O celula rosie iesind dintr-o capilara rupta + alte cateva poze interesante

celula rosie iesind printr-o capilara rupta

Am gasit din intamplare o alta baza de date cu foto stock cu subiecte stiintifice, pornind de la poza de mai sus – Science Photo Library. Daca as fi profesor de anatomie, biochimie sau chiar si de nursing, as face cele mai tari prezentari posibile pentur orele mele. Dar nu voi fi niciodata asa ceva…

So, ce mi-a mai placut:

O poza cu o portiune de tesut osos spongios (sau trabecular) – care, de regula, se gaseste in extremitatile oaselor lungi (epifize). Un mod simplu de-a retine diferenta intre tesutul osos spongios si cel compact este ca in cel compact osul “inconjoara” vasele de sange (in sistemul Haversian), pe cand in cel spongios, sangele este “in jurul” osului.

Bone tissue

O granulocita neutrofila in timp ce fagociteaza (mananca) o bacterie de MRSA (Methycillyn Resistant Staphilococcus Aureus – super-bacteria rezistenta la majoritatea antibioticelor, de care se tem toate spitalele).

C0178301-Neutrophil_engulfing_MRSA%2C_SEM-SPL

O reprezentare a unui anticorp din familia Imunoglobulinelor G. Anticorpii sunt glicoproteine secretate (sau atasate) de celulele B specializate, cu o sumedenie de roluri in raspunsul imun. Se observa cele 2 lanturi “grele” (verticale) legate de cele 2 lanturi “usoare”, cu ale caror capete anticorpul se leaga de antigene (zona Fab – nu prea vizibila aici).

Immunoglobulin G antibody molecule

Arteriograma colorata a arterelor coronare ale unui pacient sanatos. Atunci cand una dintre aceste artere se blocheaza, se produce un infarct miocardic – care presupune, practic, moartea prin lipsa de oxigen a unei zone irigate de artera cu pricina.

Coloured arteriogram of arteries of healthy heart

Desigur, drepturile de autor apartin Science Photo Library.

Un medicament anti-malarie, publicitatea in razboi, sifilisul si spectrofluorometria

Am dat din intamplare peste poza asta. De la poza si pana la toate lucrurile din titlu e cale scurta (dar care presupune ceva efort). :)Atabrine, 1941

E un anunt “publicitar” (sa zicem) postat in fata unui spital de campanie american din Papua Noua Guinee, in 1941, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Mesajul era clar: cine nu isi lua medicamentele anti-malarie se pune pe el (si pe camarazii lui de arme) in pericol de moarte.B0006056 Mosquito, Anopheles stephensi in flight

Malaria este cauzata de infectia cu un parazit (protozoa) din genul Plasmodium. Se transmite prin muscatura de catre un tantar purtator de vector patogen (tantarul anofel). Majoritatea deceselor sunt cauzate de infectia cu P. falciparum si P. vivax, iar malaria cauzata de P. ovale si P. malariae este in general mai blanda si rar letala. P. knowlesi (endemic in Asia de SE) B0007349 Malaria parasitesprovoaca malaria la macaci – dar trece si la oameni – producand o forma de asemena grava de malarie.

Boala se manifesta la cateva saptamani dupa muscatura cu perioade recurente (la cateva zile) de febra mare, frisoane severe si transpiratie intensa (atacuri paroxistice) + dureri de cap, musculare, diaree si greata.

Tratamentul s-a facut multa vreme cu extract din scoarta unui arbore ecuatorial (chinchona). In secolul 19 se folosea sulfatul de chinina – o forma purificata (si mai scumpa) a sulfatului de chinchonina (folosit in continuare, deoarece era ieftin). La inceputul secolului 20 deja erau raspandite truse dedicate tratamentului cu cL0057255 Hypodermic syringe set, Berlin, Germany, 1910-1914hinina injectabila. In 1934 s-a descoperit o forma de chinolina (chinina este o chinolina simpla) folosita ulterior la nivel mondial ca medicament de baza anti-malarie: clorochina. Desi are ceva efecte adverse (inital a fost considera prea toxica pentru oameni) – a fost tratamentul standard pentru malarie multa vreme.

