Viata de asistent medical nu e usoara nicaieri

… Sau un mic comentariu despre empatia profesionala.

Am dat peste un comentariu al unui asistent medical din Anglia de acum cateva zile, printr-o cunostinta care e AM acolo. Comentariul a devenit “viral”.

E evident ca are de-a face cu probleme asemanatoare cu cele din Romania in viata sa profesionala, diferentele vin mai degraba din salariul sau si dotarile spitalelor. Desi nu sunt inca AM, problemele lui sunt foarte asemanatoare cu ce am intalnit/observat eu in spitalele noastre subfinantate… Asadar “I can relate”, cum ar zice americanul.

Dar la un moment dat comenteaza din experienta personala si trage concluzii pe niste idei care n-au fost exprimate… atragand atentia asupra faptului ca lumea comenteaza din experienta personala si trage concluzii aiurea. Interesant, nu?

O sa-i reproduc aici comentariul in original si intregime:

As a newly qualified nurse I was left in charge of 7 patients, a scary experience! At 7am I was handed over a lady with constant diarrhoea in a side room needing a lot of support. In my bay of 6 were two higher dependency patients requiring continuous observation and frequent intervention, the lady at risk of falls, the confused patient constantly screaming and a patient with her family at her bed side as she was dying. Soon into an already stressful shift a patients heart stops unexpectantly, thankfully attempt to resuscitate were successful but as I did chest compression the family of my dying patient came to the bay, stood at the end of the bed and said we need you Neil. A look of desperation in their eyes but what could I do? I had to continue CPR. A heart beat returned and soon after I was able to walk away from that patient, no time to reflect tho or grab a drink. My dying patient needed medications, the confused patient was wondering, the medications were late, the hourly observations were late the buzzers were ringing. Where do you start, do you prioritise the patients you can save, do you ensure the patient dying gets 100% attention but don’t forget the medication rounds, the patient lying incontinent, surely she needs me the most but I just can’t get to her! Things are about to get worse as due to sickness and staffing issues I’m handed over an extra 7 patients mid shift! In this bay, another patient dying with no private room to move to, family arrive with minutes to spare but are so angry with me. How could I not have called them sooner? As they shout I want to console them but I can hear my monitors alarming, buzzers ringing, patients need feeding, has the confused patient managed to escape yet? As i listen to the family vent I see the family of my other patient crying as they run through the ward. I follow them, she has passed away. I wasn’t at her bedside but her family were. I wonder did they feel supported. I’ve had enough,
I cry! I don’t mean to, it just happened. Still so much to do, I need to spend time with this family but I can see my monitors alarming, I need to help this patient fast but people are staring at me crying in the middle of the bay. The porters arrive they need a nurse escort for a patient needing an urgent scan. It’s impossible. 13 hours later i hand back over to the night staff, I then prepare both my patients for the mortuary.
I grab my first drink and bit of food for the day, I sit and do my paperwork. I leave 15 and a half hours after starting.
I have to be back in 9 hours.

So tonight in then Irish media there was a news article about a young lady who passed away in an open bay surrounded by noise. It sounds awful, it shouldn’t happen but it does. The family very angry about losing a loved one to cancer and who wouldn’t be, want an apology for the final hours of her care. As nurses we allow the anger, we accept it, we expect it. The situations break our hearts! But reading the negative comments by the public and thinking back to standing in my bay crying I left a comment supporting the staff as all the comments were frustrations against dr’s and nurses! the world isn’t against us surely.

People were commenting on their own experiences, drawing conclusions on points that weren’t made.
The article was so one sided, it had a quote from a local td in opposition to government,
Of course it was negative.

My comment initially went down well, a positive comment amongst a population of bad experiences but then it started, people wishing it would happen to me to see if
I would support staff,
Actual adults threatening me.
We do our best, some days that’s not enough but we don’t stop trying and we don’t stop caring…

Nu prea inteleg curtoazia sa profesionala dusa la extrem (de la final). Face observatiile corecte despre un articol citit de el, ca este partinitor si ca unii dintre oamenii care l-au citit s-au grabit sa arunce cu noroi la gramada in sistemul medical de la ei. Daca inteleg bine, comentariile au fost facute pe un site din Anglia – deci oamenii care comentau, o faceau oricum despre sistemul medical de la ei din tara, din cauza unei probleme din alta tara. Un pic gresit. Cam cum fac si eu acum, ok. Dar asta nu inseamna ca trebuie automat sa sari in apararea breslei tale, fara sa stii exact ce s-a intamplat. Vitriol va exista intotdeauna, mai ales pe site-uri de stiri, unde toata lumea poate injura “anonim”. Cel mai bine e sa-l ignori. Oricum, problema familiei indurerate era mai degraba cu managementul spitalului, nu cu AM sau cu doctorii, deci sprijinul sau era un pic nenecesar.

