6 saptamani la Oncologie (de fapt 5)

Asa cum ziceam in alt post, pe perioada vacantei de vara am facut voluntariat intr-o sectie de Oncologie dintr-un mare spital bucurestean. Cu exceptia saptamanii in care am fost in concediu, am reusit sa ajung in toate celelalte saptamani pe acolo. Dupa cele 2 luni de practica intr-o sectie de Chirurgie, unde am tot vazut (pre- si postoperator) pacienti operati de diferite tumori, sa ajung la Oncologie a fost un pas normal, o evolutie naturala. Am vazut cum arata si e tratat pacientul operat (de tumori sau nu) si cum arata si e tratat mai departe pacientul cu cancer (postoperator sau nu).

Pot sa zic ca viata intr-o sectie de Oncologie e vizibil diferita fata de cea in orice alta sectie dintr-un spital.

Pentru asistente inseamna in primul rand mult mai multa munca. Spre deosebire de alte sectii, unde vara pacientii sunt mult mai putini, aici numarul de pacienti e constant mare spre foarte mare. Precum ziceam, e spital mare. Sectia are (combinat) 5 saloane cu cate 20 de paturi + 3 rezerve cu cate 2 paturi pentru tratament cu internare si inca 2 saloane cu cate 16 paturi pentru tratament ambulatoriu. Rar am vazut mai mult de 20 paturi libere (din totalul de paturi pentru tratamentul celor internati) in aceste 6 saptamani. De pacientii din toate aceste paturi (internatii + ambulatorii) se ocupa, in medie, cam 3 asistente + 2 pe tura de zi si cam 2 + 1 in turele de noapte. Stresul pentru o asistenta poate fi foarte mare. Se poate ajunge la situatia (cand altii sunt in concedii) in care 1 singura asistenta are in grija peste 40 de pacienti pe tura de noapte. Pacienti cu diferite probleme de sanatate suplimentare, unele foarte grave. Pacienti tratati cu citostatice, “medicamente” care au efecte secundare de la foarte neplacute la mortale (in anumite cazuri).

Nu prea exista sectie de spital in care pacientii sa fie veseli, dar aici cu siguranta durerea este palpabila. Cand am intrat prima data intr-un salon cu 20 de femei fara par in cap, femei cu varsta de la 20 la 60 de ani, am avut niste senzatii greu de descris. Fiecare asistenta incearca sa ajute pacientii cum poate. Mai arunca un compliment unei femei mai tinere (care avea doar un pic de par in cap si cu o cicatrice imensa pe jumatate din craniu) pentru unghiile frumos ingrijite, mai glumeste un pic pe seama asistentului care se inroseste daca i se zice ca seamana cu nu-stiu-ce nepot, mai o incercare sa ii tina mintea alerta unei doctorite de 50 si ceva de ani care are o tumora maligna de san – punandu-i niste intrebari in legatura cu o anumita situatie medicala samd.

In marea asta de durere, supraincarcare si boli, m-a impresionat faptul ca majoritatea asistentelor se purtau destul de ok cu pacientii. N-am vazut nici un tipat la nici un pacient sau apartinator, n-am vazut vreo asistenta sa-si piarda rabdarea total fata de vreo prostie pe care vreun pacient o facea. Da, stiu, e trist faptul ca am ajuns sa ma bucur de normalitate. Dar dupa experienta familiei mele cu alte asistente, din alta sectie de Oncologie, din alt spital, as putea spune ca orice comportament de genul asta e de laudat. Sau macar e motiv de multumire ca exista si romani ok.

Mi se pare in continuare incredibil faptul ca intr-un spital renovat de curand, care chiar arata a spital modern, dotat aproape cu tot ce trebuie (pentru bani multi), nu se gasesc bani pentru a angaja un numar normal de asistente pentru numarul de pacienti tratati. De asemenea, nu se gasesc bani pentru medicamente ieftine (lipseau in mod regulat ba No-spa, ba Metoclopramid, ba Arnetin, ba Algocalmin). Citostatice pentru tratamentele prescrise in general existau (macar atat). E interesant ca pentru ele s-au gasit bani, desi un flacon pentru 1 tratament poate costa de la 30 la 3000 de lei. Ma rog, e normal sa se gaseasca tratamentul oncologic intr-o sectie de Oncologie, dar si tratamentul adjuvant e important.

 

Multe alte lucruri am observat, intrebat si aflat in acest scurt timp petrecut pe acolo. De la pacienti care habar-n-aveau de ce boala sufereau si ce inseamna ‘cancer’, la doctori care puneau niste intrebari  aproape robotic pacientilor, la “apartinatori si rude” care pot deveni chiar violenti in anumite situatii. De la pacienti care iau niste citostatice care prin definitie afecteaza mucoasa gastrica sau a esofagului – dar s-au convins ca de fapt au dureri in zona superioara a abdomenului de la metoclopramid, algocalmin sau mai stiu eu ce medicament care nu are nici o legatura cu durerea lor, la asistente care nu foloseau manusi deloc, desi degetele lor intrau relativ usor in contact cu sangele mai multor pacienti. Asistente si doctori rezidenti care bagau pe ascuns cate o tigara intr-o toaleta sau mai multe, desi (pe langa faptul ca fumatul e interzis in spital) la 10 metri de ei cate un pacient, fumator inveterat, isi scuipa plamanii printr-o traheostoma.

Numarul de comorbiditati pe care le au bolnavii de la Oncologie e incredibil de mare. Hepatita, ciroza, ulcer, infectii urinare, infectii respiratorii, anemii, diabet, cataracta si multe altele sunt extrem de frecvente. Boala e peste tot.

Aspectul pacientilor e de asemenea adesea cutremurator. E incredibil cand vezi ca un om care e practic pielea si osul mai poate sa se miste si sa si rada. E un pic tulburator sa vezi pacienti cu ileostoma/colostoma, e si mai si cand intalnesti unii care sunt in stare sa glumeasca pe marginea pungii cu materii fecale pe care-o poarta tot restul vietii lor pe burta.

 

Si aici mai multe asistente erau foarte interesate sa afle de ce vreau eu sa devin asistent medical – si s-au straduit sa ma convinga sa nu fac asta. Daca mai aud de multe ori fraza “dar tu stii cat castigam noi, dupa atatia ani de munca?“, cred c-o sa incep sa raspund in doi peri “o gramadă dă baaaani, nu?“. Macar asa o sa creada ca au de-a face cu un tâmpit si n-o sa se mai oboseasca sa ma lumineze. 🙂

 

Oricum, cu rele, cu bune, a fost o experienta foarte utila pentru mine. In momentul de fata nu stiu daca as putea rezista sa lucrez intr-o sectie de Oncologie o perioada mai lunga din viata mea (o intrebare pe care mi-o pun dupa fiecare sectie prin care fac practica), dar cu siguranta e o experienta care se apropie foarte mult de idealul meu de-a invata meseria asta “pentru a ajuta niste oameni foarte bolnavi”. Nu ca in alte sectii situatia e total diferita, dar asa vad eu lucrurile acum.