Nu tot ce arata “urat” e neaparat periculos in medicina

Cazul de azi: Caput succedaneum.

Ce este caput succedaneum? O deformare (mai degraba vizuala) postpartum a capului nou-nascutului, cauzata de o inflamatie subcutanata (intre oase si piele) – in care se acumuleaza un lichid sero-sanguin. E cauzata de presiunea crescuta a cervixului mamei asupra capului fatului sau in cazuri de nastere asistata (se formeaza vacuum cu ajutorul unei “ventuze”).

Aparent, chestia asta e mai comuna decat ai crede. Partea buna e ca se vindeca de la sine in cateva zile de la nastere.

caput succedaneum

 

Imagini cu bebelusi reali n-o sa pun, you can google it.

Drepturi imagine: radiopaedia. Caz luat de aici.

Informatii suplimentare despre incidenta si managementul deformarilor (craniale si nu numai) aparute la nastere gasiti intr-un articol dintr-un jurnal stiintific.

Ce mi-a infrumusetat un pic o zi mai grea

Am primit un e-mail azi-dimineata, abia l-am citit:
Buna!
Nu stiu daca-ti mai aduci aminte, dar in urma cu ceva timp te-am contactat si voiam parerea ta in legatura cu meseria de AMG/BFKT, facultate vs postliceala etc. Cu multa bucurie vreau sa te anunt ca am intrat la UMF Carol Davila, specializarea: AMG, la buget. 
O zi placuta!
Persoana, proaspat absolvent de liceu, mi-a trimis un e-mail acum 1 luna si jumatate, intrebandu-ma despre ce sa faca – sa dea la postliceala, sa dea la facultate, sa aleaga AMG, sa aleaga BFKT.
I-am raspuns, mi-a multumit pentru sfat. Azi mi-a dat acest e-mail.
Sper sa-i placa anii de facultate. In cel mai rau caz, va avea pe cine sa invinuiasca pentru alegerea facuta. :)
Si sper sa nu fie asa primul ei semestru:
primul semestru de facultate
imagine luata (si editata) de pe newsgirl712.blogspot.com

Eminescu, publicitatea si bolile venerice

Acum 2 zile, o societate care se ocupa cu comercializarea de teste rapide pentru depistarea (acasa) bolilor cu transmitere sexuala (S.C. SELF CARE DIAGNOSTICS S.R.L.) a postat o imagine cu Eminescu – cu mesajul “Afli sigur in 15 minute” pe contul sau de facebook, insotita de textul “Bolile cu transmitere sexuala nu sunt ceva nou. Singura diferenta e Veneris. Unicul kit de autotestare BTS din Romania disponibil online si in farmacii.

veneris si eminescuEvident, a fost infierata in toate felurile posibile (atat in on-line cat si pe pagina sa de fb, unde au acceptat cu stoicism valul de comentarii). Reactii si aici. Nu stiu cum apara unii romani “cultura” injurand, dar m-as fi mirat daca citeam numai reactii calme.

Singura parte pozitiva la campania lor e ca nu au incercat sa mearga pe ideea (gresita) “Eminescu a avut sifilis” ci pe “cel mai probabil n-a avut sifilis, dar in ziua de azi ar fi fost mai usor de demonstrat ca a fost asa”

Din punct de vedere strict publicitar, probabil au obtinut ce au vrut – “There’s no such thing as bad publicity“. Adica au devenit cunoscuti. Ramane de vazut daca vor si vinde ceva cu asta.

 

Din punctul meu de vedere, e un vizual de prost-gust, din simplul motiv ca se folosesc de imaginea unui roman “de valoare”, in loc sa foloseasca orice altceva, care poate ar rezona mai usor la romanii din ziua de azi. Bine, sincer vorbind, se incadreaza perfect in peisajul publicitatii din Romania din ultimii ani.

Acuma… mai exista si ideea de drepturi de imagine – dintotdeauna m-am intrebat daca apara cineva imaginea vreunei personalitati istorice – sau daca are vreun urmas/muzeu/institutie aceste drepturi de imagine.

