare intr-un recipient special).

Imi place cum isi tin ei lenjeria (de pat) si hainele. Cred ca ar face ochii mari daca ar vedea dulapurile de prin spitalele noastre din 2014.

 

Oricum, una peste alta, e incredibil cat de putine lucruri s-au schimbat. Cu toate diferentele de tehnologie, toate sfaturile raman de actualitate. Bine, e amuzant ca astia aveau timp si resurse sa faca un filmulet pentru ceva ce la noi se face inca prin “relatare directa a unui nene care-cu-asta-se-ocupa“.

A, am uitat sa zic: mustățile de pe vremea aia erau… “a sight to behold“. Ma intreb daca erau la moda si la noi. 🙂

Cum arata un transplant de inima

Curiosi de ce se intampla acolo? 

In ordine (aproximativa), din cate am retinut eu pana acum:

1. se conecteaza pacientul (venele si arterele care ies din inima) la un aparat cord-pulmon, care preia functiile inimii (bypass cardiopulmonar)
2. se pregateste inima ce urmeaza sa fie implantata
3. se scoate inima veche a pacientului (incredibil cum mai bate inca)
4. se conecteaza, in ordine, atriul stang (care are venele pulmonare conectate la el) artera pulmonara, aorta si apoi venele cave inferioara/superioara)
5. inima se goleste de aer si se umple cu sange, apoi se porneste (cred ca intai chimic, apoi electric), dupa ce se deconecteaza aparatul cord-pulmon.
6. apoi urmeaza o perioada (cateva zile) in care pacientul are o sumedenie de tuburi de dren conectate, pentru a elimina aerul si sangele din cavitatea toracica

MedLine zice ca recuperarea dureaza (in SUA) cam 6 luni si ca aproximativ 80% dintre pacienti sunt in viata la 2 ani post-operatie si aproape 70% sunt in viata dupa 5 ani. Rejectul inimii noi este problema principala pentru pacientii care trec cu bine peste primele zile post-operatorii si motivul pentru care nu avem procentaje mai bune de supravietuire.

Un alt filmulet, cu cateva explicatii suplimentare ar fi si asta, filmat in Spitalul Universitar din Grenoble, Franta.

 

Am mai vazut cateva filmulete de transplant cardiac, de fiecare data m-am intrebat de ce arunca sangele din inima veche in cavitatea toracica. N-am gasit o explicatie.

 

Informatii luate si de pe Medscape.

Cateva tomografii (intensificate) interesante

Ce gaseste omul fara sa caute: un flickr photostream al unui… nici nu stiu exact ce este. 🙂

Probabil un tehnician radiolog, care foloseste o platforma de randare volumetrica 2D a unor imagini captate in 3D, cum ar fi tomografiile computerizate sau imaginile obtinute prin rezonanta magnetica.

Rezultatele sunt spectaculoase – cel putin pentru mine. Una e sa-ti imaginezi cam cum arata un anevrism aortic si alta e sa-l vezi randat in “splendoarea” sa (pun splendoarea intre ghilimele deoarece e totusi vorba de o problema majora de sanatate).

Ar mai fi nenumarate imagini interesante, eu am selectat doar cateva: 

o randare a unor plamani cu structura lor interna

o hernie inghinala destul de mare

o tumoare cerebrala cauzata de metastaza unui melanom + o imagine care ilustreaza cat de capabila e (aceeasi) tumoare de-a se hrani

un dinte crescut unde clar nu are ce cauta

o malformatie arteriovenoasa la nivelul creierului

o randare a inimii care evidentiaza arterele coronare (2 daca discutam anatomie, 3 daca discutam un EKG)

niste coaste (10, 9, 8 si cred ca si 7 si 6) fracturate si prost vindecate

 

 

Toate drepturile imaginilor apartin lui voxel123.

Monitorizarea constanta a inimii cu ajutorul unui… tricou

Saptamana asta am fost trimis in spital la sectia de Cardiologie ca sa iau “un holter EKG“.

Am raspuns, rusinat, ca habar-n-am ce e un holter si cum arata, dar ca ma duc sa-l iau, nu-i problema. Fix atunci a aparut o urgenta pe sectie, doctorii si asistentele au avut treaba, eu am incercat sa fiu util pe acolo, intr-un final n-am mai plecat dupa nici un holter (l-a luat altcineva, care avea drum pe acolo).

Curios sa vad la ce se referea Asistenta – ca sa stiu pe viitor dupa ce sunt trimis, sa nu ma intorc cu vreo tampenie, am cautat un pic pe net.

Am aflat ce e si cum arata un holter EKG, am aflat ca ar exista si holtere pentru Tensiune Arteriala – care au functii inrudite: primele monitorizeaza activitatea electrica a inimii (practic, e un EKG portabil), celelalte monitorizeaza tensiunea arteriala (deci, prin extensie – functia de pompare a inimii). Toate fac asta pentru o perioada de minim 24 de ore (dar, in functie de aparat, o pot face pana la 1-2 saptamani). Am aflat ca ar exista si holtere pentru masurarea activitatii electrice a creierului (EEG holter).

Practic, sunt niste cutiute portabile, cu fire conectate la niste electrozi (sau la o manseta pentru holterele de TA) .

Nu stiu cat de mic sau mare e cel din spital, dar sigur o sa aflu in curand, presupun eu ca pe sectia unde fac eu voluntariat sigur va mai fi nevoie de asa ceva. Ma intreb doar daca ni s-a predat pana acum ce e un asemenea aparat si daca trebuia sa fi stiut cum arata de la scoala. Teoretic, in spital ar fi trebuit sa vad unul pana acum, deci aici e vina mea.

Ei, tot cautand eu informatii despre holtere, am aflat ca in momentul de fata se lucreaza la producerea unor tricouri care sa poata face acelasi lucru ca un holter EKG – dar eliminand necesitatea utilizarii de electrozi, raderea parului pacientului cu pilozitate excesiva sau pericolul deconectarii/caderii electrozilor. Alta consecita pozitiva ar fi ca s-ar elimina si iritarea locala care apare la anumiti pacienti dupa contactul indelungat cu electrozii.

Cum se face asta? Folosind niste tricouri normale (din bumbac sau matase) in care se tes niste fibre speciale, din material tratat (acoperit) cu polimeri conductivi. Desigur, exista anumite probleme care trebuiesc rezolvate (fiabilitate, rezistenta in timp, rezistenta la detergenti, raportul calitate/pret etc.).