Face referinta la o poveste din media irlandeza (cei neinclusi in UK, adica) din ultima saptamana. Articole aici sau aici. O femeie a fost internata pe 12 mai intr-un spital universitar din Waterford, Irlanda cu un diagnostic prezumtiv de litiaza biliara. 4 saptamani mai tarziu este diagnosticata ca fiind suferinda de cancer (nu se mentioneaza care). S-a stins din viata internata intr-o sectie comuna cu mai multi barbati, la sfarsitul lui iunie.

Oricum ai privi situatia, este lamentabil faptul ca ultimele momente ale vietii unei persoane grav bolnave au fost petrecute la comun cu niste oameni care erau patrunsi de febra unui meci de campionat mondial, nu in relativa liniste (ceva ce ar trebui sa ai oricum tot timpul intr-un spital)… O fi avut o vina in asta si personalul medical din spitalul cu pricina? Poate.

Merita aparat un coleg de breasla atunci cand cineva il acuza de ceva? Da, cu siguranta, mai ales cand este acuzat de ceva doar pentru ca face parte din acea breasla, dar nu cred ca trebuie sprijinit neconditionat.

E probabil sa gresesc, posibil sa-mi schimb perspectiva peste 1-2 ani, dar asa gandesc eu acum.

Oricum, dupa ce am citit comentariul asta despre viata unui AM in Anglia, chiar ma intreb cum se vor adapta colegele mele care au terminat in vara si care sunt ca si plecate in Anglia. Chiar ma intreb daca un roman se adapteaza mai greu la conditiile “grele de la ei” dupa ce a trecut prin conditiile “Grele de la noi“.

Omul-bionic e mai aproape decat credem

Prima persoana dublu-amputata de brate care reuseste sa controleze autonom 2 proteze modulare (brate artificiale)

Laboratorul de Fizica Aplicata din cadrul Universitatii Johns Hopkins se poate lauda cu reusita asta, dupa “doar” 8 ani de cercetari.

Din ce inteleg eu din comunicatul lor de presa, pacientului din film i s-a facut o operatie numita reinervare tintita a muschilor, prin care i se ofera pacientului capacitatea de a controla nervii deja existenti (cei vechi, care nu mai sunt conectati la membrul amputat). Conectandu-se acesti nervi la interfata om-masina dezvoltata de APL, pacientul a putut sa-si miste protezele artificiale ca si cum si-ar misca fostele sale maini.

Pentru cine e curios, APL a publicat o lucrare stiintifica mai devreme in 2014 in care detaliau cum au reusit controlul autonom al unor proteze artificiale folosindu-se de electrozi implantati pe creier (iEEG) – o realizare care poate fi aplicata in cazul persoanelor cu tetraplegie.

Auzite in spital

Saptamana asta am reinceput practica, mai devreme decat era programat (de scoala) pentru a compensa pentru 1 saptamana de concediu pe care mi-am luat-o (de multa vreme) fix in mijlocul practicii din ianuarie.

Pentru a fi totul in regula, m-am dus inainte sa vorbesc cu Asistenta-Sefa, sa vad daca ma primeste.

Primul lucru pe care i l-am spus: “Buna ziua, nu stiu daca ma mai tineti minte, am fost in practica la dumneavoastra acum 1 luna si ceva si…”.

Raspunsul: “Cum sa nu, Cezar, nu?”

Dintre asistenti si asistente, unii mi-au tinut minte numele, altii nu, altii cred ca mi-au retinut numele. Drept urmare, m-am mai trezit cu urmatoarele nume si apelative (in doar 2 zile):

“Salut, scuza-ma, nu mai sunt sigur exact de numele tau, era Paraschiv, nu?” (asta m-a surprins pana si pe mine).

