Viata de intern

Am citit un articol foarte interesant despre viata de intern in Anglia.  Spicuiesc:

I’m a designer, and it’s not the easiest industry to get into, so at 22 I agreed to a six-month unpaid internship at a central London advertising agency. I was hoping to gain some experience, and they told me if I finished the internship and they felt I was a fit, they would keep me on and start paying me.

I arrived on my first day hoping to show them what a promising and indispensable young designer I was.

For the first two months I made tea, I brought people their dry-cleaning, I bought lunch for the office from a nearby sandwich place,  and sometimes I emptied the bins. From there, I graduated to admin tasks such as stuffing envelopes, sticking stamps on and posting them, giving out mail, making more tea. In my mind, it was all worth it for the chance of a job.

Five and a half months into the internship, I arrived at the office and found a few smartly dressed people in the foyer, about my age. As I was the still-cheerful office lackey, I brought them some water and asked what they were here for, thinking I might have to set up a meeting room. That’s when I found out they were here to interview – for my internship.

That’s when it hit me. My own internship was over. There was no chance of a job, and I had never been given any design work to do. They never even intended to let me know one way or the other. They let me serve water to the next wave of interns, all here on the same fake promise of a job as me. I felt stupid, sweaty and embarrassed. At the end of the day, they called me into the office and said, “So, it’s over then. Cheers.”

Mi s-au parut demne de atentie 2 lucruri:

obiceiul de-a folosi (pentru diverse “munci”) studenti/absolventi pentru o perioada de timp fara sa-i platesti va muri foarte greu. Nu conteaza cate legi se vor crea pentru a-i proteja, se vor gasi intotdeauna oameni dispusi sa munceasca fara a fi platiti “pentru a castiga experienta” si oameni dispusi sa-i puna sa faca ceva (atata timp cat nu cer bani).

viata de incepator intr-o agentie de publicitate nu e foarte diferita in Bucuresti fata de Londra. Daca e sa judec dupa prima mea luna de “muncit” intr-o agentie de publicitate (la 20 de ani proaspat impliniti), “faceam” (daca mi se permite sa folosesc acest verb) cam la fel de multa publicitate ca alti tineri in situatia mea. Singura diferenta e ca la noi salariile erau suficient de mici incat sa-si “permita” primul meu patron sa ma “angajeze” dupa 1 luna si un pic – pentru ca ma platea cu salariul minim pe economie (atunci – 3 milioane de lei). Din fericire, cu toate ca eram pus sa fac toate tampeniile din lume, am reusit sa si invat cate ceva. Dupa ce a inceput sa-mi mareasca incet-incet salariul (cand am inceput sa fiu cu adevarat util) am fost mai multumit.

Aveam niste cunoscuti care lucrau la Ogilvy Romania. Imi povesteau ca, in anumite momente ale anului, exista intre 4 si 10 interni care lucreaza prin firma. Evident ca nu-s platiti. Nu au un program fix (dar se asteapta sa fie prezenti la firma 3-4 ore pe zi) si in general nu li se da sa faca mai nimic serios. Cu toate acestea, e bataie pe locurile astea de internship la ei. Desi competitia pentru internship era numita “corecta”, se plangeau ca ajungeau la ei ca interni si niste tampiti care habar-n-aveau sa scrie corect in limba romana. Irelevant – sunt in momentul asta angajati oameni acolo care habar-n-au sa scrie corect in limba romana. Deci nu asta e argumentul pentru a plati sau nu un intern.

Am 2 colege la munca, ale caror colegi de facultate se dadeau peste cap ca sa ajunga la un internship intr-o agentie mare. Ele regretau ca n-au reusit la randul lor asta. Era visul oricarui student care-si dorea sa lucreze in Advertising. Nu conta faptul ca erau pusi sa munceasca (nu stau chiar ca momaile intr-un birou toata ziua) dar nu erau platiti, nu conta faptul ca nu invatau asa de multe lucruri, nu conta faptul ca in firmele mari foarte rar se angajeaza cate un intern. Era prea mare speranta ca vor “castiga experienta” sau ca (Sfantul Graal) ar primi o oferta de job la sfarsitul internshipului.

La clientul nostru principal (un mare retailer) se perinda internii in fiecare an. Stau cate 1-2-3 luni si sunt pusi sa sorteze corespondenta, sa faca niste calcule in exceluri si sa pregateasca diferite prezentari. Daca au noroc. Altii plimba hartii prin sediu, aduc senvisuri sau stau pe facebook… Joburi oricum nu prea li se ofera dupa asta. Merita, nu merita?

Realitatea e nuantata, evident.