Am gasit o prezentare facuta de niste japonezi, care par sa fie destul de aproape de a pune pe piata un asemenea tricou.

Dar, la o cautare mai atenta, am aflat ca o firma israeliana (Healthwatch) ar fi facut deja un asemenea tricou si ca sunt pe cale sa obtina aprobarea de la FDA pentru a fi folosit in cadru medical. Pe site-ul lor, ei se lauda cu tricouri care ofera de la 3 la 15 derivatii, cu fiabilitate comparabila cu a aparatelor EKG medicale standard. Pentru ca traim in lumea interconectivitatii, aparatul conectat la tricou poate transmite direct catre un telefon mobil date (prin bluetooth) sau (prin wifi) catre un receptor de retea, conectat la un serviciu de tip telemedic.

Nu am gasit si reviewuri independente, deci nu am o verificare stiintifica a afirmatiilor israelienilor. Nici un pret pentru un asemenea “tricou”.

Oricum, pe termen lung, tehnologia asta are nenumarate aplicatii (in sport, medicina preventiva si chiar in spitale). Totul e sa faca totul eficient dpdv financiar.

In ultimele luni/ani au aparut tot felul de app-uri de smartphone, carcase si mini-ekg-uri (cu doar 2-3 electrozi) – care se lauda ca ofera posibilitatea monitorizarii SI interpretarii functiei electrice a inimii. Am gasit un site care se ocupa cu recenzii ale acestora. Pare ca tehnologia mai are muult de evoluat pana sa ajunga sa se compare cu un aparat ekg normal (d-apoi cu interpretarea facuta de un cardiolog cu experienta vasta).

drepturi imagine: Healthwatch

Michael Crichton – “Travels”: 3 carti in una

Am luat cartea asta la sugestia unui cititor (multumesc, Blegoo) – pentru ca prezenta experienta sa de la sfarsitul anilor ’60 la Facultatea de Medicina a unui autor (si regizor) faimos – Michael Crichton.

Dintre cartile lui, n-am citit decat Sphere si The Andromeda Strain, dar am vazut mai multe dintre filmele bazate pe cartile lui (The Great Train Robbery, The Andromeda Strain, Jurassic Park, Sphere, Congo, The 13th Warrior). Romanii trebuie sa cunoasca si serialul creat de el – E.R. – unul dintre primele seriale dramatice care prezinta viata intr-un spital.

Sincer, habar-n-aveam ca scriitorul e un absolvent al Harvard Medical School. Cu ocazia asta am citit un pic si despre experienta lui cu profesorii incorecti in facultate: a plagiat o lucrare a lui George Orwell, a oferit-o unui profesor ca fiind scrisa de el si a luat un B- (un 7,50-8) pe ea.

Buuun. Spuneam despre carte ca este de fapt o combinatie a 3 carti.

In prima parte (cam 20%, mai precis), Crichton isi prezinta anii petrecuti la Facultatea de Medicina din cadrul Harvard University. Desi a pornit la drum cu hotarea ca vrea sa devina doctor, se hotaraste sa renunte la Medicina din anul 1. Nu este suficient de sigur pe decizia sa, iar psihiatrul Facultatii il convinge de cateva ori ca ar trebui sa ia decizia asta “dupa ce mai asteapta putin”. Pana la urma, renunta abia dupa ce isi ia licenta – adica nu-si da examenul de certificare in Medicina.

Prima parte este si cea mai interesanta (cel putin pentru mine). Autorul este profund nemultumit de felul in care sunt invatati viitorii medici sa relationeze cu pacientii: observa ca este intotdeauna tratata boala, foarte rar pacientul.  Ceea ce il face sa-si puna o serie de intrebari foarte pertinente. N-o sa intru in mari detalii, dar trebuie sa recunosc ca primele pagini le-am citit cu sufletul la gura.

Apoi urmeaza un fel de jurnal de calatorii prin lume, mai mult sau mai putin o lunga incercare de-a se descoperi pe sine. Presarate printre calatoriile sale (relatate mai mult sau mai cronologic) sunt si mai multe experiente care relateaza adancirea sa in misticism. Adica avem un capitol cu ce i s-a petrecut cand a ajuns in LA imediat dupa ce a terminat Facultatea de Medicina, apoi prima sa intalnire cu un psychic, apoi prima sa calatorie “exotica”, apoi alta experienta diferita.

Acuma… partea cu misticismul nu este atat de deranjanta, poate fi ignorata, doar ca mi se pare ca, in intregul cartii, autorul a vrut s-o scoata in evidenta. Ultimul capitol este o aparare plina de patos a experientelor supranaturale – in care foloseste ca argument final “nici stiinta nu e chiar exacta, pentru ca au existat nenumarati escroci-considerati-oameni-de-stiinta”. Atata doar ca argumentele lui (si experientele personale) sunt copilaroase, nu ceva ce ai astepta de la un respectat autor, absolvent al Harvard Medical School si overall smart person. Fiecare experienta la limita supranaturalului el o ia ca atare, fara sa-si puna nici o intrebare in privinta cadrului in care s-a petrecut si fara sa incerce sa o replice intr-un cadru organizat (si greu de contrazis).

Nici partea cu calatoriile nu e chiar atat de buna. Pur si simplu prezinta o sumedenie de evenimente din calatoriile sale prin toata lumea, in care a reusit intr-un mod remarcabil de des sa ajunga aproape de moarte. Pentru un om inteligent, care se presupune ca e capabil sa invete din greselile lui, reuseste sa faca tot felul de tampenii cu o regularitate demna de activitati mai nobile.

Plus, ca cititor, intotdeauna vreau sa imi pese un pic de persoana ale carei “aventuri” le citesc. Un american bogat, afemeiat, care incearca tot timpul “sa-si gaseasca locul in lume” trecand prin tot felul de experiente la limita, desi a obtinut succesul profesional si financiar nu este chiar un personaj de care sa-mi pese. Iar in momentul in care (pe la inceputul cartii) povesteste cum s-a dus fara nici o problema intr-un bordel de copii (i.e. <14 ani) din Bangkok – pur si simplu am incetat sa imi mai pese in orice fel de ce vrea el sa transmita cu cartea lui.

 

Daca ar fi sa recomand cartea asta cuiva, as recomanda-o doar pentru prima cincime. In rest… poti citi recenzii de calatorie mult mai interesante pe orice blog in ziua de azi, mai lipsite de spiritualism indoielnic si lamentari de om bogat.

