Cat de mult poti sta la acelasi loc de munca pana sa devina insuportabil?

Armata americana are un sistem de promovare si recompensare foarte interesant: cel mai mare (in grad) ofiter primeste lunar cam de 10,5 ori salariul soldatului proaspat-incorporat, iar la aproximativ fiecare 2-4 ani ti se ofera posibilitatea de-a promova in grad (pentru a castiga mai mult). In cazul ofiterilor, daca nu reusesc sa fie promovati 2 incercari la rand, a 3-a oara li se pune in vedere ca ar trebui sa se pensioneze (daca sunt eligibili) sau sa-si dea demisia – altfel vor fi dati afara.

Sistemul are o anumita logica – daca nu reusesti sa fii la curent cu ultimele evolutii in tehnica militara (si tehnologie, in general), devii rapid perimat. Deci chiar nu meriti o promovare. Cu atat mai putin meriti sa primesti o marire de salariu (sau un job, intr-un final). Dar daca esti dispus sa evoluezi incontinuu, ti se garanteaza o marire aproape constanta a salariului (in schimbul acumularii tale de noi-cunostinte).

Este un mod cinic de-a vedea lumea? Da. Dar realitatea este ca totul evolueaza cu o viteza uluitoare in zilele noastre. Daca nu esti dispus sa inveti lucruri noi, cel mai probabil nu prea te mai poti motiva sa faci nimic eficient. Daca nu inveti lucruri noi, atunci nu prea ai cum sa te astepti la o marire de salariu. Daca salariul nu-ti creste (in timp ce costul vietii creste constant, o data cu dorinta tale de petrecere a timpului liber facand lucruri care e probabil sa coste mai mult) – vei deveni foarte usor si mai putin motivat.

In opinia mea, poti intra foarte usor intr-o spirala de multumire de sine, plafonare, lipsa de motivatie ce culmineaza cu… Despair and Lonelinessnemultumirea.

Angajatorii se feresc de regula de cei care schimba prea des locurile de munca – probabil pe buna-dreptate: cine vrea sa angajeze pe cineva care e cu gandul tot timpul la urmatorul job “mai bun”, nu neaparat la a-si face treaba excelent. Nu ca schimbatul joburilor nu e un lucru bun, totusi. Primesti (de regula) un salariu comparabil sau mai mare, noi responsabilitati, cunosti oameni noi, ai ceva nou de facut, esti… provocat (stiu, suna a fraze tampite de HR-ist, dar nu sunt chiar fraze goale).

Ei, dar pentru anumiti angajatori (vezi si aici) se pare ca si statul prea mult timp la acelasi loc de munca, pe acelasi post, este un semnal de alarma. Din nou, daca privim logic, nu e o tampenie. Si eu, daca as fi in masura sa angajez pe cineva si as avea de ales intre cineva de 20 de ani, cu 1 an vechime si mult entuziasm si unul care are 10 ani vechime pe acelasi post, la acelasi loc de munca… l-as alege pe primul rapid (atata timp cat nu e un idiot). Bine, intra in discutie si cati bani vrea fiecare, cat de multe stie fiecare si cat de buna impresie face fiecare. Dar cel mai tanar are un avantaj evident. Surprinzator, nu?

Am un exemplu: am doi fosti colegi de clasa care lucreaza la o mare multinationala. Sora unuia dintre ei lucreaza tot acolo. Mai cunosc cel putin alti doi colegi de-ai lor (din intamplare).

Cei doi prieteni ai mei au tot evoluat in ierarhia firmei. Au invatat lucruri noi, s-au remarcat, au ajuns team-leaderi, au avut initiative proprii. Unul nu o duce rau, dar al doilea a tot insistat sa acumuleze cunostinte utile in interiorul firmei. Acum, desi nu are o pozitie de manager, castiga in Bucuresti salariul mediu din anumite capitale vest-europene. Asta fara sa fie programator (una dintre singurele meserii platite bine in Romania) si fara sa pupe pe nimeni in fund (nu e genul).

Ceilalti 3 oameni pe care ii stiu in multinationala cu pricina… se plang dintotdeauna ca “nu le place la firma X”. Nu le place ce fac, nu le place programul, nu le place ca fac acelasi lucru de atatia ani. Dar castiga binisor peste salariul mediu in Bucuresti, deci nu prea vor sa plece. Plus ca le convine faptul ca pot lucra si de-acasa cateodata. Cine i-ar angaja (daca ar avea nevoie de competentele lor)? Aparent, cei 2 competitori ai multinationalei cu pricina tot fura angajati. Aparent, nu si pe ei. Coincidenta?