 

M-au amuzat reactiile de curve virgine ale unor “mari” publicitari de la noi, care denuntau “tabloidizarea publicitatii“. Acum. In 2014. De parca ei n-au nici un rol in asta. Pe principiul “altii fac căcaturi, noi facem artă“. Then again, cine sunt eu sa comentez?

 

La final: NU, orice ar fi scris sau crezut George Calinescu, nu exista dovezi ca M. Eminescu ar fi fost un sifilitic. Exista teorii mai mult sau mai putin fanteziste despre motivul mortii sale, sau analize care par destul de corecte.

Cum isi motiveaza Billa casierele

Incerc intotdeauna sa nu cumpar prostiile care sunt “la oferta” la casele de marcat, oriunde as merge.

Fac asta din principiu. E un intreg mecanism psihologic prin care esti convins foarte rapid sa-ti iei ceva de care cel mai probabil n-ai nevoie si la care nu te gandisei inainte de-a calca in magazin. Ma enerveaza sa fiu manipulat. Daca orice altceva esueaza, ma gandesc serios “aveai nevoie de asa ceva inainte sa intri in magazin?”.

Chiar si-asa, cateodata ma trezesc cumparand prostii. Ieri eram intr-un supermarket Billa si chiar vroiam sa-mi iau ceva dulce. N-am gasit ce vroiam, am mers la casa. Acolo aveau niste biscuiti Belvita cu fructe. Nu sunt chiar biscuitii mei preferati Belvita (imi plac cei simpli, fara nimic), dar am zis “hai sa-i iau, merg bine cu iaurtul asta”.

Cand m-a auzit casiera ca-i raspund cu “da, o sa cumpar” la “va recomand si niste biscuiti Belvita la oferta“, m-a surprins cu un “multumesc” care parea sincer.

Am intrebat-o direct “daca vindeti mai multe produse din acestea la oferta, aveti vreo sansa sa fiti recompensata in vreun fel?”. Mi-a raspuns ca da, primii 30 casieri Billa pe tara (dupa vanzarile de produse “la oferta” lunare) primesc un mic bonus la sfarsitul lunii. I-am multumit, urat succes si am plecat.

 

Cat de mare e bonusul, daca e in bani sau bonuri de masa sau altceva – nu stiu.

Dar stiu ca acea casiera e una dintre cele mai putin “plictisite de viata” casiere de supermarket vazute de mine in Romania (desi cu siguranta e platita prost si deja e la o varsta la care nu prea mai are cum sa se reprofileze) – si am vazut ceva casiere/vanzatoare de mici magazine la viata mea. Si ca parea sa se simta motivata sa-si faca treaba mai bine (in masura in care se poate face asa ceva la o casa de marcat).

O simpla idee de recompensare a unui salariat prost-platit poate avea efecte pozitive. Cateodata, little actually goes a long way.

Cati angajatori gandesc asa?

8 motive sa vizitezi Lisabona

… si unul sa nu.

Sa incep cu cele bune (sa se-adune):

  1. Orasul vechi – zona Alfama.

Lisabona e construita pe coline. Alfama e un cartier construit pe una dintre aceste coline, cu castelul São Jorge deasupra ei. Toate strazile de aici sunt inguste si serpuitoare, cu tramvaiul galben (simbolul Lisabonei) 28 traversand cartierul.

Toate casele sunt relativ vechi, multe au fatada placata cu faianta (arata foarte interesant), ai restaurante cu cateva masute la fiecare colt de strada, magazinase de tot felul (de unde sa-ti cumperi apa mai mult decat necesara), terase si mai multe Miradouro (puncte inaltate, ca niste mici piatete de unde poti observa un cartier sau o zona a Lisabonei + raul Tejo).