Jurnal de voluntariat in spital (2)

Cand eram mic, eram mare fan Dexter’s Laboratory. Cand se trezea Dexter dimineata, zicea cateodata “ah, what a fine day for science“. Ei bine, zilele astea parca n-au fost chiar unele bune pentru medicină, sau asistență medicală, sau educație, sau ce se presupune ca fac eu in spital…

1. De mai multe ori am fost coplesit de o senzatie de inutilitate, de munca in van. Exista pacienti care sunt tratati si para-tratati, stau in spital cu zilele, cu saptamanile, dar in loc sa se simta mai bine, starea lor se inrautateste treptat. Si toata lumea stie ca n-au ce sa le mai faca. Le apar escare dupa cateva ore de stat pe o parte, fac febra si nu mai scapa de ea, raman intr-o stare continua de coma, nu mai comunica, nu mai fac nimic. Personalul medical ii ingrijeste, le administreaza medicamentele, le evalueaza starea de sanatate, li se fac tot felul de investigatii. Dar tot mor. Acuma… inteleg ca exista si minuni. Dar lipsa totala de imbunatatire a starii de sanatate este dificil de acceptat pentru mine.
2. Am ajuns sa consider o zi buna orice zi in care nu sparg o vena de pacient. Ma stapanesc mai bine la recoltari, dar tot nu iese totul bine tot timpul si ma enerveaza.
3. Mama ei de anatomie. Oricat de sigur as fi eu ca stiu unde e un meat urinar (atentie, imagine necenzurata) la o femeie, cand am avut 5 femei (plus pacienta) in jurul meu in timp ce incercam sa introduc un cateter urinar intr-o pacienta… am uitat tot. Toate comentau “uite, acolo“, “mai jos“, “mai sus“, “desfa labiile mai mult” (asta puteam sa pariez ca n-o sa aud vreodata in spital), “hai, cu curaj“. Pe mine ma treceau toate transpiratiile, m-am facut rosu ca racul si apoi n-am reusit sa introduc tubul unde trebuie. Toata lumea a fost ok cu mine si nu mi-au reprosat nimic, dar, din nou, ma frustreaza lipsa de siguranta in manevre. Spre deosebire, data trecuta cand am facut asta, singur cu o pacienta si cu o asistenta, totul a mers perfect.
4. Ciclul vietii intr-un spital romanesc: unii invata meserie, altii abia asteapta sa plece prin tari straine. Zilele astea am auzit fara sa vreau (ce sa-i fac, daca a insistat sa raspunda la telefon cu mine in salon) cum o asistenta isi punea la cale niste interviuri cu o agentie de recrutare, pentru a pleca la munca in Europa de Vest. M-a surprins faptul ca era vorbitoare de franceza, germana si olandeza (la nivel B2, A1, A2, in spusele dansei). Asta dupa ce le-am mai auzit pe alte asistente prin alte sectii/spitale vorbind despre cunostintele lor de limba franceza sau engleza. Sa mai aud comentarii tampite de genul “toate asistentele nu stiu nimic“. Sincer, mai prost se prezinta colegele mele (de-o varsta cu sau ceva mai mici decat mine) la limbi straine si cunostinte de medicina decat multe asistente intalnite prin spitale. E adevarat, cele pe care am apucat sa le observ mai mult sunt cele care sunt si dispuse sa impartaseasca mai multe cunostinte cu altii, iar mie imi par sa fie toba de cunostinte si sa aiba si un gram de empatie fata de pacienti. Adica un esantion relativ limitat din populatia totala de asistente medicale. Cu cat e o asistenta mai uricioasa si mai putin dispusa sa-mi raspunda la vreo intrebare, cu atat o ignor si ocolesc mai mult.
5. E o senzatie foarte bizara sa ingrijesc un pacient azi si maine sa nu-l mai vad (pentru ca a murit). Ieri i-am recoltat sange, i-am facut un EKG, i-am pus o sonda, azi nu mai e printre noi. Cu cat ma gandesc mai mult la asta, cu atat ma cuprind ganduri negre. Inca n-am vazut o moarte live (am tot ajuns la cateva minute dupa decesuri) si sunt destul de fericit pentru asta.
6. “Tu sa ma ierti ca sunt asa aspra cu tine, dar pe mine nu m-a invatat nimeni asta la scoala, sprijineam peretii, de asta vreau sa te invat, pentru ca vad ca vrei“. Asta venind de la o asistenta care pare acreala intruchipata la prima vedere (superficiala), dar care, de fapt, e si super ok cu pacientii si restul lumii si isi face si treaba bine. Si care numai aspra nu e (am vazut si asistente aspre, le-am si indurat “urgia“, ea e departe de asa ceva). Si care m-a suportat cu stoicism in toate zilele astea (ma misc mult mai incet decat ea in tot ce fac). Ce vroiam sa subliniez e ca nici acum ceva ani buni nu pare sa fi fost situatia mai buna pe la postliceale.
7. Au inceput sa imi invete numele asistentele de pe sectie. Chiar si cele de pe alte sectii (unde ajung cu diverse lucruri, zilnic). Eu tin minte fix 3 nume (unul fiind al asistentei-sefe, pe care trebuia sa-l stiu ca sa ajung pe sectie). Sunt cam patetic cu incapacitatea mea de-a retine numele. Partea proasta e ca acum, dat fiind faptul ca “ma stiu”, se asteapta toata lumea sa ma descurc in orice situatie. Si nu sunt inca suficient de sigur pe mine. La naiba – era mai bine sa fiu un necunoscut, dar in acelasi timp e rau (cine invata ceva pe un necunoscut?). 🙂 Bine, mai simplu ar fi sa imbratisez increderea lor si sa ma fac demn de ea… dar asta e mai greu pentru un cusurgiu. 🙂
8. Pana sa ajung pe sectia asta, m-am inteles relativ ok si cu asistentele si cu infirmierele/brancardierii dar si cu rezidentii de prin toate spitalele pe unde m-a purtat practica. Rezidentii erau cei mai prietenosi, o data ce ajungeau la concluzia ca par destept si ca merita sa-mi raspunda la cateva intrebari. Asistentele se mai suparau cand le puneam prea multe intrebari despre chestii pe care poate nu le stiau. Pe medicii “ăi mari” nu prea ii vedeam, cu ei n-aveam de-a face. Ei bine, de cand vin aici, ma mira faptul ca medicii specialisti ma ignora cu desavarsire (nici macar nu ma pun sa fac ceva), rezidentii ma ignora la randul lor – dar oricum par in lumea lor, vorbesc, rad, traiesc doar intre ei – iar restul personalului e prietenos sau comunicativ. Ok, nu sunt eu cel mai prietenos om din lume, dar ma mira faptul ca o parte dintre angajati s-au obisnuit cu mine, iar ceilalti se poarta de parca nici n-as fi pe acolo (fara sa le dau vreun motiv pentru asta). Bine, intr-un final, intr-o luna dispar din viata lor, so who cares?
9. Ma amuza sa observ din exterior niste mici conflicte intre diferitele categorii de lucratori. Teoretic, toti lucreaza eficient impreuna. Practic, fiecare are grupuletul sau si fiecare grupulet are vreo antipatie sau vreo nemultumire cu privire la cineva. Ba cate o asistenta este nemultumita ca infirmierele n-o ajuta, ba infirmierele sunt nemultumite ca alta asistenta le-a repezit cand au facut vreo greseala, ba cate o rezidenta e mai acra si nimeni n-o sufera, ba cate un brancardier e suparat pe toata lumea pentru ca are el o zi mai proasta. Daca as lucra aici, cred ca atitudinea mea s-ar schimba, poate as fi fortat sa iau partea vreunei tabere. Cred ca atunci ar aparea niste probleme stupide. Din fericire, pana acum ma pot detasa total de lumea asta. Dupa doar cateva ore, ies la soare, unde incerc si reusesc (sper) sa uit de tot.