Ei, in timpul campaniei din Pacific de la inceputul celui de-al doilea Razboi Mondial, fortele americane din Filipine au suferit o serie de infrangeri costisitoare si din cauza faptului ca au ramas fara un tratament eficient pentru malarie (din cauza blocadei navale japoneze). Drept urmare, au creat asa numite “batalioane anti-malarie”, care se ocupau de eradicarea tantarilor, protejarea soldatilor si administrarea unui medicament alternativ antimalarie – 100% sintetizat in laborator – Atabrine.

 

In perioada aceasta, medicii foloseau acelasi dozaj pentru Atabrine ca si pentru Chinina. Asta ducea la o supradozare a medicamentului in sange, ceea ce producea dureri musculare (se acumula acolo) si o schimbare a culorii pielii in galben! Soldatii refuzau sa-si ia medicamentele asa cum li se recomanda. De aici si necesitatea unor mesaje motivationale cum e cel de la care a inceput tot articolul meu. Ma intreb cine era copywriter la US Navy (presupun ca trupele lui MacArthur erau subordonate Marinei, nu Armatei) pe vremea aia. :)

Niste doctori s-au gandit sa gaseasca o cale mai eficienta a masurarii nivelului util de medicament din sange si, implicit, o cale sa dozeze medicamentul mai eficient pentru tratament. Au folosit o analiza a plasmei sub un aparat care emitea unde fluorescente (un fluorometru). Au descoperit ca plasma va straluci, vazuta sub unde fluorescente, cu un grad direct proportional cu cantitatea de Atabrine din sange. A fost una dintre primele cercetari eficiente ale nivelului unui medicament in sange – ceea ce a pus bazele unei parti de baza a farmacologiei moderne: dozajul adecvat.

Pe baza cercetarilor lor, in ziua de azi avem Spectrofluorimetria si spectrofluorimetrele – omniprezente in laboratoarele de biochimie din lume. Unul dintre cele mai eficiente moduri de a descoperi anumite substante in sangele uman, cu multe aplicatii si la nivel de cercetare genetica si medicala.

In ziua de azi, tratamentul (zice CDC) se bazeaza tot pe derivati de chinina (Clorochina B0008751 Blister pack of chloroquine antimalarial tabletssau Hidroxiclorochina) sau pe un medicament obtinut initial dintr-o planta folosita in medicina herbalista chineza – Artemisinin, sau pe combinatii de medicamente din aceste 2 clase. Se pare ca folosirea la nivel larg (uneori incorect) a clorochinei a promovat si dezvoltarea rezistentei parazitilor Plasmodium la clorochina si chiar victime colaterale: anumite bacterii (cum ar fi E. coli) au capatat rezistenta la anumite fluorochinolone (cum ar fi ciprofloxacinul) – antibiotice care sunt similare in formula cu clorochina.

 

In timp ce citeam eu despre malarie, am aflat si ca un medic austriac a descoperit intamplator ca infectia cu malarie poate vindeca bolnavii de sifilis (tertiar). Cum? Malaria provoaca un raspuns imun initial viguros al organismului, manifestat si prin febra puternica. Spirochetii de sifilis sunt sensibili la temperatura crescuta – observatie facuta intamplator de un doctor austriac (un psihiatru, apropo) Julius Wagner-Jauregg, care a vazut ca un soldat internat din greseala in sanatoriul sau din Viena a scapat de sifilisul tertiar pe care-l avea dupa o serie de atacuri paroxistice ale malariei.

Cum malaria putea fi tratata, dar nu existau inca antibiotice (pentru inca 20 de ani) pentrumalarioterapie tratamentul sifilisului, au fost tratati zeci de mii de pacienti cu sifilis cu aceasta “terapie“. Un doctor roman – Mihai Ciucă – este chiar faimos la nivel local si european pentru lupta sa impotriva sifilisului (si, culmea, pentru eradicarea malariei la nivelul Romaniei).

