Video

Nu te-ai astepta sa vezi asa ceva intr-un IRM

Un scurt clip viral facut de cei de la vox.com cu un mixaj de scurte IRM-uri.

IRM = Imagine obtinuta prin Rezonanta Magnetica; RMN (rezonanta magnetica nucleara) nu se mai foloseste, din cauza ca descrie incorect procesul.

Scena aia XXX l-a ajutat pe doctorul olandez care a avut ideea traznita de cercetare (publicata in BMJ) sa “contribuie la intelegerea anatomiei umane“. Si i-a castigat un premiu Ig pentru Cercetari Putin Probabile. Scurt video explicativ aici.

Dragostea nu poate invinge cancerul.

Angelo a cunoscut-o pe Jen in august 2005, atunci cand isi depunea candidatura pentru un job de barman in Cleveland. Desi pentru el a fost dragoste la prima vedere, la inceput ea nu i-a impartasit sentimentele. Jen a plecat in New York, dar Angelo nu a putut-o uita. Au pastrat legatura, el a vizitat-o in NY iarna urmatoare si i-a marturisit tot ce simtea pentru ea. Dupa o perioada de relatie la distanta, el a vandut tot ce avea si s-a mutat in NY, unde a cerut-o in casatorie. Ea a acceptat. Toamna s-au casatorit

Peste doar 5 luni, ea a aflat ca are cancer la san. Dupa 7 luni grele, de tratament, medicul oncolog i-a spus ca este lipsita de celule canceroase in corp (“cancer-free”). Incet-incet, au incercat sa-si refaca viata impreuna, incercand sa uite perioada dificila de mai devreme.

Cand totul parea mai bine, peste doar cativa ani, la un control medical au aflat ca lui Jen i-a revenit cancerul, de data asta cu metastaze la ficat si in oase. A reinceput tratamentul. Viata lor s-a redus la un vartej de vizite la doctor, medicamente, tratament si efecte secundare.

Jennifer a murit dupa 1 an si jumatate de cand a aflat de faptul ca i s-a intors boala necrutatoare, la putin timp dupa 40 de ani.

Angelo i-a documentat boala sotiei sale prin fotografii, pe care le-a publicat pe un site, incercand sa sensibilizeze opinia publica la chinul prin care trec oamenii diagnosticati cu cancer la san. A infiitat si o organizatie non-profit, pentru a ajuta femeile care trebuie sa se lupte cu aceasta boala. Povestea lor, mai pe larg (+niste poze) pe site-ul mywifefightswithbreastcancer.org

b 1 c d e g k l o p q u v w x y 39 zb zc ze

Povestea lor a fost mediatizata intens anul trecut (parca inclusiv in Romania am vazut un articol despre povestea lor anul asta). Tin minte ca am vazut fotografiile lor prima data fix dupa un stagiu de practica la oncologie, primavara asta. Stagiu pe care n-am sa-l uit vreodata, desi a fost foarte scurt.

Mai fusesem la oncologie anul trecut, dar anul asta am vazut ultimele zile si ultimele ore din viata unei paciente de 30 si ceva de ani. Am fost pus sa ii iau tensiunea (“trebuie sa ii pun Manitol, deci sa fii atent cum o iei, da?“) cu o jerpelitura de tensiometru care nu se mai prindea bine de mult. N-o sa uit ca ma simteam ca un tampit stand acolo si chinuindu-ma sa ii gasesc pulsul la singura mana accesibila, folosind o manseta care nu se prindea, cu o asistenta care imi zicea “ce, nici atat nu stii sa faci?” si cu prietenii fetei in jurul meu, care numai de un idiot care s-o chinuie in plus nu aveau nevoie in momentul ala. Tin minte ca i-am luat tensiunea ajutat de unul dintre ei (care a tinut manseta aia, pe post de “arici” uman). Si ca a fost cea mai prost luata tensiune din scurta mea “cariera”.

Am revazut imaginile azi, din intamplare. Sunt la fel de impresionante.

Toate drepturile pentru imagini apartin lui Angelo Merendino.

Auzite in spital (2)

• Un pacient catre mine, dupa ce i-am golit perfuzia de coloana de aer stransa de la ultimul flacon cu medicamente si i-am reconectat tubulatura la branula (cu explicatiile de rigoare: ca tubulatura e curata, ca nu i se va intampla nimic). M-a mirosit ca sunt incepator:

“Bai, daca ma omori, sa vezi ce omor iti dau si eu dupa aia, da?”

• Doctorul catre pacienta (batranica simpla, de la tara, speriata si cu un nivel al hemoglobinei la internare implauzibil pentru mine – 2 g/dL, desi, aparent, se poate mai rau):

Bre, mamaie, stai linistita, nu mai dureaza mult” (a mai durat 5 minute).