 

Sunt ferm convins ca trebuie sa iti schimbi ori postul ori locul de munca cel putin o data la 18-24 de luni. Daca nu gasesti noi provocari, te autopozitionezi intr-o pozitie de fals confort, din care vei iesi mult prea tarziu.

 

Ei, acum ajung si la mine. De curand s-au implinit 8 ani de cand lucrez la aceeasi firma mica. Clientii au venit si au plecat, eu am ramas pe loc. De minim 2 ani nu am mai acumulat NICI O cunostinta suplimentara in domeniul asta. NIMIC!

Ideea e ca m-am si saturat de domeniul asta. M-am saturat de clienti care incep sa tipe, care considera tot timpul ca ei stiu mai bine, care dau vina pe tine chiar daca ai facut fix ce ti-au cerut ei, care intotdeauna vor sa le faci lucrurile repede si la sfarsitul programului (pentru ca, nu-i asa, cine e fraier sa vrea sa plece acasa dupa o zi lunga la serviciu), care vor tot timpul reduceri de pret (desi ei n-o duc mai greu si viata NU e mai ieftina pentru toata lumea), care de multe ori au asteptari absurde de la tine. M-am saturat de heirup, m-am saturat de lipsa totala a unei eficientizari a lucrului pe parcursul anului (ca sa nu te trezesti ca fix atunci cand sunt 2-3 oameni in concediu e mai multa munca decat acum 1 luna). M-am saturat sa tot explic acelorasi oameni cum sa-si faca treaba (desi ar fi trebuit sa stie de minim cativa ani). Si se vede…

(inca) Sunt grafician (Desktop Publisher). Creativ nu sunt (adica nu pot sa-ti creez un layout excelent asa, din neant si nici nu am cine stie ce simt al frumosului in design publicitar) – dar pot mima treaba asta la nevoie. Web-designer nu sunt (dramul de experienta pe care il am in domeniu a devenit de mult perimat). Content-creator sau social media specialist nu sunt – am blogul asta de aproape 2 ani, dar nu sunt si n-am fost vreodata in stare sa scriu nimic la comanda, scriu doar despre ce imi place mie sau ma intereseaza. Animatii flash am doar o vaga idee cum sa fac. Programator (sau web-coder) nu sunt si n-am fost vreodata (desi inteleg, in mare, ce si cum se “mananca” treaba asta). Am ales constient sa nu ma dezvolt in nici una dintre aceste directii – si stiu ca asta ma conduce la un dead-end.

Pana acum vreo 6 ani, nu era an sa nu evoluez in cunostinte, ierarhie si venituri (da). De atunci, cu exceptia cursurilor de limba germana si a scolii de AM inceputa acum 2 ani, pot spune ca am stagnat periculos de mult.

Cu toate astea, zi de zi vin la locul asta de munca care nu-mi mai ofera de mult vreo satisfactie profesionala, unde nu invat nimic nou si unde fac tot timpul aceleasi lucruri: prelucrare poze (eventual si ceva sedinte foto), layouting (pregatire si implementare), pregatire de tipar.

Mare mandrie n-am simtit vreodata din cauza jobului (stiu, e trist sa recunosti asa ceva). Doar cu un lucru ma laudam: nu prea am gresit in toti acesti ani. Lucruri trimise gresit in tipar din cauza mea nu prea au existat. Pana in ultimele luni, cand am dat vreo 3 rateuri la rand. Ok, aveam si finalul anului pe cap, dar in ultimii 2 ani tot timpul am avut o gramada pe cap si niciodata n-am gresit.

Sunt plictisit, lipsit de motivatie, blazat si nemultumit de salariul meu si se vede asta. Problema e ca nici nu prea am ce sa fac. Am fost la doi pasi sa plec la o multinationala in toamna trecuta. Dar am refuzat, pe motiv ca n-as mai ajunge deloc la scoala. Ceea ce, raportat la ce si cat mi s-a predat in tot anul 2, n-ar fi fost asa mare pierdere. Dar n-as fi putut ajunge nici la practica in spitale, ceea ce ar fi insemnat ca renuntam cu totul la visul de-a deveni AM.

Eu vreau sa citesc (si invat) despre patologia bolilor cardiace si despre boli infectioase si despre chirurgie – dar trebuie sa o fac cu limitare, pentru ca trebuie sa-mi “castig painea”. Am ajuns sa-mi para rau cand plec din spital in anumite zile, pentru ca simt ca acolo invat ceva nou de la o zi la alta. Sau ca macar anumite cunostinte imi evolueaza.