De tot, mai putin de frustrarile in privinta cunostintelor mele practice, care ma motiveaza sa vin si maine, ca sa le imbunatatesc. 🙂

Nu sunt fan al tatuajelor, dar daca ar fi sa-mi fac unul…

… mi-as face unul cam ca asta (cu o atentie mai mare la detalii, NU asa arata o reprezentare corecta a unei batai a inimii):

Pentru ca inima bate pe muzica ei. Poetry in motion, cum zic americanii. Si cum poezia merge mana-n mana cu muzica…

 

Daca tot sunt la tatuaje asemanatoare cu un EKG, am mai gasit cateva:

 

Acum ar trebui sa fac un diagnostic diferential pe ele. 🙂

 

 

 

Drepturile imaginilor nu-mi apartin, dar nici nu prea am gasit cui sa le atribui.

Un infarct la tinerete rar apare peste noapte

Jurnal de voluntariat in spital (1)

Scoala se termina la inceputul lui august si reincepe pe 15 septembrie. Asta imi ofera cam 6 saptamani in care pot merge intr-un spital ca sa castig experienta. Anul trecut am fost intr-o sectie de Oncologie. Anul asta am ales alta sectie, unde am facut practica si in timpul scolii. N-o s-o numesc, din motive simple: din cate stiu eu*, dpdv legal, in Romania, daca nu esti asistent medical (cu diploma de finalizare a studiilor) si nu ai asigurare de malpraxis, nu ai voie sa atingi pacientul. Teoretic, nici in timpul scolii nu ai voie sa atingi pacientul in nici un fel. Ceea ce ar produce numai asistenti medicali total lipsiti de experienta practica – o situatie absurda, care se ocoleste romaneste. Deci ce o sa povestesc eu aici ar putea face rau unor oameni care m-au primit si m-au invatat lucruri. Asa ca mai bine nu spun unde am facut practica.

Revenind. Nu incerc sa scriu o poveste, doar imi notez lucruri din zilele astea. E util pentru mine, la un moment dat in viitor, voi vedea cat si cum am evoluat (sper).