Rezidenta, in spate, se hlizea de parca auzise cea mai buna gluma ever.

Doctorul: “Ce e, de ce razi?”

Rezidenta: “Pai… bre. Cum sa-i ziceti bre

Doctorul: “Pai ce, doar nu e academiciana. Nu e asa, bre, mamaie?”

• Eu, intorcandu-ma si vorbind repede dupa ce i-am schimbat (la cererea unei asistente) CVCun flacon cu medicamente cu alt flacon unui alt pacient, care avea cateter venos central (CVC – vezi in dreapta):

“I-am curatat tubul de coloana de aer, am verificat apoi de 2 ori tubul, l-am conectat, am verificat din nou si apoi i-am dat drumul. Stiu ca pacientii cu CVC risca sa faca rapid pulmonism embolar daca le intra aer pe vena si de asta trebuie sa fim foarte atenti.”

“Ia zi asta mai incet, vezi, iti iese mai bine?”

“Ăăăă, embolism pulmonar, scuze.”

Btw, stiu ca nu e singurul risc asociat cu CVC.

• 2 Asistente care discutau despre niste pacienti internati pe sectie acum mai multa vreme:

“Mama, a plecat X. Ii facusem o injectie din foaia de tratament, cu Controloc (n.b. un medicament care inhiba secretia gastrica, fara nici un efect analgezic) si imi multumea, zicea ca i-au trecut durerile de cap“.

“Pai eu am avut o pacienta careia i-am facut injectiile din fisa: Piafen (n.b. un analgezic, bazat pe Algocalmin), apoi Acupan (n.b. un analgezic non-opioid, pe baza de nefopam), apoi Mabron (n.b. un analgezic opioid). La sfarsit, tot se plangea de dureri. I-am dat si 5 ml de ser (apa distilata + NaCl 0,5%) si apoi imediat mi-a zis ca i-au trecut durerile“.

• La pregatirea unui pacient pentru a fi dus la CT. 1 asistenta, 2 infirmiere si cu mine. Asistenta intreaba: “unde e X?” (un infirmier de pe sectie). “Aaaa, e la un pacient, il rade, a venit familia sa-l viziteze”. “Fetelor, ascultati-ma pe mine ce zic: cine alearga dupa bacșiș, nu are parte de el“. Cele 2 infirmiere, in cor: “da, asa e”. (Asistenta care a zis asta a fost ceva ani infirmiera inainte de-a face scoala de AMG).

• “Ce cauti, manusi? Esti chiar prea exagerat cu precautiile astea, dar o sa-ti treaca, o sa devii mai tare“. O asistenta catre mine, in timp ce-i manevra branula plina de sange a unui pacient fara sa aiba manusi pe mana. Pacient internat intr-o sectie in care fiecare al doilea pacient are ori Hepatita B, ori C.

• Ma moșcăiam sa pun niste manusi prea mici pe mainile mele prea mari inainte de-a-i face o injectie unui pacient. Asistenta catre mine:

“Nu te mai agita atata cu manusile alea, pierzi timp degeaba. Noi inotam aici in sangele pacientilor si avem si cu B si cu C si n-am patit nici una nimica”.

Aceeasi asistenta catre mine, peste 2 pacienti: “Fii atent, niciodata sa nu recapisonezi acul in mana, am avut o colega care s-a intepat asa intr-un ac de la un pacient cu C”.

“Si, ce a facut?”

“Ei, nimic. A luat 6 luni hepatoprotectoare si apoi i-au iesit analizele bine si gata”.

“Si dupa aia nu si-a mai facut nici o analiza la 12 luni sau mai mult?”

“Ei, nu, de ce?”

• Dupa o colonoscopie facuta unui barbat mai solid (de catre o doctorita, intr-o incapere plina cu femei – asistente si infirmiere -). Asistenta catre pacient:

“Cat timp sunteti aici, trebuie sa ne ascultati, da? Stati linistit ca va ajutam noi sa va imbracati”.

Doctorita intervine: “Cat sunteti la spital ne ascultati pe noi, cand mergeti acasa ascultati de sotie. Faceti ce vreti in somn.”

Pe mine m-a amuzat de 2 ori faza, pentru ca doctorita cu pricina este incredibil de constanta (si calma) in exprimare. Nu are nici o variatie a volumului, nici o inflexiune, fata de nimeni – cu toata lumea vorbeste exact la fel, indiferent de ocazie. Genul de om la care nu m-as astepta sa fie si glumet.