Cu toate greselile mele, inca mai am un loc de munca. Dar superiorii mei si-au exprimat de cateva ori nemultumirea si iritarea in legatura cu mine – ceva ce nu prea au facut vreodata. Si pe bune de ii invinovatatesc. Probabil ca m-as fi dat afara de 3 ori pana acum daca eram in situatia lor. Gaseau in ziua 2 unul de 20 de ani care sa primeasca jumatate din salariul meu si sa munceasca la fel de mult, dar cu entuziasm. Stiu ca totul pare o tirada de idiot care trece prin vreo criza inventata a varstei de 30 de ani. Dar asta este situatia mea in momentul de fata si sunt nemultumit de ea.

Tatal meu a lucrat la acelasi loc de munca pentru aproximativ 35 de ani, pana aproape de pensionare. De la pensionare pana cu cateva luni inainte de-a muri, a lucrat la un al treilea loc de munca pentru inca 15 ani. Intre ele a lucrat doar la o mica firma pentru 1 an. Dintotdeauna m-am intrebat cum de isi gasea energia si motivatia sa plece de-acasa zilnic pentru a munci? Nu l-am vazut vreodata sa-si puna (cel putin nu in public) problemele mele. Si a avut multe alte griji pe cap in viata lui.

Drepturi imagine: photographersdirect.com

La ce se gandeste un obsedat de snowboard vara

… “nu mai vine odata iarna aia?”

Cum da un pic frigul (in ultimele saptamani chiar mi-a fost racoare dimineata, cand plecam la spital) cum te bucuri ca un copil “haha, vine, o simt”.

Cum vezi un pic de zapada proaspata pe webcamurile din Europa, iti creste pulsul fara sa-ti dai seama.

Stubai septembrie 2014

 

kitz

Acuma, stiu ca poti vedea zapada de pe emisfera cealalta (unde acum e iarna-n toata regula, vezi mai jos) usor, multumita internetului, dar parca e altceva atunci cand stii ca zapada proaspata e la “doar” 1500 km de tine. Si ca se va tot inmulti, curand-curand.

cardrona august 2014

 

 

De ce “obsedat”? Pentru ca numai un obsedat ar face ceva 99% asemanator cu ce urmeaza si apoi ar numi-o “sport”:

Via yuksrus.com: Ski season is fast approching. To get in the mood, follow this list of handy exercises:

  1. Visit your local butcher and pay $30 to sit in the walk-in freezer for a half an hour. Afterwards, burn two $50 dollar bills to warm up. (cam asa e o zi cu furtuna de zapada pe munte, more or less)
  2. Soak your gloves and store them in the freezer after every use. (daca nu ai perechi de ciorapi de schimb, basically cam asta faci de la o zi la alta)
  3. Fasten a small, wide rubber band around the top half of your head before you go to bed each night. (cam asa se simt ochelarii de schi pe fata)
  4. If you wear glasses, begin wearing them with glue smeared on the lenses. (asa se vede prin ochelarii de schi, dupa ce ii “stergi” un pic de zapada)
  5. Throw away a hundred dollar bill- now! (costul mediu al unui skipass de o zi, in SUA)
  6. Find the nearest ice rink and walk across the ice 20 times in your ski boots carrying two pairs of skis, accessory bag and poles. Pretend you are looking for your car. Sporadically drop things. (din fericire, pentru snowboarderi e mai lejer, nu ai decat o placa de carat si bootii sunt mai comozi. But I can relate.)
  7. Place a small but angular pebble in your shoes, line them with crushed ice, and then tighten a C-clamp around your toes. (din nou, bootii de snowboarder sunt ceva mai ok, dar din nou, I can relate to that)
  8. Buy a new pair of gloves and immediately throw one away. (mi s-a intamplat sa mi se strice o pereche de manusi in primul week-end, inca n-am reusit sa pierd vreuna. Inca).
  9. Secure one of your ankles to a bed post and ask a friend to run into you at high speed. (cam asa e orice impact pe partie)
  10. Go to McDonald’s and insist on paying $8.50 for a hamburger. Be sure you are in the longest line. (un fel de mancare pe orice munte costa binisor mai mult decat o masa oriunde in aceeasi tara si presupune ceva cozi)
  11. Clip a lift ticket to the zipper of your jacket and ride a motorcycle fast enough to make the ticket lacerate your face. (asta eu nu fac, imi tin skipass-ul in buzunare, dar am vazut oameni cu aceasta “problema”)
  12. Drive slowly for five hours, anywhere, as long as it’s in a snowstorm and you’re following an 18 wheeler. (daca e zapada… mergi incet. It sucks).
  13. Fill a blender with ice, hit the pulse button and let the spray blast your face. Leave the ice on your face until it melts. Let it drip into your clothes. (Din nou, o zi standard cu furtuna de zapada pe munte. +bonus, incearca asta fara ochelari pe fata, daca ti se aburesc suficient de rau incat nu mai vezi. Doar pentru “experti”)
  14. Dress up in as many clothes as you can and then proceed to take them off because you have to go to the bathroom. (noroc ca transpiri, altfel ar insemna sa mergi de cateva ori la baie in felul asta)
  15. Slam your thumb in a car door. Don’t go see a doctor. (mda. E doar un deget, nu?)