DSCN2628 DSCN2632 DSCN2737 DSCN2768 DSCN2942 DSCN3175

 

  1. Sintra

Sintra e un orasel aflat la aproximativ 30 minute de mers cu trenul (4,3 euro dus-intors) de Lisabona. Daca iti plac oraselele vechi sau castelele, aici e locul pentru tine. Avem nu mai putin de 5 palate in si langa Sintra (Pena Palace, Monserate Palace, National Palace of Sintra, Quinta da Regaleira, + Seteais Castle, un palat convertit in hotel de lux) si un castel ruinat (Castelo dos Mouros).

DSCN2809

Orasul in sine este si el foarte dragut – desi un pic napadit de turisti. Cum timpul si energia ne erau limitate, intr-o zi noi n-am reusit sa vizitam decat palatele (si gradinile din jurul lor) Pena si Monserate + putin din Sintra. Cand voi mai ajunge in Portugalia, cu siguranta o sa mai merg o data in Sintra.

DSCN2950

Palatul Pena e situat pe varful unui mic munte, deasupra Sintrei. Arata intr-un mare fel – mai ales ca e situat pe un mic varf de munte. E inconjurat de niste “gradini” destul de mari (de fapt, un fel de padure strabatuta de drumuri si carari largi), pe care le poti explora in liniste. In palat exista si un restaurant + o terasa (cam saracut aprovizionata) cu o priveliste foarte tare asupra gradinilor. Poti petrece lejer o jumatate de zi aici. Exista un mic bus pentru a te urca scurta panta de la intrarea castelului (unde sunt si casele de bilete) pana la castel – pentru 3 euro. Nu merita, mai bine urci pe picioarele tale, nu e cine stie ce drum lung. La fel, poti plati pentru a te plimba cu un mini-bus pe aleile gradinii. Din nou, nu merita (nu e chiar atat de mare gradina).

DSCN2778 DSCN2798 DSCN2786 DSCN2817 DSCN2823 DSCN2834

Ca mic moment de umilinta personala, undeva in gradini exista o statuie de bronz a unui Luptator, cocotata pe niste stanci (cam la 20 metri inaltime). NU exista o carare spre statuie, dar cu un pic de curaj si indemanare, poti urca stancile din piatra-n piatra  pana-n varf. Eu am incercat, am ajuns la vreo 3-4 metri de varf, am ajuns la concluzia ca mi-ar fi greu sa cobor si m-am intors. Dupa mine, un francez (la vreo 25 de ani) in sandale (!) s-a urcat ca o chamois pana sus si a si coborat pe partea cealalta a stancilor INAINTE sa ajung eu jos-jos. Dupa el, un batran (tatal lui). A tinut sa-mi mangaie orgoliul “mais il est un grand sportif, c’est ca qu’il fait tous les jours, c’est son metier“. Dupa aia, a escaladat si el, cu chiu cu vai pietrele. Bodoganind, m-am intors la sotie, care deja radea cu gura pana la urechi.

Palatul Monserate este situat la aproximativ 2 km de centrul Sintrei. Proprietatea si castelul au fost gandite de un arhitect mai special din secolul al XIX-lea pentru un mare magnat englez al vremurilor. Urmasii lui au reusit sa-i toace toata averea, castelul si proprietatea fiind vandute in mod repetat de la inceputul anilor ’30 – pana a fost achizitionat de statul portughez.

Pe langa castelul cu un design inspirat de la moguli (imperiul, nu cei care controleaza diferite ramuri economice si canale informationale in ziua de azi), gradinile gazduiesc o adevarata mini-gradina botanica, multumita unui microclimat foarte bun pentru asa ceva. In fata castelului exista o ditamai peluza unde poti sta lejer sa te bronzezi/relaxezi/citesti o carte/iei un picnic.

DSCN2870 DSCN2888 DSCN2920

  1. Cascais + Estoril

Situate si ele la aproximativ 30-40 minute cu trenul de Lisabona, sunt doua foste satuce-devenite-statiuni turistice. In Estoril exista faimosul Cazinou (fostul circuit de formula 1 e relativ departe de oras – nu l-am vizitat). Noi am mers aici pentru ca ne-au pacalit pozele cu Praia (plaja) Tamariz. Ne asteptam la ceva plaja mai lata cu mult nisip si in schimb am gasit o plaja ingusta, plina-ochi si cu mai multe golfulete pietroase (ceva in genul Eforie). Am avut o senzatie de deja-vu (zici ca suntem la Cap Aurora, varianta cu castel) si am fugit de-aici.