1. Am ales spitalul asta pentru ca e aproape de casa. Sectia pentru ca am mai facut practica aici, cunosteam si ma cunosteau asistentele si pentru ca asistenta-sefa m-a primit fara comentarii. Si pentru ca au tot timpul pacienti (din pacate pentru pacienti). Desi toate motivele astea sunt simpliste, trebuie sa recunosc ca am facut o alegere foarte buna. Toate asistentele se poarta foarte ok cu mine, s-au obisnuit cu mine, au incredere in mine sa le ajut la recoltari si la alte proceduri si restul lumii din spital (doctori, brancardieri, infirmieri, alte asistente de pe la alte sectii, pacienti si apartinatori) creeaza o atmosfera propice invatarii. In 2 ani am facut practica in 7 spitale din Bucuresti. Plus, am ajuns un pic si intr-unul privat si intr-unul din strainatate. Deci am multi termeni de comparatie. De multe ori am avut impresia ca anumiti angajati ma vad si se poarta cu mine cam cum ai trata un intrus enervant sau un obstacol. Nu sunt eu fire sensibila, incerc sa invat ceva din orice experienta. Dar in anumite spitale parca e mult prea dificil sa inveti ceva (mai ales ca se lauda cu statutul lor de spitale universitare).
2. Nu-mi place recoltarea de sange. Na, am zis-o. Pe langa faptul ca totul se petrece in niste pozitii bizare si dureroase pentru spatele meu, trebuie sa faci totul repede, dar si corect si precis. Si oricand ti se poate intampla o porcarie care sa-ti strice recoltarea. Misca mana pacientul, misti foarte putin perceptibil acul (oricat de bine crezi ca il tii fixat), intri intr-o vena sensibila (desi pare taman-buna), dai peste un pacient unde mergi pe bajbaite, nu pe vazute, intepi corect vena dar tot se sparge samd. Oricat de mult ma straduiesc, daca pacientul nu are vene bune sau foarte bune, fac cate o prostie. Hop, trebuie sa intervina asistenta. Bine, porcarii grave n-am facut (respect regulile de asepsie, n-am intepat o artera, n-am intepat pe nimeni altcineva cu acul). Dar ma enerveaza lipsa de progres pe care o vad in indemanarea mea. Halal asistent medical mai sunt si eu, nu sunt in stare sa recoltez sange decat unor pacienti ideali (care sunt sub 5% din pacientii din spitale).
3. Sonde nazo-gastrice am mai pus. Aici tot am cui sa pun. Dar ma enerveaza ca, desi pasii sunt atat de simpli, cand aud cuvintele “hai sa pui o sonda” ma precipit. Uit sa masor distanta pana la stomac inainte sa-i bag tubul in nas, uit sa tin capul pacientului cum trebuie. Imi fac note mentale sa nu mai uit, dar tot nu fac totul cum trebuie. Plus, simtitul sondei in stomac cred ca e o abilitate care-mi lipseste. Stiu ca nu e bine sa-i introduc pacientului aer prea mult, deci nu fac decat 1-2 teste inainte sa chem asistenta sa simta si ea (adica n-am multe incercari la dispozitie). Dar pe bune de imi dau seama daca e in stomac cate o sonda. Cred ca o sa-mi cumpar un stetoscop special pentru asta. Oricum, parca teoria zice ca verificarea se face cu stetoscopul, nu cu mana, cum se face prin spitalele noastre (de verificat). Singura parte buna, macar mi-a crescut major procentajul de sonde introduse direct in stomac versus cele care au ajuns in gura. N-am mai bagat una in gura din mai. 🙂
4. Imi place sa fac EKG-uri. Mama lor de EKG-uri, anul trecut habar-n-aveam sa fac unul. Dupa doar cateva zile in care am fost lasat sa fac cate vroiam eu de exercitiu cand am fost la practica in strainatate, plus mai multe sesiuni de documentare pe cateva site-uri pe net, acum pot sa le fac bine. Exista un test in spitalul asta – daca te duci cu EKG-ul la interpretare, nu iti este primit la Cardiologie daca nu e facut bine. Deci te intorci si-l refaci. Pana acum nu m-am intors cu nici unul. Dar e posibil sa fie doar incurajarea asistentelor, pentru ca m-au vazut ca sunt nemultumit cand nu fac ceva foarte bine. 🙂 Oricum ar fi, de bine, de rau, invat lucruri noi, iar serile citesc (de ceva timp) si niste lucruri despre interpretarea lor. O sa am si un articol despre asta in curand – poate o mai fi cineva interesat. Dat fiind faptul ca mi se pare ca evoluez in cunostinte, asta e un motiv de bucurie pentru mine. Pentru ceva ce nu s-a obosit nici un profesor vreodata sa-mi explice si mi-a fost explicat de o asistenta doar 1 singura data, cred ca ma descurc onorabil.
5. In anul 1, la Psihologie, am facut o diagrama de auto-analiza cu avantaje, probleme, surse de dificultate samd pe care le vad eu la mine, referitor la meseria asta. Unul dintre dezavantajele mele majore este ca am intrat in scoala asta ca ipohondru. Din fericire, cu exceptia momentului trist de acum ceva timp, cand m-am blocat pe o sectie de boli infectioase unde erau internati pacienti cu boli aerogene contagioase, incet-incet imi trece. Nu am o problema (cel putin nu mare) cu a lucra cu bolnavi de HIV, hepatite virale si alte bucurii. Intelegerea mecanismelor de raspandire si contagiune ajuta mult la asta. Tot am oarecari retineri cand trebuie sa iau sange de la o persoana de genul asta, dar imi trec. Porti manusi si iti iei masuri de precautie, mai multe nu prea poti face.
6. Faptul ca nu m-am obisnuit cu a vedea pacienti morti in jurul meu o fi bine sau o fi rau? Nu ma sperii de ei, nu am o problema cu prezenta unui cadavru pe langa mine. Dar un deces este un eveniment care ma da un pic peste cap. Nu a devenit ceva “banal” – cum vad anumite asistente totul, probabil pentru a se proteja de efectele psihice negative care cred ca pot aparea dupa ce vezi morti de prea multe ori la locul tau de munca.

* Din Legea 46/2003, privind Drepturile Pacientului:

Art. 5
(1) Pacientul are dreptul de a fi informat asupra identitatii si statutului profesional al furnizorilor de servicii de sanatate.

Art. 30
(1) Interventiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai daca exista conditiile de dotare necesare si personal acreditat.

Pentru a fi cat de cat corect, eu intotdeauna anunt pacientul cine sunt, ca sunt elev si il intreb daca ma lasa sa fac ce urmeaza sa fac (cu asistenta pe langa mine).

De ce vrei sa devii asistent medical?

In 2 ani si cateva luni (de cand am luat decizia de-a studia pentru a deveni Asistent Medical) am
auzit aceasta intrebare de nenumarate ori.

In mai multe posturi de-ale mele din categoriile “asistent medical” sau “AMG” (nota catre mine insumi – sa le unific candva pe astea doua) am tot mentionat faptul ca mi s-a pus intrebarea asta. Eu am descoperit 3 intelesuri posibile pentru ea la interlocutorii mei:

• “de ce sa vrei sa te faci asistent medical, cand exista atatea alte meserii mult mai bine platite si mai actuale, mai stralucitoare“: asta a venit in special de la genul de om care se crede superior, desi nu are de ce si care are doar o valoare in viata: banii.

• “de ce vrei sa te faci asistent medical, e o meserie grea si foarte prost platita“: in general asta-mi zic asistentele medicale care cred ca-mi fac un bine indemnandu-ma sa fac altceva mai banos si mai putin dificil.

• “nu esti potrivit pentru ea“: aici intra oamenii care ori cred ca m-au citit perfect, ori cei care stiu prea bine ce inseamna meseria asta si se gandesc ca as fi nemultumit de anumite aspecte ale ei (bazandu-se pe o caracterizare sumara pe care mi-o fac)

Sincer vorbind, cei din cea de-a treia categorie sunt cei mai aproape de importanta acestei intrebari. Dar tot generalizeaza, deci gresesc in interpretare. Obisnuiam sa ma enervez atunci cand eram intrebat asta, pentru ca stiam ca urmeaza sa fiu judecat pe baza unei generalizari cu care nu sunt de acord.

Acum nu mai am vreo problema cu aceasta intrebare. Mi-am dat seama ca, cu cat esti intrebat mai des asta, cu cat esti capabil sa dai un raspuns mai sincer, dupa ce te gandesti mai serios la asta.

Saptamana trecuta am ajuns din nou in spital. Au trecut 2 luni de la ultima mea perioada de practica. M-am intors ca voluntar pe una din sectiile unde am facut practica in timpul anului, pentru ca am gasit niste asistente foarte dispuse sa ma invete si sa-mi suporte barajul de intrebari si lentoarea cu care fac orice lucru (pentru ca vreau sa fiu sigur ca nu gresesc, ceea ce tot nu-mi iese perfect). De asemenea, e o sectie unde sunt tot timpul pacienti (o problema pe alte sectii vara, din cauza ca isi iau si doctorii concediu si scad si numarul de internari), ceea ce inseamna, automat, ca pot fi util si ca pot si capata experienta.