• Un pacient catre mine (in timp ce-l duceam la colonoscopie): “Băi, stii tu cand a fost facut primul transplant de inima?”. Am raspuns si eu aproximativ (tineam minte ca  prin anii ’70 a aparut ciclosporina si ca prin anii ’50 abia se intelesese ca exista o problema imunologica ce trebuie rezolvata pentru a elimina rejectul) : “Parca prin anii ’50?”. “Băi, de la tine chiar nu am asteptari, dar aceeasi intrebare le-am pus-o unor chirurgi cand m-au operat si habar-n-aveau. Iti spun eu, , a facut-o Christiaan Barnard, in Africa de Sud, in 1962″.

In primul rand, e vorba de 1967, nu 1962. In al doilea rand, pentru băi-urile alea… pe bune de nu m-am simtit un pic bine cand se plangea de dureri in timpul colonoscopiei. Inainte sa fiu acuzat de nesimtire, o mentiune: durerile alea erau oricum normale pentru procedura si eu oricum i-am vorbit doar cu “dumneavoastra” tot timpul.

• 2 asistente catre 1 doctor: “Se poate sa nu programati nimic pentru ziua X? Trebuie sa mergem la niste cursuri… stiti, pentru credite”. “Da, trebuie sa devenim si mai destepte decat suntem”.

Cum a fost admiterea la buget la Scoala Postliceala “Fundeni” anul asta

Multa lume vroia sa stie cum arata subiectele pentru examenul de la “fara taxa” de la aceasta postliceala de stat din Bucuresti, daca judec dupa numarul de hituri (cu texte de genul “admitere postliceala Fundeni“) de pe google primite de postul meu “cum devin asistent medical” in ultimele 20 de zile.

O persoana care m-a intrebat una-alta despre unde sa dea admitere ca sa devina AMG mi-a impartasit mai apoi experienta ei de anul asta. Mi-a trimis si subiectele scanate + rezolvarile (asa cum erau ele afisate de scoala). A intrat, apropo.

Citez (cu permisiunea persoanei, evident):

Cit despre examen, cum spuneam, mi s-a parut foarte usor, sincer! Chiar si in conditiile in care timpul meu de pregatire fusese foarte scurt, de vreo doua saptamini numai. A nu se intelege ca incurajez hei-rup-ul, doar ca uneori are final fericit :) Lucrasem acasa pe niste teste complicate, cu raspunsuri multiple si cam interpretabile, gasite de pe la medicina; in consecinta astea mi s-au parut mai mult decit decente.
Timp de lucru berechet, 3 ore. Un singur raspuns corect, clar ca “buna ziua”. 90 de puncte de obtinut, 10 din oficiu. S-a intrat cu 5,32 parca la amg. Vreo 35 de elevi au obtinut punctaj peste 70, ceea ce indica un nivel destul de slab de pregatire dupa parerea mea… Din spusele unor colegi, care incercasera si anul trecut, li s-a parut putin mai greu de data asta si ca subiecte, si pentru faptul ca au fost 4 variante de raspuns, spre deosebire de anul trecut cind au fost 3.  So, no comment… :)
La mine in sala nu au existat tentative de copiere sau alte neplaceri; supravegherea a fost foarte de bun simt iar colegii au pastrat aceeasi decenta, ceea ce a creat o atmosfera propice concentrarii. De altfel, a fost scos din examen un singur elev in acea zi, care probabil chiar a incalcat orice urma de bun simt.
La amg au fost cam 4 candidati pe loc; la farmacie cam tandea pe mandea si kineto/radiologie cam 2.
Am inceput de luni si am avut surpriza sa vad ca asteptarile mele de a “face carte” se confirma pentru toate materiile. Sa speram ca sub auspiciile astea vor sta toti cei 3 ani.
Bun, m-am uitat si eu pe subiecte. Eu am gresit la aproximativ 10 intrebari, rezolvand testul in fuga (cam in 15 minute). Deci nu pot zice ca este banal. Sau ca mananc anatomie pe paine, din pacate. Trebuie sa mai recapitulez niste lucruri pe la sistemul nervos.
Oricum, subiectele sunt mai usoare decat cele vazute de mine de la UMF “Carol Davila” (care si alea sunt usurele). In principiu, daca inveti cat de cat serios anatomia de a 11-a, nu ai cum sa nu iei nota mare.
Subiectele urmeaza, rezolvarile sunt la final.
01-15 16-34 35-54 55-70 71-90
Raspunsuri:
1. d 2. d 3. d 4. a 5. a 6. d 7. c 8. a 9. a 10. d
11.c 12. c 13. b 14. b 15. d 16. b 17. c 18. a 19. b 20. a
21.d 22. a 23. c 24. c 25. c 26. b 27. b 28. a 29. b 30. b
31.a 32. b 33. c 34. c 35. d 36. b 37. a 38. c 39. c 40. a
41.a 42. d 43. c 44. b 45. c 46. a 47. a 48. c 49. c 50. b
51.b 52. b 53. c 54. d 55. a 56. c 57. c 58. c 59. c 60. c
61.c 62. b 63. b 64. a 65. d 66. a 67. d 68. a 69. b 70. b
71.c 72. b 73. d 74. b 75. c 76. c 77. c 78. c 79. d 80. b
81.b 82. d 83. d 84. c 85. d 86. b 87. c 88. b 89. a 90. cToate subiectele erau obligatorii, 3 ore de lucru, fiecare subiect avea 1 punct, 10 puncte din oficiu.