Praia Tamariz Praia Tamariz

Am mers in Cascais, de unde am luat un bus la o plaja la Oceanul Atlantic – Praia Guincho. Acolo am nimerit intr-o zi in care vantul batea foarte puternic. Din ce am inteles, acolo bate vantul tot timpul si apa e tot timpul relativ rece (maxim 19 grade vara), dar noi am nimerit intr-o zi cu adevarat vantoasa (stalpii de iluminat public – din otel – se balanganeau vizibil din cauza vanticelului). Chiar si-asa, am gasit un golfulet mai protejat de vant si am putut sta cateva ore la soare.

Guincho Guincho Guincho

Merita vizitat si Cascais-ul, cu ditamai portul sau si apoi toata coasta dintre Cascais si Estoril – cu mici plaje inguste. Nu merita sa mergi la plaja aici vara – mai ales in week-enduri – e ultra-aglomerat, dar poti sa vizitezi zona. Daca vrei specific doar plaja, atunci mai bine te duci in alta parte direct.

intre Cascais si Estoril Cascais artist :)

DSCN3041

  1. Oamenii

In 5 zile acolo nu am vazut 1 cearta, nu am vazut un localnic incruntat, nu am vazut vreo bataie, nu am auzit un claxon isteric la un stop pentru ca “boul ala din fata nu a plecat cand s-a pus verde” sau alte porcarii pe care le vad in Bucuresti zilnic. De fiecare data cand am intrebat pe cineva ceva, mi s-a raspuns destul de repede si simplu.

Cand am plecat, mai multi cunoscuti s-au apucat sa ne anunte ca “Lisabona e un oras cu multi hoti, sa fiti atenti“. Nu zic ca nu or fi hoti si pe aici (internetul e plin de avertizari pentru turisti), dar daca ii ascultam, ar fi urmat sa pasim pe strazile unui oras periculos, unde infractionalitatea e omniprezenta – ceva ce pare departe de adevar.

Nu zic ca nu sunt uscaturi si pe acolo (de exemplu, am vazut o masina de politie care claxona dupa o localnica si unul dintre politisti fluiera ceva pe limba lui dupa ea), dar ca turist nu prea ai de ce sa te temi in Lisabona – cel putin nu prin zonele turistice pe unde am ajuns noi.

  1. Costa da Caparica

Caparica e un fel de satuc pescaresc crescut haotic. Exista blocuri mari, vile, hoteluri si casute mai vechi claie peste gramada. La prima vedere, nu e deloc frumos si nu merita vizitat. Dar la capatul lui exista cam 15 km de plaja, aflate in diferite stadii de amenajare. Si daca esti curios, poti afla pe internet ca ar exista si ceva lucruri de vazut pe aici. Sincer, nu ne-am agitat prea mult. Am venit aici pentru plaja si plaja am facut! :)

DSCN3081

La inceput, cu cat te indepartezi de zona blocurilor imense, cu atat se lateste plaja. Apoi se ingusteaza, dar se raresc si turistii. Teoretic, daca ai avea rabdare si chef, ai putea merge destul de departe incat sa nu mai vezi mai pe nimeni in jurul tau. Sau sa ajungi pe plajele de gay/nudisti (beach 19) :))

Noi am plecat cam tarziu din Lisabona, am ajuns cam tarziu, ne-am gasit un loc mai linistit nici prea aproape nici prea departe si am zacut si mancat acolo toata ziua.