Mi s-a pus iarasi intrebarea enervanta. Am raspuns simplu: “vreau sa fac ceva care sa ajute oamenii si chiar imi place meseria asta, cel putin pana acum“. Adevarul este ca ar mai fi cateva motive: imi place sa aflu cum funtioneaza corpul uman si sa vad ce il imbolnaveste si ce il insanatoseste. De asemenea, imbinarea cunostintelor de fiziopatologie, semiologie cu explorarile clinice si de laborator (plus logica si experienta personala) pentru obtinerea unui diagnostic mi se par un proces fascinant. Din pacate, nu voi avea nici diploma (de doctor) si nici cunostintele necesare pentru a face asa ceva, dar asta nu inseamna ca nu-mi place sa observ si sa invat asta.

Sunt acestea motive bune? Habar-n-am. Pentru mine (pentru moment) sunt suficiente.

De cand am scris postul meu “Cum devin Asistent Medical” am primit peste cincizeci de e-mailuri de la diferiti romani care ori se gandeau la o reconversie profesionala, ori se aflau intr-un moment in care trebuiau sa-si aleaga o viitoare cariera si inclinau spre cea de Asistent Medical. Cautau un sfat sau un raspuns la o intrebare despre viata de Asistent Medical. Ma intrebau pe mine, care nici macar diploma nu o am.

Care a fost primul meu impuls? Sa ii intreb “de ce vreti sa faceti asta?“. Am tot scris cate o introducere alambicata la e-mailurile mele. Dar de fiecare data imi dadeam seama ca fac exact ceea ce ma enerveaza pe mine si stergeam tot. Judecam motivele altuia si era posibil sa-l influentez negativ, sa-i distrug un vis – pe care poate ar fi vrut sa si-l puna in practica.

De 1 luna si ceva am adaugat si un sondaj de opinie acolo. Sunt bune motivele celor care citesc acel post si se gandesc serios la a face aceasta meserie? Habar-n-am. Realitatea e ca nu sunt in masura sa judec motivele nimanui si ca acel gen de raspuns nu ajuta pe nimeni. Plus, nu exista un raspuns simplu, universal valabil.

De fiecare data am incercat sa dau un raspuns cat mai obiectiv. Si am adaugat singurul sfat care mi se pare corect in situatia asta: “duceti-va si faceti o perioada de voluntariat intr-o sectie de spital si abia apoi luati o decizie“.

De asta m-am si bucurat atunci cand am primit un e-mail acum cateva saptamani, in care o persoana careia i-am raspuns imi spunea ca a intrat la facultate si-mi multumea pentru sfat.

Cred ca fiecare ar trebui sa-si gaseasca un motiv personal, in care sa creada. Sunt multe aspecte care pot sa-ti placa la munca intr-un spital. Lucruri pentru care te poti potrivi. Trebuie doar sa le gasesti. In timpul scolii ai timp suficient sa faci asta. Sau sa-ti dai seama ca ai gresit si sa renunti.

Saptamanile astea m-am documentat pentru un articol despre “cat castiga un asistent medical in Europa” (link updatat). Am citit tot felul de forumuri si articole de prin tot felul de tari (traiasca Google translate si faptul ca stiu engleza, franceza si germana). O fraza care a aparut de multe ori, indiferent din ce tara era articolul/forumul/postarea, era “nu e o meserie usoara… multi asistenti renunta la jobul asta… multi viitori asistenti renunta din timpul scolii“.

In Romania aproape toata lumea care incepe scoala o si termina. Asta spune ceva si despre calitatea educatiei (lipsa ei) si despre persoanele care fac aceasta scoala. Tin minte ca am citit despre un caz din Belgia, in care o tanara Asistenta povestea ca au inceput 186 de elevi anul 1 si au terminat cu diploma doar 16 (nu neaparat din cauza ca era scoala foarte grea). Discutam in toamna cu o studenta din Anglia, imi spunea ca la ea in facultate au ajuns in anul 3 sub 50% dintre cei care au inceput anul 1.

Asta e o atitudine corecta, in opinia mea. Sa nu stai si sa faci o scoala pentru o meserie care nu te atrage si in care nu crezi. Nu are sens. Nu o sa-ti placa niciodata prea mult ceea ce faci, o sa fii un frustrat toata viata. Mai bine sa renunti la ceva ce nu-ti place dupa o perioada scurta, decat sa faci PROST o viata intreaga o meserie in care nu crezi.

Bine, intr-un final, cine sunt eu sa zic toate astea? Eu nici macar de motivele mele nu sunt sigur inca…

Tratamentul experimental pentru Ebola – ce se stie pana acum

Scriam cate ceva despre Ebola saptamana trecuta. Spuneam ca nu exista vaccin sau tratament pentru ea inca si ca pacientii sunt tratati in mare doar cu transfuzii.

Ei bine, se pare ca cei doi americani infectati cu Ebola (angajati ai unei organizatii de caritate) au fost inoculati cu un tratament experimental bazat pe anticorpi monoclonali si ca raspund destul de bine la tratament (nu au murit inca – ceea ce e o realizare in sine).

Medicamentul experiemental se numeste ZMapp si este obtinut printr-o colaborare intre 2 mici companii de biotehnologie/farmaceutica (Mapp Biopharmaceutical, Inc. si LeafBio), combinand rezultatele lor cele mai promitatoare (anticorpii cei mai eficienti) intr-un medicament.

Ce sunt anticorpii monoclonali? In mod normal, la prezenta unui agent cu potential patogen in corp, sistemul imun se activeaza. Anticorpii au un rol important in raspunsul imun, identificand si legandu-se de un antigen prezent pe intrus, ceea ce duce la distrugerea acestuia de celelalte componente ale sistemului imun. Anticorpii monoclonali sunt obtinuti prin bioinginerie genetica, avand o afinitate pentru un antigen anume. Daca nu te intereseaza mai multe informatii pe tema asta, ignora urmatorul paragraf.

Anticorpii sunt niste glicoproteine. Sunt printre cele mai abundente componente ale plasmei din sangele uman (aprox. 20%). Sunt numiti si Imunoglobuline si sunt de 5 tipuri la mamifere (IgG, IgA, IgM, IgE, IgD).