Greu de explicat aceasta obsesie pentru un om normal. :)

O celula rosie iesind dintr-o capilara rupta + alte cateva poze interesante

celula rosie iesind printr-o capilara rupta

Am gasit din intamplare o alta baza de date cu foto stock cu subiecte stiintifice, pornind de la poza de mai sus – Science Photo Library. Daca as fi profesor de anatomie, biochimie sau chiar si de nursing, as face cele mai tari prezentari posibile pentru orele mele. Dar nu voi fi niciodata asa ceva…

So, ce mi-a mai placut:

O poza cu o portiune de tesut osos spongios (sau trabecular) – care, de regula, se gaseste in extremitatile oaselor lungi (epifize). Un mod simplu de-a retine diferenta intre tesutul osos spongios si cel compact este ca in cel compact osul “inconjoara” vasele de sange (in sistemul Haversian), pe cand in cel spongios, sangele este “in jurul” osului.

Bone tissue

O granulocita neutrofila in timp ce fagociteaza (mananca) o bacterie de MRSA (Methycillyn Resistant Staphilococcus Aureus – super-bacteria rezistenta la majoritatea antibioticelor, de care se tem toate spitalele).

C0178301-Neutrophil_engulfing_MRSA%2C_SEM-SPL

O reprezentare a unui anticorp din familia Imunoglobulinelor G. Anticorpii sunt glicoproteine secretate (sau atasate) de celulele B specializate, cu o sumedenie de roluri in raspunsul imun. Se observa cele 2 lanturi “grele” (verticale) legate de cele 2 lanturi “usoare”, cu ale caror capete anticorpul se leaga de antigene (zona Fab – nu prea vizibila aici).

Immunoglobulin G antibody molecule

Arteriograma colorata a arterelor coronare ale unui pacient sanatos. Atunci cand una dintre aceste artere se blocheaza, se produce un infarct miocardic – care presupune, practic, moartea prin lipsa de oxigen a unei zone irigate de artera cu pricina.

Coloured arteriogram of arteries of healthy heart

 

Bonus: Sectiune prin nervul sciatic, cel mai lung si mai lat nerv din corpul uman:
sectiune prin nervul sciatic

Desigur, drepturile de autor apartin Science Photo Library. Mai putin la nervul sciatic, care habar-n-am al cui e. :)

Un medicament anti-malarie, publicitatea in razboi, sifilisul si spectrofluorometria

Am dat din intamplare peste poza asta. De la poza si pana la toate lucrurile din titlu e cale scurta (dar care presupune ceva efort). :)Atabrine, 1941

E un anunt “publicitar” (sa zicem) postat in fata unui spital de campanie american din Papua Noua Guinee, in 1941, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Mesajul era clar: cine nu isi lua medicamentele anti-malarie se pune pe el (si pe camarazii lui de arme) in pericol de moarte.B0006056 Mosquito, Anopheles stephensi in flight

Malaria este cauzata de infectia cu un parazit (protozoa) din genul Plasmodium. Se transmite prin muscatura de catre un tantar purtator de vector patogen (tantarul anofel). Majoritatea deceselor sunt cauzate de infectia cu P. falciparum si P. vivax, iar malaria cauzata de P. ovale si P. malariae este in general mai blanda si rar letala. P. knowlesi (endemic in Asia de SE) B0007349 Malaria parasitesprovoaca malaria la macaci – dar trece si la oameni – producand o forma de asemena grava de malarie.

Boala se manifesta la cateva saptamani dupa muscatura cu perioade recurente (la cateva zile) de febra mare, frisoane severe si transpiratie intensa (atacuri paroxistice) + dureri de cap, musculare, diaree si greata.