Ca entertainment local, am vazut (fara sa vrem) cum niste pescari si-au adus la tarm mai multe navoade imense din larg, au umplut niste lazi cu peste si apoi s-au carat. Dupa ei a venit invazia de pescarusi. Dar INVAZIE. Birds, partea a 2-a. :)

DSCN3062

Tot aici am vazut prima data fenomenul de flux de ocean. Dimineata, plaja uscata era dublata de o zona semiumeda, presarata cu mici baltoace. Nu intelegeam fenomenul prea bine. Cand ne-am dus sa mancam de pranz, nu ne-am uitat o vreme la mare. Cand ne-am intors la plaja, hop, marea era cu vreo 30-40 de metri (NU exagerez) mai aproape ca dimineata.

DSCN3078

dupa flux

DSCN3050

inainte de flux

  1. Mancarea si relaxarea

E primul loc unde am fost unde mancarea de peste era mai ieftina decat cea de porc/vita/pui (sau pe la aceleasi preturi). Am mancat somon mai mult (si mai bun) in cateva zile decat in 6 luni in Bucuresti :) Ok, recunosc, nu sunt cine stie ce gurmand, dar cand mananc ceva (macar masa de pranz) – imi place sa fie o portie care sa te sature cat de cat. Si imi place sa fiu servit relativ rapid si cu un dram de politete.

Din punctul asta de vedere – am fost foarte multumit in mica noastra excursie. Am nimerit si intr-un local unde mancarea n-a fost prea buna, dar a fost mai degraba o exceptie de la regula.

Oferta este imensa – gasesti cate un local pe toate gusturile si pentru toate buzunarele. Per ansamblu, mi s-a parut ca e cam la fel de scump (sau ieftin, depinde cum privesti lucrurile) sa mananci in oras ca in Viena/Berlin, probabil un pic mai ieftin ca in Munchen/Paris.

DSCN2644

  1. Transportul integrat

Pentru oricine a fost pe undeva in afara Romaniei, asta nu mai e o surpriza. Dar nu strica sa mentionez asta din nou, mai ales cand in Bucuresti toti pasii spre o NORMALA unificare a transportului in comun sunt incet-incet incet dati inapoi si suntem intorsi in epoca de piatra.

20140723_135734

Ei bine, pe acelasi card (viva viagem) de 0,5 euro poti incarca o suma (fixa, e adevarat: 5/10/15 euro) pe care o poti folosi pentru a calatori cu busurile, trenurile locale, metroul si chiar si cu bacul in zona Lisabonei si in imprejurimi. Abonamentele lunare permit interconectarea TST (transportul peste raul Tejo), Carris (transportul cu metroul, busurile si tramvaiele), CP(caile ferate) si ScottURB (transportul in zona la nord de Lisabona – Sintra, Cascais samd). Exista si abonamente de-o zi (valabile pentru 24h in interiorul Lisabonei – deci nu si pentru trenuri) si oferte comune CP + ScottURB (15 euro pentru tren + bus, calatorii nelimitate pe aproape toate busurile ScottURB pentru 24h) samd.

  1. Oriunde mergi, vezi ceva interesant

De la pubelele de gunoi la trotuare, ziduri, copaci, puncte de belvedere si asa mai departe.

DSCN2656DSCN2689 DSCN2695DSCN3104 DSCN3139DSCN3122

DSCN2678DSCN2623  DSCN3090

La toate astea as mai putea adauga ca, din pacate, nu am vizitat nici un muzeu in Lisabona (ceva ce fac de regula, oriunde as merge), ca ar mai fi o gradina zoologica, un Oceanario imens si multe zone misto unde n-am apucat sa ajung. Dar toate astea le las pentru o data viitoare. :)

 

Si acum la motivul contra vizitarii Lisabonei:

Ca sa ajungi acolo (cel putin din Bucuresti) trebuie sa zbori aproximativ 4 ore. Cu schimbul de fus orar, la intoarcere asta inseamna ca te intorci la 6h dupa ce pleci – ceea ce inseamna ca ai cam pierdut o zi sau o noapte. Daca esti genul care poate dormi oriunde, asta nu prea te afecteaza. Eu pot dormi aproape oriunde – mai putin in avioane (cel putin nu la economy class, unde am calatorit pana acum), deci e o problema.