O parte din raspunsul imun presupune identificarea de sistemul imun a unor antigene (proteine de obicei, dar pot fi si polizaharide sau lipide) pe suprafata agentului patogen (toxina, bacterie, virus, celula canceroasa etc.) si secretia de anticorpi – majoritatea specifici pentru un antigen anume, care apoi moduleaza raspunsul imun: inactiveaza direct intrusul, activeaza sistemul complement (care poate distruge direct sau marca pentru distrugere agentul strain) sau activeaza celulele-efectoare din sistemul imun (fagocitele, care “digereaza” intrusul, mastocitele, care se degranuleaza, astfel elimina niste substante cu rol in coagulare si atacul intrusilor, celulele Natural Killer vor elimina citokine si citotoxine care vor duce la distrugerea intrusului).

Cum apar prima data anticorpii? In sange avem un tip de celule albe (celule B “naive”) care prezinta aproximativ 100.000 anticorpi legati de membrana de la suprafata lor. La contactul unui anticorp cu un antigen de pe o celula straina, cu ajutorul unor alte celule albe (celule-helper T), plasmocita se multiplica in mai multe celule-efectoare, care secreta un numar mare de anticorpi noi, specifici noului antigen, care sunt eliberati in circulatie. Aceste celule nu supravietuiesc foarte mult, mor dupa cateva zile de efort intens. Unele supravietuiesc si migreaza catre maduva osoasa, unde devin celule B cu memorie, care contin anticorpii noi. La o noua infectie, ele migreaza in sange si se activeaza si multiplica, secretand din nou anticorpii, neutralizand rapid pericolul. Anticorpii pot ataca (in anumite conditii) si celulele proprii (self), inclusiv pe cele canceroase, cu aplicatii imense in tratamentul cancerului, dar asta e deja alta discutie.

Se stia inca dinainte de 1930 ca se poate obtine imunizare pasiva prin transferul de sange de la animale imunizate (expuse la boala si care au supravietuit) la animale ne-imunizate pentru a proteja impotriva difteriei. Acest tip de terapie cu ser era folosita pentru a trata infectiile inainte de aparitia sulfonamidelor si, mai apoi, a antibioticelor, dar este relativ nesigura si non-specifica. Adica exista riscul contaminarii pacientului cu alti agenti patogeni + exista sansa sa nu avem o cantitate suficient de mare de Ig in serul transfuzat.

Cu ajutorul tehnologiei hybridoma, inventata in 1975, se obtin Imunoglobuline omogene prin combinarea unor celule B(recoltate de la soareci) producatoare  de un anticorp specific cu celule de mielom (cancer al celulelor B). Aceasta tehnologie este scumpa, deci limitata dpdv al aplicabilitatii pe scara larga la costuri acceptabile – dar in ultimii ani se experimenteaza cu folosirea ca mediu de cultura a frunzelor unei specii de planta de tutun modificata genetic.

Se stie ca acum 20 de ani, la alta epidemie de Ebola, un grup mic de pacienti (8) au fost tratati cu sange de la un pacient care a supravietuit bolii (pacient convalescent). 7/8 au supravietuit. Aceste rezultate au fost refacute in conditii de laborator, pe maimute, de cel putin 2 ori si nu s-au obtinut aceleasi rezultate imbucuratoare.

Tratamentul cu anticorpi monoclonali a fost testat pana acum pe maimute, cu rate imbucuratoare de succes, dar era inca departe de testarea pe oameni. Ceea ce ridica multe intrebari despre etica acestui tratament acum – merita sa risti folosirea unui tratament experimental pe niste pacienti care au sanse scazute de-a supravietui sau nu? Plus, este scump si dificil de produs in cantitati mari. Cum il oferi unor pacienti din niste tari extrem de sarace?

Mai multe informatii si in newsfeed-ul excelent de pe Vox.

Ca alta veste buna, in momentul de fata exista cel putin 2 companii care incearca sa dezvolte un vaccin anti-Ebola.

La ce riscuri te expui ca Asistent Medical

Asistenţii medicali se expun zilnic la riscuri biologice, fizice şi psihologice. Desi exista nenumarate programe de informare pentru prevenirea imbolnavirilor si combaterea stresului la locul de munca, de multe ori asistentii medicali nici nu sunt constienti de pericolele la care se expun – mai ales la inceputul carierei.

De ce? Lipsa anumitor cunostinte, increderea in sine prea mare (“mie n-o sa mi se intample asta”) sau pur si simplu imposibilitatea protejarii de necunoscut (o muscatura de la un pacient non-violent pana atunci, sau un “apartinator” care apare de unde nici nu te astepti si te pocneste samd).

Sa vedem ce am identificat eu. Am incercat sa-mi verific teoriile, pe cat posibil.

In aproape orice sectie, asistentii medicali se expun riscului de a se contamina cu boli infectioase periculoase (HIV, virusii hepatici B si C, tuberculoza, MRSA, alte boli infectioase foarte contagioase). Putem zice ca anumite sectii spitalicesti au riscuri atasate mai mari (boli infectioase, ftiziologie si pneumologie, gastroenterologie, ATI sau in laboroatoarele de analize). Sincer, nu cred ca exista o sectie unde sa nu fii expus riscurilor astea, diferenta consta mai degraba in  cantitatea de posibili purtatori de agenti patogeni cu care intri in contact.

In sectiile de radiologie si imagistica, asistentii medicali sunt expusi zilnic la o cantitate de radiatii ionizante, ceea ce ii predispune la aparitia unor mutatii genetice care pot provoca evolutia mai multor tipuri de cancer (in special al sangelui, sanilor, glandei tiroide sau de piele). Exista si pericolul de afectare a embrionului/fatului (la asistentele insarcinate), cu aparitia ulterioara a unor maladii congenitale la nou-nascut.

In sectiile de laborator si in cele de anatomie patologica (si nu numai) asistentii medicali intra in contact cu anumite pulberi, cu reactivi, aerosoli si alte substante potential periculoase (formaldehida, de ex.), care predispun la aparitia bronhopneumopatiei obstructive cronice sau a astmului bronsic profesional si a altor boli ale aparatului respirator.

Asistentii medicali intra zilnic sau aproape zilnic in contact si cu alte produse chimice considerate relativ sigure (medicamente, substante dezinfectante sau antiseptice, latex, reactivi de laborator, gaze folosite in anestezie), dar care au un risc relativ crescut pentru a dezvolta reactii alergice, dermatite de contact si alte afectiuni dermatologice, sau doar “banale” dureri de cap.