O intreaga lucrare stiintifica pe tema malarioterapiei este disponibila aici.

 

 

Drepturi imagine: Wellcome Images si Wikimedia commons

Jurnal de voluntariat in spital (4) – reflectii personale

Zilele astea am realizat ceva: mentalitatea “le pot face singur pe toate” te poate trece prin multe in viata, dar te poate singuratatesupraincarca emotional.

Ma uitam la grupurile stranse in curtea din spatele spitalului atunci cand eu plec. Rezidentii cu rezidentii, elevii cu elevii, asistentele cu asistentele, infirmierele cu infirmierele. Ok, in spital toti colaboreaza, dar cand e vorba de facut ceva impreuna (inclusiv ceva simplu, ca “iesit la o cafea in curte”) tot pe meserii se grupeaza.

Ma gandeam la anii mei de facultate (si la liceu). Si la locurile de munca pe unde m-am perindat. Desi clasele si grupele si grupurile de colegi au fost facute total aleatoriu, dupa ceva timp impreuna, se formau usor niste legaturi de amicitie. Oamenii carora le plac lucruri comune se grupeaza impreuna, incep sa imparta si rele si bune impreuna, ceea ce strange si mai mult relatiile sociale. Oi fi eu mai lup singuratic de felul meu, dar m-am integrat destul de bine peste tot pe unde am fost. Pe bune de am intalnit asa ceva la postliceala, in astia 2 ani. E adevarat, in clasa mea am doar 2 colegi, si unul e mai idiot ca altul. Deci n-am ce discuta cu ei. Dar nu am o problema in a comunica cu fetele/femeile. Dupa 4 ani in care am fost unul din 28 de studenti la o aproximativ 400 de studente pe promotie, mi-am rezolvat aproaoe toate problemele de sfiosenie din adolescenta frageda. :) Problema e ca nu am pe nimeni in clasa cu care sa discut despre ceea ce vad si fac prin spitale, nimeni cu care sa schimb impresii de la practica sau din ceea ce am mai invatat. Daca fac greseala sa vorbesc despre asa ceva la scoala, mi se spune ca “nu am ce face acasa“. Evident ca dupa cateva incercari de genul asta mi-am bagat picioarele in amicitie si colegialitate si mi-am vazut de problemele mele.

Acuma, ideea e ca am o gramada de lucruri despre care vreau sa discut, o gramada de situatii la care nu stiu cum sa reactionez si despre care nu te invata nici un manual de pe lumea asta. Ok, unele lucruri le prinzi din mers, dar e destul de important sa nu te deprinzi prost devreme in evolutia ta profesionala, dupa aia te lepezi greu de obiceiuri rele. Sa enumar doar o mica parte din ce mi s-a strans in cap de-a lungul timpului: Ce faci cand esti singur pe sectie si ai de recoltat sange de la niste pacienti non-cooperanti sau chiar agresivi? Cum calmezi un pacient cu afectari neurologice ca sa poti sa-i faci diferite proceduri medicale pe care trebuie sa le faci singur? Cum reactionezi la abuzuri din fata pacientului? Plus, cine sau ce te invata cum sa ii comunici cuiva faptul ca i-a murit o ruda? Ce faci daca cineva iti izbucneste in plans in fata? Cum calmezi un pacient (cu anumite probleme neurologice) care vrea sa plece din spital de nebun (scuze pentru jocul de cuvinte)? Ce faci cand vezi pe cineva plangand din toti rarunchii prin spital?

Bine, imi dau seama ca nu exista raspunsuri universale si ca unele persoane angajate prin spitale nu stiu la randul lor ce sa faca. Dar ceva simplu tot s-o putea face. Stiu “te descurci“.