“Nu mai stiu exact cum iti zicea. Parca era Cătălin, nu?”

Laurențiu, te rog muta senzorul ala de presiune arteriala pe mufa cealalta”

Nu in ultimul rand: “Manca-l-ar mama de băiat, uite ca face el asta, ce bine”. Asta venea de la o Asistenta care e mai mare decat mine cu maxim 2-3 ani (daca nu e de-o seama cu mine, nu am intrebat-o de varsta precisa).

Asta dupa ce toata vara (si o luna in primavara) am fost in practica pe o sectie, unde fix una dintre asistentele care s-a purtat cel mai ok cu mine ma striga numai Ionuț. I-am zis de cateva ori ca nu ma numesc asa, pana la urma chiar nu-mi mai pasa si raspundeam la numele asta.

Sa vad care dintre apelativele de mai sus imi ramane. Ma astept la “băiatu’“. Băiat de 30 de ani. :)

Ma duc sa ajut la mobilizarea unei paciente. Infirmierul tocmai ii batea obrazul fizioterapeutului, pe motiv ca acesta din urma l-ar fi parat la doctor (ca infirmierul nu-l ajuta). Fizioterapeutul se apara cu “haide băi, eu am 20 de ani de cartier, nu am nici o problema sa ii spun cuiva ca am nevoie de el, nu merg eu pe la spate”.

Mai incolo, acelasi fizioterapeut, dupa ce face o rima despre starea pacientei, catre o asistenta: “hai si aspir-o mai repede, nu vezi ce spirit poetic am dezvoltat de la stat langa ea? Numai un spirit sensibil e in stare sa faca asa o rima”. La care am completat: “spirit sensibil sau cu 20 de ani de cartier”. Raspuns: “da, exact, sunt poetul străzii“.

La final, in caz ca e cineva curios ce mai citesc asistentele medicale (NU la munca, tocmai erau in procesul de a fi imprumutate pe acolo):

20141218_095534

Ambele romane par interesante, daca n-as avea inca 3 carti incepute deja la momentul asta, as fi cerut una din ele. Asa… raman de tinut minte.

De ce ma frustreaza scoala mea pentru Asistenti Medicali pe mine

… si am ajuns sa nu-mi mai pese de ce cred profesorii ca as stifrustrated-by-phone.

Anul trecut am avut media 9,93. In anul 1 am avut un pic sub 9,70 (multumita unei medii de 8 la… Sociologie si uneia de 9 la Fizica si a faptului ca media materiilor nu se calculeaza rotunjind mediile in sus/jos). Ma rog, nu am spus asta ca sa ma laud, chiar sunt convins ca notele sunt inutile. Conteaza ce retii din ceea ce ti s-a predat. Si am spus-o dupa fiecare semestru, nu consider ca am ramas cu suficiente cunostinte din ceea ce mi s-a predat. Notele sunt mai degraba opinia profesorilor despre tine (in cazul scolii mele, cel putin).

Acum cateva luni imi raspundea la cateva intrebari o absolventa a unei scoli postliceale de AMG din Bucuresti.

Printre intrebari era si “Daca ar fi trebuit sa platesti scoala, ti-ar fi parut rau pentru banii platiti dupa 3 ani de zile – raportandu-te la educatia pe care ai primit-o? Intreb asta tocmai pentru ca ai vazut cum e si sa faci o facultate, un master, cred ca stii ce inseamna sa citesti/inveti/retii la cateva materii intr-un semestru cateva sute de pagini/materie.” Raspunsul a fost “Educatia pe care am primit-o isi merita timpul pierdut prin autobuze, bani nu merita” urmat de (esti stresat) “sa vii la scoala, de la servici nu poti sa lipsesti prea mult…rezultatul e un mare stress

A mai spus ea mai multe lucruri pe acolo, sunt opiniile ei, nu i le impartasesc (desi pe unele le accept), dar cele doua afirmatii de mai sus imi tot vin in cap. Poate semestrul asta (al 5-lea din 6 totale) mai mult decat pana acum.

Precum am mai tot afirmat pe aici, stiu ca e alegerea mea sa imi pastrez un loc de munca (part-time) pe parcursul celor 3 ani de scoala si accept ca nu am dreptul sa ma plang de situatia asta – in conditiile in care sunt un adult si stiam in ce ma voi baga pentru aceasta perioada.