Singura companie care zboara direct pana la Lisabona (din ce am gasit eu, cel putin) ar fi TAP. Fara escala ei zboara dimineata/seara. Pleaca dimineata (la 5 si jumatate, in mod normal) din Bucuresti, se intorc seara (pleaca la aproximativ 23:00 din Lisabona, ajung aici la aproximativ 5).

Ar fi mai multe motive din care nu mi-a placut zborul pana acolo suficient de mult incat sa-l consider un motiv ca sa nu mai merg la Lisabona (cel putin nu cu TAP si nu din Bucuresti). Pe langa durata de zbor, ar mai fi faptul ca intarzie. Si la dus si la intors nu au fost evenimente meteorologice periculoase, cu toate acestea au intarziat cu cate 50-60 minute plecarile. Comunicarea a fost defectuoasa – nici in Otopeni nici in Lisabona nu s-au obosit sa isi anunte pasagerii de ce intarzie, cat intarzie si sa-si (Doamne fereste) ceara scuze. Check-in-ul s-a miscat ca melcul in Otopeni. Cand am ajuns la coada, erau 10 oameni/coada, 3 cozi la 3 ghisee (desi ei aveau 4 ghisee cu 5 angajati acolo). A durat (pe ceas) 35 de minute pana ni s-a luat bagajul si mi s-a eliberat biletul. Daca avionul pleca on-time, probabil il pierdeam la ritmul in care s-au miscat angajatii astora. Alt minus: in avion era foarte frig. Pana acum am mai zburat cu Lufthansa, Tarom, Austrian, AirBerlin, Wizz si BlueAir. In toate anotimpurile, si noaptea si ziua. In nici un alt avion n-a mai fost asa frig ca in cel TAP. E adevarat, iti ofereau o paturica pentru asta – dar chiar nu inteleg de ce doar in avioanele lor era temperatura ambientala mentinuta la un nivel atat de scazut. O stewardesa mi-a explicat ca trebuie sa mentina temperatura atat de scazuta pentru ca in timpul zilei s-ar face prea cald in avion (pentru alte curse). Asa o fi – dar pare o explicatie absurda  - oare doar in avioanele TAP se face prea cald in timpul zilei + intr-o incapere presurizata se poate controla temperatura foarte usor.

In plus, ambele zboruri au avut multi parinti cu copii mici (de la bebelusi – pana la 3-4 ani). Cate urlete si horcaieli am auzit in astea 8 ore de zbor n-am mai auzit de ceva vreme. Aici nu e vina companiei aeriene – ci a parintilor care insista sa se plimbe cu copii foarte mici, dar ce poti face? Citeam acum ceva timp un post pe un blog in care autoarea se plangea de faptul ca parintii cu copii zgomotosi din Bucuresti ies cu ei in oras – deranjand in felul asta lumea care poate vroia sa aiba o conversatie (sau o masa) in relativa liniste. 1. Nu numai bucurestenii fac asta – a se vedea si un articol HuffPo despre asta, in care un parinte din asta are chiar o atitudine de 2 lei – ai zici ca e roman emigrat in America. :) 2. Daca de la un restaurant/terasa te poti ridica si pleca (si-ti poti propune sa nu mai mananci acolo niciodata), intr-un avion chiar n-ai ce face. Pe distante medii e o experienta chiar neplacuta. Ma intreb (dar nu vreau sa aflu) cum e pe transatlantice :)

Ca sa fiu onest, trebuie sa recunosc ca mancarea din avion a fost gustoasa si ca insotitorii de zbor au fost destul de politicosi. Si ca plecatul dimineata si intorsul seara are un avantaj: castigi 2 zile in plus pentru a vizita un oras. Deci nu totul asa negru. Dar chiar nu a fost chiar o experienta de calatorie “with the arms wide open” – sloganul TAP.