Saptamana trecuta, cand am ajuns la spital, pe la 7 si ceva, o femeie pe la 50 si ceva de ani plangea pe o piatra din curtea din fata spitalului. Cand am plecat, la 10 si ceva, plangea in continuare. Nu s-a obosit nimeni sa o ajute cu ceva 3 ore! Dat fiind locul unde era, e destul de evident de ce plangea. De atunci m-am tot gandit ca puteam sa fac 2 lucruri simple pentru ea, si m-am invinovatit pentru ca nu le-am facut: sa o intreb daca “o pot ajuta cu ceva” (oricat de sec si absurd pare asa ceva in cazul unui deces) si sa-i ofer o sticla de apa cumparata din curte (de, plangea de cateva ore, deja). Nu ma costa decat 2 lei si 10 minute din viata mea. De ce ma deranjeaza treaba asta? Pentru ca mi se pare ca spitalul ma desensibilizeaza. Ceea ce, pe termen lung, ar fi un mecanism bun de adaptare la durere – dar un proces prin care devii usor la nepasator. Cam cum ii vedeam (si judecam, din pacate) eu pe doctorii tineri din Floreasca in primul meu stagiu de practica – care comunicau cu pacientii cam cum as socializa eu cu o scandura.

Nu sunt eu o fire sensibila, nu imi place sa ma plang nimanui de nimic, dar sunt o gramada de senzatii greu de descris care te incearca in munca de ingrijire a unor oameni. Pe care daca nu ai cu cine sa le impartasesti, parca ti se strang in cap. De aici si observatia mea, inceputa mai devreme: totul e mult mai usor cand ai niste colegi care rezoneaza la lucruri asemanatoare cu tine.

Poate si de asta nu sunt prea multe bloguri de studenti la medicina – sunt prea ocupati sa invete cate-n-luna-si-n-stele si oricum isi gasesc pe cineva cu care sa discute despre lucrurile care le trec prin cap? Poate si din cauza asta sunt atat de multe cupluri doctor-doctor?

Da, imi dau seama ca am o sotie si familie si prieteni pentru a discuta – dar nu vroiam sa ii incarc si pe ei negativ cu toate gandurile mele, mai ales cand fiecare are grijile lui personale. Plus ca aveam o idee preconceputa – ca doar cu cineva din sistem as putea avea o discutie utila. Dar in sistem ori esti privit ca un intrus (nu esti nici macar angajat acolo), ori nu esti vazut ca un egal de anumiti oameni, ori e dificil sa iti faci vreo relatie de amicitie, fiind tot timpul pe fuga.

Pana la urma, realitatea e ca tot cu sotia (si mai putin cu familia) am putut avea o discutie constructiva. Noroc ca am pe cineva cu care chiar pot discuta despre orice – prostia mea a fost ca nu am stiut cum sa apelez la ea mai din timp.

Oricum, totul ar fi fost mult mai simplu daca pur si simplu faceam eu o scoala care mi-ar fi placut la varsta la care e mult mai usor sa inveti orice si sa treci peste orice dificultati cu zambetul pe buze.

P.S. Nu, nu e un post in care ma plang ca “buhuhu, sunt singur pe lume” – departe de mine gandul asta (stupid, intr-un final). Sunt doar niste ganduri de-ale mele pe marginea beneficiilor pe care ti le aduce apartenenta la un grup de oameni cu care te identifici.

drepturi imagine: medicachemistry.blogspot.com

2 Seriale de week-end: “The Knick” si “Outlander”

  1. The Knick” – inceputurile Medicinei moderne, povestite fara retineri The_Knick_Promo_Poster

Este un serial cu Clive Owen in rolul principal, regizat de Steven Soderbergh, despre viata intr-un spital fictiv din New York de la inceputul secolului XX. Nu stiam nimic despre el pana acum 3 saptamani, cand am vazut primul episod – dupa ce am citit o recenzie foarte magulitoare pe un site de stiri din afara.

