Viata are un simt al umorului foarte ciudat

Sau despre ceea ce romanii ar numi “ironia sorții”.

Acum cateva zile m-a cautat fostul meu coleg de banca din liceu. De 3 ani de zile i-am tot spus sa ma anunte cand se elibereaza un post mai bun la el in echipa, in corporatia unde lucreaza de ceva timp. Nimic. Ce ma intreaba el, direct? “Ia zi ma, mai vrei sa lucrezi la X?”. Mi-a zis despre ce e vorba (nimic dificil de invatat), mi-a zis de salariu (care ar fi un pic mai mare ca aici) si de faptul ca are neaparata nevoie de 6 oameni intr-o luna si nu ii gaseste pe toti in interiorul corporatiei, deci trebuie sa angajeze si din afara si “are nevoie de oameni care se descurca, pentru ca n-are timp sa stea dupa prosti”.

Evident ca i-am zis “nu”, e mult prea tarziu pentru a mai incepe o alta cariera, mi-am ales un drum si trebuie sa stau pe el. Asta nu inseamna ca nu i-am zis “nu” cu inima un pic stransa. Asta pentru ca… daca voi incepe sa lucrez ca Asistent Medical in Romania, fie la stat, fie la privat, cel putin pentru o jumatate de an as castiga cam de 3 ori mai putin decat mi-a oferit el (ma rog, corporatia X).

In aceeasi nota, nu pot sa uit faptul ca, dupa ce 6 ani m-am dus constant la interviuri pentru un job mai bun (de grafician) si ori n-am gasit nimic care sa-mi convina (sau pe cineva care sa ma angajeze), cea mai buna oferta de munca am primit-o acum 2 toamne, de la o firma unde nu mi-am depus candidatura. Povestea am mai scris-o.

Cum viata nu se rezuma doar la job, nu pot sa uit cum, in facultate, in anul 1, imi placea de o fata. Mai vorbeam, mai radeam, ieseam in grup dupa cursuri, una-alta. Avea prieten, nu am facut nimic. In anul 2, impulsionat si de faptul tocmai ma despartisem de o alta fata – care nu putea s-o sufere pe asta – am insistat doar putin si a fost suficient. Mi-am indeplinit 2 dorinte – eram cu fata de care-mi placea de ceva timp si ii aratam celeilalte ca am trecut rapid peste despartirea noastra. Ma rog, atata minte aveam la 20 de ani. 🙂

Atata doar ca… dupa doar cateva saptamani de relatie, mi-am dat seama ca n-o pot suporta nici eu si s-a terminat relatia rapid. Ironic, nu? 🙂

Daca tot am inceput pe drumul asta, trebuie sa mentionez si faptul ca in tot liceul aveam mai putin de 40 de fete la o generatie de 225 elevi si clasele mai mari erau si mai lipsite de frumusete. Fetele (cate erau) erau oricum mai degraba studioase, nu neaparat prietenoase. Deh, liceu de informatica, mandria tarii. Asta intr-o vreme in care mintea adolescentului-baiat numai la studiu nu prea statea. 🙂

In clasa am avut doar 3 colege, una mai urata ca alta. Altfel, ele erau fete de treaba. Ei bine, adolescentul-eu de atunci cred ca ar crapa de invidie daca ar sti ca am aproape numai fete in scoala si mediul de munca din spitale este dominat de femei. Si mai tare ar muri de ciuda daca ar sti ca, de fapt, cand o sa ajung in situatia asta, nu o sa imi mai pese, din simplul motiv ca inima mea ii apartine doar sotiei mele.

Ca tot mi-am mentionat sotia, si ea are o poveste pe aceeasi tema. Dintotdeauna iubeste marea, plaja si soarele, cum iubesc eu zapada, partiile si snowboardingul. Dintotdeauna si-a dorit un job care sa-i permita sa stea la plaja toata ziua, o vara intreaga. Ei bine, in primavara asta a primit o oferta (pe filiera “am auzit ca te-ai descurcat foarte bine atunci”) pe care a respins-o cu greu. 4 luni de cazare, masa, diurna + salariu, intr-o insula Balearica, facand o meserie foarte ok, in care avea experienta si care ar fi dat foarte bine pe cv. Atata doar ca ar fi trebuit sa renunte la a da licenta (la a doua facultate, pentru ca, nu-i asa, cine se-aseamana, se-aduna).

Mama ei de ironie.