20140723_135648

Uuuf. Dupa ce am scris toata partea asta negativa, imi dau seama ca ocupa cam mult spatiu. Eh, probabil ca doar vroiam sa-mi vars naduful pentru singura experienta mai neplacuta din toata scurta vacanta si am gasit un mod de-a face asta aici.

 

Trebuie sa reiterez: Lisabona e un oras foarte frumos, care merita vizitat si unde voi reveni (dar probabil nu cu TAP!). :)

bom dia

Alte carti de week-end

Sau, mai precis, carti de 2 week-enduri (pentru ca-s cam multe). :)

Ce am mai citit:

1. O carte impartita in 2 volume: Adancurile cerului, de Vernor Vinge.

Apropo, n-am inteles niciodata de ce fac chestia asta editurile adancurile ceruluiromanesti: de nenumarate ori am vazut carti de 600-800 pagini in varianta originala (775 in cazul asta), impartite in 2-3 volume atunci cand sunt traduse si tiparite la noi.

Am cumparat-o la nimereala, cand am iesit de la cinematograf, de la cel mai prost film vazut de mine anul asta – Godzilla. Aveam 2 minute de asteptat in timp ce sotia se uita intr-un magazin, am intrat intr-o librarie, mi-au cazut ochii pe coperta primului volum si le-am luat.

Nu le-am citit imediat, dar cand am luat primul volum in mana, nu l-am mai lasat jos pana nu l-am terminat. :)

Povestea nu pare foarte complicata, la prima vedere: omenirea s-a extins in toate colturile galaxiei, unde a format nenumarate mici sau mari imperii, de-a lungul mileniilor. Cu toate acestea, nici un imperiu nu a supravietuit, toate fiind condamnate la decadere dupa un numar de ani de maretie. In toate calatoriile lor prin galaxie, oamenii n-au intalnit decat 1 rasa extraterestra inteligenta, dar incapabila de calatorie prin spatiu.

Desi imperiile nu au supravietuit, o liga de comercianti (Qeng Ho) are o pozitie dominanta in galaxie, bazata pe acumularea si incorporarea de tehnologii ale diverselor civilizatii umane intalnite.

Povestea urmareste peripetiile unei expeditii Qeng Ho catre unul dintre ultimele mistere ale Universului cunoscut: o stea care are cicluri de inactivitate de 215 ani, urmate de 35 de ani in care este suficient de activa pentru a sustine viata pe o planeta aflata in sistemul sau – care apoi intra in hibernare (cu intreg ecosistemul sau) odata cu steaua sa.

De pe acea planeta se primesc niste transmisiuni radio – ceea ce ii face pe oameni sa presupuna ca este locuita de o rasa extraterestra inteligenta, aflata, probabil, intr-o etapa evolutiva echivalenta cu Pamantul din timpul secolului XIX-inceputul secolului XX. Cei care ar putea intra in contact cu civilizatia extraterestra ar putea obtine recompense inimaginabile.

Pe drumul catre planeta cu pricina, Qeng Ho descopera ca nu sunt singurii care au trimis o expeditie catre ea, ci si o civilizatie umana autocratica (Emergentii). Cu toata prevederea lor, Qeng Ho sunt atacati de Emergenti, cu consecinte dezastruoase pentru ambele factiuni.

Ce urmeaza? O perioada lunga de asteptare, in care supravietuitorii bataliei asteapta ca rasa extraterestra (numita “paianjeni” – datorita aspectului lor exterior) sa evolueze tehnologic de la unde radio la explorarea cosmosului in perioada de 35 de ani de activitate solara, asftel incat sa ii poata ajuta pe oameni sa plece din acest sistem solar.

Cartea este un amestec de geopolitica, razbunari personale, inginerie biomedicala (Emergentii folosesc un virus modificat genetic pentru a controla si augmenta sclavii lor), povesti-cadru (urmarim evolutia “paianjenilor” prin perspectiva unui grup progresiv dintre ei, care se lupta cu prejudecati, evolutia tehnologica si frica de necunoscut pe care o aduce SI aflam si cum au evoluat Qeng Ho la statutul de unica putere interplanetara). Avem lupte intre nave, tradari, razboaie terestre, conspiratii, o clima agresiva, evolutie tehnologica, motive ascunse si cate si mai cate.