Serialul incepe cu 3 esecuri (mai mult sau mai putin medicale): o echipa de chirurgi nu reuseste sa salveze nici mama nici fatul intr-un caz de placenta previa, iar Chirurgul-Sef al spitalului se sinucide imediat dupa. Adjunctul lui (Clive Owen) devine Chirurg-Sef si i se impune (de catre finantatorii spitalului) ca adjunct un doctor negru. De aici urmeaza relatarea vietii de spital si din New York din perioada aceea: asta inseamna niste cazuri medicale suprapuse cu probleme personale ale tuturor angajatilor spitalului. Medical Drama – cum ii zic americanii.

Tonul serialului este destul de sumbru – deci sa nu va asteptati la un fel de Grey’s Anatomy la inceput de secol XX. Asepsia era un concept nou, anestezia abia se folosea de cateva zeci de ani, operatiile care reuseau erau mai rare decat cele care esuau, despre bolile infectioase nu se stiau prea multe lucruri, antibiotice nu existau, lucratorii de pe ambulanta erau niste brute care se luptau (la propriu) pentru pacienti, fiecare are cate un viciu ascuns, chirurgii au un complex imens de superioritate, asistentele sunt prost-tratate, rasismul e in floare si saracia este omniprezenta. Suna interesant? Pentru mine, da! :)

De bine, de rau, se pare ca scenaristii serialului au incercat sa pastreze un grad de realism si apropiere-de-adevarul-istoric, ceea ce il face mai interesant pentru mine decat orice serial de tip medical-drama din ultimii ani.

Ca privire critica in istoria Medicinei, nu stiu cat de precis este. Dar prezinta un subiect un pic aparte si nu se fereste de/nu pare sa prezinte distorsionat (infrumusetat artificial) subiecte controversate.

Dupa doar 3 episoade, sunt convins ca imi place si ca il voi urmari in continuare.

 

  1. Outlander” – o Asistenta Medicala se intoarce in timpoutlander

Am auzit de serial anul trecut, cand am citit un titlu de genul “Highly acclaimed time-travel books will get their own TV series“. Din ce citisem eu atunci, mi s-a parut un subiect interesant: o englezoaica (Asistenta Medicala in cel de-al doilea Razboi Mondial) se intoarce in timp in Scotia mijlocului de secol XVIII – chiar inainte de ultima rebeliune Iacobita. Serialul urma sa fie produs si scris de cel care a stat in spatele marelui succes (si preferatul meu pana la un punct) Battelstar Galactica.

Hmm, mi-am zis. Asistenta Medicala, calatorie in timp, the Highlands of Scotland, ar trebui sa fie interesant. Am citit prima carte. Mare mi-a fost supararea cand am realizat ca “highly acclaimed” insemna, in cazul asta, un set de carti care au cucerit premii pentru fictiune romantica. Adica ma asteptam la un fel de Jules Verne si m-am ales cu un fel de Jane Austen incrucisata cu Daniele Steele. :)

Chiar si-asa, cartea de destul de buna (pe cat poate fi buna o carte de fictiune romantica), folosind destul de bine ideea mult-uzitata de calator in timp care trebuie sa se obisnuiasca cu viata intr-o alta perioada. Mi-a placut suficient de mult ca sa o termin in cateva zile de concediu anul trecut, nu suficient incat sa ma apuc sa citesc si urmatoarea carte din serie. :)

Ei… serialul e destul de loial cartii. Nu e “cu buget redus”, actorii sunt destul de convingatori, decorurile sunt ok… ramane de vazut daca va fi bun pe termen lung. Pana acum, chiar a fost ok. Nu e o capodopera, dar merge pentru niste dupa-amiaze de vara.

Povestea (mai pe lung a) serialului este urmatoarea: dupa o perioada in care a fost separata din cauza Razboiului de sotul ei (care a lucrat pentru MI6 ), o Asistenta Medicala englezoaica merge intr-o a doua luna de miere dupa terminarea Razboiului intr-un orasel din Scotia, unde niste predecesori ai sotului ei au trait candva, in secolul al XVIII-lea. Calatoreste in timp atingand un monolit dintr-un grup de menhire (cam ca Stonehenge) de langa Inverness. Odata ajunsa acolo, se trezeste in captivitatea unui grup de scotieni dintr-un clan local (care o cred spion englez) si vanata de englezi (care o cred spion scotian sau mai rau), englezi condusi chiar de stramosul sotului ei. De aici apar dueluri, lupte prin paduri, urmariri, ingrijiri medicale, intrigi mici sau mari, rapiri si multe altele.