Tratamentul s-a facut multa vreme cu extract din scoarta unui arbore ecuatorial (chinchona). In secolul 19 se folosea sulfatul de chinina – o forma purificata (si mai scumpa) a sulfatului de chinchonina (folosit in continuare, deoarece era ieftin). La inceputul secolului 20 deja erau raspandite truse dedicate tratamentului cu cL0057255 Hypodermic syringe set, Berlin, Germany, 1910-1914hinina injectabila. In 1934 s-a descoperit o forma de chinolina (chinina este o chinolina simpla) folosita ulterior la nivel mondial ca medicament de baza anti-malarie: clorochina. Desi are ceva efecte adverse (inital a fost considera prea toxica pentru oameni) – a fost tratamentul standard pentru malarie multa vreme.

Ei, in timpul campaniei din Pacific de la inceputul celui de-al doilea Razboi Mondial, fortele americane din Filipine au suferit o serie de infrangeri costisitoare si din cauza faptului ca au ramas fara un tratament eficient pentru malarie (din cauza blocadei navale japoneze). Drept urmare, au creat asa numite “batalioane anti-malarie”, care se ocupau de eradicarea tantarilor, protejarea soldatilor si administrarea unui medicament alternativ antimalarie – 100% sintetizat in laborator – Atabrine.

 

In perioada aceasta, medicii foloseau acelasi dozaj pentru Atabrine ca si pentru Chinina. Asta ducea la o supradozare a medicamentului in sange, ceea ce producea dureri musculare (se acumula acolo) si o schimbare a culorii pielii in galben! Soldatii refuzau sa-si ia medicamentele asa cum li se recomanda. De aici si necesitatea unor mesaje motivationale cum e cel de la care a inceput tot articolul meu. Ma intreb cine era copywriter la US Navy (presupun ca trupele lui MacArthur erau subordonate Marinei, nu Armatei) pe vremea aia. :)

Niste doctori s-au gandit sa gaseasca o cale mai eficienta a masurarii nivelului util de medicament din sange si, implicit, o cale sa dozeze medicamentul mai eficient pentru tratament. Au folosit o analiza a plasmei sub un aparat care emitea unde fluorescente (un fluorometru). Au descoperit ca plasma va straluci, vazuta sub unde fluorescente, cu un grad direct proportional cu cantitatea de Atabrine din sange. A fost una dintre primele cercetari eficiente ale nivelului unui medicament in sange – ceea ce a pus bazele unei parti de baza a farmacologiei moderne: dozajul adecvat.

Pe baza cercetarilor lor, in ziua de azi avem Spectrofluorimetria si spectrofluorimetrele – omniprezente in laboratoarele de biochimie din lume. Unul dintre cele mai eficiente moduri de a descoperi anumite substante in sangele uman, cu multe aplicatii si la nivel de cercetare genetica si medicala.

In ziua de azi, tratamentul (zice CDC) se bazeaza tot pe derivati de chinina (Clorochina B0008751 Blister pack of chloroquine antimalarial tabletssau Hidroxiclorochina) sau pe un medicament obtinut initial dintr-o planta folosita in medicina herbalista chineza – Artemisinin, sau pe combinatii de medicamente din aceste 2 clase. Se pare ca folosirea la nivel larg (uneori incorect) a clorochinei a promovat si dezvoltarea rezistentei parazitilor Plasmodium la clorochina si chiar victime colaterale: anumite bacterii (cum ar fi E. coli) au capatat rezistenta la anumite fluorochinolone (cum ar fi ciprofloxacinul) – antibiotice care sunt similare in formula cu clorochina.

 

In timp ce citeam eu despre malarie, am aflat si ca un medic austriac a descoperit intamplator ca infectia cu malarie poate vindeca bolnavii de sifilis (tertiar). Cum? Malaria provoaca un raspuns imun initial viguros al organismului, manifestat si prin febra puternica. Spirochetii de sifilis sunt sensibili la temperatura crescuta – observatie facuta intamplator de un doctor austriac (un psihiatru, apropo) Julius Wagner-Jauregg, care a vazut ca un soldat internat din greseala in sanatoriul sau din Viena a scapat de sifilisul tertiar pe care-l avea dupa o serie de atacuri paroxistice ale malariei.

Cum malaria putea fi tratata, dar nu existau inca antibiotice (pentru inca 20 de ani) pentrumalarioterapie tratamentul sifilisului, au fost tratati zeci de mii de pacienti cu sifilis cu aceasta “terapie“. Un doctor roman – Mihai Ciucă – este chiar faimos la nivel local si european pentru lupta sa impotriva sifilisului (si, culmea, pentru eradicarea malariei la nivelul Romaniei).