Dezamagire

Dinainte de-a da admitere la scoala postliceala ale carei cursuri le urmez de 2 ani si o țâră mi-am propus ceva: daca tot e sa fac o postliceala, macar sa fac una prin intermediul careia sa pot ajunge in timpul scolii la practica (sau macar schimb de experienta) in Europa. Daca nu gaseam nici una care sa ofere aceasta posibilitate, optam pentru facultate, cu toate problemele suplimentare pe care mi le aducea acest lucru (costuri mai mari, durata mai lunga, probleme cu prezenta la cursuri si pastratul jobului etc.). Cand mi-am facut eu cercetarea “de piata” in privinta asta, nu gasisem informatii decat despre cateva scoli care faceau asta (in toata tara). Intre timp, am mai citit despre alte scoli care au reusit sa acceseze niste fonduri europene si isi trimit elevii in niste schimburi de experienta prin diverse tari europene. Deci… se poate.

Revenind. Tin minte ca acum 2 ani jumatate am citit si un articolas scris despre experienta unei fete (eleva in anul 3 atunci, parca) ce fusese in Elvetia 2 saptamani. Mi-am propus atunci sa nu termin scoala fara sa ajung si eu ori in Elvetia ori in Germania intr-un spital intr-un schimb de experienta. Preferabil in anul 3, ca sa fiu sigur ca ajung acolo stiind ceva, ca sa pot face o comparatie informata, nu sa merg ca turistul la cascat gura.

De la prima ora cu profesoara care se ocupa de schimburile de experienta in scoala mea, i-am facut capul calendar cu intrebari. Cum, unde, cat timp, ce presupune, ce trebuie sa fac pentru a ma califica samd. Mi-a suportat cu stoicism interogatoriile – si ii multumesc pentru asta (si munca depusa, nu e deloc usor sa organizezi niste schimburi din astea).

2 ani si ceva mai tarziu, dupa interviuri, prezenta la activitati suplimentare ale scolii, hârțogăraie, întâlniri si multa munca (ma rog, asta nu intra neaparat in premisele schimbului, ci mai degraba in promisiunea mea catre mine insumi), sunt la 2 pasi de-a pleca. Biletul de avion e luat, banii necesari sunt (aproape) stransi, aproape am rezolvat si cerintele spitalului care ma primeste (niste dovezi de vaccinari + rezultatul unei analize recente). Toate bune si frumoase, pana am aflat unde am fost repartizat ca vizitator.

Desi am completat de minim 2 ori niste hartii in care am mentionat Chirurgie, ATI, Nefrologie, Gastroenterologie printre sectiile unde as vrea sa ajung… m-am trezit repartizat la Oftalmologie si Recuperare neuro-motorie.

Mi-o placea mie Medicina si sunt ferm convins ca toate specialitatile medicale sunt importante si au rolul lor in ingrijirea pacientului, dar pe bune de vreau sa merg la cucurigu’ din deal ca sa vad o clinica de oftalmologie sau cum se face recuperarea neuro-motorie intr-o tara bogata. Oricum rolul meu va fi de simplu observator, nu voi participa activ la tratamentul pacientului. Era atat de absurd sa-mi doresc sa vad niste lucruri mai complicate si care ma intereseaza mai mult? Mai ales ca in una din specializarile antementionate vreau sa ajung sa lucrez in viitoarea mea cariera. Ce pot sa zic, macar n-am fost trimis intr-un azil de batrani. N-am nici o problema cu ingrijirea batranilor, chiar imi place sa vorbesc cu ei, dar nu asta vreau sa fac in viitor.