Mi-a placut faptul ca eroina poate sa-si foloseasca in secolul XVIII cunostintele dobandite in spitalele mijlocului de secol XX. Ma rog, de la “Un yankeu din Connecticut la curtea regelul Arhtur” incoace, ideea asta a tot fost folosita, dar nu a ajuns chiar cliseu. M-a enervat faptul ca nu se obosesc sa faca niste subtitrari la dialogurile destul de lungi in galica scotiana, ceea ce duce la niste perioade in care nu inteleg o iota din ce zic aia pe acolo. Folosirea vocii eroinei pentru a povesti “ce ii trece prin minte” e de asemenea cam enervanta. Nu in ultimul rand, mi se pare ca actiunea se petrece foarte incet (la fel ca in carte, de altfel). Daca tot au facut o adaptare pentru micul ecran, poate nu strica un ritm ceva mai alert al evenimentelor.

Pana acum e ok, nu am fost dezamagit – oricat de plictisitoare (dar necesare) au fost primele 30 de minute ale primului episod. Oricum, 2 episoade nu sunt chiar suficiente ca sa-ti faci o idee despre un serial. Poate ma voi razgandi in cateva saptamani. Pentru moment, mi se pare ca merita incercat.

Jurnal de voluntariat in spital (3)

Am mai scris de mai multe ori despre omniprezenta mortii in anumite sectii ale spitalelor. Pana la voluntariatul asta, morti-morti cred ca vazusem un pic sub 20 de oameni. In 3 saptamani pe sectia asta (deci sub 15 zile de munca efectiva), cred ca am vazut peste 20 de cadavre. Sincer, o zi in care ajung la spital si nu vad vreun cadavru bagat in punga e o zi mai fericita. Asistentele de pe sectia asta au vazut atatea morti incat deja par imune la acest eveniment. O moarte si atat, mai e atata munca de facut, atatia pacienti de ingrijit, atatea hartii de completat si dus de colo-colo samd.

Mai in gluma, mai in serios, am observat ca exista o ora nefasta, candva intre 6:30 si 7:30, cand pacientii par predispusi sa moara. Nu numai pe sectia asta – si in alte parti am intalnit aceeasi coincidenta: chiar cand ajung eu la spital, decedatul este acoperit cu cearceaful sau bagat in sacul pentru morti.

Saptamana asta le tot intrebam eu pe asistente care e procedura in situatii din astea. Ce faci cand i se opreste inima pacientului, cand il declara doctorul mort, ce faci daca esti singur pe sectie, ce faci daca se intampla mai multe stopuri concomitent, ce faci dupa ce moare pacientul. Noi n-am facut inca medicina de urgenta, teoretic n-ar trebui sa stiu prea multe despre ce se face in cazul unui stop cardio-respirator. Am citit pana acum in avans, de capul meu, am facut si cursul de prim-ajutor de la Crucea Rosie de anul trecut, am mai prins cate ceva prin sectiile pe unde am facut practica, cred ca stiu in mare ce trebuie sa se faca. Dar nu strica sa mai intreb, sa mai aflu niste lucruri sau sa verific daca ce stiam e bine. Ei, fix cand era un moment mai liber si intrebam asta, dupa recoltari si alte proceduri care se fac la prima ora, suna o alarma de monitor.