O intreaga lucrare stiintifica pe tema malarioterapiei este disponibila aici.

 

 

Drepturi imagine: Wellcome Images si Wikimedia commons

Jurnal de voluntariat in spital (4) – reflectii personale

Zilele astea am realizat ceva: mentalitatea “le pot face singur pe toate” te poate trece prin multe in viata, dar te poate singuratatesupraincarca emotional.

Ma uitam la grupurile stranse in curtea din spatele spitalului atunci cand eu plec. Rezidentii cu rezidentii, elevii cu elevii, asistentele cu asistentele, infirmierele cu infirmierele. Ok, in spital toti colaboreaza, dar cand e vorba de facut ceva impreuna (inclusiv ceva simplu, ca “iesit la o cafea in curte”) tot pe meserii se grupeaza.

Ma gandeam la anii mei de facultate (si la liceu). Si la locurile de munca pe unde m-am perindat. Desi clasele si grupele si grupurile de colegi au fost facute total aleatoriu, dupa ceva timp impreuna, se formau usor niste legaturi de amicitie. Oamenii carora le plac lucruri comune se grupeaza impreuna, incep sa imparta si rele si bune impreuna, ceea ce strange si mai mult relatiile sociale. Oi fi eu mai lup singuratic de felul meu, dar m-am integrat destul de bine peste tot pe unde am fost. Pe bune de am intalnit asa ceva la postliceala, in astia 2 ani. E adevarat, in clasa mea am doar 2 colegi, si unul e mai idiot ca altul. Deci n-am ce discuta cu ei. Dar nu am o problema in a comunica cu fetele/femeile. Dupa 4 ani in care am fost unul din 28 de studenti la o aproximativ 400 de studente pe promotie, mi-am rezolvat aproaoe toate problemele de sfiosenie din adolescenta frageda. :) Problema e ca nu am pe nimeni in clasa cu care sa discut despre ceea ce vad si fac prin spitale, nimeni cu care sa schimb impresii de la practica sau din ceea ce am mai invatat. Daca fac greseala sa vorbesc despre asa ceva la scoala, mi se spune ca “nu am ce face acasa“. Evident ca dupa cateva incercari de genul asta mi-am bagat picioarele in amicitie si colegialitate si mi-am vazut de problemele mele.

Acuma, ideea e ca am o gramada de lucruri despre care vreau sa discut, o gramada de situatii la care nu stiu cum sa reactionez si despre care nu te invata nici un manual de pe lumea asta. Ok, unele lucruri le prinzi din mers, dar e destul de important sa nu te deprinzi prost devreme in evolutia ta profesionala, dupa aia te lepezi greu de obiceiuri rele. Sa enumar doar o mica parte din ce mi s-a strans in cap de-a lungul timpului: Ce faci cand esti singur pe sectie si ai de recoltat sange de la niste pacienti non-cooperanti sau chiar agresivi? Cum calmezi un pacient cu afectari neurologice ca sa poti sa-i faci diferite proceduri medicale pe care trebuie sa le faci singur? Cum reactionezi la abuzuri din fata pacientului? Plus, cine sau ce te invata cum sa ii comunici cuiva faptul ca i-a murit o ruda? Ce faci daca cineva iti izbucneste in plans in fata? Cum calmezi un pacient (cu anumite probleme neurologice) care vrea sa plece din spital de nebun (scuze pentru jocul de cuvinte)? Ce faci cand vezi pe cineva plangand din toti rarunchii prin spital?

Bine, imi dau seama ca nu exista raspunsuri universale si ca unele persoane angajate prin spitale nu stiu la randul lor ce sa faca. Dar ceva simplu tot s-o putea face. Stiu “te descurci“.

Saptamana trecuta, cand am ajuns la spital, pe la 7 si ceva, o femeie pe la 50 si ceva de ani plangea pe o piatra din curtea din fata spitalului. Cand am plecat, la 10 si ceva, plangea in continuare. Nu s-a obosit nimeni sa o ajute cu ceva 3 ore! Dat fiind locul unde era, e destul de evident de ce plangea. De atunci m-am tot gandit ca puteam sa fac 2 lucruri simple pentru ea, si m-am invinovatit pentru ca nu le-am facut: sa o intreb daca “o pot ajuta cu ceva” (oricat de sec si absurd pare asa ceva in cazul unui deces) si sa-i ofer o sticla de apa cumparata din curte (de, plangea de cateva ore, deja). Nu ma costa decat 2 lei si 10 minute din viata mea. De ce ma deranjeaza treaba asta? Pentru ca mi se pare ca spitalul ma desensibilizeaza. Ceea ce, pe termen lung, ar fi un mecanism bun de adaptare la durere – dar un proces prin care devii usor la nepasator. Cam cum ii vedeam (si judecam, din pacate) eu pe doctorii tineri din Floreasca in primul meu stagiu de practica – care comunicau cu pacientii cam cum as socializa eu cu o scandura.