Dar lunile astea din anul 3 m-au facut sa imi pun de nenumarate ori intrebarea “de ce naiba fac eu asta?”.

Saptamanile cu practica au fost chiar interesante-spre-foarte-tari (daca mi se permite exprimarea asta) in ciuda nemultumirilor personale, cauzate majoritar de asteptarile mele prea mari. Ok, sunt obositoare si tot timpul am senzatia ca invat prea putine lucruri si ca am prea putin timp sa imi aprofundez cunostintele practice, dar macar am constant senzatia ca invat ceva. Sau ca evoluez in cunostinte (de bine, de rau).

Bai, dar in saptamanile de teorie am de prea multe ori senzatia ca plec la scoala pentru a ajunge la scoala si a scrie niste randuri in caiete, nu pentru a invata ceva.

Fug dupa autobuze sau tramvaie, stau zeci de minute in trafic, apoi ajung la scoala ca sa ce? Sa scriu robotic cateva pagini intr-un caiet si apoi sa plec inapoi spre casa?

De prea multe ori profesorii au doar grija ca trebuie sa isi “predea materia” si nu ii intereseaza CU CE RAMANEM NOI dupa cursurile lor. Vin la scoala (cei care vin) si ne predau in fuga 4-5-6-7 pagini A3, eventual ne dau si cate 1-2 cursuri de cate 20 de pagini “de tras la xerox” si apoi se cheama ca ei si-au facut treaba.

Apoi urmeaza lucrari. Fac mare tam-tam ca ei “nu accepta sa se copieze”, dar cand sta jumatate din clasa cu cursurile pe sub foi sau prin banci, inchid ochii.

Doamne-fereste sa ne asculte pe toti oral, atunci ori ar trebui sa dea prea multe note sub 5 (nu ar da bine nici pentru scoala, nici pentru ei, nu?), ori ar trebui sa isi piarda timpul sa evalueze elevii pe ceea ce sunt in stare sa argumenteze. Prea complicat. Hop, 1 lucrare, corectata in maxim 30 secunde si gata 1 (sau 2, in anumite cazuri) note.

Cei mai placuti sunt profesorii care tin cate un discurs despre venitul la scoala in fiecare ora si “importanta venitului la scoala”, precedat de vorbarie goala, urmat de vorbarie goala, plus 10-20 de minute de predat si cursuri xeroxate. Apoi evaluare din aceasta “materie predata”. Si nu, nu sunt profesori de nursing.

Apoi avem profesorii care nu prea vin la ora, dar ne distribuie cursurile in format electronic. Partea buna e ca ai ce citi. Partea proasta e ca nu vin la ora ca sa-ti raspunda la intrebari din ele. Cui ii mai pasa ca nu intelegi ceva dintr-un curs de neurologie?

Apoi avem profesorii de nursing, care ar trebui sa ne predea (conform programei) cateva sute de pagini de cursuri in aproximativ 10 intalniri pe semestru. Restul intalnirilor se pierd (incepe scoala, se termina scoala, avem lucrari, mai au ceva de rezolvat ei). Evident ca (daca chiar vor sa ne predea toata materia) pur si simplu nu e timp sa predea totul. Daca vrei si explicatii sau completari la ce predau ei sau faci observatii cu “ce ai vazut tu in practica versus ce ne predau ei”… se duce ora si nu ti se mai preda prea mult. Si uite asa te trezesti cu zeci de pagini de caiet scrise, dar cu putine explicatii suplimentare. Ma rog, macar ti se preda ceva, tot e bine. Problema e ca toata lumea are carente pe la materiile din primii ani. Fie de anatomie si fiziologie, fie la tehnici de nursing, fie la integrarea materiilor de anul asta cu cele de anul trecut (Cardiologia, Chirurgia, Pneumologia si Nefrologia imi vin in cap). Daca vrei sa primesti o explicatie la un proces care ti s-a predat incomplet anii trecuti… pur si simplu nu mai ai cand s-o mai ceri si pe aia.