Ma duc eu primul, vine si o asistenta. Eu n-am vazut decat un pacient in bradicardie (in cazul asta, avea sub 40 de batai pe minut) si cu apnee (nu mai respira deloc). O intreb pe asistenta: “chem doctorul?“. Ea imi raspunde: “du-te si aprinde o lumanare“. Eu: “pai nu chem doctorul intai? Resuscitare, masaj cardiac?“. Ea: “Nu, n-are sens, aprinde o lumanare“. Intre timp intervine si-a doua asistenta “Hai ca l-ai incurcat. Du-te si cheama doctorul, aprind eu o lumanare“. Eu eram confuz. Vine doctorul, asistentele pleaca la alti pacienti. Fix atunci pacientul intra in asistola. A fost o senzatie bizara sa vad cum se opreste inima. Doctorul izbucneste (un pic teatral): “Hai, fetele, unde sunteti, aduceti adrenalina, hai, hai!“. Este cel care ma ignora total, cred ca si unui gandac i-ar acorda mai multa atentie. Apar amandoua asistentele din nou, i se face o injectie IV cu adrenalina, inima incepe sa bata din nou, dar incet, fara ca plamanii sa-si reia miscarea. Doctorul declara pacientul mort dupa cateva minute (nu tu masaj cardiac, nu tu balon ambu, nu tu intubare), pune stampila, semneaza, se duce in treburile lui. Asistenta pleaca la alt pacient. Raman eu, cu un monitor cu o alarma care continua in gol, cu o inima care mai batea un pic, fortata de adrenalina. Am deconectat monitorul, scos narinele, deconectat perfuziile si manseta de tensiune. M-am uitat un pic la istoricul pacientei (AVC, FIA, DZ 2, venise cu glicemia 600). 89 de ani. Fara rude. Mi-am gasit altceva de facut in alt salon. Prima oara cand am vazut o moarte in cadru spitalicesc.

In alta ordine de idei, n-am mai spart nici o vena in ultimele zile. Avansez incet pe drumul meu spre titlul de recoltator de sange profesionist. :)

Am mai avut ocazia de-a monta o sonda urinara. De data asta am vazut bine meatul urinar. Am primit un sfat simplu 

sonda Foleydespre cum poti pastra sonda sterila – daca nu ai manusi sterile (in mod normal, sondele urinare se monteaza cu manusi sterile, neatinse de nimeni, care vin in niste pachetele speciale, manusi de care n-am vazut decat la UPU sau in ATI). Sonda Foley e pusa intr-un ambalaj dublu. Primul e cel extern, al doilea are niste margini care se pot rupe fara sa atingi sonda, la ambele capete. Dupa ce conectezi capatul extern la punga urinara, ar trebui sa dai capatul celalalt (care intra in pacient) cu un unguent lubrifiant. Aici se folosea ulei de parafina. In principiu, daca atingi sonda cu manusi care nu sunt 100% sterile, exista sansa de-a-i provoca o infectie urinara joasa sau superioara pacientului. Risc pe care nu are sens sa ti-l asumi. Daca pastrezi ambalajul al doilea pe sonda si o dai cu ulei de parafina (sau alt lubrifiant) fara sa o atingi, teoretic o pastrezi sterila. Simplu, dar relativ eficient.

Alta mica informatie pe care am aflat-o a fost faptul ca aparatul de EKG pus pe etalonarea de tip “auto” poate sari de la 10 mm/mV (standard) la 5 mm/mV (sau altele, probabil) in anumite situatii. Asta inseamna o evaluare un pic viciata pentru doctori. A fost prima data cand mi s-a refuzat un EKG la Cardiologie si a trebuit sa-l refac. Acum stiu sa-l trec tot timpul pe 10 mm/mV. Sau sa ma uit cu atentie la toate derivatiile inainte sa deconectez electrozii de pe pacient – eu m-am uitat doar la primele 3 si ultimele 3, am zis ca celelalte sunt sigur bune. Gresit. Cand m-am intors la asistente, m-am trezit cu “aaa, pai da, sare, nu stiai?”.