Nu sunt eu o fire sensibila, nu imi place sa ma plang nimanui de nimic, dar sunt o gramada de senzatii greu de descris care te incearca in munca de ingrijire a unor oameni. Pe care daca nu ai cu cine sa le impartasesti, parca ti se strang in cap. De aici si observatia mea, inceputa mai devreme: totul e mult mai usor cand ai niste colegi care rezoneaza la lucruri asemanatoare cu tine.

Poate si de asta nu sunt prea multe bloguri de studenti la medicina – sunt prea ocupati sa invete cate-n-luna-si-n-stele si oricum isi gasesc pe cineva cu care sa discute despre lucrurile care le trec prin cap? Poate si din cauza asta sunt atat de multe cupluri doctor-doctor?

Da, imi dau seama ca am o sotie si familie si prieteni pentru a discuta – dar nu vroiam sa ii incarc si pe ei negativ cu toate gandurile mele, mai ales cand fiecare are grijile lui personale. Plus ca aveam o idee preconceputa – ca doar cu cineva din sistem as putea avea o discutie utila. Dar in sistem ori esti privit ca un intrus (nu esti nici macar angajat acolo), ori nu esti vazut ca un egal de anumiti oameni, ori e dificil sa iti faci vreo relatie de amicitie, fiind tot timpul pe fuga.

Pana la urma, realitatea e ca tot cu sotia (si mai putin cu familia) am putut avea o discutie constructiva. Noroc ca am pe cineva cu care chiar pot discuta despre orice – prostia mea a fost ca nu am stiut cum sa apelez la ea mai din timp.

Oricum, totul ar fi fost mult mai simplu daca pur si simplu faceam eu o scoala care mi-ar fi placut la varsta la care e mult mai usor sa inveti orice si sa treci peste orice dificultati cu zambetul pe buze.

P.S. Nu, nu e un post in care ma plang ca “buhuhu, sunt singur pe lume” – departe de mine gandul asta (stupid, intr-un final). Sunt doar niste ganduri de-ale mele pe marginea beneficiilor pe care ti le aduce apartenenta la un grup de oameni cu care te identifici.

drepturi imagine: medicachemistry.blogspot.com

2 Seriale de week-end: “The Knick” si “Outlander”

  1. The Knick” – inceputurile Medicinei moderne, povestite fara retineri The_Knick_Promo_Poster

Este un serial cu Clive Owen in rolul principal, regizat de Steven Soderbergh, despre viata intr-un spital fictiv din New York de la inceputul secolului XX. Nu stiam nimic despre el pana acum 3 saptamani, cand am vazut primul episod – dupa ce am citit o recenzie foarte magulitoare pe un site de stiri din afara.

Serialul incepe cu 3 esecuri (mai mult sau mai putin medicale): o echipa de chirurgi nu reuseste sa salveze nici mama nici fatul intr-un caz de placenta previa, iar Chirurgul-Sef al spitalului se sinucide imediat dupa. Adjunctul lui (Clive Owen) devine Chirurg-Sef si i se impune (de catre finantatorii spitalului) ca adjunct un doctor negru. De aici urmeaza relatarea vietii de spital si din New York din perioada aceea: asta inseamna niste cazuri medicale suprapuse cu probleme personale ale tuturor angajatilor spitalului. Medical Drama – cum ii zic americanii.

Tonul serialului este destul de sumbru – deci sa nu va asteptati la un fel de Grey’s Anatomy la inceput de secol XX. Asepsia era un concept nou, anestezia abia se folosea de cateva zeci de ani, operatiile care reuseau erau mai rare decat cele care esuau, despre bolile infectioase nu se stiau prea multe lucruri, antibiotice nu existau, lucratorii de pe ambulanta erau niste brute care se luptau (la propriu) pentru pacienti, fiecare are cate un viciu ascuns, chirurgii au un complex imens de superioritate, asistentele sunt prost-tratate, rasismul e in floare si saracia este omniprezenta. Suna interesant? Pentru mine, da! :)

De bine, de rau, se pare ca scenaristii serialului au incercat sa pastreze un grad de realism si apropiere-de-adevarul-istoric, ceea ce il face mai interesant pentru mine decat orice serial de tip medical-drama din ultimii ani.