Iar Oftalmologia chiar nu-mi place (mie personal). N-am nici o problema cu sangele, materiile fecale, ranile infectate, amputarile si multe si multe alte lucruri pe care omul normal nu le vede fara sa se scarbeasca sau ingrețoșeze. Dar ma apuca furnicaturile atunci cand vad orice procedura minim invaziva pe ochi, chiar si in variantele on-line. Probabil ca e legat de un film tampit pe care l-am vazut cand eram mic, in care am vazut o orbire a unui personaj. La asta se adauga si o zi pe care prefer s-o uit, cand mi-am pierdut vreo 9 ore in Spitalul de Oftalmologie pentru o procedura de tratament unei leziuni de retina (cu care m-adezamagirem ales jucand baschet). Procedura a durat 5 minute, dar pregatirea si asteptarea a durat atata (am ajuns acolo la 8, am iesit la 17:00).

M-am dezumflat ca un balon cand am citit informarea de la partenerii din strainatate.

 

Cel mai trist e faptul ca, din punct de vedere strict teoretic, imi indeplinesc visul, adica voi participa la un schimb de experienta si imi dau seama ca sunt de-a dreptul carcotas. Probabil aveam asteptari prea mari – intotdeauna o problema.

 

Oricum, ma amuza diferenta de atitudine dintre strainii care ne primesc elevii pe la ei si felul in care ne purtam noi cu strainii care vin pe la noi in practica. Suferim si de un mic (sau mare) sindrom de inferioritate, deci cautam sa le aratam numai lucruri interesante si activitati mai complicate, ii plimbam prin mai multe spitale si le explicam tot ce vor si incercam sa le aratam “ce avem mai bun“. In cazul lor, procesul a fost un pic diferit: organizare perfecta, totul e pregatit cu 1 luna inainte, dar nu se accepta cerinte personale.

 

La naiba, credeam ca pana la 30 de ani voi fi reusit sa-mi suprim asteptarile prea mari de la orice, tocmai pentru a nu fi dezamagit.

Auzite in spital (1)

“Du-te cu sangele asta la ATI si zi-le ca l-am recoltat EU!”. Asta venind de la o doctorita rezidenta pe care n-am mai vazut-o in viata mea, care nu se prezentase, nu stiam ce rang are si al carui nume oricum l-am uitat dupa ce l-am vazut scris pe ecuson, dupa ce am asistat-o la o recoltare arteriala… A fost prelucrat la fel de incet (sau repede) ca intotdeauna. Am aflat ulterior ca era de la ATI.

 

Discutie intre 2 rezidenti de dermatologie:

“- Da, l-a cumparat el si si-l administreaza singur”

“- NU inteleg, isi administreaza interferon profilactic?”

“- Da. Nu stiu mai multe, n-am mai vorbit cu el de atunci”

“- Mda, nasol, oricum”.

 

Discutie intre 2 rezidente:

“- Aveti un rezident nou, se plimba X cu el prin saloane.”

“- Cum adica unul nou? Acum? De unde?”

“- Da, si e dragut!”

“- Da? Mmhhm.” urmat de iesirea grabita a celei de-a doua rezidente pe coridor. Era vorba de un rezident strain, venit la un schimb scurt de experienta (daca am inteles eu bine). Exotic, cred ca e singurul mod in care-l pot descrie (nu era nici frumos, nici urat). La naiba, e bizar sa fii inconjurat numai de femei. :)

 

La transferul unui pacient din ATI, unde s-a nimerit sa ajut eu 2 infirmiere mai firave:

“- Hai ca avem atatia barbati aici, vi-l mutam noi imediat pe targa” (un asistent de la ATI, referindu-se la el si cei 3 colegi ai mei de la postliceala, care stateau pe acolo si nu faceau nimic in momentul ala)

“- Pai daca sunteti asta multi, de ce n-ati urcat cu pacientul la noi?”

“- Eh. Lasa si trage”. Pana la urma tot eu, asistentul si o infirmiera am mutat pacientul (deloc firav). Halal “atatia barbati“. Intr-un final, m-am trezit in brate si cu o cutie cu tratamentul pacientului pentru azi (ringer, ser, niste Arnetin si inca o fiola pe care n-am mai apucat s-o identific):

“- Ceva pentru drum.”

“- Sa ne ajunga de o gustărica?”

“- Exact!”

 

Asistenta-sefa, explicandu-ne de ce se lipeste cu leucoplast (dupa ce se monteaza) acul SONY DSCde recoltare cu fluturas:

“In primul rand, ca sa te ajuti pe tine. Ca sa nu il misti apoi, cand schimbi vacuetele. Sta fix si tu n-ai nici o grija. Poti sa faci ce vrei daca e lipit. Poti sa te si pupi, daca vrei…”

Chiar as vrea sa vad cine se gandeste la pupat cand recolteaza sange. :)