Nu credeam c-o sa zic asta, dar zilele astea ma gandeam ca, atunci cand o sa se termine perioada asta de voluntariat, o sa-mi fie dor de spitalul asta. Cu schimbarea intr-o camaruta imputita si jegoasa, cu coridoarele fara lumini, cu aparatura aflata in diverse stari de degradare (sau peticire, depinde cum privesti lucrurile), cu aspectul general gri si apasator, cu mirosurile de la toate colturile, chiar am invatat o gramada de lucruri aici. Si vin cu placere dimineata aici. Cand ma tot intreaba nenea-cel-bizar-de-la-subsol in fiecare dimineata (cand ma schimb) “gata, te grabesti la munca?”, ii tot raspund “pai da, daca e munca de facut“. Sau “ca intotdeauna“. Ciudate senzatii trezeste un spital in mine.

Rezidentii de pe sectia asta au cele mai tampite bancuri. Le spun si rad doar ei. Nici macar nu rad unii la bancurile celorlalti, asa de fade sunt. Dar ei rad de parca au zis cel mai amuzant banc ever.

Oricat de multe lucruri ar trebui facute in ingrijirea unui pacient, nu cred ca e unul mai dificil dpdv fizic decat schimbatul (de haine). Oricat de usor ar parea un pacient batran si emaciat… e greu sa-l ridici, sa-l tii si sa-l si schimbi singur. Si cu ajutor nu e deloc usor. Tot respectul din lume pentru infirmierele care isi fac treaba. Acum… nu stiu cum sa le marturisesc eu noilor mei colegi faptul ca am discurile vertebrale lombare la fel de uzate ca ale unui batran si ca n-ar prea trebui sa imping, trag si ridic greutati de cateva zeci bune de kilograme. Imi dau seama de situatie: daca se uita cineva la mine, ar zice ca sunt un tanar normal, sanatos-tun, relativ ok facut. Greu de crezut, dar in spital lumea te crede mai rar atunci cand le zici ca suferi de X sau de Y si esti foarte rapid catalogat drept lenes care nu vrea sa puna osul la treaba. “Ce, daca eu pot, tu de ce sa nu poti?“.

Cred ca cel mai tampit lucru pe care-l poti face ca politician roman e sa iti trantesti o ruda intr-un spital de Stat si apoi sa-ti lasi (important) cartea de vizita la internare. De parca ar trebui sa iti fie tratata ruda altfel decat restul pacientilor. De parca cu implicatiile pe care le are postul (pe care-l ocupi) de pe o carte de vizita arati ca-ti pasa. Asta desi nu calci pe la spital niciodata, doar suni ca sa inspectezi starea pacientului. O tampenie. Din fericire, personalul medical nu se poarta mai rau in vreun fel cu pacientul, dar nici ca am vazut vreo diferenta in bine in felul in care e tratat pacientul important. Ceea ce e bine, in opinia mea. Toti trebuie sa fie tratati la fel intr-un spital. Bine, sincer, “mai bine” e un concept dificil de masurat intr-un spital de stat de la noi. “Mai rau” e foarte usor de vazut, in schimb.

Un scurt filmulet din SUA despre siguranta in spitale DIN 1979

Facut de DoD pentru “a elimina si micsora pericolele din mediul spitalicesc“.

Ma intreb eu daca muta cineva in vreo tara din lumea asta pacientii numai “by bending the knees, not the back“.

Imi place ca ei distrugeau acele pe vremea aia. Ma intreb daca inca mai fac asta (fata de procedura de la noi, care pur si simplu strangem toate obiectele taietoare intr-un recipient special).

Imi place cum isi tin ei lenjeria (de pat) si hainele. Cred ca ar face ochii mari daca ar vedea dulapurile de prin spitalele noastre din 2014.

 

Oricum, una peste alta, e incredibil cat de putine lucruri s-au schimbat. Cu toate diferentele de tehnologie, toate sfaturile raman de actualitate. Bine, e amuzant ca astia aveau timp si resurse sa faca un filmulet pentru ceva ce la noi se face inca prin “relatare directa a unui nene care-cu-asta-se-ocupa“.

A, am uitat sa zic: mustățile de pe vremea aia erau… “a sight to behold“. Ma intreb daca erau la moda si la noi. :)