Pe de o parte, nu stiu cati oameni sunt dispusi sa angajeze pe cineva care vine cu un CV cu 0 experienta. Nu stiu cat de multi sunt dispusi sa plateasca pe cineva care poate chiar nu stie sa faca mai nimic util. Multi pur si simplu nu inteleg de ce ar trebui sa-l plateasca pe acesta ca sa invete suficiente lucruri astfel incat sa devina util.

Pentru aceasta categorie de oameni am un singur raspuns: daca omul ala munceste – trebuie platit. Nu munceste, nu-l angajezi, lucrezi cu oamenii pe care-i ai. In discutiile mele cu fosti patroni, cu oameni care se ocupa cu angajari (la interviuri si nu numai) am intalnit des o lema: “domne’, eu am muncit x luni pe nimic atunci cand eram de varsta lor, eu am facut si-am dres pentru a ajunge unde sunt azi“. Nu-mi pasa. E irelevant! Acum 23 de ani nu exista decat 1 singur angajator – Statul. Ce relevanta are asta pentru un job din ziua de azi? Nici una. Totul costa in ziua de azi. Nu forta un om sa munceasca pe gratis pentru tine (adica nu-l exploata) doar pentru ca e disperat sa isi gaseasca un loc de munca. Nu iti permiti/nu ai nevoie de un intern platit – nu-l lua.

Pe de alta parte – exista nenumarati tineri care chiar vor cu orice pret sa stranga ceva experienta. Problema vine si de la faptul ca daca majoritatea accepta sa munceasca pe gratis, obiceiul de nu plati internii a devenit regula. Deci totul incepe si de la o “dilema a prizonierului”. Daca toata lumea n-ar accepta sa munceasca neplatit, poate internii ar incepe sa fie platiti (cu bani putini, probabil). Dar daca putini sunt dispusi sa faca asta fara a fi platiti si cred ca vor castiga experienta din acest proces, totul se duce de rapa.

In opinia mea, asta creeaza un lant al slabiciunilor. In facultate esti dispus sa fii intern pe gratis, apoi esti dispus sa iti iei un job in care sa fii platit cu minimul pe economie, apoi esti dispus sa muncesti la urmatorul tau job pentru un salariu doar cu un pic mai mare si tot asa. Iar la 30-35 de ani vei ajunge sa-ti dai seama ca de fapt muncesti de 10-15 ani si toti banii pe care-i castigi abia-ti ajung ca sa iti platesti chiria, utilitatile, mancarea si POATE o vacanta-doua de 5 zile pe an. Cand vei ajunge in situatia de a intervieva pe cineva, o sa-i arunci in fata argumentul suprem “eu am muncit pe bani putini la inceputul carierei mele“. Cu asta o sa-i inchizi gura nesimtitului care indrazneste sa ceara prea multi bani. Dar nu va schimba cu nimic in bine situatia ta sau a lui, nu?

Acuma nu zic ca toate relele de pe piata muncii din Romania incep de la perioada in care esti intern neplatit. Doar opinam ca acest obicei creeaza o mentalitate de care cu greu scapi in viata.

P.S.1 Nici n-o sa mentionez tinerii care n-au nici o cunostinta si vor marea cu sarea. E foarte usor sa te feresti de lenesi. “Tinerii din ziua de azi nu stiu nimic dar vor salarii imense” e doar o scuza ieftina.

P.S.2 Cel mai tare este faptul ca, daca stau si ma gandesc, in momentul de fata ma gasesc fix in situatia pe care o infierez mai sus. In momentul asta eu platesc scoala, care la randul ei plateste spitalele care-mi permit accesul pe sectiile lor. Acolo trebuie sa deschid ochii mari si sa fac pe dracu’n patru ca sa demonstrez ca-s baiat destept, ceea ce ar insemna ca pot avea incredere in mine – adica m-ar lasa sa ating pacientii. Doar asa castig “experienta”.

Ce e cel mai tare e ca in Romania scolile postliceale sanitare si universitatile de Asistenti Medicali gem de studenti. Asta desi salariile de inceput in bransa sunt extrem de mici (si apoi evolueaza doar la nivel de “mai putin mici”). In alte tari (Anglia, Germania, Elvetia, Austria), desi statul ofera o bursa lunara (nu foarte mare, e adevarat) pe parcursul celor 3 ani de studii pentru a deveni Asistent medical – tot au dificultati in a-si gasi suficienti elevi dispusi sa invete aceasta meserie.

Ori au romanii o inclinatie puternica pentru aceasta meserie, ori habar-n-au sau nu le pasa de ce-i asteapta dupa ce termina scoala ori prea multi oameni cred ca meseria e atat de usor de invatat incat e singura pe care ar putea s-o faca.