Asistentele medicale in general au probleme mai multe la nastere decat media femeilor, iar cele care lucreaza cu medicamente citostatice au un risc sensibil crescut de avort spontan.

Probleme psihice sau fizice pot aparea si din alte cauze. Zilnic muncesti intr-un mediu iluminat prost, cu un microclimat nu foarte prietenos, cateodata suporti niste zgomote neplacute, cateodata ai probleme cu colegii sau cu familiile pacientilor. In Romania te poti astepta oricand la violenta verbala sau fizica din partea rudelor sau a pacientilor internati in spitalele de stat. La toate acestea se adauga si epuizarea psihica in anumite conditii lipsite de satisfactii profesionale sau a unei balante munca-viata personala. Asistentii care lucreaza in ture de noapte dezvolta, de multe ori, insomnii si dereglari hormonale din cauza alternantei programului de munca/somn/relaxare. In alte tari s-au facut studii care arata ca asistentele medicale sunt mai predispuse decat majoritatea populatiei la sinucidere si abuzul de substante toxice.

Bineinteles, exista si problema accidentelor profesionale: lucrul cu diferite materiale taietoare sau intepatoare e evident periculos. Exista si riscul de accidente electrice, mecanice, de incendii sau de fracturi.

Intr-un studiu din SUA din anii ’90 se arata ca Asistentele Medicale au o rata anuala mai mare a accidentelor profesionale (18,6% la 100 de angajati full-time) decat muncitorii in constructii grele (13,8% la 100 de angajati full-time) sau minerii (7,5% la 100 de angajati full-time).

Un asistent medical sta foarte mult timp in picioare sau in pozitii incomode, se suprasolicita fizic de multe ori (“hai sa mutam pacientul asta de 100 si ceva de kg mai sus pe pat”) si mai si parcurge distante destul de lungi mergand de colo-colo prin sectie sau spital. Toate acestea afecteaza mai devreme sau mai tarziu coloana vertebrala, incheieturile si articulatiile, ceea ce predispune la aparitia sau evolutia in rau a unor afectiuni articulare, dureri de spate, gat si picioare sau chiar leziuni la nivelul coloanei vertebrale.

Informatii colectate de la OAMR Iasi, American Society of Registered Nurses si din articole stiintifice despre riscul de avort la nurse, riscul de accidente de munca la nurse, riscul de efecte genotoxice la asistentele care lucreaza cu medicamente citotoxice, riscul de degradare oxidativa a ADN-ului la asistente medicale, efectele psihice si fizice meseriei de nursa asupra somnului si recuperarii, dificultati in evolutia sarcinii la asistentele medicale, riscurile expunerii la formaldehida.

Drepturi imagini: EHS Today, medlines.org, Daily Mail, The Guardian, Daily Express, Everydayhealth.com

Cum arata o operatie de inlocuire a unui genunchi

Unii romani nu vor depasi niciodata stadiul de maimuta tampita

In zona unde lucrez (relativ centrala) se renoveaza o cladire de aproape o luna.

Muncitorii au tot timpul 1 diriginte de santier care-i supravegheaza. Ca e soare, ca e vant, ca e racoare, ca sunt nori, muncitorii lucreaza numai supravegheati de dirigintele de santier. Cum dispare si el un pic, cum iau pauza muncitorii. Deci prezenta lui e imperioasa pentru bunul mers al lucrarilor.

Dat fiind faptul ca muncesc aproape de noi, trec pe langa ei zilnic si o data i-a oprit pe muncitori ca sa pot trece eu fara sa ma murdaresc, il mai salut din cand in cand dirigintele de santier. Om de o varsta cu mine, politicos, se imbraca “de strada”, curat, spalat (e greu sa stai asa intr-un santier, vara, fie si doar ca supraveghetor). Avem un angajat in firma care e sofer – el chiar a devenit destul de “amic” cu dirigintele de santier: l-a mai adus in sediu, i-a dat apa, l-a lasat sa mearga la toaleta daca avea nevoie, l-a ajutat cu alte treburi. A mai intrat in vorba cu ceilalti colegi si colege.

Azi, cand plecam undeva odata cu unul dintre managerii firmei, acesta i-a facut observatie dirigintelui de santier “Domnule, azi unul dintre muncitorii dumneavoastra s-a luat de o colega de-a noastra, nu e in regula.“. “Aoleu, de cine si ce i-a zis?”. “De X si i-a zis ce faci papusa, de ce nu zici nimic, ce frumoasa esti si alte porcarii din astea“. “Papusa? Pai asta e compliment“. “Nu e asa, si nu e ok ce s-a intamplat“. “Eh, nu era mare lucru, dar sa fiti linistiti ca nu se va mai intampla”.

Abuzul verbal a devenit “compliment” pana si pentru niste romani mai spalati… Ma miram eu acum 1 an de ce nimeni n-a facut nimic atunci cand o jurnalista a fost tarata printr-o zona populata (Floreasca) de un nenorocit pentru a fi violata intr-un parc. Pentru ca nimanui nu-i pasa. Pentru multi probabil ca era cel mult o “discutie aprinsa intr-un cuplu” ce-i facea violatorul femeii.

N-aveam chef de cearta la pranz, mergeam la o inmormantare, dar cand il vad prima data, o sa-l intreb pe meserie cum s-ar simti el daca nenumarati mârlani i-ar complimenta prietena sau sotia asa, eventual zilnic, eventual de mai multe ori pe zi.

L.E. A doua zi, cand chiar l-am intrebat ce ar face daca s-ar lua un Dorel de sotia sau prietena lui, omul s-a batut cu pumnul in piept ca “s-ar duce si ar face si ar drege“. Cand i-am zis ca nu e ok sa sustina ca ce i-au zis aia colegei noastre era un “compliment” el se scuza cu “nuu, asa i-am zis eu, sa o ia ca un compliment” si apoi cu “ce vrei, de fapt, sa fac? Sa ma iau la bataie cu muncitorii pentru asta?“. Eu i-am raspuns simplu “inteleg ca nu poti sa le faci prea multe, dar poti incepe prin a nu ti se parea banal abuzul verbal al femeilor pe strada“. A tacut.

P. S. De Doreii care fac asta zilnic chiar n-am ce sa mai zic. Sunt niste animale si nu vor evolua niciodata mai departe de balacitul in cocina. Aia n-au cum sa te mai dezamageasca. Pacat ca nu functioneaza selectia naturala prea bine in cazul lor.