Ca privire critica in istoria Medicinei, nu stiu cat de precis este. Dar prezinta un subiect un pic aparte si nu se fereste de/nu pare sa prezinte distorsionat (infrumusetat artificial) subiecte controversate.

Dupa doar 3 episoade, sunt convins ca imi place si ca il voi urmari in continuare.

 

  1. Outlander” – o Asistenta Medicala se intoarce in timpoutlander

Am auzit de serial anul trecut, cand am citit un titlu de genul “Highly acclaimed time-travel books will get their own TV series“. Din ce citisem eu atunci, mi s-a parut un subiect interesant: o englezoaica (Asistenta Medicala in cel de-al doilea Razboi Mondial) se intoarce in timp in Scotia mijlocului de secol XVIII – chiar inainte de ultima rebeliune Iacobita. Serialul urma sa fie produs si scris de cel care a stat in spatele marelui succes (si preferatul meu pana la un punct) Battelstar Galactica.

Hmm, mi-am zis. Asistenta Medicala, calatorie in timp, the Highlands of Scotland, ar trebui sa fie interesant. Am citit prima carte. Mare mi-a fost supararea cand am realizat ca “highly acclaimed” insemna, in cazul asta, un set de carti care au cucerit premii pentru fictiune romantica. Adica ma asteptam la un fel de Jules Verne si m-am ales cu un fel de Jane Austen incrucisata cu Daniele Steele. :)

Chiar si-asa, cartea de destul de buna (pe cat poate fi buna o carte de fictiune romantica), folosind destul de bine ideea mult-uzitata de calator in timp care trebuie sa se obisnuiasca cu viata intr-o alta perioada. Mi-a placut suficient de mult ca sa o termin in cateva zile de concediu anul trecut, nu suficient incat sa ma apuc sa citesc si urmatoarea carte din serie. :)

Ei… serialul e destul de loial cartii. Nu e “cu buget redus”, actorii sunt destul de convingatori, decorurile sunt ok… ramane de vazut daca va fi bun pe termen lung. Pana acum, chiar a fost ok. Nu e o capodopera, dar merge pentru niste dupa-amiaze de vara.

Povestea (mai pe lung a) serialului este urmatoarea: dupa o perioada in care a fost separata din cauza Razboiului de sotul ei (care a lucrat pentru MI6 ), o Asistenta Medicala englezoaica merge intr-o a doua luna de miere dupa terminarea Razboiului intr-un orasel din Scotia, unde niste predecesori ai sotului ei au trait candva, in secolul al XVIII-lea. Calatoreste in timp atingand un monolit dintr-un grup de menhire (cam ca Stonehenge) de langa Inverness. Odata ajunsa acolo, se trezeste in captivitatea unui grup de scotieni dintr-un clan local (care o cred spion englez) si vanata de englezi (care o cred spion scotian sau mai rau), englezi condusi chiar de stramosul sotului ei. De aici apar dueluri, lupte prin paduri, urmariri, ingrijiri medicale, intrigi mici sau mari, rapiri si multe altele.

Mi-a placut faptul ca eroina poate sa-si foloseasca in secolul XVIII cunostintele dobandite in spitalele mijlocului de secol XX. Ma rog, de la “Un yankeu din Connecticut la curtea regelul Arhtur” incoace, ideea asta a tot fost folosita, dar nu a ajuns chiar cliseu. M-a enervat faptul ca nu se obosesc sa faca niste subtitrari la dialogurile destul de lungi in galica scotiana, ceea ce duce la niste perioade in care nu inteleg o iota din ce zic aia pe acolo. Folosirea vocii eroinei pentru a povesti “ce ii trece prin minte” e de asemenea cam enervanta. Nu in ultimul rand, mi se pare ca actiunea se petrece foarte incet (la fel ca in carte, de altfel). Daca tot au facut o adaptare pentru micul ecran, poate nu strica un ritm ceva mai alert al evenimentelor.

Pana acum e ok, nu am fost dezamagit – oricat de plictisitoare (dar necesare) au fost primele 30 de minute ale primului episod. Oricum, 2 episoade nu sunt chiar suficiente ca sa-ti faci o idee despre un serial. Poate ma voi razgandi in cateva saptamani. Pentru moment, mi se pare ca merita incercat.