Per ansamblu, o lectura foarte captivanta si imprevizibila – daca iti plac SF-urile e un must read. Nici macar in ultimele capitole nu stii exact ce se va intampla si cum se va termina totul.

Singura intrebare dupa ce am terminat cartile a fost: de ce nu sunt mai cunoscute la nivel international? Mi s-au parut cel putin la nivelul “Fundatiei” lui Asimov (un nivel greu de atins, in opinia mea).

 

  1. O trilogie scrisa in colaborare de Guillermo del Toro (da, regizorul) si Chuck Hogan: The Strain, The Fall si The Night Eternal.

Am citit-o pentru ca mi-a placut trailerul de la serialul proaspat lansat inthe strain America (bazat pe carti). Din pacate, serialul e cam prost, dupa 2 episoade nu sunt convins ca merita sa-mi irosesc timpul uitandu-ma la el.

Trilogia este o repovestire a oricarui mit cu vampiri din lumea asta, doar ca foloseste un element relativ nou: vampirii se multiplica printr-un virus, transmis in noua gazda de vampiri prin intermediul unui parazit (cu aspect de vierme) care se hraneste cu hematii. Parazitul ajunge in oameni dupa muscatura vampirului.

Povestea este destul de complicata, desi incepe simplu: un avion plecat din Berlin se opreste pe pista aeroportului JFK din New York. 200 si ceva de pasageri + echipaj sunt morti, cu exceptia a 3 pasageri si a unuia dintre capitani. Nu exista vreo dovada de atac terorist, defectiune tehnica a avionului sau de patogen cunoscut la bord.

Aflam ca la bord se afla un vampir (The Master) care are un plan malefic pe care si-l pune incet-incet in aplicare cu ajutorul unui acolit uman – unul dintre cei mai bogati oameni ai planetei, batran bolnav care isi doreste nemurirea cu orice pret (inclusiv distrugerea rasei umane).

Planului vampirului i se opune seful CDC New York, dr. Ephraim Goodweather, impreuna cu niste aliati de conjunctura. Cel mai important ajutor il primeste din partea unui evreu care s-a mai luptat cu The Master in 1943, in lagarul de concentrare nazist Treblinka, din Polonia.

Pe parcursul celor 3 carti aflam cum au aparut vampirii pe lumea asta, planul vampirului si vedem cum oamenii sunt manipulati pentru a-l pune in aplicare.

Desigur, nu sunt absurd. Trilogia nu e o capodopera a literaturii. Dar este bine scrisa, povestea “curge” destul de bine, fara utilizarea excesiva a unor momente fortate pentru a misca intriga mai departe – o problema des intalnita in literatura moderna.

Cel mai important – cartea reuseste sa te sperie un pic. Nu mai sunt de mult timp genul care sa sara in sus la orice element gandit sa te faca sa te temi, dar autorul chiar reuseste sa transmita o senzatie de teroare prin felul in care scrie. Plus, autorii reusesc sa te faca sa-ti pese de protagonistii lor, folosindu-se de mici flashback-uri si de povestiri-in-povestire.

Bine, dupa volumul 2 nu mai e chiar asa, totul se aseaza pe ideea de vanatoare: intai oamenii sunt vanati, apoi vampirii sunt, apoi din nou oamenii, pana la urma totul devine cam repetitiv. Trebuie sa recunosc ca ultima jumatate a ultimului volum am citit-o mai pe sarite, deja nu-mi mai prea pasa ce se intampla, vroiam doar sa aflu cum se termina totul.

Finalul e relativ asteptat, dar, din fericire, nu sunt folosite prea multe clisee in a termina povestea.

Per ansamblu, pot sa zic ca mi-a placut sa citesc cele 3 carti – pentru un week-end (prelungit, sa zicem) in care n-ai chef sa faci nimic au fost perfecte.