NU in ultimul rand avem profesorii care au cate o materie de care nu le pasa nici lor, dar care pozeaza in foarte patrunsi de importanta orei. Aici incadrez Deontologia, Psihologia si Calitatea Serviciilor de Nursing. Intr-o lume ideala, in care oamenii astia ar veni la ore si ar incerca sa vorbeasca despre probleme reale, despre lipsa eticii din sistemul nostru sanitar, despre spaga, despre durere, despre cum lucruri simple pot imbunatati o activitate atat de mult orientata-catre-oameni, da, materiile lor ar fi importante. Dar cand vin la scoala, stau 20-30 de minute, citesc niste randuri din niste manuale ofilite sau ne dau niste cursuri mucegaite de timp si ne zic “cititi de acolo”… sa ma scuze, dar mie mi se pare ca isi desconsidera din start materia. De ce ar trebui sa-mi pese mie de materia lor, in conditiile in care nici ei nu se obosesc sa le pese de ce predau? Ha, ne dau cursurile. In conditiile in care APROAPE TOTI profesorii ne dau doar cursurile de citit acasa, cand naiba ar trebui sa si invatam ceva? La scoala ce facem? Venim ca sa semnam foile de prezenta, asta facem. Cat despre evaluare, e o bataie de joc. Cea mai mica nota e 5. Daca stii ceva si chiar te chinui sa-ti argumentezi afirmatiile in scris, dar ai absente, o sa iei maxim 9 in lucrari. Daca copiezi, ai sanse mari sa iei nota maxima fara sa stii nimic. Hmm, ceva nu se leaga.

De asta am inceput sa-mi bag picioarele. De ce sa ma obosesc sa ajung la scoala la fiecare ora ( un lucru pe care oricum nu-l pot face decat cu foarte mari certuri la munca), cand rezultatul e acelasi? De ce sa ajung la orele unor oameni care nu se obosesc decat sa ne dea niste cursuri ca sa le xeroxam?

Asta mai ales cand avem atat de multe gauri in cunostintele teoretice si practice pe care ar trebui sa ne bazam in viata noastra profesionala, gauri de care se pare ca nu le pasa prea mult profesorilor, ei vor doar sa-si predea materia.

Am ajuns cam ca la facultate – imi iau cursurile de la materiile care sunt importante (cele medicale si de nursing) si le citesc, pe restul le citesc inainte de lucrari, cat sa nu iau 5 si cam atat… O situatie pe care o uram in facultate, si in care speram din tot sufletul sa nu mai ajung.

Da, recunosc, vina pentru gaurile in cunostinte nu este a profesorilor – o vina mare are si elevul in sine. Probabil cea mai mare. Dar cel mai enervant e ca alti colegi reusesc sa invete o gramada de lucruri la orele lor si, din discutiile nostre, nu imi pare ca ar tine neaparat de ei. Adica e frustrant sa iti dai seama ca altii pot invata mai multe doar pentru ca au avut noroc la niste profesori mai buni. Sau cu mai mult timp. Sau cu mai mult chef de a preda.

Eh, de maine ma intorc in spital. Macar de acolo ma intorc cu intrebari reale, din viata reala, pentru care pot cauta raspunsuri complete si (sper) corecte.

Placinta cu mere facuta de mine vs. placinta facuta de sotie

a mea

a mea

Sa se observe faptul ca eu n-am fost in stare sa impart ochiometric aluatul corect si am ramas cu prea putin aluat pentru partea de sus. Deci am improvizat.

Si am pus o țâră prea mult zahar in compozitia de mere SI am facut prea putina compozitie. :)

Macar pe viitor voi sti mai bine, poate o sa-mi iasa si mie perfect.

Reteta e cea de aici, cu 1 kg mere + 2 pere taiate cuburi in loc de fructe de padure.

miam, miam.

a sotiei

a sotiei

Cum arata o inima intrata in fibrilatie ventriculara (V-fib)

Asta a fost (pe fast-forward) o inima de broasca (daca nu ma insel). Arata mult mai dramatic la viteza asta.

La o inima de om (din nou, daca nu ma insel) ar arata cam asa:

Si pentru cine nu stie ce este fibrilatia ventriculara (bataile haotice ale camerelor inferioare ale inimii care trebuiesc reconvertite la normal prin defibrilare cu soc electric plus medicamente), un scurt filmulet explicativ: